Dacă tot nu-i prea (mai) avem, măcar să vorbim despre ei.
Ce sunt banii?
Din punct de vedere legal, banii sunt ceea ce zice legea că sunt – de această definiţie nu avem nicio trebuinţă.
Din punct de vedere funcţional, banii sunt acele active care îndeplinesc funcţiile banilor, orice altceva ce nu îndeplineşte aceste funcţii nefiind ban. Iar o definiţie „în doi peri”, dar mult mai completă şi mai aproape de realitate decât cea precedentă. Pentru a fi operabilă, trebuie să definim funcţiile banilor.
Din punct de vedere economic, banii sunt acele active care sunt general acceptat pentru a compensa bunuri şi servicii achiziţionate de pe piaţă sau pentru a stinge o datorie contractată anterior, în alte cuvinte un mijloc de schimb general menit să simplifice schimburile de bunuri şi servicii şi să reducă semnificativ costurile de tranzacţionare asociate acestora.
Ok, acum să vedem care funcţiile banilor. Acestea pot fi împărţite în două categorii: specifice (la nivel microeconomic, concrete) şi generale (la nivel macroeconomic, abstracte).
Astfel, funcţiile specifice ale banilor la nivel microeconomic sunt:
- Mijloc de schimb: elimină sistemul anevoios de troc prin care o marfă era schimbată cu o altă marfă;
- Mijloc de plată: permite stingerea unei datorii acumulate ca urmare a achiziţionării unor bunuri şi servicii.
- Mijloc de păstrare a valorii: rezultatele muncii noastre pot fi acumulate sub forma banilor care pot fi economisiţi pentru achiziţiona bunuri şi servicii în viitor.
- Etalon pentru plăţile la termen: orice plată la termen poate fi exprimată printr-o cantitate de bani pe care, în viitor, cel care cumpără bunurile este obligat să o plătească vânzătorului. Dacă valoarea banilor se schimbă semnificativ de mult până la momentul plăţii viitoare şi dacă suma este fixă cel care avea de încasat această sumă poate suferi pierderi semnificative;
- Unitate de cont: este o funcţie care se suprapune peste funcţia banilor de unitate de măsură a valorii similară şi cu alte funcţii cum ar fi standard de valoare sau denominator de valoare;
- Unitate de măsură a valorii: exprimă mult mai uşor şi mai clar valoarea echivalentă a fiecărui bun sau serviciu de pe piaţă, asigurând o mai bună comparabilitate a acesteia, o informare mai bună a participanţilor la piaţă.
Funcţiile generale ale banilor, la nivel macroeconomic sunt:
- Active lichide în piaţă: banii sunt activele cele mai lichide din piaţă şi care au cel mai mic risc asociat păstrării lor (doar riscul de inflaţie şi riscul de furt);
- Cadru pentru sistemul de preţuri al pieţei: cantitatea de bani din economie determină şi modifică structura preţurilor pieţei;
- Factor cauzator în economie: cantitatea de bani din economie poate influenţa direct sau indirect echilibrul general al pieţei (nivelul preţurilor, nivelul dobânzilor, nivelul cursului de schimb, balanţa de plăţi).
De-a lungul timpului, omenirea a cunoscut diferite forme de bani, începând cu shekelii mesopotamieni de acum peste 5 milenii, care nu erau altceva decât nişte scoici, până la banii electronici de astăzi.
La început, s-au folosit banii de tip marfă. De-a lungul istoriei au utilizate foarte multe mărfuri pe post de bani: metale preţioase, scoici, piei de animale, cupru, sare, piper, alcool, ţigări şi chiar canabis. Cei mai în vârstă îşi amintesc de perioada comunistă, în care, în paralel, cu valuta oficială, circulau şi alţi „bani”: cafea, ţigări americane sau whisky. Utilizarea banilor de tip marfă este similară barter-ului, mărfurile fiind bani şi banii fiind în acelaşi timp şi marfă. Acele mărfuri care sunt mai tranzacţionabile decât altele s-au impus ca mijloc de schimb sau bani de tip marfă însă nu doar această condiţie (acceptabilitatea universală a mărfurilor folosite drept mijloc de schimb) a selectat natural anumite mărfuri pe post de mijloc de schimb ci şi uşurinţa în transport şi stocare, să nu fie perisabile sau degradabile în timp, să nu poată fi uşor falsificat şi divizibilitatea lor (să poată fi folosite atât la cumpărarea de mărfuri scumpe cât şi la cea de mărfuri ieftine, sau pentru plata unor servicii).
Apoi, au apărut banii de metal (preţios). Utilizarea banilor de metal preţios a prezentat o serie de avantaje, cum ar fi: toate cele specificate la banii de tip marfă, dar şi faptul că metalele nu pot fi produse „în atelier”, ci doar găsite în natură, ceea ce elimine riscul producţiei necontrolate, care ar afecta drastic valoarea lor. Totuşi, falsificarea frecventă şi uzura monedelor de metal impunea o mare atenţie din partea celor care erau plăţiţi cu aceste monede pentru serviciile şi bunurile prestate.
Acest inconvenient a favorizat apariţia banilor de hârtie, China fiind prima ţară unde este atestată utilizarea bancnotelor de hârtie cu acoperire în metal (de acolo vin şi acum multe lucruri „de hârtie”). În Europa prima ţară care a utilizat aceşti bani a fost Italia, la presiunea negustorilor care aveau probleme cu numărul mare de monede existente în circulaţie, cu falsificarea conţinutului de metal din aceste monede şi cu uzura frecventă a lor.
Apariţia banilor de hârtie este strâns legată de apariţia băncilor comerciale care puteau păstra cu costuri mult mai reduse cantităţi importante de metale preţioase eliberând în schimbul depozitării acestora un certificat de hârtie care putea fi folosit în diferite schimburi comerciale. Aceste certificate erau emise cu un discount care acoperea costul de depozitare a metalului în seiful băncii. Valoarea acestor bani de hârtie nu este dată de valoarea materialului din care sunt confecţionaţi ci din valoarea ce se află în spatele acestui certificat de depozit la vedere a unei cantităţi de metal. De fapt, aceşti bani de hârtie sunt contracte încheiate cu băncile şi dau dreptul total de acces la metalul care se află în spatele acestor bancnote.
Acestea au fost începuturile. Acum, se folosesc doar bani discreţionari! Ce sunt aceştia?
Banii discreţionari pot exista atât în formă de bancnote cât şi în formă de monede metalice, iar, mai nou, sub formă electronică. Sunt bani care au apărut odată cu centralizarea politicii monetare. Aceşti bani nu au în spate o valoare a unui depozit de metal preţios. Mai mult decât atât, dacă, în cazul banilor „clasici” (bancnote, monede) există măcar un suport material, în cazul banilor electronici chiar şi acest suport este înlăturat! Sunt bani care au în spate doar o promisiune a guvernului care, prin banca centrală, a emis aceste active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în economie. Astfel de sisteme monetare se bazează foarte tare pe încrederea utilizatorilor în acţiunile pe care le întreprinde banca centrală (singura care poate prin lege să multiplice sau să restrângă masa monetară aflată în circulaţie).
Banii discreţionari au apărut, practic, odată cu primii bani de hârtie, dar atâta timp cat valuta naţională a fost legată, prin lege, de o anumită cantitate de metal preţios, care trebuia să existe fizic într-un anumit loc, cantitatea de bani discreţionari aflată în circulaţie a fost limitată.
Problema esenţială a acestor bani este aceea că aceştia încalcă două dintre caracteristicile esenţiale ale mijlocului de schimb, şi anume: valoarea lor să nu se modifice semnificativ în timp (să nu fie perisabili) şi să nu fie (uşor) falsificabili. Cele două caracteristici sunt legate una de alta. Cine falsifică banii noştri, provocând astfel devalorizarea lor si, implicit, confiscarea averilor noastre? Orice persoană sau instituţie care ar îndrăzni să facă acest lucru ar fi drastic pedepsită, cu o singură excepţie: banca centrală (naţională). Această instituţie poate tipări bani după bunul ei plac, şi fără să răspundă în faţa nimănui!
Atunci când devalorizarea valutei devine evidentă pentru cei mai mulţi din piaţă, preferinţa de a o deţine devine foarte mică. Când vedem că nu prea mai avem ce să licităm cu simplele hârtii şi că nu prea mai putem să cumpărăm mare lucru cu ele (oricât de frumos colorate ar fi, oricât de caligrafic sunt semnate sau oricât de bine protejate de elemente de siguranţă sunt), suntem disperaţi, iar ceea ce încercăm să facem cu toţii este să scăpăm de aceşti „bani răi”. De regulă, statele îşi obligă cetăţenii să utilizeze aproape exclusiv mijlocul de schimb controlat de el ... fie şi numai prin faptul că toate plăţile efectuate de către stat (salarii, pensii, indemnizaţii, ajutoare, subvenţii etc.) se fac în valuta naţională!
În contextul rezervelor fracţionare cu care se operează în sistemul bancar modern, definiţia banilor a devenit tot mai complicată dar şi mai confuză. Cantitatea de bani din economie nu mai reprezintă un element controlabil pentru că depozitele la vedere se transformă în mod fraudulos în credite la termen, băncile comerciale refinanţând lipsa de lichidiate generată de creditarea din banii la vedere de la banca centrală. Deşi în economie contăm pe bani reali, în realitate banii cu care se licitează resurse de pe piaţa liberă sunt mult mai mulţi datorită faptului că, în acelaşi timp, un deponent la vedere şi un debitor împrumutat de bancă din depozitele la vedere vor putea participa legitim la o licitaţie cu bani diferiţi, dar în realitate cu aceeaşi bani.
Toată lumea vorbeşte, acum, despre deficitul bugetar imens al României, despre modul în care aceste „găuri bugetare” ar putea fi cârpite, de unde mai tăiem, ce popriri să mai facem, cum să-i ucidem mai repede pe pensionari şi aşa mai departe, uitându-se, aproape cu desăvârşire, să se vorbească despre producţie. Mai ştie cineva ce, cum şi cât (mai) producem, şi ce se întâmplă cu această producţie? Nu, nimeni nu mai ştie nimic ... şi pe cine mai interesează, la urma urmei?
Asta e problema centrală a României, în clipa de faţă, aici e „cancerul” economiei româneşti. L-aţi auzit vreodată vorbind despre asta pe Videanu, Vlădescu, Boc, Băsescu sau chiar marele, neasemuitul Isărescu? Canci, ei au cu totul alte probleme.
Cică nu avem productivitate. Nu în sectorul bugetar, că acolo oricum problema nu se pune, ci în cel privat. Da’ de ce n-avem productivitate? Şi ce trebuie să facem ca să avem productivitate?
Păi n-ai cum să ai productivitate când lucrezi cu materii prime de două, trei, zece ori mai scumpe decât concurenţa ... Voi mai avea, poate, ocazia să detaliez, dar cred că toată lumea ştie despre ce e vorba ... de jaful „băieţilor deştepţi”.
Dar, chestia asta nu e numai la noi. Asta e, de fapt, semnificaţia crizei mondiale. Lumea „dezvoltată”, „civilizată” nu mai produce aproape nimic. Toată lumea este concentrată pe producţia şi distribuţia de bani fără valoare în economie, pe dezvoltarea unei industrii de stat – industria financiară - care concurează tot mai mult şi cu foarte mult succes cu industria privată a bunurilor şi serviciilor, altele decât cele financiare. De aceea asistăm la închiderea de fabrici, la reluarea creditării cu mare dificultate şi alte astfel de fenomene greu de înţeles de către cei care administrează sistemul monetar al statului: pur şi simplu nu mai rentează să concurezi cu o industrie monetară şi financiară care din operaţiunile cu statul câştigă fenomenal. Dar, operaţiunile cu statul nu înseamnă altceva decât „băieţi deştepţi”, aici şi oriunde în lume. Aş vrea să dau un singur exemplu de aiurea, să nu ziă nu-ştiu-cine că sunt „băiat rău”: în 2009 Banca Goldman – Sachs a obţinut un profit de 13 miliarde dolari fără să producă nimic în economie – doar a făcut „investiţii” foarte profitabile cu banii primiţi de la stat.
În aceste condiţii, „injecţia” de bani în economie poate ajuta sau nu, în funcţie dacă economia e „reală” sau „virtuală” şi dacă banii sunt „buni” sau „răi”. Dacă susţinem economia „virtuală”, adică pe „băieţii deştepţi”, atunci aceşti bani „răi” ajung, practic, să elimine din piaţă unul din comportamentele absolut normale şi foarte utile de pe piaţa liberă: economisirea de resurse (ce sens are să mai pui bani deoparte atâta timp cât ei înglobează valoare tot mai mică pentru cei care au nevoie de ei). Trăim într-o lume în care viaţa pe credit, plasamentele speculative pe pieţele de capital sau în portofolii de valute lipsite de valoare intrinsecă au ajuns să elimine acumularea de resurse pe căi sănătoase. Economia, piaţa liberă şi sistemele de valori (nu doar cele economice ci şi modelele sociale) sunt date complet peste cap.
Cam asta e, acum, problema României. Şi, în aceste condiţii, ce face guvernul României şi banca sa centrală? Păi, după ce a făcut dispărut un împrumut uriaş de la FMI (în buzunarele „băieţilor deştepţi”), guvernul României a pus ochii pe pensii, salarii, indemnizaţii etc. Ok, se iau aceşti bani, dar ce se face cu ei? Vor intra ei în economia „reală”, vor produce locuri de muncă, creşterea producţiei etc? Nici vorbă, nici măcar nu există această intenţie! Ni se şi spune că o vom duce mai rău, ni se şi spune că se vor mări şi taxele, şi pentru cine ştie să „citească”, a fost transmis şi un ,mesaj foarte clar cu privire la inflaţie. De altfel, pentru a produce inflaţie, nici nu e necesară tipărirea unor bani noi. E foarte simplu: teoretic, banii aflaţi în circulaţie reprezintă echivalentul unor bunuri şi servicii, dacă, urmare a diminuării activităţii economice, această cantitate de bunuri şi servicii diminuează, să zicem, cu 20%, tot cu atâta se va reduce şi valoarea valutei naţionale: va fi aceeaşi masă monetară, raportată, însă la o cantitate diminuată de bunuri şi servicii.
Avem soluţii? Da, să stopăm jaful, să începem producţia. Cu alt guvern.
Ce sunt banii?
Din punct de vedere legal, banii sunt ceea ce zice legea că sunt – de această definiţie nu avem nicio trebuinţă.
Din punct de vedere funcţional, banii sunt acele active care îndeplinesc funcţiile banilor, orice altceva ce nu îndeplineşte aceste funcţii nefiind ban. Iar o definiţie „în doi peri”, dar mult mai completă şi mai aproape de realitate decât cea precedentă. Pentru a fi operabilă, trebuie să definim funcţiile banilor.
Din punct de vedere economic, banii sunt acele active care sunt general acceptat pentru a compensa bunuri şi servicii achiziţionate de pe piaţă sau pentru a stinge o datorie contractată anterior, în alte cuvinte un mijloc de schimb general menit să simplifice schimburile de bunuri şi servicii şi să reducă semnificativ costurile de tranzacţionare asociate acestora.
Ok, acum să vedem care funcţiile banilor. Acestea pot fi împărţite în două categorii: specifice (la nivel microeconomic, concrete) şi generale (la nivel macroeconomic, abstracte).
Astfel, funcţiile specifice ale banilor la nivel microeconomic sunt:
- Mijloc de schimb: elimină sistemul anevoios de troc prin care o marfă era schimbată cu o altă marfă;
- Mijloc de plată: permite stingerea unei datorii acumulate ca urmare a achiziţionării unor bunuri şi servicii.
- Mijloc de păstrare a valorii: rezultatele muncii noastre pot fi acumulate sub forma banilor care pot fi economisiţi pentru achiziţiona bunuri şi servicii în viitor.
- Etalon pentru plăţile la termen: orice plată la termen poate fi exprimată printr-o cantitate de bani pe care, în viitor, cel care cumpără bunurile este obligat să o plătească vânzătorului. Dacă valoarea banilor se schimbă semnificativ de mult până la momentul plăţii viitoare şi dacă suma este fixă cel care avea de încasat această sumă poate suferi pierderi semnificative;
- Unitate de cont: este o funcţie care se suprapune peste funcţia banilor de unitate de măsură a valorii similară şi cu alte funcţii cum ar fi standard de valoare sau denominator de valoare;
- Unitate de măsură a valorii: exprimă mult mai uşor şi mai clar valoarea echivalentă a fiecărui bun sau serviciu de pe piaţă, asigurând o mai bună comparabilitate a acesteia, o informare mai bună a participanţilor la piaţă.
Funcţiile generale ale banilor, la nivel macroeconomic sunt:
- Active lichide în piaţă: banii sunt activele cele mai lichide din piaţă şi care au cel mai mic risc asociat păstrării lor (doar riscul de inflaţie şi riscul de furt);
- Cadru pentru sistemul de preţuri al pieţei: cantitatea de bani din economie determină şi modifică structura preţurilor pieţei;
- Factor cauzator în economie: cantitatea de bani din economie poate influenţa direct sau indirect echilibrul general al pieţei (nivelul preţurilor, nivelul dobânzilor, nivelul cursului de schimb, balanţa de plăţi).
De-a lungul timpului, omenirea a cunoscut diferite forme de bani, începând cu shekelii mesopotamieni de acum peste 5 milenii, care nu erau altceva decât nişte scoici, până la banii electronici de astăzi.
La început, s-au folosit banii de tip marfă. De-a lungul istoriei au utilizate foarte multe mărfuri pe post de bani: metale preţioase, scoici, piei de animale, cupru, sare, piper, alcool, ţigări şi chiar canabis. Cei mai în vârstă îşi amintesc de perioada comunistă, în care, în paralel, cu valuta oficială, circulau şi alţi „bani”: cafea, ţigări americane sau whisky. Utilizarea banilor de tip marfă este similară barter-ului, mărfurile fiind bani şi banii fiind în acelaşi timp şi marfă. Acele mărfuri care sunt mai tranzacţionabile decât altele s-au impus ca mijloc de schimb sau bani de tip marfă însă nu doar această condiţie (acceptabilitatea universală a mărfurilor folosite drept mijloc de schimb) a selectat natural anumite mărfuri pe post de mijloc de schimb ci şi uşurinţa în transport şi stocare, să nu fie perisabile sau degradabile în timp, să nu poată fi uşor falsificat şi divizibilitatea lor (să poată fi folosite atât la cumpărarea de mărfuri scumpe cât şi la cea de mărfuri ieftine, sau pentru plata unor servicii).
Apoi, au apărut banii de metal (preţios). Utilizarea banilor de metal preţios a prezentat o serie de avantaje, cum ar fi: toate cele specificate la banii de tip marfă, dar şi faptul că metalele nu pot fi produse „în atelier”, ci doar găsite în natură, ceea ce elimine riscul producţiei necontrolate, care ar afecta drastic valoarea lor. Totuşi, falsificarea frecventă şi uzura monedelor de metal impunea o mare atenţie din partea celor care erau plăţiţi cu aceste monede pentru serviciile şi bunurile prestate.
Acest inconvenient a favorizat apariţia banilor de hârtie, China fiind prima ţară unde este atestată utilizarea bancnotelor de hârtie cu acoperire în metal (de acolo vin şi acum multe lucruri „de hârtie”). În Europa prima ţară care a utilizat aceşti bani a fost Italia, la presiunea negustorilor care aveau probleme cu numărul mare de monede existente în circulaţie, cu falsificarea conţinutului de metal din aceste monede şi cu uzura frecventă a lor.
Apariţia banilor de hârtie este strâns legată de apariţia băncilor comerciale care puteau păstra cu costuri mult mai reduse cantităţi importante de metale preţioase eliberând în schimbul depozitării acestora un certificat de hârtie care putea fi folosit în diferite schimburi comerciale. Aceste certificate erau emise cu un discount care acoperea costul de depozitare a metalului în seiful băncii. Valoarea acestor bani de hârtie nu este dată de valoarea materialului din care sunt confecţionaţi ci din valoarea ce se află în spatele acestui certificat de depozit la vedere a unei cantităţi de metal. De fapt, aceşti bani de hârtie sunt contracte încheiate cu băncile şi dau dreptul total de acces la metalul care se află în spatele acestor bancnote.
Acestea au fost începuturile. Acum, se folosesc doar bani discreţionari! Ce sunt aceştia?
Banii discreţionari pot exista atât în formă de bancnote cât şi în formă de monede metalice, iar, mai nou, sub formă electronică. Sunt bani care au apărut odată cu centralizarea politicii monetare. Aceşti bani nu au în spate o valoare a unui depozit de metal preţios. Mai mult decât atât, dacă, în cazul banilor „clasici” (bancnote, monede) există măcar un suport material, în cazul banilor electronici chiar şi acest suport este înlăturat! Sunt bani care au în spate doar o promisiune a guvernului care, prin banca centrală, a emis aceste active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în economie. Astfel de sisteme monetare se bazează foarte tare pe încrederea utilizatorilor în acţiunile pe care le întreprinde banca centrală (singura care poate prin lege să multiplice sau să restrângă masa monetară aflată în circulaţie).
Banii discreţionari au apărut, practic, odată cu primii bani de hârtie, dar atâta timp cat valuta naţională a fost legată, prin lege, de o anumită cantitate de metal preţios, care trebuia să existe fizic într-un anumit loc, cantitatea de bani discreţionari aflată în circulaţie a fost limitată.
Problema esenţială a acestor bani este aceea că aceştia încalcă două dintre caracteristicile esenţiale ale mijlocului de schimb, şi anume: valoarea lor să nu se modifice semnificativ în timp (să nu fie perisabili) şi să nu fie (uşor) falsificabili. Cele două caracteristici sunt legate una de alta. Cine falsifică banii noştri, provocând astfel devalorizarea lor si, implicit, confiscarea averilor noastre? Orice persoană sau instituţie care ar îndrăzni să facă acest lucru ar fi drastic pedepsită, cu o singură excepţie: banca centrală (naţională). Această instituţie poate tipări bani după bunul ei plac, şi fără să răspundă în faţa nimănui!
Atunci când devalorizarea valutei devine evidentă pentru cei mai mulţi din piaţă, preferinţa de a o deţine devine foarte mică. Când vedem că nu prea mai avem ce să licităm cu simplele hârtii şi că nu prea mai putem să cumpărăm mare lucru cu ele (oricât de frumos colorate ar fi, oricât de caligrafic sunt semnate sau oricât de bine protejate de elemente de siguranţă sunt), suntem disperaţi, iar ceea ce încercăm să facem cu toţii este să scăpăm de aceşti „bani răi”. De regulă, statele îşi obligă cetăţenii să utilizeze aproape exclusiv mijlocul de schimb controlat de el ... fie şi numai prin faptul că toate plăţile efectuate de către stat (salarii, pensii, indemnizaţii, ajutoare, subvenţii etc.) se fac în valuta naţională!
În contextul rezervelor fracţionare cu care se operează în sistemul bancar modern, definiţia banilor a devenit tot mai complicată dar şi mai confuză. Cantitatea de bani din economie nu mai reprezintă un element controlabil pentru că depozitele la vedere se transformă în mod fraudulos în credite la termen, băncile comerciale refinanţând lipsa de lichidiate generată de creditarea din banii la vedere de la banca centrală. Deşi în economie contăm pe bani reali, în realitate banii cu care se licitează resurse de pe piaţa liberă sunt mult mai mulţi datorită faptului că, în acelaşi timp, un deponent la vedere şi un debitor împrumutat de bancă din depozitele la vedere vor putea participa legitim la o licitaţie cu bani diferiţi, dar în realitate cu aceeaşi bani.
Toată lumea vorbeşte, acum, despre deficitul bugetar imens al României, despre modul în care aceste „găuri bugetare” ar putea fi cârpite, de unde mai tăiem, ce popriri să mai facem, cum să-i ucidem mai repede pe pensionari şi aşa mai departe, uitându-se, aproape cu desăvârşire, să se vorbească despre producţie. Mai ştie cineva ce, cum şi cât (mai) producem, şi ce se întâmplă cu această producţie? Nu, nimeni nu mai ştie nimic ... şi pe cine mai interesează, la urma urmei?
Asta e problema centrală a României, în clipa de faţă, aici e „cancerul” economiei româneşti. L-aţi auzit vreodată vorbind despre asta pe Videanu, Vlădescu, Boc, Băsescu sau chiar marele, neasemuitul Isărescu? Canci, ei au cu totul alte probleme.
Cică nu avem productivitate. Nu în sectorul bugetar, că acolo oricum problema nu se pune, ci în cel privat. Da’ de ce n-avem productivitate? Şi ce trebuie să facem ca să avem productivitate?
Păi n-ai cum să ai productivitate când lucrezi cu materii prime de două, trei, zece ori mai scumpe decât concurenţa ... Voi mai avea, poate, ocazia să detaliez, dar cred că toată lumea ştie despre ce e vorba ... de jaful „băieţilor deştepţi”.
Dar, chestia asta nu e numai la noi. Asta e, de fapt, semnificaţia crizei mondiale. Lumea „dezvoltată”, „civilizată” nu mai produce aproape nimic. Toată lumea este concentrată pe producţia şi distribuţia de bani fără valoare în economie, pe dezvoltarea unei industrii de stat – industria financiară - care concurează tot mai mult şi cu foarte mult succes cu industria privată a bunurilor şi serviciilor, altele decât cele financiare. De aceea asistăm la închiderea de fabrici, la reluarea creditării cu mare dificultate şi alte astfel de fenomene greu de înţeles de către cei care administrează sistemul monetar al statului: pur şi simplu nu mai rentează să concurezi cu o industrie monetară şi financiară care din operaţiunile cu statul câştigă fenomenal. Dar, operaţiunile cu statul nu înseamnă altceva decât „băieţi deştepţi”, aici şi oriunde în lume. Aş vrea să dau un singur exemplu de aiurea, să nu ziă nu-ştiu-cine că sunt „băiat rău”: în 2009 Banca Goldman – Sachs a obţinut un profit de 13 miliarde dolari fără să producă nimic în economie – doar a făcut „investiţii” foarte profitabile cu banii primiţi de la stat.
În aceste condiţii, „injecţia” de bani în economie poate ajuta sau nu, în funcţie dacă economia e „reală” sau „virtuală” şi dacă banii sunt „buni” sau „răi”. Dacă susţinem economia „virtuală”, adică pe „băieţii deştepţi”, atunci aceşti bani „răi” ajung, practic, să elimine din piaţă unul din comportamentele absolut normale şi foarte utile de pe piaţa liberă: economisirea de resurse (ce sens are să mai pui bani deoparte atâta timp cât ei înglobează valoare tot mai mică pentru cei care au nevoie de ei). Trăim într-o lume în care viaţa pe credit, plasamentele speculative pe pieţele de capital sau în portofolii de valute lipsite de valoare intrinsecă au ajuns să elimine acumularea de resurse pe căi sănătoase. Economia, piaţa liberă şi sistemele de valori (nu doar cele economice ci şi modelele sociale) sunt date complet peste cap.
Cam asta e, acum, problema României. Şi, în aceste condiţii, ce face guvernul României şi banca sa centrală? Păi, după ce a făcut dispărut un împrumut uriaş de la FMI (în buzunarele „băieţilor deştepţi”), guvernul României a pus ochii pe pensii, salarii, indemnizaţii etc. Ok, se iau aceşti bani, dar ce se face cu ei? Vor intra ei în economia „reală”, vor produce locuri de muncă, creşterea producţiei etc? Nici vorbă, nici măcar nu există această intenţie! Ni se şi spune că o vom duce mai rău, ni se şi spune că se vor mări şi taxele, şi pentru cine ştie să „citească”, a fost transmis şi un ,mesaj foarte clar cu privire la inflaţie. De altfel, pentru a produce inflaţie, nici nu e necesară tipărirea unor bani noi. E foarte simplu: teoretic, banii aflaţi în circulaţie reprezintă echivalentul unor bunuri şi servicii, dacă, urmare a diminuării activităţii economice, această cantitate de bunuri şi servicii diminuează, să zicem, cu 20%, tot cu atâta se va reduce şi valoarea valutei naţionale: va fi aceeaşi masă monetară, raportată, însă la o cantitate diminuată de bunuri şi servicii.
Avem soluţii? Da, să stopăm jaful, să începem producţia. Cu alt guvern.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu