.Un bătrân merge la medic:
- Domnule doctor, ori de câte ori fac sex aud nişte fluierături în ureche.
- Şi ce-aţi vrea să auziţi, aplauze ?
De obicei, bătrâneţea este asociată cu neputinţa, cu bolile, cu decrepitudinea. E regula firii, bătrâneţea este clopoţelul care anunţă sfârşitul. Ne place, nu ne place, toţi vom ajunge, cândva, acolo. Şi cel mai vajnic armăsar ajunge gloabă. Dacă trăieşte suficient, evident.
E greu de spus dacă bătrâneţea poate fi frumoasă, dar demnă, cu siguranţă. Cu o singură condiţie, anume aceea de a veni după o viaţă trăită în demnitate. Altfel, bătrâneţea e urâtă, umilitoare, hidoasă. Nimic mai dezgustător decât priveliştea unui bătrân care vrea cu tot dinadinsul să pară altceva decât este, care vrea să fie ingenuu şi feciorelnic.
Partidele sunt organisme vii. Se nasc, se dezvoltă, se maturizează, îmbătrânesc şi, în cele din urmă, mor. Unele îşi află sfârşitul în demnitate, altele, cele mai multe, în mizerie şi dezonoare. Puterea pe care o deţin vremelnic nu înseamnă nimic. La începutul lunii decembrie a anului 1989, Partidul Comunist Român avea puterea absolută. Poeţii de curte se întreceau în a slăvi cârmaciul care avea să-şi găsească sfârşitul în noroiul din curtea unei închisori militare, câteva zile mai târziu, „oamenii muncii” îşi luau noi angajamente şi îşi exprimau loialitatea veşnică faţă de măreţul partid. Partidul Comunist Român număra, la ora aceea, peste 3 milioane de membri, la care se adăugau, fireşte, alte câteva milioane de utecişti, pioneri şi şoimi ai patriei. Peste câteva zile, nu mai exista niciunul. În pieţele din marile oraşe, oamenii se adunau pentru a declara că adeziunea lor la Partidul Comunist a fost o greşeală impardonabilă şi pentru a-şi arde carnetele de partid, gest simbolic, dar fără nicio valoare practică. La fel ca şi aşa-zisa condamnare a comunismului săvârşită de satrapul portocaliu.
Destinul unui partid este intim legat de sistemul său de valori şi principii. Cu cât acesta este mai bine structurat, cu atâta partidul are o viaţă mai lungă şi mai demnă, cu cât este mai diluat, cu atât mai mult viaţa este mai scurtă şi bătrâneţea mai oribilă. Faptul că viaţa unui partid este scurtă nu exclude o ascensiune meteorică, nu interzice accederea la putere, nu contrazice logica vieţii politice.
Partidul Democrat Liberal a ajuns la apogeul dezvoltării sale. De aici încolo, tot ceea ce îl aşteaptă este bătrâneţea, o bătrâneţe chinuită, mizerabilă, cu accente de demenţă senilă.
Partidul Democrat Liberal a eşuat lamentabil în încercarea de a se defini ideologic. Cu toţii cunoaştem spectaculoasa sa pendulare din stânga spectrului politic în dreapta. În realitate, Partidul Democrat Liberal nu a avut şi nu are vreo doctrină proprie, nu a reuşit şi nu reuşeşte să se ridice deasupra condiţiei de grup organizat în vederea săvârşirii de infracţiuni.
De regulă, organizaţiile teroriste, grupurile infracţionale, mafiile, au o coeziune internă remarcabilă. Ceea ce le deosebeşte de alte grupuri nu este, aşadar, coeziunea, ci setul de valori şi principii la care se raportează. Orice grup formal sau informal are un astfel de set de valori şi principii, pozitive sau negative. Uneori, valorile negative pot fi seducătoare, mai ales atunci când sunt bine împachetate într-un maglavais ideologic pervers. Cu toate acestea, coeziunea internă se păstrează chiar şi în condiţii de restrişte doar atunci este structurată în jurul unor idei, concepte, principii, însă atunci când se bazează exclusiv pe obţinerea de foloase imediate, coeziunea dispare pe măsură ce prada devine insuficientă.
Lipsit de osatura ideologică, Partidul Democrat Liberal nu mai poate supravieţui foarte mult timp. Partidul Democrat Liberal a putut să se dezvolte foarte bine atât timp cât a fost în opoziţie. Dorinţa nestăpânită de putere, lăcomia conducătorilor săi, au făcut ca, până acum, Partidul Democrat Liberal să funcţioneze ca o maşină politică perfectă. Dar, obţinerea, de către Traian Băsescu, a celui de-al doilea mandat prezidenţial este momentul de glorie supremă al partidului. Partidul a crescut şi s-a dezvoltat excesiv şi, în prezent are prea multe guri flămânde de săturat, prea multe buzunare goale de umplut. E adevărat, partidul continuă să exercite, încă, o mare atracţie pentru tot felul de indivizi, dar calitatea umană a acestora lasă mult de dorit. Partidul a devenit o hazna în care nu mai eşuează decât scursurile care nu îşi mai găsesc locul în peisajul vieţii politice. Nu vreau să dau exemple, le cunoaştem cu toţii.
Un alt obiectiv ratat este cel legat de primenire şi întinerire. În ultimii ani, partidul a produs şi scos la rampă numeroşi politicieni tineri: Elena Udrea, Monica Iacob-Ridzi, Elena Băsescu, Emil Boc, Theodor Paleologu, Roberta Anastase, Mircea Miclea, Daniel Funeriu şi alţii mai puţin cunoscuţi. A confirmat vreunul din ei, în mod clar? Emil Boc este un simbol al neputinţei şi incompetenţei, Elena Băsescu personifică prostia şi nepotismul, Monica Iacob-Ridzi este imaginea hoţiei şi arivismului, Theodor Paleologu demonstrează că niciun nume nu poate acunde, la nesfârşit, tâmpenia, cât despre Elena Udrea mai este, oare, ceva de spus?
Este capabil, oare, Partidul Democrat Liberal, în acest moment, să producă un lider relativ tânăr, activ, inteligent, carismatic? Răspunsul este categoric NU, deoarece oricare ar fi acela, va trebui să poarte povara asocierii cu numele şi faptele persoanelor de mai sus. Un astfel de lider nu are nicio şansă de a se manifesta decât dacă Ponta şi Antonescu îi vor îngădui acest lucru. Ceea ce e greu de crezut, dar nu cu desăvârşire exclus.
Partidul Democrat Liberal oferă imaginea jalnică a unei organizaţii decuplate de la realităţile vieţii, răvăşită de incompetenţa şi apetitul conducătorilor ei.
Traian Băsescu va intra în istorie ca preşedintele care a încercat să-i asimileze pe români ţiganilor, care a făcut uz şi abuz de expresii şi formulări neacademice, ca să nu spun birjăreşti, care a făcut şi a desfăcut, a abuzat de prerogativele sale ori de câte ori a avut prilejul, a produs o înapoiere economică şi culturală a ţării sale, a dezbinat poporul, împărţindu-l în două tabere aproximativ egale, „adevărata majoritate” şi ciuruiţii, Emil Boc va rămâne premierul pe care nimic nu l-a putut clinti din locul său, care a generat cea mai mare criză economică de după ’89, cel care, deşi profesor universitar de specialitate, a produs cele mai multe acte normative neconstituţionale.
Declaraţiile recente ale lui Vlădescu şi Şeitan, ulterior retrase, demonstrează cât se poate de limpede deruta guvernului Boc. Guvernul Boc nu mai are bani, sau nu mai are destui bani. După ce a contractat un împrumut extern împovărător, a redus salariile bugetarilor, a disponibilizat sau urmează să disponibilizeze mulţi dintre ei, a generat mii de falimente, a amânat sau anulat nenumărate investiţii, guvernul constată, în continuare, că nu are bani şi se gândeşte, în continuare, la noi şi noi modalităţi prin care ar putea jupui mai bine contribuabilul: impozitarea pensiilor, reducerea sau desfiinţarea alocaţiilor pentru copii, coplata în sănătate şi aşa mai departe. În acelaşi timp, guvernul continuă să arunce cu bani în stânga şi-n dreapta, atunci când e vorba de clientela sa: aproape un milion de euro pentru refacerea unor indicatoare turistice, aproape un miliard pentru „Renaşterea satului românesc” etc. Astfel de comportamente şi astfel de declaraţii, care se vor amplifica în următoarea perioadă, vor continua să scadă încrederea în Partidul Democrat Liberal şi în guvernul Boc.
Partidul Democrat Liberal a fost, pe parcursul întregii sale istorii, de la desprinderea din FSN şi până în clipa de faţă, asemeni unui jucător de pocher care joacă la cacialma. Partidul Democrat Liberal nu a avut niciodată „cărţi”, dar s-a comportat ca şi când le-ar fi avut. Problema a fost că şi celelalte partide s-au comportat ca şi când „cărţile” ar fi fost în mâna PD-L, cu o singură, dar notabilă excepţie: eliminarea democraţilor din guvernul Tăriceanu. Dar, a sosit vremea ca PD-L să arate „cărţile”.
PD-L este partidul care a „inovat” democraţia cu cele două „invenţii”: votul uninominal şi parlamentul unicameral. Aceste idei sunt contrare unei democraţii autentice, favorizând dictatura celui mai puternic partid. Cum trendul nu este deloc favorabil PD-L, dacă aceste prevederi vor fi adoptate pentru următoarele parlamentare, ele vor acţiona împotriva PD-L. Concret, în condiţii de vot proporţional, opinez că, în 2012, PD-L ar putea să obţină chiar 20-25% din voturi, ceea ce îi va conferi un rol important în viitoarea geometrie politică, dar în caz de vot majoritar, prezenţa sa va fi simbolică, riscând chiar neintrarea în parlament, ceea ce va duce la inevitabila sa disoluţie.
Aceste prognoze se bazează pe observarea atentă a ceea ce se întâmplă în societate, în ultimul timp. Am cunoscut nenumăraţi oameni care l-au votat pe Băsescu în turul 2, dar care spun acum că nu se aşteptau ca, într-un timp atât de scurt, guvernul să facă referire la măsuri atât de impopulare. Există şi un grup care susţine că „nici cu Geoană nu ar fi fost mai bine”, dar încă nu am întâlnit pe nimeni care să susţină că impozitarea pensiilor sau suspendarea alocaţiilor pentru copii ar fi măsuri bune sau necesare. Nimeni! Iar, pentru mine, asta spune destul de mult.
UPDATE: Cristian Diaconescu a demisionat din PSD. Se anunţă vremuri interesante în acea zonă. Oricum, cred că nu vom afla prea curând culisele retragerii din cursa pentru şefia PSD de la recent încheiatul congres, nici pe cele ale retragerii din PSD. Personal, nu cred că va înfiinţa un nou partid de stânga, pentru că nu are cu cine: cu Oprea, cu Miki Şpagă, cu cine? Dar, dacă, totusi, acest lucru se va întampla, noul partid va fi înghiţit cât de curând de hiena portocalie, fireşte, în virtutea similitudinii ideologice. Dacă îi va „cădea” sau nu bine acest „festin” PD-Lului, nu mai ştiu. Nu cred. Ideea e că, oricum, PD-L îmbătrâneşte urât. În curând vor începe convulsiile. Iar acestea nu se vor lăsa, în niciun caz, cu aplauze. Cu fluierături, da.
UPDATE la UPDATE: Iosif Bubble anunţă pe blogul său desprinderea unui important grup de parlamentari liberali, în frunte cu Gabriel Berca, fost secretar general al guvernului Tăriceanu. Aceştia vor forma un al doilea grup al independenţilor în parlament vor solicita un minister pentru şeful lor şi alte posturi în structurile locale.
Prima la mână : să vedem mai întâi ce se întâmplă la congresul PNL, şi, doi la mână : dacă vor pleca, aceşti indivizi o vor face şi cu voturile lor ? Mira-m-aş.
Pe de altă parte : ce ve spuneam ? PD-L nu are destul pentru ai lor, de unde să le mai dea şi la ăştia un os de ros ? Şi, dacă le dă, nu credeţi că unii vor fi nemulţumiţi ?
Ei, în fine, vom trăi şi vom vedea.
- Domnule doctor, ori de câte ori fac sex aud nişte fluierături în ureche.
- Şi ce-aţi vrea să auziţi, aplauze ?
De obicei, bătrâneţea este asociată cu neputinţa, cu bolile, cu decrepitudinea. E regula firii, bătrâneţea este clopoţelul care anunţă sfârşitul. Ne place, nu ne place, toţi vom ajunge, cândva, acolo. Şi cel mai vajnic armăsar ajunge gloabă. Dacă trăieşte suficient, evident.
E greu de spus dacă bătrâneţea poate fi frumoasă, dar demnă, cu siguranţă. Cu o singură condiţie, anume aceea de a veni după o viaţă trăită în demnitate. Altfel, bătrâneţea e urâtă, umilitoare, hidoasă. Nimic mai dezgustător decât priveliştea unui bătrân care vrea cu tot dinadinsul să pară altceva decât este, care vrea să fie ingenuu şi feciorelnic.
Partidele sunt organisme vii. Se nasc, se dezvoltă, se maturizează, îmbătrânesc şi, în cele din urmă, mor. Unele îşi află sfârşitul în demnitate, altele, cele mai multe, în mizerie şi dezonoare. Puterea pe care o deţin vremelnic nu înseamnă nimic. La începutul lunii decembrie a anului 1989, Partidul Comunist Român avea puterea absolută. Poeţii de curte se întreceau în a slăvi cârmaciul care avea să-şi găsească sfârşitul în noroiul din curtea unei închisori militare, câteva zile mai târziu, „oamenii muncii” îşi luau noi angajamente şi îşi exprimau loialitatea veşnică faţă de măreţul partid. Partidul Comunist Român număra, la ora aceea, peste 3 milioane de membri, la care se adăugau, fireşte, alte câteva milioane de utecişti, pioneri şi şoimi ai patriei. Peste câteva zile, nu mai exista niciunul. În pieţele din marile oraşe, oamenii se adunau pentru a declara că adeziunea lor la Partidul Comunist a fost o greşeală impardonabilă şi pentru a-şi arde carnetele de partid, gest simbolic, dar fără nicio valoare practică. La fel ca şi aşa-zisa condamnare a comunismului săvârşită de satrapul portocaliu.
Destinul unui partid este intim legat de sistemul său de valori şi principii. Cu cât acesta este mai bine structurat, cu atâta partidul are o viaţă mai lungă şi mai demnă, cu cât este mai diluat, cu atât mai mult viaţa este mai scurtă şi bătrâneţea mai oribilă. Faptul că viaţa unui partid este scurtă nu exclude o ascensiune meteorică, nu interzice accederea la putere, nu contrazice logica vieţii politice.
Partidul Democrat Liberal a ajuns la apogeul dezvoltării sale. De aici încolo, tot ceea ce îl aşteaptă este bătrâneţea, o bătrâneţe chinuită, mizerabilă, cu accente de demenţă senilă.
Partidul Democrat Liberal a eşuat lamentabil în încercarea de a se defini ideologic. Cu toţii cunoaştem spectaculoasa sa pendulare din stânga spectrului politic în dreapta. În realitate, Partidul Democrat Liberal nu a avut şi nu are vreo doctrină proprie, nu a reuşit şi nu reuşeşte să se ridice deasupra condiţiei de grup organizat în vederea săvârşirii de infracţiuni.
De regulă, organizaţiile teroriste, grupurile infracţionale, mafiile, au o coeziune internă remarcabilă. Ceea ce le deosebeşte de alte grupuri nu este, aşadar, coeziunea, ci setul de valori şi principii la care se raportează. Orice grup formal sau informal are un astfel de set de valori şi principii, pozitive sau negative. Uneori, valorile negative pot fi seducătoare, mai ales atunci când sunt bine împachetate într-un maglavais ideologic pervers. Cu toate acestea, coeziunea internă se păstrează chiar şi în condiţii de restrişte doar atunci este structurată în jurul unor idei, concepte, principii, însă atunci când se bazează exclusiv pe obţinerea de foloase imediate, coeziunea dispare pe măsură ce prada devine insuficientă.
Lipsit de osatura ideologică, Partidul Democrat Liberal nu mai poate supravieţui foarte mult timp. Partidul Democrat Liberal a putut să se dezvolte foarte bine atât timp cât a fost în opoziţie. Dorinţa nestăpânită de putere, lăcomia conducătorilor săi, au făcut ca, până acum, Partidul Democrat Liberal să funcţioneze ca o maşină politică perfectă. Dar, obţinerea, de către Traian Băsescu, a celui de-al doilea mandat prezidenţial este momentul de glorie supremă al partidului. Partidul a crescut şi s-a dezvoltat excesiv şi, în prezent are prea multe guri flămânde de săturat, prea multe buzunare goale de umplut. E adevărat, partidul continuă să exercite, încă, o mare atracţie pentru tot felul de indivizi, dar calitatea umană a acestora lasă mult de dorit. Partidul a devenit o hazna în care nu mai eşuează decât scursurile care nu îşi mai găsesc locul în peisajul vieţii politice. Nu vreau să dau exemple, le cunoaştem cu toţii.
Un alt obiectiv ratat este cel legat de primenire şi întinerire. În ultimii ani, partidul a produs şi scos la rampă numeroşi politicieni tineri: Elena Udrea, Monica Iacob-Ridzi, Elena Băsescu, Emil Boc, Theodor Paleologu, Roberta Anastase, Mircea Miclea, Daniel Funeriu şi alţii mai puţin cunoscuţi. A confirmat vreunul din ei, în mod clar? Emil Boc este un simbol al neputinţei şi incompetenţei, Elena Băsescu personifică prostia şi nepotismul, Monica Iacob-Ridzi este imaginea hoţiei şi arivismului, Theodor Paleologu demonstrează că niciun nume nu poate acunde, la nesfârşit, tâmpenia, cât despre Elena Udrea mai este, oare, ceva de spus?
Este capabil, oare, Partidul Democrat Liberal, în acest moment, să producă un lider relativ tânăr, activ, inteligent, carismatic? Răspunsul este categoric NU, deoarece oricare ar fi acela, va trebui să poarte povara asocierii cu numele şi faptele persoanelor de mai sus. Un astfel de lider nu are nicio şansă de a se manifesta decât dacă Ponta şi Antonescu îi vor îngădui acest lucru. Ceea ce e greu de crezut, dar nu cu desăvârşire exclus.
Partidul Democrat Liberal oferă imaginea jalnică a unei organizaţii decuplate de la realităţile vieţii, răvăşită de incompetenţa şi apetitul conducătorilor ei.
Traian Băsescu va intra în istorie ca preşedintele care a încercat să-i asimileze pe români ţiganilor, care a făcut uz şi abuz de expresii şi formulări neacademice, ca să nu spun birjăreşti, care a făcut şi a desfăcut, a abuzat de prerogativele sale ori de câte ori a avut prilejul, a produs o înapoiere economică şi culturală a ţării sale, a dezbinat poporul, împărţindu-l în două tabere aproximativ egale, „adevărata majoritate” şi ciuruiţii, Emil Boc va rămâne premierul pe care nimic nu l-a putut clinti din locul său, care a generat cea mai mare criză economică de după ’89, cel care, deşi profesor universitar de specialitate, a produs cele mai multe acte normative neconstituţionale.
Declaraţiile recente ale lui Vlădescu şi Şeitan, ulterior retrase, demonstrează cât se poate de limpede deruta guvernului Boc. Guvernul Boc nu mai are bani, sau nu mai are destui bani. După ce a contractat un împrumut extern împovărător, a redus salariile bugetarilor, a disponibilizat sau urmează să disponibilizeze mulţi dintre ei, a generat mii de falimente, a amânat sau anulat nenumărate investiţii, guvernul constată, în continuare, că nu are bani şi se gândeşte, în continuare, la noi şi noi modalităţi prin care ar putea jupui mai bine contribuabilul: impozitarea pensiilor, reducerea sau desfiinţarea alocaţiilor pentru copii, coplata în sănătate şi aşa mai departe. În acelaşi timp, guvernul continuă să arunce cu bani în stânga şi-n dreapta, atunci când e vorba de clientela sa: aproape un milion de euro pentru refacerea unor indicatoare turistice, aproape un miliard pentru „Renaşterea satului românesc” etc. Astfel de comportamente şi astfel de declaraţii, care se vor amplifica în următoarea perioadă, vor continua să scadă încrederea în Partidul Democrat Liberal şi în guvernul Boc.
Partidul Democrat Liberal a fost, pe parcursul întregii sale istorii, de la desprinderea din FSN şi până în clipa de faţă, asemeni unui jucător de pocher care joacă la cacialma. Partidul Democrat Liberal nu a avut niciodată „cărţi”, dar s-a comportat ca şi când le-ar fi avut. Problema a fost că şi celelalte partide s-au comportat ca şi când „cărţile” ar fi fost în mâna PD-L, cu o singură, dar notabilă excepţie: eliminarea democraţilor din guvernul Tăriceanu. Dar, a sosit vremea ca PD-L să arate „cărţile”.
PD-L este partidul care a „inovat” democraţia cu cele două „invenţii”: votul uninominal şi parlamentul unicameral. Aceste idei sunt contrare unei democraţii autentice, favorizând dictatura celui mai puternic partid. Cum trendul nu este deloc favorabil PD-L, dacă aceste prevederi vor fi adoptate pentru următoarele parlamentare, ele vor acţiona împotriva PD-L. Concret, în condiţii de vot proporţional, opinez că, în 2012, PD-L ar putea să obţină chiar 20-25% din voturi, ceea ce îi va conferi un rol important în viitoarea geometrie politică, dar în caz de vot majoritar, prezenţa sa va fi simbolică, riscând chiar neintrarea în parlament, ceea ce va duce la inevitabila sa disoluţie.
Aceste prognoze se bazează pe observarea atentă a ceea ce se întâmplă în societate, în ultimul timp. Am cunoscut nenumăraţi oameni care l-au votat pe Băsescu în turul 2, dar care spun acum că nu se aşteptau ca, într-un timp atât de scurt, guvernul să facă referire la măsuri atât de impopulare. Există şi un grup care susţine că „nici cu Geoană nu ar fi fost mai bine”, dar încă nu am întâlnit pe nimeni care să susţină că impozitarea pensiilor sau suspendarea alocaţiilor pentru copii ar fi măsuri bune sau necesare. Nimeni! Iar, pentru mine, asta spune destul de mult.
UPDATE: Cristian Diaconescu a demisionat din PSD. Se anunţă vremuri interesante în acea zonă. Oricum, cred că nu vom afla prea curând culisele retragerii din cursa pentru şefia PSD de la recent încheiatul congres, nici pe cele ale retragerii din PSD. Personal, nu cred că va înfiinţa un nou partid de stânga, pentru că nu are cu cine: cu Oprea, cu Miki Şpagă, cu cine? Dar, dacă, totusi, acest lucru se va întampla, noul partid va fi înghiţit cât de curând de hiena portocalie, fireşte, în virtutea similitudinii ideologice. Dacă îi va „cădea” sau nu bine acest „festin” PD-Lului, nu mai ştiu. Nu cred. Ideea e că, oricum, PD-L îmbătrâneşte urât. În curând vor începe convulsiile. Iar acestea nu se vor lăsa, în niciun caz, cu aplauze. Cu fluierături, da.
UPDATE la UPDATE: Iosif Bubble anunţă pe blogul său desprinderea unui important grup de parlamentari liberali, în frunte cu Gabriel Berca, fost secretar general al guvernului Tăriceanu. Aceştia vor forma un al doilea grup al independenţilor în parlament vor solicita un minister pentru şeful lor şi alte posturi în structurile locale.
Prima la mână : să vedem mai întâi ce se întâmplă la congresul PNL, şi, doi la mână : dacă vor pleca, aceşti indivizi o vor face şi cu voturile lor ? Mira-m-aş.
Pe de altă parte : ce ve spuneam ? PD-L nu are destul pentru ai lor, de unde să le mai dea şi la ăştia un os de ros ? Şi, dacă le dă, nu credeţi că unii vor fi nemulţumiţi ?
Ei, în fine, vom trăi şi vom vedea.
Nu inteleg de ce intr-un astfel de articol trebuie pomenit numele doamnei Udrea.
RăspundețiȘtergere