duminică, 28 februarie 2010

Un gând (18)

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort.

Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie. (Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei şi Jicei)

Mic tratat de ichtyologie

Odată, mama mea a venit acasă cu doi peşti vii. Erau doi crapi destul de mari şi, când i-am văzut, nu vrut să o las nicidecum să îi sacrifice. În zadar s-a străduit să-mi explice ce nu îi putem păstra, că nu avem condiţii, că, oricum, peştii sunt rănţi mortal de acul undiţei şi a-i păstra înseamnă a le prelungi agonia, eu nu am vrut să accept niciun argument. Până la urmă, cedând insistenţelor mele de copil, a umplut vana cu apă şi i-a lăsat acolo. Eu nu mă mai puteam dezlipi de ei, le-am adus pâine, dar ei nu au mâncat. A doua zi, unl dintre ei murise sau era pe moarte, oricum plutea în derivă, pe o parte, în schimb al doilea peşte părea că e bine. Fără să mai ţină cont de protestele mele, mama a hotărât să îl sacrifice. Mama a luat peştele viu, l-a curăţat de solzi şi de intestine, apoi l-a tăiat în bucăţi şi a presărat sare pe el. În acest timp, lacrimile curgeau din ochii mei ca dintr-un izvor.

Ştiu că, poate nu voi fi crezut, dar, în momentul în care mama a terminat de curăţat peştele de solzi, acesta mai trăia, şi mai trăia şi atunci când fusese curăţat de intestine şi, mai apoi, tranşat complet. Nu era vorba, propriu-zis, de un peşte, erau nişte bucăţi de carne care continuau să se mişte, să se zbată. Erau doar nişte bucăţi de carne, nu puteau fi însufleţite, dar continuau să se zbată!

Ţin minte că mama m-a certat şi mi-a spus că eu sunt cel care ţine peştele în viaţă şi că, atâta timp cât mă voi gândi intens la el, peştele nu va muri, dar va continua să sufere. Până la urmă, cred că am plecat din bucătărie şi nu am mai revenit decât atunci când peştele fusese deja gătit.

Sunt informaţii că starea lui Traian Băsescu nu e cea mai bună. Bine, Vadim anunţă, cred, de dinainte de alegeri, că preşedintele e pe moarte, dar, din alte surse, aceste informaţii au lipsit. Acum, văd că sunt câţiva bloggeri care îşi pun această problemă.

Nu ştiu dacă e ceva adevărat în aceste zvonuri, dar, până în clipa în care voi avea o dovadă clară a existenţei sau non-existenţei lui Traian Băsescu, nu voi mai scrie niciun cuvânt despre persoana sa, şi voi încerca să nici nu mă gândesc.
Nu ştiu foarte multe despre peşti. Ştiu că trăiesc în apă şi că aceasta este un lichid. Mai ştiu că sunt foarte lunecoşi. Habar nu am ce se întamplă atunci când mor. Îmi imaginez că, până să ajungă pe fundul oceanului, sunt devoraţi de alţi peşti.

UPDATE: Băsescu a revenit, îl puteţi vedea aici:
Ce ar mai fi de spus?
Eventual, un banc. Cu peşti, evident, doar suntem la ora de ichtyologie. Aşadar, bancul:

Un om la piaţa de peşte:
- Domnu’, peştele ăsta e proaspăt?
- Păi, dumneata nu vezi că mişcă?
- Ba da, asta văd, dar eu te-am întrebat dacă e proaspăt.
- Păi, cum, dom’le, să nu fie proaspăt, dacă mişcă?
- Ei, înseamnă că n-o ştii pe soacră-mea, nu ştiu dace a fost vreodată proaspătă ... dar mişcă...
...
De văzut l-am văzut şi eu pe dom’ preşedinte. Mişca bine. Dar că e sănătos, rămâne de văzut. Eu îi urez, oricum, sănătate.

Cronica unui eveniment care nu va avea loc

Cam de pe la Congresul PSD, în afară de Diaconescu şi Sârbu – cine-or mai fi şi ăştia ? – media nu are un alt subiect mai bun de dezbătut decât noul partid pe care îl cloceşte Gabriel Oprea.

Şi, mă întreb, cât de tâmpit trebuie să fii ca să pui botu’ la o aşa vrăjeală ?

Gigi Becali nu e, se zice, prea inteligent, dar tot şi-a dat seama ce, în condiţiile adoptării votului majoritar, partidul său nu are nicio şansă să intre în parlament. NICIUNA ! Şi-atunci, ce s-a gândit nea Jiji : dă partidul cu tot, cu membri, cu sedii, cu tot, pe un post de vicepreşedinte într-un partid. La PSD tocmai s-au tras obloanele, mai rămân PD-L şi PNL, care au, împreună, câteva zaci de posturi de vicepreşedinţi. Aţi citit : zeci ! Şi Becali vrea, pentru sufleţelul lui, unul singur, un post mic de vicepreşedinte într-unul din aceste partide. De ce ? Fiindcă Becali ştie exact care sunt şansele partidului său de a intra în parlament la viitoarele alegeri. Zero!

Partidul lui Gabriel Oprea, dacă va fi înfiinţat, va avea şanse cam de zece ori mai mici decât PNG-ul lui Becali de a intra în parlament. Cam cât e o zecime din zero?

Atunci, ce rost are să înfiinţezi un partid care nu are nicio şansă de a intra în parlament ? Niciun rost. Un astfel de partid nu ar putea decât să fie preluat prin absorbţie de către un alt partid, iar acela nu poate fi decât PD-L.

Singura raţiune de a exista ar fi aceea că s-ar crea un cadru „democratic” de dezbatere în cadrul „coaliţiei”. Care coaliţie, care dezbatere?

Deja mi-e greaţă să mai aud de partidul lui Oprea. Dumneavoastră nu?

Spune-mi ce asculţi ca să-ţi spun cine eşti

Civilizaţia umană este intim legată de cee ce numim muzică, adică o modalitate de îmbinare savantă a sunetelor într-un mod plăcut (pentru unii) sau mai puţin plăcut (pentru alţii). În întreaga istorie a speciei umane nu a existat nicio cultură „mută”.

Credem, îndeobşte, că ascultăm/recepţionăm muzica doar cu organul auzului, recte urechea! Nimic mai fals. Când ascultăm muzică, o facem cu întregul nostru corp, şi cu sufletul deopotrivă.

Din străvechime, oamenii au putut să-şi dea seama de efectele muzicii asupra noastră. Lucrurile sunt şi au rămas aşa dintotdeauna, genurile muzicale s-au mai schimbat, dar efectele au rămas aceleaşi.

În mod concret, atunci când au nevoie de curaj, de determinare, de forţă fizică, oamenii ascultă un marş militar sau un cântec războinic, gen haka-haka. O astfel de muzică ne energizează, ne face mai curajoşi, mai determinaţi etc. Vă puteţi imagina o armată care pleacă la luptă sub impresia unei doine de jale sau a unei romanţe?

Fiecare tip şi gen muzical se adresează unui anumit sentiment şi unei anumite părţi a corpului. Aşa cum marşurile militare se asociază, în mod natural, pieptului şi curajului, muzica bizantină se adresează frunţii şi gâtului, şi unui anume sentiment de comuniune spirituală, tangoul este legat de inimă, ca organ şi de bucurie, tandreţe, poftă de viaţă ca sentiment.

Cu ce anume se asociază manelele? Nu ştiu, cu ceva foarte jos. Aş zice cu sexul, dar nu, iată ce asociez eu cu sexul:



Şi atunci? Nu ştiu, tot cu sexul, dar cu un anumit tip de sex, cu sexul „murdar”, imoral, păcătos, ilegal, nu ştiu ... Sexul dezlegat de orice „romantism”, sexul pe bani, sexul pervers, cam cu asta ...
Nu ascult manele, dar le aud. Le aud peste tot, în pieţe, în intersecţii etc. Şi, orice manea mă duce cu gândul la mizerie, promiscuitate, sordiditate, vulgarite, lipsă de igienă, boală ... mă rog, şi atunci, cam acolo îi „încadrez” şi pe manelişti: nişte persoane vulgare, mizerabile etc., cu care nu vreau să am de-a face deloc.

Da ... să lăsăm asta. Pentru că ieri s-au împlinit doi ani de la moartea lui Ivan Rebroff, să ascultăm câteva melodii în inegalabila sa interpretare:





Bravo, domnule Patriciu!

În ţara noastră, învăţarea matematicii are o îndelungată şi bogată tradiţie. Regulamentul Organic din anul 1829 este cel dintâi act legislativ cu privire la organizarea şi structurarea învăţământului public în Principatele Române. Treptele învăţământului public erau, în acea perioadă, în număr de patru, şi anume: începătoare, umanioarele, învăţăturile complementare şi cursurile speciale, acestea din urmă fiind precursoarele cursurilor universitare de mai târziu. Şcolile pentru cursuri speciale erau organizate pe trei secţii, dintre care una de matematici aplicate, ceea ce presupunea parcurgerea cursuri de calcul diferenţial şi integral, trigonometrie, mecanică etc. În 1835, în timpul domniei lui Mihai Vodă Sturdza, la Iaşi, au fost deschise porţile primei şcoli superioare româneşti din principate, anume Academia Mihăileană. Universitatea din Iaşi a fost înfiinţată în anul 1860, iar cea din Bucureşti, în 1864. Legea lui Cuza din 1864 introduce învăţământul obligatoriu de patru ani şi cel secundar de şapte ani. Actualele cicluri de câte patru ani: primar, gimnazial şi liceal au fost introduse prin legea din 1898, a lui Spiru Haret. Anul 1881 marchează apariţia Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, care se va transforma în 1920 în Politehnică. Despre un învăţământ matematic de calitate în România putem vorbi, practic, doar după acest moment.

În 1894, tânărul inginer Ion Ionescu-Bizet a fost desemnat pentru a corecta lucrările candidaţilor la admiterea în Şcoala Naţională de Drumuri şi Şosele. Dezamăgit de nivelul foarte slab al pregătirii candidaţilor, Ion Ionescu-Bizet hotărăşte, împreună cu un grup de prieteni, toţi tineri şi entuziaşti: Vasile Cristescu, Victor Balaban, Mihail Roco şi Ion Zottu, să înfiinţeze o revistă în sprijinul elevilor de liceu care ar fi dorit să urmeze cursurile Şcolii de Poduri. În vederea realizării acestui deziderat, cei cinci prieteni au hotărât să contribuie fiecare, lunar, cu câte douăzeci de lei aur. Cum banii nu ajungeau, cei cinci au scris o „petiţie” pe care au trimis-o cunoştinţelor din toată ţara, prin care solicitau sprijin în vederea demarării proiectului. Fireşte, atunci ca şi acum, cei cinci „frumoşi nebuni” au primit, mai cu seamă, întrebări de genul: „ce distracţie ne poate procura o asemenea revistă” sau sfaturi de a se „astâmpăra”, bani mai puţin. Cei cinci nu numai că nu s-au „astâmpărat”, ci au reuşit să convingă încă cinci tineri ingineri, şi anume: Emanoil Davidescu, Mauriciu Kimbaum, Nicolae Niculescu, Tancred Constantinescu şi Andrei Ioachimescu, să se alăture proiectului.

Nimic nu putea stăvili entuziasmul, energia, buna credinţă, inteligenţa acestui grup de tineri, astfel că, în 15 septembrie 1895, după depăşirea cu succes a multe-multe obstacole, apărea, în Bucureşti, primul număr al Gazetei Matematice.

O vreme, revista a trăit doar din munca şi entuziasmul iniţiatorilor, al căror număr a sporit an de an. În primii ani de apariţie, pe editarea revistei, s-a reuşit şi publicarea a o serie de culegeri şi cărţi reunite, toate, în Biblioteca Gazetei Matematice. Încet-încet, Gazeta Matematică începea să devivă ceea ce azi s-ar numi un brand de succes (ah, ce barbarism...).

Înfiinţarea secţiei reale a liceului, urmare a legii lui Spiru Haret, din 1898, a reprezentat, pentru Gazeta Matematică, mai mult decât o „gură de oxigen”, a însemnat posibilitatea ca revista să fie tipărită în mii şi mii de exemplare, pentru un număr de elevi studioşi mereu în creştere.

Nu mai ştiu în ce clasă eram când i-am solicitat profesorului meu de matematică (despre care am mai scris în articolul Domnul T.) să îmi recomande o culegere „bună” de probleme de geometrie. Sunt mulţi ani de atunci, nu îmi mai aduc aminte exact cuvintele, dar cred că, după ce a amintit mai multe nume destul „exotice” pe vremea aceea – Hadamard, editura Mir etc. – a spus că, totuşi, cea mai bună culegere de probleme de geometrie scrisă în limba română a fost, este şi va ramâne cea a lui Ţiţeica, apărută în anul 1901. Evident, nu am reuşit să găsesc ediţia respectivă, dar am reuşit să găsesc o ediţie ulterioară şi confirm: cea mai bună culegere de probleme de geometrie în limba română este aceea a lui Gheorghe Ţiţeica şi orice elev care ar dori, într-adevăr, să studieze geometrie, ar trebui să lucreze din ea ... chiar dacă noii diriguitori ai învăţământului ar spune orice, inclusiv că studierea geometriei dăunează grav sănătăţii!

În 1903, profesorul Gheorghe Ţiţeica a fost primit în audienţă de regele Carol I. Urmare a acestei audienţe, şi a hotărârii redactorilor Gazetei din 31 august 1909, de modificare a statutului, revista a fost transformată în societate, iar această hotărâre a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 5 aprilie 1910, de Senat în 27 noiembrie 1910, şi promulgată de regele Carol I la 18 decembrie 1910, prin decretul reagl nr. 3798.

Acesta este actul de naştere al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România – SSMR – care împlineşte, în acest an, un veac de existenţă.

De-a lungul îndelungatei lor existenţe, SSMR şi Gazeta Matematică şi-au îndeplinit cu credinţă şi prisosinţă principalul lor obiectiv, şi anume dezvoltarea şi ridicarea calităţii învăţământului matematic în ţara noastră. Practic, formarea, dezvoltarea, realizarea tuturor membrilor şolii româneşti de matematică, una din cele mai valoroase (încă!) din lume, a fost intim legată de o anumită perioadă de ucenicie la Gazeta Matematică.

Astfel, profesorul Ţiţeica, al cărui nume l-am mai evocat mai sus, a mulţumit, în discursul de primire în Academia Română, Gazetei Matematice, vorbind despre aceasta ca de „marele noroc” al existenţei sale şi precizând că, pentru desăvârşirea sa ştiintifică a plecat în străinătate cu o bursă nu de la stat – cum ar fi fost, probabil, normal – ci cu aceea, mult superioară, oferită de Gazeta Matematică, o bursă nu de bani, ci de muncă, energie şi entuziasm.

SSMR şi Gazeta Matematică au cunoscut, de-a lungul existenţei lor, numeroase momente mai mult sau mai puţin faste. Popularitatea Gazetei a ajuns, în scurt timp, atât de mare, încât, de exemplu, în timpul primului război mondial, ofiţerii şi soldaţii solicitau ca revista se le fie trimisă pe front, lucru care s-a şi întâmplat.

În anul 1959, profesorul Tiberiu Roman a reuşit să convingă autorităţile comuniste ale timpului asupra necesităţii înfiinţării unei competiţii internaţionale de matematică pentru elevi, lucru care s-a şi întâmplat. Astfel, prima Olimpiadă Internaţională de Matematică, la care, în afară de România, au mai participat alte şase ţări socialiste, a avut loc la Braşov, în 1959, ţara noastră găzduind, de asemenea şi ediţiile din 1960, 1968, 1978 şi 1999. Olimpiada Internaţională de Matematică s-a dovedit a fi un succes deosebit, la ultima sa ediţie, aniversară, din 2009, desfăşurată la Bremen, în Germania, participând peste 100 de ţări. În discursul de la festivitatea de deschidere a acestei olimpiade, cancelarul federal Angela Merkel a felicitat ţara noastră, în calitate de iniţiatoare a acestei competiţii, iar delegaţia României a defilat prima pe scena sălii de comferinţe respective, după modelul olimpiadelor sportive. Pe parcursul acestei jumătăţi de veac de existenţă a O.I.M., participarea României a fost una deosebit de susţinută şi de o calitate excepţională, majoritatea elevilor evidenţiaţi cu această ocazie contituindu-se într-o elită universitară şi a cercetării ştiinţifice, fiind o prezenţă activă în cele mai prestigioase universităţi din lume ... din păcate, nicio universitate românească nu figurează în topul acestor instituţii.

Prima mea întâlnire cu Gazeta Matematică s-a produs în clasa a V-a. Profesorul nostru ne-a prezentat revista şi mai mult de jumătate dintre elevi ne-am abonat imediat, deşi, în acea perioadă, revista se cam găsea şi la chioşcul de ziare, deoarece se trăgea în tiraje de peste 100.000 de exemplare. Costul revistei era unul derizoriu, de 2 lei, mai târziu, de 3,50 lei, la un salariu mediu mai mare decât cel de azi. Revista avea şi atunci dificultăţi, dar acestea se datorau, mai degrabă, numărului imens de exemplare care se editau şi difuzau.

Cu ocazia centenarului SSMR, aceasta a declarat anul 2010 ca fiind „anul învăţării matematicii în şcoala românească” – poate voi mai reveni asupra acestui subiect.

Gazeta Matematică a supravieţuit multor împrejurări istorice potrivnice. A traversat perioade istorice tulburi: două războaie mondiale, marea criză din ’33, „obsedantul deceniu” etc., dar niciodată nu a întâmpinat dificultăţi aşa de mai ca după 1989.

Gazeta Matematică nu este o publicaţie ca atâtea altele, care să obţină profit din publicitate economică sau politică, şi nici din alte surse, mai mult decât atât, se implică în organizarea de concursuri şi competiţii, a altor evenimente etc., ceea ce presupune, de asemenea, existenţa unor costuri care nu pot fi acoperite altfel decât din subvenţii şi sponsorizării.

În mod fals, mulţi consideră noţiunea de subvenţie ca una esenţialmente de stânga. Probabil, acesta este motivul din care toate guvernele post decembriste au desconsiderat acest aspect, deşi ... e o excepţie, care trebuie, totuşi, menţionată. În timpul mandatelor lui Ion Iliescu, preşedinţia, ca instituţie, s-a numărat printre sponsorii Gazetei Matematice. Dar guvernele, puterea, în general, au cam lăsat SSMR şi Gazeta Matematică de izbelişte, să se descurce cum pot.

Actuala putere nu face, evident, excepţie. Traian Băsescu a spus-o foarte clar: se consideră preşedintele unui popor format, în proporţie de 99%, din manelişti. Iar manelele sunt incompatibile cu învăţarea matematicii, cu învăţarea în general.

În teorie, educaţia este prioritate naţională. În practică, şcolile se închid, iar profesorii sunt lăsaţi pe drumuri. Celor care rămân li se diminuează lefurile. Nici elevii nu sunt uitaţi: cei din şcolile comasate trebuie să străbată distanţe mult mai mari pentru a ajunge la şcoală. Nu li se mai distribuie manuale. Şi altele, etc. De fapt, se urmăreşte altceva. Ce anume se urmăreşte? Păi, nu vede toată lumea? Să fie pusă şcoala, într-adevăr, „pe butuci”, să producă, în sfârşit, ceea ce solicită preşedintele. Adică, „numai tâmpiţi”.

Aceste deziderate s-ar realiza mult mai repede şi mai uşor dacă nu ar mai exista câte un dascăl mai „altfel”, care ar refuza să se „alinieze” suficienţei şi mediocrităţii. Sau, dacă nu ar mai exista indivizi dispuşi să „arunce bani pe fereastră”. Noroc că nu sunt prea mulţi!

Unul dintre aceştia merită, totusi, mai multă luare-aminte. E vorba de Dinu Patriciu, cel cu filmuleţul şi cu „să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu”. Dinu Patriciu este un „oligarh”, adică un individ care a făcut bani dupe revoluţie. Mulţi bani şi care, probabil, miros urât. S-a vorbit şi s-a scris mult despre Dinu Patriciu, că a făcut, că a desfăcut, că a furat etc. S-a vorbit şi s-a scris mult, dar, doar atât. Justiţia – în mâinile cui e justiţia, domnule preşedinte? – l-a lăsat liber. Dinu Patriciu este, cel puţin pană în acest moment, un om liber, spre deosebire, să zicem, de Mircia Gutău, primar sau fost primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, care este un infractor dovedit. Cel puţin aşa spune justiţia, care l-a trimis în detenţie. Şi cum tratăm noi aceşti doi oameni? Pe Dinu Patriciu îl acuzăm de toate relele pământului, poate mai puţin gripa porcină, iar pe Mircia Muntean în facem cetăţean de onoare. Onoarea cui?

Ok, deci Dinu Patriciu e, în primul rând, un om cu bani. Că a făcut aceşti bani în mod legal şi licit, sau în mod fraudulos şi non-etic, nu ştiu, nu mă pronunţ, nu am informaţiile necesare. Şi, la urma-urmei, nici nu mă interesează. Ceea ce mă interesează este că Dinu Patriciu este dispus să cedeze o picătură din averea sa pentru a ajuta educaţia şi învăţământul din România. Astfel, Dinu Patriciu este, de câţiva ani, prin fundaţia sa, principalul sponsor al Gazetei Matematice. Dinu Patriciu ajută nu doar învăţământul matematic, ci învăţământul, în general. Prin bursele „Dinu Patriciu”, sprijină activitatea elevilor şi studenţilor dornici şi capabili de performanţă ... mă rog, cred că toată lumea ştie acest lucru.

În România sunt mulţi oameni care au bani, poate nu atâţia de mulţi ca Patriciu ... oricum, nu asta contează. Probabil, unii au făcut aceşti bani în mod legal, alţii într-un mod mai puţin legal ... nici asta nu contează. Contează doar faptul că Dinu Patriciu a găsit de cuviinţă să întoarcă o parte din banii săi către şcoală, mai precis către performanţa şcolară, şi ei nu au făcut-o. Oricine investeşte în şcoală, în performanţa şcolară, este, cel din puţin acest punct de vedere, o persoană absolut onorabilă şi de lăudat. Nu e nicio problemă cu privire la nume. Dacă acea persoană este Bercea Mondialu, zic „bravo, Bercea Mondialu”, dacă e Adriean Videanu, zic „bravo, Adriean Videanu”, oricine ... Dar, cum aceştia, şi mulţi alţi oameni bogaţi investesc în cu totul altceva decât în educaţie, nu pot să le spun aşa ceva. Spun doar, bravo, domnule Patriciu! Faceţi ceva pentru şcoala românească, ceva ce aceşti nenorociţi care răspund la nume precum Băsescu, Boc, Videanu, Funeriu, Căşuneanu etc., nu fac şi nu vor face niciodată, indiferent câţi bani sau/şi putere politică ar avea. Nu o fac şi nu o vor face pentru că interesul PD-L nu este şi nu va fi niciodată acela ca tinerii României să înveţe matematică, să înveţe, în general, ceva, pentru ce orice om care e capabil să înveţe ceva şi o face, înseamnă un vot în minus pentru puterea oranj, în timp ce orice retardat care ascultă manele este votantul perfect al partidului al ciumei portocalii.

Încă o dată, pentru tot ceea ce faceţi pentru învăţământ şi educaţie de calitate, bravo, domnule Patriciu!

P.S. Dintr-o eroare absolut impardonabilă, am scris Mircia Muntean, în loc de Mircia Gutău. Eroarea a provenit din coincidenţa prenumelor: Mircia. În fine, asta este. Mircia Muntean e primarul Devei, şi şeful ăluia de şi-a trimis şoferul la master în locul său. Scuze tuturor cititorilor.

vineri, 26 februarie 2010

De ce trebuie să am dreptate?

Frământările cu întocmirea bugetului

Nu-i d’a bună
E o lună
De când tună
Şi adună
Şi-o suceşte
Şi-o ‘nvârteşte
Şi tot scade
Şi tot rade
Şi comprimă
Şi suprimă
Şi-ajustează
Şi-ncadrează
Lefi de bază
Băgând groaza
‘n diurnişti
Şi-n conţopişti
Cu bugetul pe un an
Marele tehnician.

Dar când vede ce-a făcut
Şterge tot ce-a aşternut
Şi o ia de la-nceput
Adânceşte curba iar
În bugetul ordinar.
Dar la ţipetele scoase
Se întoarce şi descoase
Şi o ia cu încadrarea
Drămuie salarizarea
Leafa brut o’nmulţeşte
Dupa aceea o-mpărţeşte
Şi-o comprimă-ncet-încet
Ca sa-ncapă în buget.

Dar bugetul e şiret,
Cand să-ncapă se dezumflă
Ş-apoi pune-te şi-l umflă
Cu impozite şi dări,
Că-i cerneală-n călimări
Calculează pentru mâine
Taxele pe cozi de câine
Pe căciulile de oaie
Pe galoşii sparţi de ploaie
Pe momâile din grâne
Pe holeră şi pe râie
Şi le varsă ca-n hambar
În bugetul ordinar.
Pe o parte din slujbaşi
Care sunt mai cetlăiaşi
Cum sunt bieţii ‘nvăţători
Încadrati ca ierbivori
La judeţe îi trimite
Să-i plătească pe-ndelete
După cum se va-ndura
De ei Maica Precista !

Si-asa, Mări socotind
Si scăzând şi înmulţind
Aplicând şi curbe groase
Pe lefşoarele rămase
Cu guvernul de boieri
O s-ajungem toti şomeri.

(poezie de Gheorghe Bărăgan, publicată în 15 decembrie în „Ţărănismul”)

Mă întrebam retoric, într-o postare anterioară, ce biruri noi vor mai născoci cei de la finanţe, şi când vor pune taxe pe insulină şi citostatice? Răspunsul a venit mai devreme decât credeam. Din păcate. Şi au mai venit cu ceva: impozitarea persoanelor cu handicap. Ce să zic? Mă dau bătut, la asta nu mă gândisem.

Un gând (17)

.Facem viaţa şi mai mizerabilă deplângând-o. (Cicero)

Flacăra violet revine şi alte şuşe

Când Hrebenciuc a justificat eşecul lui Mircea Geoană la prezidenţiale prin invocarea flăcării violete, unii au strâmbat din nas, alţii au chicotit, alţii au încruntat sprâncenele a mirare, mă rog, foarte puţini au fost cei care au luat, cu adevărat, în serios, afirmaţiile strategului PSD.

O vreme, subiectul flăcării violete a mai ţinut prima pagină, apoi, încet-încet, s-a mai estompat. Iată, însă, că flacăra violet revine în forţă.

La finanţe se lucrează de spor. Vlădescu – vă mai aduceţi aminte ce înseamnă numele său, nu? – are o nouă idee genială, şi anume impozitarea veniturilor realizate de persoanele cu handicap. Aşa că e tare? Poftim, citiţi aici şi aici.

Oare Vlădescu cât va avea de plătit?

Săracul Geoană, poate să tot ceară renumărarea bancurilor, n-are nicio şansă în faţa lui Prostilă aka Vlădescu.

Estimp, Gheorghe, ştiţi care, ăla cu etnobotanicele, ce să facă şi el pe la finanţe? Iacă, schimbă şi el lucu’ la sait. Prostilă n-avea cum, pentru că, după cum el însuşi a declarat, n-a pus în viaţa lui mâna pe un maus. Şi, mai spune Gheorghe: „Este vorba de o seducţie voită, prin amplificarea terţiarului imaginar, care, inevitabil şi mefistofelic, va duce la repetarea inversă a numelui lui Sebastian Vladescu, pentru subjugarea totala şi fiscala a iobagului roman.

La economie, Videanu nu se lasă nici el mai prejos. Iacă, schimbă şi el lucu’ la sait. Tot pe mov, fireşte.

În ceea ce în priveşte pe Băselu’, el a pus de mult stema ţării pe fond violet.

Distinsul domnul Patapievici, acest axis mundi al gândirii băsescologice, maieutician şi chiloţist de renume mondial, casetolog, onanist, ornitolog, curlimbist , estetician, futurolog etc., extrage un nou Koh-i-Noor din puţul gândirii: „Uneori maneliştii pronunţă mai bine limba română în unele din manelele lor, mă rog, nu sunt specialist în domeniu, decât o fac unii moderatori de emisiuni de divertisment. E o degradare oribilă a limbii noastre.” E de bine, nu? Nu ştiu câţi suntem moderatori, dar manelişti suntem 99%. Cel puţin aşa ne asigură Băselu’.

În rest, e de bine. Adrian Vasilescu ne asigură că ieşim din criză. Nu singuri, nu cu sprjimul Uniunii Europene, nici cu cel al FMI-ului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu. Mă rog, eu ştiam că Vasilescu e consilierul lui Isărescu, dar poate că are fir direct şi cu Dumnezeu. Oricum, am aflat şi eu ceva de pe surse, anume că, dacă nici Dumnezeu nu ne scoate din criză, atunci ne ia dracu’.

De două zile nu mai aud altceva decât Diaconescu şi Sârbu, Sârbu şi Diaconescu. Cine plm sunt ăştia?

UPDATE: Cică Gheorghe îşi dă demisia, cine vine în locul lui? Am aflat de pe surse: la finanţe e mult de cântat şi des-cântat, de aceea va veni un nou cântăreţ. Bittman e bun, dar nu se pricepe la prohod. Şi, se pare că ăsta-i trendu’.

miercuri, 24 februarie 2010

Lobocoagularea prefrontală

Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.

Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.

Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii — mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.

Se înţelege că, în această situaţie privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire.

E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care singur conta. Şi vîrful nu se mai pierdea în nori, ci, susţinînd singur măreaţa construcţie, sta pe pămînt.

Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel făceau teoreticienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi adîncime, se cîştiga în linie. Adică idealul : întoarcerea la lumea unidimensională.

La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească.

Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe radioactive sub înaltă tensiune. După ce se înşuruba, aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al creierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre nervoase care face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţîşneau dintr-o parte şi din alta, străbă-tînd oasele frunţii, două fascii de raze, care, întîlnindu-se într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară zguduire, care îl făcea calm şi indiferent la emoţii toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic.

Operaţia se repeta la vîrsta de şapte şi apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dîrzi.

Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. Dealtfel, lipsa a două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te osîndeau oricînd şi oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi pedepse pe deasupra.

Dar de zeci şi zeci de ani nu se întîmplase o asemenea criminală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cîte o coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie.

Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase omenirea de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progresului calm, n-avea nimic misterios în ea.

Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales în ultimele războaie mondiale oamenii de ştiinţă — medici, chirurgi şi psihiatri — stabiliseră rolul nefast pe care-l joacă lobul anterior frontal al creierului în viaţa omenirii.

El este focarul tuturor instigaţiilor la nelinişte, neastîmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al întreprinderilor. Sălaşul nefericirii.

„In acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecţia individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cîrmuieşte ideile despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuinţa de lărgire.

Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, în special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a extremului pol frontal..."

Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi.

Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de întrebări, chinuit de mister.

Şi încetînd de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi hiperpreţuire, el se întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare de a exercita orice profesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să privească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie nemulţumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis, înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător. La început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de sinucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului şi chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădăcinile fibrelor vinovate.

Simplificarea ei prin radiocoagulare automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării omenirii.

Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii" a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atîta sîrguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, meditaţia, nemulţumirea de sine, rîvna către perfecţie, mizantropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rînduieli individuale şi sociale.

Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era lobocoagulării, care ar fi făcut din ei alţi oameni.

Acum, omenirea muncea, mînca, dormea şi se scula fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii contribuiseră pînă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră. Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, bănuielilor şi al urii.

Dar, de la o vreme, cîteva semne, aproape imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului.

Ele se iviră mai întîi în tineret şi se arătară în chip fiziologic, între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie şi mai ales constipaţie.

Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagularea. De cînd, adică, ideile şi activităţile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoţii, meditaţii, reflecţii. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier şi amestecul centrilor emoţionali inferiori în treburile, omului fuseseră tăiate.

Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi alură psihologică, în tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti începură să puncteze, ca nişte bube, epiderma pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului şi rătăcirile să se înmulţească. Tinerii de ambele sexe tînjeau, mîinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi şi întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de alegere. Unii îşi mîngîiau fruntea sau îşi treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cîntînd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict. Sau îşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori.

Într-o bună zi, cîţiva tineri fură prinşi că plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P. ? !... Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat şi o vastă anchetă — instituită pe toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării ? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. In privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi oarecum liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată.

Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, tablourile, statuile, şi toate operele de artă nefastă care ar fi putut amăgi tineretul şi deştepta sămînţa nebuniei trecute, fuseseră vîndute pe valută forte altor ţări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături.

Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămîneau acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau apoi în vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase lozinci în urechi.

De unde, dar, neorînduiala ivită ? Căci, curînd, dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce priveşte sexualitatea. Un cuvînt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe", care nu mai figura în nici unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetăţenească, încredinţată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări şi preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se făgăduiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la această nebunie se înmulţiră. Şi un alt cuvînt, nou, netrecut în dicţionare, se înfiripă, sub nasul poliţiei, cuvîntul „Iubire". Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj localizat în anume persoane, pe care le scoteau din rînduiala comună, înălţîndu-se deasupra prezidiului.

Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a alcătuirii, ameninţînd cu ruina tot ce se clădise.

În curînd, ceva nou, spăimîntător, îşi făcu apariţia. Cu atît mai primejdios, cu cît era nevăzut, nepipăit, insesizabil. In acea lume realistă începu deodată să se vorbească despre spirit : ceva dincolo de om, pe care-1 poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agi¬taţia fiind exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi braţele în sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptînd, cerînd de la un mare necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — împlinirea unei nedesluşite aspiraţii, care nu mai ţinea de pămînt.

Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castraţi, sterilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creierelor cu plăci de plumb şi alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite din alte sfere. Inutil.

Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau flacăra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului.

In acest timp, laboratoarele lucrau făr-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, în ungherele şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei.

Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăuntrice, neatinse de trăsnetul coagulator ? Poate că centrii nervoşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei ?

Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi punţile între nucleele infernale definitiv tăiate.

Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, congestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această glandă — spuneau superstiţiile — se proiecta afară din craniu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lumea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alţi autori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.

Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rînd.

Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie.

Prin pivniţe si hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedîndu-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.

Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu destrăbălări de gesturi şi îngenuncheri, îmbrăţişau lemne tăiate în cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cîntau şi femeile se boceau la picioarele acestor semne neînsufleţite.

Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară.

Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum ? Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să încalce stăpînirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete ?

Din ordinul cîrmuirii, se instituiră experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată în polul frontal.

S-a mers pînă la coagularea completă o creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar se închinau şi iubeau.

Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, lenea, împopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise.

Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei.

Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără îndoială că această zbucnire de neastîmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndreptate şi canalizate.

Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frîu. Dar aşa ? In creieri şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile superstiţii, să o cauţi. In cer ? Atît mai trebuia, ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare.

Unde dar era de găsit şi stîrpit Spiritul ? Căci trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta.

De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în mîinile cîrmuitorilor. Aceştia, la rîndu-le, le aşezară la picioarele Perfectului Prezidiu, spre a hotărî, încrucişîndu-şi braţele în smerită aşteptare.

Bătrînul preşedinte, într-o insomnie agitată, avu o inspiraţie, îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, pînă la auto-delaţiune.

Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi călătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului.

Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă.

El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi găunoşi, în veşnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei pînă să plesnească, fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sînt semne nedezminţite.

Îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicaţii, pe lingă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă, în înverşunarea lor numai asupra creierilor.

Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvîrşeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cîntecele, poveştile care colindau nu vorbeau decît numai despre ea.

Vechile superstiţii din erele primitive puneau în inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în inimă.
Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu toată luarea-aminte, asupra organului incriminat.

Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obştesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc.

Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că inima îşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă, înţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi.

Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecît sub ieşirea cîrjei aortice, se prăsiseră nişte sîmburi creţi de substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier.

Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al spiritului stăpînitor peste ideaţia productivă şi utilitară.

De aici pînă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stîrpi pe loc şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om.

Pînă cînd ? Se va vedea.

Cum tînărul voluntar care cel dintîi se denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii.

Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduinţa, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii.

Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor omeneşti.

Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş.

[1948, iulie 27, Bucureşti]
Din volumul VASILE VOICULESCU: GÂNDURI ALBE,
Editura Cartea Româneascã, 1986

Convulsiile unui bătrân decrepit

.Un bătrân merge la medic:
- Domnule doctor, ori de câte ori fac sex aud nişte fluierături în ureche.
- Şi ce-aţi vrea să auziţi, aplauze ?

De obicei, bătrâneţea este asociată cu neputinţa, cu bolile, cu decrepitudinea. E regula firii, bătrâneţea este clopoţelul care anunţă sfârşitul. Ne place, nu ne place, toţi vom ajunge, cândva, acolo. Şi cel mai vajnic armăsar ajunge gloabă. Dacă trăieşte suficient, evident.

E greu de spus dacă bătrâneţea poate fi frumoasă, dar demnă, cu siguranţă. Cu o singură condiţie, anume aceea de a veni după o viaţă trăită în demnitate. Altfel, bătrâneţea e urâtă, umilitoare, hidoasă. Nimic mai dezgustător decât priveliştea unui bătrân care vrea cu tot dinadinsul să pară altceva decât este, care vrea să fie ingenuu şi feciorelnic.

Partidele sunt organisme vii. Se nasc, se dezvoltă, se maturizează, îmbătrânesc şi, în cele din urmă, mor. Unele îşi află sfârşitul în demnitate, altele, cele mai multe, în mizerie şi dezonoare. Puterea pe care o deţin vremelnic nu înseamnă nimic. La începutul lunii decembrie a anului 1989, Partidul Comunist Român avea puterea absolută. Poeţii de curte se întreceau în a slăvi cârmaciul care avea să-şi găsească sfârşitul în noroiul din curtea unei închisori militare, câteva zile mai târziu, „oamenii muncii” îşi luau noi angajamente şi îşi exprimau loialitatea veşnică faţă de măreţul partid. Partidul Comunist Român număra, la ora aceea, peste 3 milioane de membri, la care se adăugau, fireşte, alte câteva milioane de utecişti, pioneri şi şoimi ai patriei. Peste câteva zile, nu mai exista niciunul. În pieţele din marile oraşe, oamenii se adunau pentru a declara că adeziunea lor la Partidul Comunist a fost o greşeală impardonabilă şi pentru a-şi arde carnetele de partid, gest simbolic, dar fără nicio valoare practică. La fel ca şi aşa-zisa condamnare a comunismului săvârşită de satrapul portocaliu.

Destinul unui partid este intim legat de sistemul său de valori şi principii. Cu cât acesta este mai bine structurat, cu atâta partidul are o viaţă mai lungă şi mai demnă, cu cât este mai diluat, cu atât mai mult viaţa este mai scurtă şi bătrâneţea mai oribilă. Faptul că viaţa unui partid este scurtă nu exclude o ascensiune meteorică, nu interzice accederea la putere, nu contrazice logica vieţii politice.

Partidul Democrat Liberal a ajuns la apogeul dezvoltării sale. De aici încolo, tot ceea ce îl aşteaptă este bătrâneţea, o bătrâneţe chinuită, mizerabilă, cu accente de demenţă senilă.

Partidul Democrat Liberal a eşuat lamentabil în încercarea de a se defini ideologic. Cu toţii cunoaştem spectaculoasa sa pendulare din stânga spectrului politic în dreapta. În realitate, Partidul Democrat Liberal nu a avut şi nu are vreo doctrină proprie, nu a reuşit şi nu reuşeşte să se ridice deasupra condiţiei de grup organizat în vederea săvârşirii de infracţiuni.

De regulă, organizaţiile teroriste, grupurile infracţionale, mafiile, au o coeziune internă remarcabilă. Ceea ce le deosebeşte de alte grupuri nu este, aşadar, coeziunea, ci setul de valori şi principii la care se raportează. Orice grup formal sau informal are un astfel de set de valori şi principii, pozitive sau negative. Uneori, valorile negative pot fi seducătoare, mai ales atunci când sunt bine împachetate într-un maglavais ideologic pervers. Cu toate acestea, coeziunea internă se păstrează chiar şi în condiţii de restrişte doar atunci este structurată în jurul unor idei, concepte, principii, însă atunci când se bazează exclusiv pe obţinerea de foloase imediate, coeziunea dispare pe măsură ce prada devine insuficientă.

Lipsit de osatura ideologică, Partidul Democrat Liberal nu mai poate supravieţui foarte mult timp. Partidul Democrat Liberal a putut să se dezvolte foarte bine atât timp cât a fost în opoziţie. Dorinţa nestăpânită de putere, lăcomia conducătorilor săi, au făcut ca, până acum, Partidul Democrat Liberal să funcţioneze ca o maşină politică perfectă. Dar, obţinerea, de către Traian Băsescu, a celui de-al doilea mandat prezidenţial este momentul de glorie supremă al partidului. Partidul a crescut şi s-a dezvoltat excesiv şi, în prezent are prea multe guri flămânde de săturat, prea multe buzunare goale de umplut. E adevărat, partidul continuă să exercite, încă, o mare atracţie pentru tot felul de indivizi, dar calitatea umană a acestora lasă mult de dorit. Partidul a devenit o hazna în care nu mai eşuează decât scursurile care nu îşi mai găsesc locul în peisajul vieţii politice. Nu vreau să dau exemple, le cunoaştem cu toţii.

Un alt obiectiv ratat este cel legat de primenire şi întinerire. În ultimii ani, partidul a produs şi scos la rampă numeroşi politicieni tineri: Elena Udrea, Monica Iacob-Ridzi, Elena Băsescu, Emil Boc, Theodor Paleologu, Roberta Anastase, Mircea Miclea, Daniel Funeriu şi alţii mai puţin cunoscuţi. A confirmat vreunul din ei, în mod clar? Emil Boc este un simbol al neputinţei şi incompetenţei, Elena Băsescu personifică prostia şi nepotismul, Monica Iacob-Ridzi este imaginea hoţiei şi arivismului, Theodor Paleologu demonstrează că niciun nume nu poate acunde, la nesfârşit, tâmpenia, cât despre Elena Udrea mai este, oare, ceva de spus?

Este capabil, oare, Partidul Democrat Liberal, în acest moment, să producă un lider relativ tânăr, activ, inteligent, carismatic? Răspunsul este categoric NU, deoarece oricare ar fi acela, va trebui să poarte povara asocierii cu numele şi faptele persoanelor de mai sus. Un astfel de lider nu are nicio şansă de a se manifesta decât dacă Ponta şi Antonescu îi vor îngădui acest lucru. Ceea ce e greu de crezut, dar nu cu desăvârşire exclus.

Partidul Democrat Liberal oferă imaginea jalnică a unei organizaţii decuplate de la realităţile vieţii, răvăşită de incompetenţa şi apetitul conducătorilor ei.

Traian Băsescu va intra în istorie ca preşedintele care a încercat să-i asimileze pe români ţiganilor, care a făcut uz şi abuz de expresii şi formulări neacademice, ca să nu spun birjăreşti, care a făcut şi a desfăcut, a abuzat de prerogativele sale ori de câte ori a avut prilejul, a produs o înapoiere economică şi culturală a ţării sale, a dezbinat poporul, împărţindu-l în două tabere aproximativ egale, „adevărata majoritate” şi ciuruiţii, Emil Boc va rămâne premierul pe care nimic nu l-a putut clinti din locul său, care a generat cea mai mare criză economică de după ’89, cel care, deşi profesor universitar de specialitate, a produs cele mai multe acte normative neconstituţionale.

Declaraţiile recente ale lui Vlădescu şi Şeitan, ulterior retrase, demonstrează cât se poate de limpede deruta guvernului Boc. Guvernul Boc nu mai are bani, sau nu mai are destui bani. După ce a contractat un împrumut extern împovărător, a redus salariile bugetarilor, a disponibilizat sau urmează să disponibilizeze mulţi dintre ei, a generat mii de falimente, a amânat sau anulat nenumărate investiţii, guvernul constată, în continuare, că nu are bani şi se gândeşte, în continuare, la noi şi noi modalităţi prin care ar putea jupui mai bine contribuabilul: impozitarea pensiilor, reducerea sau desfiinţarea alocaţiilor pentru copii, coplata în sănătate şi aşa mai departe. În acelaşi timp, guvernul continuă să arunce cu bani în stânga şi-n dreapta, atunci când e vorba de clientela sa: aproape un milion de euro pentru refacerea unor indicatoare turistice, aproape un miliard pentru „Renaşterea satului românesc” etc. Astfel de comportamente şi astfel de declaraţii, care se vor amplifica în următoarea perioadă, vor continua să scadă încrederea în Partidul Democrat Liberal şi în guvernul Boc.

Partidul Democrat Liberal a fost, pe parcursul întregii sale istorii, de la desprinderea din FSN şi până în clipa de faţă, asemeni unui jucător de pocher care joacă la cacialma. Partidul Democrat Liberal nu a avut niciodată „cărţi”, dar s-a comportat ca şi când le-ar fi avut. Problema a fost că şi celelalte partide s-au comportat ca şi când „cărţile” ar fi fost în mâna PD-L, cu o singură, dar notabilă excepţie: eliminarea democraţilor din guvernul Tăriceanu. Dar, a sosit vremea ca PD-L să arate „cărţile”.

PD-L este partidul care a „inovat” democraţia cu cele două „invenţii”: votul uninominal şi parlamentul unicameral. Aceste idei sunt contrare unei democraţii autentice, favorizând dictatura celui mai puternic partid. Cum trendul nu este deloc favorabil PD-L, dacă aceste prevederi vor fi adoptate pentru următoarele parlamentare, ele vor acţiona împotriva PD-L. Concret, în condiţii de vot proporţional, opinez că, în 2012, PD-L ar putea să obţină chiar 20-25% din voturi, ceea ce îi va conferi un rol important în viitoarea geometrie politică, dar în caz de vot majoritar, prezenţa sa va fi simbolică, riscând chiar neintrarea în parlament, ceea ce va duce la inevitabila sa disoluţie.

Aceste prognoze se bazează pe observarea atentă a ceea ce se întâmplă în societate, în ultimul timp. Am cunoscut nenumăraţi oameni care l-au votat pe Băsescu în turul 2, dar care spun acum că nu se aşteptau ca, într-un timp atât de scurt, guvernul să facă referire la măsuri atât de impopulare. Există şi un grup care susţine că „nici cu Geoană nu ar fi fost mai bine”, dar încă nu am întâlnit pe nimeni care să susţină că impozitarea pensiilor sau suspendarea alocaţiilor pentru copii ar fi măsuri bune sau necesare. Nimeni! Iar, pentru mine, asta spune destul de mult.

UPDATE: Cristian Diaconescu a demisionat din PSD. Se anunţă vremuri interesante în acea zonă. Oricum, cred că nu vom afla prea curând culisele retragerii din cursa pentru şefia PSD de la recent încheiatul congres, nici pe cele ale retragerii din PSD. Personal, nu cred că va înfiinţa un nou partid de stânga, pentru că nu are cu cine: cu Oprea, cu Miki Şpagă, cu cine? Dar, dacă, totusi, acest lucru se va întampla, noul partid va fi înghiţit cât de curând de hiena portocalie, fireşte, în virtutea similitudinii ideologice. Dacă îi va „cădea” sau nu bine acest „festin” PD-Lului, nu mai ştiu. Nu cred. Ideea e că, oricum, PD-L îmbătrâneşte urât. În curând vor începe convulsiile. Iar acestea nu se vor lăsa, în niciun caz, cu aplauze. Cu fluierături, da.

UPDATE la UPDATE: Iosif Bubble anunţă pe blogul său desprinderea unui important grup de parlamentari liberali, în frunte cu Gabriel Berca, fost secretar general al guvernului Tăriceanu. Aceştia vor forma un al doilea grup al independenţilor în parlament vor solicita un minister pentru şeful lor şi alte posturi în structurile locale.

Prima la mână : să vedem mai întâi ce se întâmplă la congresul PNL, şi, doi la mână : dacă vor pleca, aceşti indivizi o vor face şi cu voturile lor ? Mira-m-aş.

Pe de altă parte : ce ve spuneam ? PD-L nu are destul pentru ai lor, de unde să le mai dea şi la ăştia un os de ros ? Şi, dacă le dă, nu credeţi că unii vor fi nemulţumiţi ?

Ei, în fine, vom trăi şi vom vedea.

marți, 23 februarie 2010

Cu şi despre piţipoance

Guvernul a aprobat proiectul „Renaşterea satului românesc”, potrivit căruia, se vor construi minimum 10 locuinţe de serviciu pentru specialişti în fiecare comună din România, numărul total al locuinţelor care urmează să fie construite urmând să fie de cel puţin 25000.

La o primă evaluare, costul total al proiectului nu poate fi mai mic de 600 de milioane – un miliard de €. Probabil, „în teren” lucrurile vor sta astfel. E drept că preţurile imobiliarelor se află pe un trend descendent, însă cu greu ne putem imagina o locuinţă nouă la preţul de 20.000 €.

Locuinţele vor fi repartizate prioritar tinerilor specialişti cu varsta sub 35 de ani, personalului didactic (minimum 50%), medicilor, asistenţilor medicali şi politiştilor.

Aceste case se vor construi în fiecare comună, inclusiv în cele în care nu există cerere. Inclusiv în cele în care, de exemplu, nu există şcoală. De fapt există şi tocmai a fost reabilitată cu âteva sute de mii de €, copii nu mai există.

După anumite estimări, se pare că necesarul de locuinţe nu depăşeşte 6000, adică de 4 ori mai puţine decât se intenţionează a se construi.

Până la urmă, nu locuinţele sunt importante, ci banii, în sumă de, repet, cca. un miliard de €.

Dezvoltatorii imobiliari care vor dori să se ocupe de realizarea acestui proiect vor sa se inscrie la licitatie, conform unui caiet de sarcini eleborat de MDRT, dar, de aici încolo, lucrurile sunt neclare. Nu se ştie dacă vor avea câştig de cauză firmele care vor propune cel mai mic preţ, în funcţie de materialele folosite şi nici dacă o singura firma câştigătoare poate subantreprenoria construcţiile. Cum „ceea ce nu este, în mod expres, interzis, este permis” este un principiu juridic consacrat, rezultă că firmele vor putea subantreprenoria construcţiile, ceea ce, în opinia mea, nu este altceva decât „spălare de bani”. Evident, cu acte în regulă.

Şi astfel se cheltuie banii ţării...Încă un milliard pe mâna Elenei Udrea…

Apropo, anul acesta nu se reeditează manuale şcolare. Oficial, e vorba de faptul că manualele sunt depăşite, curriculumul s-a modificat etc., astfel că se impune conceperea de noi manuale. Dar, acelea se vor tipări abia la anul. Semioficial, nu sunt bani. Neoficial, sunt bani, dar trebuie plătiţi şi autorii noilor manuale.



De ce înjur…

Ieri am fost trist. Şi rău. Şi mânios.

Oamenii, când sunt trişti, sunt răi. Când sunt trişti, oamenii devin agresivi şi necumpătaţi.

Ieri am înjurat şi am ameninţat. Am vorbit şi am scris urât. Îmi pare rău, poate nu trebuia să fac asta.

Dar, cum pot scrie altfel despre o realitate sordidă, despre ceea ce percep a fi umilirea mea zilnică ?

Trăiesc într-o lume care şi-a abandonat principiile şi valorile. O lume în care nimeni nu mai respectă nimic. Unii numesc asta democraţie. Aşa să fie ?

Orice societate respectă anumite valori. Când acestea nu mai sunt respectate, societatea dispare. Chiar şi o bandă de tâlhari funcţionează pe baza unor valori precum curajul, îndemânarea de a folosi anumite arme etc. Nu există societate care să poată funcţiona fără valori !

Problema este a mea. Valorile mele nu coincid cu cele ale societăţii în care trăiesc. De fapt, nici nu mai ştiu care sunt acestea din urmă.

In momentul în care pui în discuţie acordarea alocaţiilor pentru copii, eu nu cred că aceştia mai sunt o valoare. În clipa în care propui impozitarea pensiilor, nici bătrânii nu mai sunt o valoare. Atunci când consideri că aproape toţi cetăţenii acestei ţări sunt manelişti, aceasta devine o valoare, iar orice alt gen muzical, o nonvaloare. Iar eu mă simt umilit.

Încerc să înţeleg. Ştiu că nu mai sunt bani. Dar, toate au o limită. Sau, ar trebui să aibă. Altfel, la ce ne-am mai putea aştepta? Să impozităm insulina şi citostaticele, să dijmuim veniturile realizate în urma donării de sânge ! Ce să mai facem ?

Adevărul este că nu sunt bani de pensii. Şi nici nu vor fi. Pentru că toate sistemele publice de pensii au fost realizate pe nişte statistici de acum mai bine de o sută de ani. Atunci, omul intra în producţie la 15 ani, se pensiona la 50 de ani, făcea 2-3 copii şi deceda la 52 de ani. După 35 de ani de muncă, cei 2-3 descendenţi trebuiau să îl întreţină timp de 2 ani. Astăzi, însă, omul intră în serviciu la 25 de ani, lucrează până la 60 de ani, are 0,7 copii, din care 0,2 pleacă în străinătate şi nu mai contribuie, şi speră la o durată de viaţă de 75 de ani. Acum, cei 0,5 descendenţi trebuie să asigure subzistenţa vârstnicului timp de 15 ani. Diferenţa e mai mult decât evidentă, dar soluţia nu este aceea a impozitării pensiilor.

Ce ar trebui, totuşi, făcut ? Sunt mai multe soluţii, printre care enumăr :

- Prelungirea vieţii active, prin asigurarea şi încurajarea continuării activităţii după vârsta de pensionare, concomitent cu creşterea vârstei de pensionare. La noi, prin interzicerea cumulării pensiei cu salariul, se aduce o îngrădire clară a dreptului la muncă.

- Penalizarea severă a pensionării anticipate.

- Crearea sistemului alternativ; acest lucru s-a realizat prin legea 249/2004, dar o supraveghere mai atentă este necesară.

Problemele cu care se confruntă guvernul Boc sunt foarte mari. E vorba de probleme pe care le-aş numi obiective, dar mai există şi o problemă subiectivă, la fel de importantă : comunicarea.

De fapt, guvernul Boc nu pare capabil să rezolve niciuna din aceste probleme.

Ieri am fost trist şi mânios. Azi sunt tot trist, dar liniştit.

Un gând (16)

.Toate animalele, exceptând omul, ştiu principalul scop al vieţii: să te bucuri.
(Albert Camus)

luni, 22 februarie 2010

Prostilă şi ai lui

.Guvernul Bok se joacă cu nervii noştri. Zilele trecute alocaţiile, azi pensiile. Vorbeşte Satan (Şeytan), dezminte Sulfina. Etnobotanica aia. Acum vorbeşte Vlădescu. Ştiţi cine-i Vlădescu? În limba română, sufixul –escu înseamnă „fiul lui”, iar deci Vlădescu e fiul lui Vlad, iar Vlad este personificarea prostiei! Ca să ne lămurim şi cu Vlădescu ăsta. Deci vine Prostia Întruchipată aka Vlădescu şi aruncă imbecilitatea aia cu pensiile. Pe urmă vine pricopsitul ăla de Blaga (blagă = avere, bogăţie) şi zice că nu. Şi, evident, iese şi Căcatul ăla mic şi spune că nici vorbă de-aşa ceva. Revine şi Prostia şi zice că nu era, de fapt, vorba, decât de pensiile mari, care, oricum se impozitau, bla, bla ...

Ăştia ne cred chiar tâmpiţi. De fapt, ce vor ei? Ia, să citească de-aici.

Un om traversa neatent şi era să fie atins de o maşină, însă un alt individ l-a împins, ferindu-l astfel de impact. Apoi, salvatorul, sau binefăcătorul, sau cum vreţi să-i spuneţi, a mers acasă la omul cu pricina, unde acesta din urmă i-a mulţumit frumos, l-a ospătat etc. Ziua următoare, binefăcătorul a venit cu o gaşcă de prieteni:

- Uitaţi, acesta este omul al cărui picior l-am salvat ieri, dacă nu eram eu, sigur l-ar fi călcat maşina, sigur i-ar fi zdrobit piciorul, şi, vă daţi seama ... Omule, n-o să poţi niciodată să răscumperi gestul pe care l-am făcut pentru tine, dar măcar ceva bucate ai putea să oferi prietenilor mei.

Ăla, ce era să facă? Le-a dat de mâncare, de băut, au petrecut până-n zori. A doua zi la fel, a treia zi tot aşa, până într-o zi când omul a venit în cârje. Nu avea decât un picior.

- Prietene, ce s-a întâmplat? Sigur, iarăşi nu ai fost atent, eu nu am fost prin preajmă, şi te-a lovit o maşină, nu-i aşa?

- Nu, nu m-a lovit nicio maşină. Mi l-am tăiat singur, că mi-e lehamite de-aşa prietenie. Uite, piciorul e-aici. Ia-l şi du-te la dracu’, cu el cu tot şi să nu te mai văd în veci pe-aici. Decât aşa prieteni, mai bine lipsă un picior.

Măi Căcatule, măi Satano, măi Prostilă, acu’ dacă poporul ăsta manelizat în proporţie de 99% a pus ştampila în dorul pulii, voi credeţi că aveţi dreptul să-l beliţi de tot? Voi chiar credeţi că tâmpitul ăla care a pus ştampila pe Băse a pus ştampila şi pe şomaj, şi pe reducerea sau desfiinţarea alocaţiilor, şi pe impozitarea pensiilor, şi pe ce vă mai trece prin capetele voastre seci? Eu nu cred. Or fi românii sunt aşa cum sunt, dar nu-s chiar aşa cum vă imaginaţi voi. Să nu aveţi surprize!

Să nu-şi rupă şi ăştia picioarele! În curul vostru!

Asta e adevărata majoritate!

Traian Băsescu: Românii nu resping ce provine de la romi. La 99% dintre ei le plac manelele.



Băsescule, ia o dedicaţie de-aici! Sunt mândru că fac parte din cei 1% cărora le plac şi manelele, şi preşedintele, ca în filmuleţul de mai jos:

Pentru pensionari

Moare un bătrân. În cer, se întâlneşte cu soţia lui, care era acolo de vreo doi ani. Sărutări, îmbrăţişări etc. Apoi, soţia spune:

- Ia, spune, dragule, în ăştia doi ani cât am lipsit, ai făcut vreo prostie ?

- Păi … uite, am fost şi eu la o femeie.

- Da … trebuie să-ţi fi fost tare greu singur … ei, asta este. Altceva ai mai făcut ?

- Păi … l-am votat pe Băsescu.

- O, da’ asta nu-i nicio prostie, altfel cine ştie cât ar mai fi trebuit să aştept?


Eu nu mai pot să comentez nimic. După alocaţii, urmează pensiile. Uitaţi, citiţi aici şi aici.

Si, ca să fie foarte clar!

Nu uitaţi : SĂ TRĂIŢI BINE!

Un gând (15)

.Un prost găseşte totdeauna pe altul mai prost care să-l asculte cu gura căscată. (Mihail Sadoveanu)

duminică, 21 februarie 2010

Un gând (14)

.Dă-i unui om suficientă frânghie şi el se va spânzura singur. (proverb american)

A câştigat Ponta. Şi ce dacă?

A câştigat Ponta. E de bine, e de rău?

Pentru PSD e bine … cred. Cred că şi pentru ţară, în general, e bine. E un progres. Cu Geoană în frunte, partidul era obişnuit să piardă. Şi nu numai alegeri! Poate că Ponta va fi altfel. Poate …

Deocamdată, la nivel de vicepreşedinţi, nu văd schimbări. Cap de listă este eterna şi fascinanta Ecaterina Andronescu. Voturi multe au luat şi Vanghelie, Oprişan, Negoiţă, Corlăţean, Zgonea, Nichita, cu toţii sunt vicepreşedinţi. În mod firesc, prin vot, un nume precum cel al Anei Birchall nu putea fi asociat cu o astfel de funcţie.

Ponta vine din rândul celor asupra cărora nu poate plana nicio suspiciune de colaborare cu fosta securitate, aceasta şi pentru faptul că, la ora la care alţi politicieni dădeau cu subsemnatul în diverse locuri, Ponta juca o miuţă în curtea şcolii. În pantaloni scurţi, fireşte.

Acest lucru nu e neapărat un avantaj, dar poate fi un dezavantaj. A aparţine unei anumite generaţii nu echivalează cu un certificat de calitate. Generaţia Ponta e tot una cu generaţia Ridzi.

Va fi capturat Ponta de baronii partidului? Rămâne de văzut, eu cred că nu … şi, dacă nu se va întâmpla acest lucru cu Ponta, cu atât mai mult nu s-ar fi întâmplat cu Johannis … dar asta e istorie.

Ponta este cunoscut ca un susţinător al uninominalului majoritar, formula agreată de Băsescu. Eu nu cred aşa ceva. Ponta se va dovedi susţinătorul formulei care va ajuta cel mai mult partidul său să câştige. Probabil că, acum, aceasta este cea a votului uninominal majoritar, iar mâine, încă şi mai mult. Dar, oare, Băsescu va continua să susţină această manieră de vot ? Chiar şi atunci când va constata că, astfel, portocaliii ar putea fi aruncaţi din parlament?
Ponta este cunoscut, de asemenea, ca un apropiat al celor care au asociat PSD cu PD-L, în guvernul Boc 1. A fost o formulă care nu a funcţionat. După părerea mea, fără această nefericită asociere, astăzi, preşedintele României era Geoană, iar PSD era, fireşte, la guvernare. Va dori, oare, Ponta, să se reapropie de PD-L? E problema lui, şi a partidului, dar, în clipa în care îţi dai seama că un om pierde preşedinţia ţării, guvernul, şefia partidului - şi acesta e doar începutul – făcând o anumită greşeală, iar tu faci aceeaşi greşeală, cum te numeşti ? Eu nu cred că Ponta va dori să refacă alianţa cu PD-L.

Victor Ponta e la început de drum în noua sa funcţie. Unei persoane aflate la început de drum i se urează, de regulă, mult succes. Ceea ce fac şi eu. Dacă Ponta va dobândi sau nu acest succes, rămâne de văzut.

P.S. E a doua oară, în câteva luni, când mă culc cu Geoană preşedinte şi mă trezesc cu altcineva. Din acest motiv, eu nu l-aş mai lăsa să candideze la nimic. Poate că e doar o perioadă proastă, dar cred că şi la mâna Mihaelei ar ieşi al doilea, dacă ar mai candida. Noroc că problema e tranşată de mult.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Un gând (13)

Ultimul lucru pe care poate să-l facă un nebun este acela de a spune: da, sunt nebun.

Când un om spune, totuşi, acest lucru, face pe nebunul. Sau, poate, e puţin derutat. Sau dezamăgit. Dar nu nebun. Un nebun nu va spune niciodată: sunt nebun.

Pe de altă parte, a pune o întrebare al cărui răspuns nu are nicio valoare nu e doar o risipă, e o prostie, sau, mai degrabă, o nebunie. De aceea, un om care întreabă: eşti nebun?, e, aproape sigur nebun.

Ştiri noi de pe strada mea (1)

Aseară am avut bucuria şi plăcerea de a-l revedea pe Alin Popoviciu. La televizor.

Nu ştiţi cine e Alin Popoviciu?

Ei bine, nu aţi pierdut nimic. Absolut nimic.

Alin Popoviciu e un idiot. Până aici, nimic extraordinar, fiindcă lumea e oricum plină de tot felul de idioţi.

Alin Popoviciu este şi deputat PD-L. Nici acesta nu este un lucru extraordinar, deoarece PD-L are mulţi deputaţi. Mult prea mulţi. Şi mai cumpără, că e ofertă.

Nici măcar faptul că Alin Popoviciu este, în acelaşi timp, şi deputat PD-L, şi idiot, nu e mare brânză. Mai interesant ar fi fost să fie deputat PD-L şi să nu fie idiot ... dar, oare, e cu putinţă?

Ceea ce îl face pe Alin Popoviciu să fie unic, inegalabil, irepetabil, este faptul că este deputatul meu. Adică, al colegiului în care, cu sau fără ruşine, locuiesc. Asta este.

Ei, dar şi colegiul în care domiciliez e unul absolut special. Este colegiul unde onor prezidentu’ nostru şi-a anunţat candidatura pentru al doilea mandat. Puah!

Bine, şi cam ce spumea, pardon, spunea A.P.? Păi, de exemplu, de unicameral. Moderatorul încerca, fără succes, să îi atragă atenţia că procedura de modificare a Constituţiei nu e una simplă, că e nevoie de acordul unei majorităţi mult mai consistente decât cea de care dispune, în clipa aceasta, PD-L ... Degeaba. El, A.P. face unicameralul până în 2012 ... cu siguranţă. Nu Bok, nu Băsescu, el ... personal. În ceea ce priveşte PSD şi PNL, păi ce, au curaj să nesocotească voinţa poporului? Să le vedem că ies în faţă şi zic: noi nu suntem de acord cu poporul. Păi, mai pupă vreun vot - asta în varianta nefericită în care, până atunci, nu vor fi interzise prin lege, nu?
Altceva ... ce mai vreţi? Individul e un dalmaţian, are destule pete ... şi ca trăitor în colegiul lui, le cam ştiu. Ce să (mai) spun? Uite, dau o căutare google cu Alin Popoviciu şi ce găsesc?

La mine, primul link este spre: Alin Popoviciu – Ridzi de Timişoara. La dumneavoastră e la fel?

De fapt, comparaţia cu un câine nu e tocmai potrivită. Aceasta pentru că, în general, orice câine latră mai puţin, e mai inteligent şi, cu certitudine, mult mai onest decât domnul Popoviciu.
Mă simt oarecum stânjenit de faptul că locuiesc în acest colegiu. Asta pentru că, faţă de Popoviciu, până şi tânărul Honorius pare un fel de Kant. Dar ... ăsta-i omul, ăsta-i colegiul. Sau invers, ăsta-i colegiul, ăsta-i omul.

Cu siguranţă, oamenii au avut la dispoziţie şi alte opţiuni, dar ... asta este. Ce s-a întâmplat?

S-a furat. S-a furat foarte mult. Dar, asta are o importanţă destul de mică. Oricât de mult s-ar fi furat la parlamentare, jocurile erau făcute de la locale. Colegiul lui Popoviciu este format din oraşul Sânnicolau Mare şi încă 14 comune. Dintre acestea, doar trei localităţi rurale nu aveau primar PD-List la data parlamentarelor. Colegiul lui Popoviciu e, dacă nu cel mai portocaliu din ţară, atunci, cu siguranţă, unul dintre ele.

Totuşi, dincolo de furt, ce i-a determinat pe oameni să-şi dea voturile candidaţilor portocalii?
Spune o vorbă că în ţara orbilor, chiorul e împărat – perfect adevărat în cazul nostru. Oamenii votează candidaţii cu care se identifică. Cei care le spun exact ceea ce vor să audă. Nu, nu adevărul, oamenii nu doresc, în general, să audă adevărul. Minciuni, nu contează cât de gogonate, dar să fie ceea ce oamenii vor se audă.

Pentru cei mai mulţi dintre oameni, viaţa e un proiect ratat. Acesta e adevărul, oricât ne-am dori să fie altfel. Oamenii nu ştiu ce trebuie se facă pentru a reuşi. Şi, nici nu vor să reuşească, se tem de succes ... mai cu seamă, de responsabilitatea gestionării lui. Pentru a câştiga încrederea unui ratat trebuie să faci două lucruri: unu - să te oferi să obţii succesul în locul său, şi doi – să te oferi să îi sancţionezi pe cei care l-au împiedicat pe om să obţină succesul (în alte cuvinte, pe corupţi, comunişti, moguli etc.). E vorba de un succes de azi pe mâine, de o construcţie facilă, dar nimic nu e mai etern decât provizoratul, mai cu seamă la români. Iar pentru un individ ca Popoviciu nu e nicio problemă să atragă voturi, atâta timp cât oamenii sunt aşa cum sunt.

Pentru a avea o şansă, oamenii din colegiul 5 Timiş, şi, în general, din toate colegiile şi circumscripţiile din ţară, ar trebui, mai întâi, să şi-o ofere.

P.S. Am primit de la Lilick o - să-i zicem - invitaţie – nu ştiu dacă e cuvântul cel mai potrivit. Eram cam îndoit, iar omul care m-a determinat să iau o decizie este Alin Popoviciu. Nu ştiu ce se întâmplă aiurea, dar, pentru această parte de ţară, e ruşinos să fie reprezentată de cine e reprezentată. Revoluţia din ’89 a plecat, totuşi, de aici ... ce poate fi mai trist decât adjudecarea acestei zone de către slugoii lui Băsescu?

Turcul plăteşte

Ce, eşti turc, nu înţelegi?

Adresată unui turc, această întrebare nu are nicio semnificaţie. De aceea, nu putem spune cuiva că e turc, decât dacă, în mod evident, nu e turc, dar susţine un punct de vedere absurd, e lipsit de inteligenţă, încăpăţânat etc. Un turc este o persoană al cărei unică raţiune de a exista pare a fi aceea de a fi împotriva ta, a argumentelor tale, o persoană cu care, în mod evident, nu poţi ajunge la un numitor comun.

Pentru mine, toţi miniştrii boci sunt turci. Orice ar face, orice ar zice, nu îi pot înţelege, nu îi pot aproba şi basta! Asta este.

Şi nu e numai asta: numele premierului e foarte sugestiv, cred că toată lumea ştie ce înseamnă. Pentru cei care, încă, nu au aflat, precizez: bok = căcat.

Ieri, ministrul Satana (tc. Şeytan = diavol, Satana) a anunţat: gata cu alocaţiile nesimţite, din 2011, nu vor mai primi alocaţii decât copiii care au avut inspiraţia să se nască în familii sărace.

Adevărul e că bugetul e cam golaş, şi oricum, apetitul bocilor este enorm. Dar, chiar şi aşa, o asemenea enormitate din partea unui partid pretins de dreapta ... e puţintel cam mult. Deocamdată ...

Bine, subiectul alocaţiilor pentru copii este unul important ... în anumite limite. Mai mult emoţionant decât important. Cei 42 de lei/copil/lună sunt o sumă absolut derizorie. Are nevoie guvernul român de aceşti bani? Bine, atunci să-i ia şi să se tot ducă, cu ei, cu tot ...
Nu, nu banii sunt importanţi. E vorba de un principiu. Doar de un principiu. E vorba de singurul principiu pe care îl urmează PD-L, anume să-i belim pe toţi.

Vă mai aduceţi aminte:

DE CE LE E FRICĂ NU SCAPĂ.

Cine?

Cum cine? Evident, ceilalţi.

Şi e foarte bine, şi foarte distractiv când ceilalţi o păţesc. Fiindcă, vorba aia: să moară şi capra vecinului. Foarte bine, să moară, dar de ce şi? Care şi, am avut eu vreo capră? Nu, n-am avut, dar cu atât mai mult trebuie să moară capra vecinului. Pentru că eu nu am avut şi el are. Nesimţitul!

Cine sunt nesimţiţii?

Ceilalţi. Toţi ceilalţi. Mogulii, de exemplu. Mogulii ceilalţi, evident. De fapt, noi nu avem nici măcar o capră, de unde să avem moguli?

Întreprinzătorii privaţi. Da, şi ăia mai mici, chiar şi cei mici de tot, că şi ei sunt nişte mogulaşi în devenire. Angajează oameni la negru şi nu plătesc nimic statului. Ei, las’ că-i rezolvăm şi pe ei, cu forfetaru’, numaidecât.

Bun, cine urmează? Bugetarii, nu? Că nu fac nimic şi primesc o grămadă de bani. Care bugetari? Toţi, dom’le, toţi, cu salariile lor nesimţite. Îi desfiinţăm şi pe ei. Începem cu profesorii, că tot voiau ei 50%. 50% or să mai rămână. Anu’ ăsta, că de la anu’ mai vedem... Şi salariul ... zi, bă Şeytane, şi tu, că au greşit contabilii. Ce, ei stăteau în alea câteva sute de lei, dă-i dracu’ de nesimţiţi...

E bine, nu? Cum să nu fie bine? Mai mişcă cineva-n front? Cine, pensionarii? A ... e rău. E rău-rău, nu aşa ... Păi, ăştia chiar nu produc nimic. Şi chiar dacă ar vrea ... să vrea, că nu-i lăsăm noi. Ce, vor şi pensie, şi salariu? Păi, nu-s nesimţiţi? Şi-şi? Ei, lasă că le dăm noi ... se cheamă nici-nici ... şi rimează cu carici.

Aşa, bun? Privaţii, rezolvat, bugetarii, rezolvat, pensionarii, tot aşa ... a mai rămas ceva? A, da ... sigur. Au rămas copiii, cu alocaţiile lor astronomice. Cum îi uitasem? Ei, las’, că se rezolvă. Gata, le-am tăiat şi la ăştia ... ce, credeau că scapă? Nu-nu-nu, nu se poate, nu scapă nimeni. Nici măcar meteorologii care nu anunţă timp frumos!

Stau şi mă-ntreb şi eu, ca prostu’, da’ PD-L-ul ăsta, al cui partid este, ale cui interese le apără? Ale privaţilor, ale bugetarilor, ale pensionarilor, ale copiilor ... ale cui? Hai, spuneţi-mi .... A, da, ştiu, ei sunt cu poporul, cu adevărata majoritate ... da, da, da ... da’, cine-i adevărata majoritate? Privaţii, bugetarii, pensionarii, copiii? Cine?

Imediat după anunţul Şeytanului, au urmat fel de fel de comentarii pe bloguri şi forumuri. Deşi, prea multe nu sunt de spus. E o propunere atât de stângistă şi idioată încat până şi Fidel Castro s-ar ruşina de ea. Pe bune, ce e de spus?

Ca să mai dreagă busuiocul şi să dea impresia unei democraţii interne de partid, madam EtnoSulfina a venit imediat cu o precizare: cică gura Şeytanului a prins a vorbi aşa, de una singură, fără acceptul mai-marilor partidului. Ai, nu zău, coană Sulfino! Pleacă de-aici cu intoxicarea, otravă etnobotanică ce te afli!

Gata cu alocaţiile. Oricum, PD-L face ce vrea. Deocamdată. Deocamdată, pedeliştii fac pe turcii. Nu văd, nu ştiu, nu înţeleg.

Dar, mai e o vorbă ... nu ştiu dacă partidul bocilor o ştie. Dar, o vor afla. Cât de curând.

E vorba de:

TURCUL PLĂTEŞTE.

Da, da, turcul plăteşte. Salarii, pensii, alocaţii? Nu, nici salarii, nici pensii, nici alocaţii. Atunci?
Nu ştiu. Ceva, oricum va plăti. Cât de curând ...

vineri, 19 februarie 2010

Un gând (12)

Astăzi … mai puţine gânduri, mai multă „mişcare”, pentru că:

Un studiu cuprinzător realizat de Poliţie arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele. (Earl Wilson)

joi, 18 februarie 2010

Un gând (11)

Prefaţă

Greşelile, păcatul, zgârcenia, prostia
Ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frământări
Şi noi nutrim cu grijă blajine remuşcări
Aşa cum cerşetorii îşi cresc păducheria.

Păcatele ni-s aspre, căinţele mişele,
Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros
Şi iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele.

În mrejele pierzării prelung Satan ne plimbă
Şi sufletul ni-l lasă vrăjit şi vlăguit
Şi al voinţei noastre metal nepreţuit
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă.

Cu sfori ascunse, Dracul ne prinde şi ne joacă!
De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras;
Spre Iad în orice clipă ne scoborâm cu-n pas,
Senini, printr-o adâncă şi scârnava cloacă.

Cum muşcă-un muieratic sărac, cu desfătare
Căznitul sân al unei vechi târfe scăpătate,
Gustăm şi noi o biată plăcere, pe-apucate,
Ca pe-o lamâie veche storcând-o cât mai tare.

Noroade-ntregi de Demoni în capul nostru zbiară
Foind ca milioane de viermi încolăciţi
Şi-n pieptul nostru Moartea, ând rasuflam truditi,
Cu gemete mocnite, râu nevazut coboară.

Dacă pumnalul, focul, otrava, siluirea
N-au vrut să-şi puie înca blazonul lor poznaş
Pe pânza care-o ţese destinul nostru laş
Pricina e că slabă şi trândavă ni-i firea.

Dar printre şerpi, pantere, şacali, mistreţi, căţele,
Maimuţe, vulturi, scorpii şi monştri ce se zbat,
Se târâie, rag, urlă, sporind neîncetat
În noi menajeria năravurilor rele,

E unul şi mai mârşav, mai slut, mai rău la fire!
Deşi nici nu se zbate şi nici nu-i zgomotos
El ar distruge lumea întreagă bucuros
Şi-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire;

Urâtul e! - Cu lacrimi în silă revărsate,
Visează eşafoduri fumând nepasator.
Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor,
- O! cititor făţarnic, - tu, semenul meu, - frate!
(Baudelaire)