L-am admirat mult şi continui să îl mai admir, după trei decenii. Ultima oară l-am întâlnit acum vreo trei-patru ani, într-o trecere prin oraşul copilăriei mele. Se pensionase şi semăna cu Zorba. Emana încă o mare energie şi multă dragoste de viaţă şi păstrase acelaşi magnetism din perioada tinereţii.
Cred că toţi elevii îl iubeau. Profesorul nostru era fascinant. Avea preocupări destul de diverse. Juca fotbal la echipa locală şi uneori mergeam pe stadion, cu colegii, pentru a-l vedea la antrenamente. Era interesat de enigmistică, de literatură, de artă, de orice.
Cred că eram prin clasa a şasea când am citit „Psihologia activităţii matematice”, a lui Eugen Rusu. La un moment dat, autorul vorbea de o problemă cu totul deosebită. Era vorba de o problemă, preluată din „Gazeta matematică”, extrem de dificil de rezolvat, dar care nu necesita decât cunoştinţe elementare de geometrie de clasa a şasea. Am citit problema şi, evident, nu am ştiut să o rezolv, dar, când am citit rezolvarea, am fost uimit de simplitatea ei. Ştiind bine cât „transpirasem” zadarnic, încercând să rezolv acea problemă deosebită, m-am gândit să joc o „farsă” profesorului. În clasă erau câţiva elevi, vreo cinci-şase, „abonaţi” la olimpiadele pe obiecte, şi eu eram unul dintre ei. Citeam tot felul de cărţi, literatură dar şi cărţi ştiinţifice, rezolvam probleme de matematică, dar şi tot felul de şarade, cu curiozitatea şi prospeţimea acelei vârste extraordinare, aşa că nu era nimic neobişnuit să fiu interesat de o problemă care nu îmi fusese dată ca temă pentru acasă ... de fapt, în cei patru ani nu mi-am scris niciodată, dar absolut niciodată, tema pentru acasă la matematică; asta e altă poveste.
Plin de prefăcută naivitate, am solicitat sprijinul profesorului pentru a rezolva acea problemă buclucaşă. Ah ... cum construisem toată scena în minte, îl şi vedeam pe profesor luptându-se din greu cu problema, nereuşind să îi dea de cap, şi eu bucurându-mă în secret de acest insucces ... dar n-a fost să fie. Nu îmi mai aduc aminte exact dialogul – au trecut, totuşi, mai bine de trei decenii – dar cred că profesorul m-a întrebat dacă, într-adevăr, nu ştiu să rezolv problema sau, doresc doar să văd dacă ştie să o rezolve el. Apoi, a adăugat: e problema lui Rusu, şi tu ştii, de fapt, să o rezolvi, dar voiai să ştii dacă ştiu şi eu. Da, ştiu, du o dreaptă ... etc.
De atunci, am prezentat acea problemă unui mare număr de profesori. Cu o singură excepţie – e vorba de un metodist care mi-a venit la inspecţia pentru gradul II – niciunul nu a ştiut să rezolve problema. Şi nici metodistul nu ştia că e „problema lui Rusu”.
Era în decembrie ’89. Revenisem în oraş şi m-am întâlnit cu mai mulţi colegi de din gimnaziu şi liceu, dintre care cei mai mulţi făcuseră matematică în gimnaziu tot cu profesorul meu. Ce puteau face, în acele zile, nişte tineri studenţi? Discutam despre ceea ce se întâmpla în ţară. Ca peste tot în ţară, şi în orăşelul nostru se constituise acel C.F.S.N. care gestiona treburile publice. Persoanele care constituiseră acest C.F.S.N. nu se bucurau de cea mai bună reputaţie, aşa că, ne-am gândit noi, fostul nostru profesor ar fi fost o opţiune mult mai potrivită. Aşa că am mers la el, să discutăm despre asta, vreo şapte-opt studenţi, nu mai ştiu... Ne-a primit pe toţi, eram cam îngesuiţi, iar noi, cu acel spirit năvalnic, am intrat direct în subiect. Profesorul nostru făcea pe prostul. Nu ştia nimic despre C.F.S.N., şi nici de revoluţie nu auzise. Şi, oricum, nu voia să-şi schimbe locul de muncă. A rămas surd la toate stăruinţele şi argumentele noastre. În final, ne-a spus ceva în genul: „Eu am o meserie, pe care mă străduiesc să o fac cât mai bine, şi pe care o fac cu plăcere. Nu ştiu să fac ceea ce îmi cereţi, cred că nici nu vreau să ştiu şi nici nu cred că mi-ar plăcea. Eu astfel înţeleg să-mi fac datoria faţă de societate. Sunt convins că sunt destule persoane care vor se facă ceea ce îmi propuneţi voi, se pricep mai bine şi le şi place.”
Cum ar arăta, oare, ţara asta, dacă toţi am gândi şi am face aşa? Cum ar fi dacă ar fi mai uşor de găsit apă pe lună decât un primar corupt, un parlamentar leneş sau un ministru incompetent?
Cred că toţi elevii îl iubeau. Profesorul nostru era fascinant. Avea preocupări destul de diverse. Juca fotbal la echipa locală şi uneori mergeam pe stadion, cu colegii, pentru a-l vedea la antrenamente. Era interesat de enigmistică, de literatură, de artă, de orice.
Cred că eram prin clasa a şasea când am citit „Psihologia activităţii matematice”, a lui Eugen Rusu. La un moment dat, autorul vorbea de o problemă cu totul deosebită. Era vorba de o problemă, preluată din „Gazeta matematică”, extrem de dificil de rezolvat, dar care nu necesita decât cunoştinţe elementare de geometrie de clasa a şasea. Am citit problema şi, evident, nu am ştiut să o rezolv, dar, când am citit rezolvarea, am fost uimit de simplitatea ei. Ştiind bine cât „transpirasem” zadarnic, încercând să rezolv acea problemă deosebită, m-am gândit să joc o „farsă” profesorului. În clasă erau câţiva elevi, vreo cinci-şase, „abonaţi” la olimpiadele pe obiecte, şi eu eram unul dintre ei. Citeam tot felul de cărţi, literatură dar şi cărţi ştiinţifice, rezolvam probleme de matematică, dar şi tot felul de şarade, cu curiozitatea şi prospeţimea acelei vârste extraordinare, aşa că nu era nimic neobişnuit să fiu interesat de o problemă care nu îmi fusese dată ca temă pentru acasă ... de fapt, în cei patru ani nu mi-am scris niciodată, dar absolut niciodată, tema pentru acasă la matematică; asta e altă poveste.
Plin de prefăcută naivitate, am solicitat sprijinul profesorului pentru a rezolva acea problemă buclucaşă. Ah ... cum construisem toată scena în minte, îl şi vedeam pe profesor luptându-se din greu cu problema, nereuşind să îi dea de cap, şi eu bucurându-mă în secret de acest insucces ... dar n-a fost să fie. Nu îmi mai aduc aminte exact dialogul – au trecut, totuşi, mai bine de trei decenii – dar cred că profesorul m-a întrebat dacă, într-adevăr, nu ştiu să rezolv problema sau, doresc doar să văd dacă ştie să o rezolve el. Apoi, a adăugat: e problema lui Rusu, şi tu ştii, de fapt, să o rezolvi, dar voiai să ştii dacă ştiu şi eu. Da, ştiu, du o dreaptă ... etc.
De atunci, am prezentat acea problemă unui mare număr de profesori. Cu o singură excepţie – e vorba de un metodist care mi-a venit la inspecţia pentru gradul II – niciunul nu a ştiut să rezolve problema. Şi nici metodistul nu ştia că e „problema lui Rusu”.
Era în decembrie ’89. Revenisem în oraş şi m-am întâlnit cu mai mulţi colegi de din gimnaziu şi liceu, dintre care cei mai mulţi făcuseră matematică în gimnaziu tot cu profesorul meu. Ce puteau face, în acele zile, nişte tineri studenţi? Discutam despre ceea ce se întâmpla în ţară. Ca peste tot în ţară, şi în orăşelul nostru se constituise acel C.F.S.N. care gestiona treburile publice. Persoanele care constituiseră acest C.F.S.N. nu se bucurau de cea mai bună reputaţie, aşa că, ne-am gândit noi, fostul nostru profesor ar fi fost o opţiune mult mai potrivită. Aşa că am mers la el, să discutăm despre asta, vreo şapte-opt studenţi, nu mai ştiu... Ne-a primit pe toţi, eram cam îngesuiţi, iar noi, cu acel spirit năvalnic, am intrat direct în subiect. Profesorul nostru făcea pe prostul. Nu ştia nimic despre C.F.S.N., şi nici de revoluţie nu auzise. Şi, oricum, nu voia să-şi schimbe locul de muncă. A rămas surd la toate stăruinţele şi argumentele noastre. În final, ne-a spus ceva în genul: „Eu am o meserie, pe care mă străduiesc să o fac cât mai bine, şi pe care o fac cu plăcere. Nu ştiu să fac ceea ce îmi cereţi, cred că nici nu vreau să ştiu şi nici nu cred că mi-ar plăcea. Eu astfel înţeleg să-mi fac datoria faţă de societate. Sunt convins că sunt destule persoane care vor se facă ceea ce îmi propuneţi voi, se pricep mai bine şi le şi place.”
Cum ar arăta, oare, ţara asta, dacă toţi am gândi şi am face aşa? Cum ar fi dacă ar fi mai uşor de găsit apă pe lună decât un primar corupt, un parlamentar leneş sau un ministru incompetent?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu