duminică, 30 mai 2010

O întrebare pentru poporul român…


Hă, hă …

Când am spus asta, la tine m-am gândit! La medici, la profesori, la mămici, la pensionari … tu ai crezut că vorbesc doar de parlamentari? Hă, hă …

Treaba ta! Eu ţi-am spus-o destul de clar! Şi, dacă vrei, ţi-o mai repet:

Ce-i de făcut (varianta românească)?

La sfârşitul anului trecut, România avea o datorie externă de cca. 95,5 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă aproximativ 4459 de dolari pe cap de locuitor, respectiv 59% din PIB.

E mult, e puţin? Cum stau alte ţări?

Luxemburgul, de exemplu, avea o datorie externă de aproape 2.000 de miliarde de dolari, adică peste 4 milioane de dolari/cap de locuitor, sau PIB-ul acestei ţări pe aproape 40 de ani! Credeţi că va da Luxemburgul faliment? Când?

Iar Grecia, despre care se tot face vorbire în ultimul timp avea, acum aproape un an (30 iunie 2009) peste 550 de miliarde, ceea ce reprezintă aproape 50.000 de dolari/cap de locuitor, respectiv 167% din PIB.

Ce spun aceste cifre? Că situaţia României este grea, dar nu disperată. Problema României nu este dată nici de dimensiunea datoriei externe şi nici de ponderea ei din PIB. Problema României este dată de lipsa ei de competitivitate. În alte cuvinte, România nu produce suficient, iar ceea ce produce nu poate vinde. În aceste condiţii, ceea ce trebuie să facem este să producem. Mult, dar mai ales bine. Dar ce? Aceasta e întrebarea …

În prezent, cea mai bună marfă pentru export este forţa de muncă. Motorul dezvoltării economice din anii 2000-2004 a fost reprezentat de exportul de forţă de muncă. Dar ce forţă de muncă am exportat? Din păcate, forţă de muncă insuficient calificată, în alte cuvinte ieftină.

Exportul de forţă de muncă ieftină nu este, din păcate, o soluţie viabilă pentru viitor … din mai multe motive, unul fiind şi cel reprezentat de concurenţă, care este acerbă. O alternativă mult mai favorabilă ar fi exportul de forţă de muncă cu înaltă calificare, adică scumpă.

Da … Dar, salariile dascălilor tocmai s-au redus cu 25%. Iar ministru e Funeriu.

sâmbătă, 29 mai 2010

Guvernul conduce ţara, nu sindicatele!

(sursa foto: mediafax)


Aşa o ştim, funebrule. Dar, spre ce anume conduce guvernul ăsta ţara?

În altă ordine de idei: ce-o fi având de comunicat sinistrul învățământului, de îşi ţuguie buzele în halul ăsta?

Scuipaţi aici!


În politică e nevoie de acest creier al meu, de capacitatea de a judeca complex lucrurile, cartezian.

...

Nimeni nu-i apără mai bine pe dascăli decât ministrul lor.

(Daniel P. Funeriu)

vineri, 28 mai 2010

Intelectualu' sofisticat

Am cam uitat să citesc voxpublica. N-am mai avut timp, şi, în afară de asta, nu prea am ce citi pe-acolo. Dar, am ajuns pe iarăşi pe-acolo, via un articol semnat din Observatorul Cultural, semnat Marius Ghilezan.

Aşa … Şi peste cine dau eu pe voxpublica? Peste Iulian Leca, unul dintre mulţii imbecili pupinbăsişti care foşgăie pe-acolo. A adunat voxpublica asta nişte specimene … Pişu Mărar, PătrăşCoiu, mă rog, numai unul şi unul. Da, dar ca Leca nu-i niciunul … o minune de pupinbăsist. Iată ce titlu magnific a găsit scatofagul de serviciu: „De când a devenit o ruşine să fii băsescian?

Doamne, mare ţi-i grădina şi mulţi proşti se plimbă prin ea! Ce-are a face ruşinea cu „băsescianismul”? Păi, ca să-ţi fie ruşine, trebuie să ştii ce e aia ... ori, chestia asta e total necunoscută pupinbăsiştilor. A, că au auzit pe undeva de ruşine, că au cam înţeles că, uneori dă bine la populaţie să te arăţi mai sfielnic, mai ruşinos, mai sensibil, asta e altceva. Au avut un maestru bun, care le-a arătat cum se poate mima ruşinea, dar nu i-a putut niciodată învăţa ce e aia, fiindcă nici el nu cunoaşte. Ruşinea nu aduce voturi, în general ruşinea nu aduce nimic bun, dar mimarea ei, da.

Domnule Leca, dintre ăştia care nu s-au născut ieri, unii, destul de puţini, îşi mai aduc aminte cine a adus, la propriu, minerii în Bucureşti, punându-le trenul la dispoziţie. E acelaşi om care a condamnat, chipurile, comunismul. Vorbim de ruşine, da?

Oamenii care nu s-au născut ieri îşi vor mai fi aducând aminte şi de admiraţia neţărmurită pe care acelaşi Traian Băsescu o manifesta faţă de cel pe care avea să-l dea jos după numai câteva săptămâni: „Petre, eşti cel mai bun”.De asemenea, aceiaşi oameni îşi mai aduc aminte şi de toate manevrele prin care Traian Băsescu a îngropat PNŢcd şi Convenţia Democrată.

Sunt atâtea lucruri interesante petrecute înainte de 2000!

De unde-a scos, atunci, dobitocul ăsta de Leca, faptul că, în perioada 2000-2004: „era considerat sofisticat si intelectual doar daca sprijineai partidul democrat si, implicit, pe Traian Basescu, iar cei care il sustineau deschis erai priviti mai degraba cu respect si consideratie.”? Lipsa diacriticelor şi dezacordurile flagrante: „era considerat … doar dacă sprijineai”, “erai priviţi” aparţin autorului … dar, la ce te poţi aştepta de la un pupinbăsist de teapa lui Leca?

Auzi, la el, „sofisticat şi intelectual”. Adică, dacă termină omul o facultate, îşi dă şi-un doctorat, scrie o carte etc., el devine, eventual, un „meseriaş”, dar, dacă nu-l pupă-n cur pe băşinos, degeaba, tot nu e „intelectual” şi „sofisticat” ...

Măi Leca, dacă tot îţi permiţi tu să jigneşti atâţia oameni, am să-ţi vorbesc pe limba ta: mă-ta cum e? Adică, e şi „intelectuală”, sau doar „sofisticată”?

Banii

Dacă tot nu-i prea (mai) avem, măcar să vorbim despre ei.

Ce sunt banii?

Din punct de vedere legal, banii sunt ceea ce zice legea că sunt – de această definiţie nu avem nicio trebuinţă.

Din punct de vedere funcţional, banii sunt acele active care îndeplinesc funcţiile banilor, orice altceva ce nu îndeplineşte aceste funcţii nefiind ban. Iar o definiţie „în doi peri”, dar mult mai completă şi mai aproape de realitate decât cea precedentă. Pentru a fi operabilă, trebuie să definim funcţiile banilor.

Din punct de vedere economic, banii sunt acele active care sunt general acceptat pentru a compensa bunuri şi servicii achiziţionate de pe piaţă sau pentru a stinge o datorie contractată anterior, în alte cuvinte un mijloc de schimb general menit să simplifice schimburile de bunuri şi servicii şi să reducă semnificativ costurile de tranzacţionare asociate acestora.

Ok, acum să vedem care funcţiile banilor. Acestea pot fi împărţite în două categorii: specifice (la nivel microeconomic, concrete) şi generale (la nivel macroeconomic, abstracte).

Astfel, funcţiile specifice ale banilor la nivel microeconomic sunt:

- Mijloc de schimb: elimină sistemul anevoios de troc prin care o marfă era schimbată cu o altă marfă;
- Mijloc de plată: permite stingerea unei datorii acumulate ca urmare a achiziţionării unor bunuri şi servicii.
- Mijloc de păstrare a valorii: rezultatele muncii noastre pot fi acumulate sub forma banilor care pot fi economisiţi pentru achiziţiona bunuri şi servicii în viitor.
- Etalon pentru plăţile la termen: orice plată la termen poate fi exprimată printr-o cantitate de bani pe care, în viitor, cel care cumpără bunurile este obligat să o plătească vânzătorului. Dacă valoarea banilor se schimbă semnificativ de mult până la momentul plăţii viitoare şi dacă suma este fixă cel care avea de încasat această sumă poate suferi pierderi semnificative;
- Unitate de cont: este o funcţie care se suprapune peste funcţia banilor de unitate de măsură a valorii similară şi cu alte funcţii cum ar fi standard de valoare sau denominator de valoare;
- Unitate de măsură a valorii: exprimă mult mai uşor şi mai clar valoarea echivalentă a fiecărui bun sau serviciu de pe piaţă, asigurând o mai bună comparabilitate a acesteia, o informare mai bună a participanţilor la piaţă.

Funcţiile generale ale banilor, la nivel macroeconomic sunt:

- Active lichide în piaţă: banii sunt activele cele mai lichide din piaţă şi care au cel mai mic risc asociat păstrării lor (doar riscul de inflaţie şi riscul de furt);
- Cadru pentru sistemul de preţuri al pieţei: cantitatea de bani din economie determină şi modifică structura preţurilor pieţei;
- Factor cauzator în economie: cantitatea de bani din economie poate influenţa direct sau indirect echilibrul general al pieţei (nivelul preţurilor, nivelul dobânzilor, nivelul cursului de schimb, balanţa de plăţi).

De-a lungul timpului, omenirea a cunoscut diferite forme de bani, începând cu shekelii mesopotamieni de acum peste 5 milenii, care nu erau altceva decât nişte scoici, până la banii electronici de astăzi.

La început, s-au folosit banii de tip marfă. De-a lungul istoriei au utilizate foarte multe mărfuri pe post de bani: metale preţioase, scoici, piei de animale, cupru, sare, piper, alcool, ţigări şi chiar canabis. Cei mai în vârstă îşi amintesc de perioada comunistă, în care, în paralel, cu valuta oficială, circulau şi alţi „bani”: cafea, ţigări americane sau whisky. Utilizarea banilor de tip marfă este similară barter-ului, mărfurile fiind bani şi banii fiind în acelaşi timp şi marfă. Acele mărfuri care sunt mai tranzacţionabile decât altele s-au impus ca mijloc de schimb sau bani de tip marfă însă nu doar această condiţie (acceptabilitatea universală a mărfurilor folosite drept mijloc de schimb) a selectat natural anumite mărfuri pe post de mijloc de schimb ci şi uşurinţa în transport şi stocare, să nu fie perisabile sau degradabile în timp, să nu poată fi uşor falsificat şi divizibilitatea lor (să poată fi folosite atât la cumpărarea de mărfuri scumpe cât şi la cea de mărfuri ieftine, sau pentru plata unor servicii).

Apoi, au apărut banii de metal (preţios). Utilizarea banilor de metal preţios a prezentat o serie de avantaje, cum ar fi: toate cele specificate la banii de tip marfă, dar şi faptul că metalele nu pot fi produse „în atelier”, ci doar găsite în natură, ceea ce elimine riscul producţiei necontrolate, care ar afecta drastic valoarea lor. Totuşi, falsificarea frecventă şi uzura monedelor de metal impunea o mare atenţie din partea celor care erau plăţiţi cu aceste monede pentru serviciile şi bunurile prestate.

Acest inconvenient a favorizat apariţia banilor de hârtie, China fiind prima ţară unde este atestată utilizarea bancnotelor de hârtie cu acoperire în metal (de acolo vin şi acum multe lucruri „de hârtie”). În Europa prima ţară care a utilizat aceşti bani a fost Italia, la presiunea negustorilor care aveau probleme cu numărul mare de monede existente în circulaţie, cu falsificarea conţinutului de metal din aceste monede şi cu uzura frecventă a lor.

Apariţia banilor de hârtie este strâns legată de apariţia băncilor comerciale care puteau păstra cu costuri mult mai reduse cantităţi importante de metale preţioase eliberând în schimbul depozitării acestora un certificat de hârtie care putea fi folosit în diferite schimburi comerciale. Aceste certificate erau emise cu un discount care acoperea costul de depozitare a metalului în seiful băncii. Valoarea acestor bani de hârtie nu este dată de valoarea materialului din care sunt confecţionaţi ci din valoarea ce se află în spatele acestui certificat de depozit la vedere a unei cantităţi de metal. De fapt, aceşti bani de hârtie sunt contracte încheiate cu băncile şi dau dreptul total de acces la metalul care se află în spatele acestor bancnote.

Acestea au fost începuturile. Acum, se folosesc doar bani discreţionari! Ce sunt aceştia?

Banii discreţionari pot exista atât în formă de bancnote cât şi în formă de monede metalice, iar, mai nou, sub formă electronică. Sunt bani care au apărut odată cu centralizarea politicii monetare. Aceşti bani nu au în spate o valoare a unui depozit de metal preţios. Mai mult decât atât, dacă, în cazul banilor „clasici” (bancnote, monede) există măcar un suport material, în cazul banilor electronici chiar şi acest suport este înlăturat! Sunt bani care au în spate doar o promisiune a guvernului care, prin banca centrală, a emis aceste active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în economie. Astfel de sisteme monetare se bazează foarte tare pe încrederea utilizatorilor în acţiunile pe care le întreprinde banca centrală (singura care poate prin lege să multiplice sau să restrângă masa monetară aflată în circulaţie).

Banii discreţionari au apărut, practic, odată cu primii bani de hârtie, dar atâta timp cat valuta naţională a fost legată, prin lege, de o anumită cantitate de metal preţios, care trebuia să existe fizic într-un anumit loc, cantitatea de bani discreţionari aflată în circulaţie a fost limitată.

Problema esenţială a acestor bani este aceea că aceştia încalcă două dintre caracteristicile esenţiale ale mijlocului de schimb, şi anume: valoarea lor să nu se modifice semnificativ în timp (să nu fie perisabili) şi să nu fie (uşor) falsificabili. Cele două caracteristici sunt legate una de alta. Cine falsifică banii noştri, provocând astfel devalorizarea lor si, implicit, confiscarea averilor noastre? Orice persoană sau instituţie care ar îndrăzni să facă acest lucru ar fi drastic pedepsită, cu o singură excepţie: banca centrală (naţională). Această instituţie poate tipări bani după bunul ei plac, şi fără să răspundă în faţa nimănui!

Atunci când devalorizarea valutei devine evidentă pentru cei mai mulţi din piaţă, preferinţa de a o deţine devine foarte mică. Când vedem că nu prea mai avem ce să licităm cu simplele hârtii şi că nu prea mai putem să cumpărăm mare lucru cu ele (oricât de frumos colorate ar fi, oricât de caligrafic sunt semnate sau oricât de bine protejate de elemente de siguranţă sunt), suntem disperaţi, iar ceea ce încercăm să facem cu toţii este să scăpăm de aceşti „bani răi”. De regulă, statele îşi obligă cetăţenii să utilizeze aproape exclusiv mijlocul de schimb controlat de el ... fie şi numai prin faptul că toate plăţile efectuate de către stat (salarii, pensii, indemnizaţii, ajutoare, subvenţii etc.) se fac în valuta naţională!

În contextul rezervelor fracţionare cu care se operează în sistemul bancar modern, definiţia banilor a devenit tot mai complicată dar şi mai confuză. Cantitatea de bani din economie nu mai reprezintă un element controlabil pentru că depozitele la vedere se transformă în mod fraudulos în credite la termen, băncile comerciale refinanţând lipsa de lichidiate generată de creditarea din banii la vedere de la banca centrală. Deşi în economie contăm pe bani reali, în realitate banii cu care se licitează resurse de pe piaţa liberă sunt mult mai mulţi datorită faptului că, în acelaşi timp, un deponent la vedere şi un debitor împrumutat de bancă din depozitele la vedere vor putea participa legitim la o licitaţie cu bani diferiţi, dar în realitate cu aceeaşi bani.

Toată lumea vorbeşte, acum, despre deficitul bugetar imens al României, despre modul în care aceste „găuri bugetare” ar putea fi cârpite, de unde mai tăiem, ce popriri să mai facem, cum să-i ucidem mai repede pe pensionari şi aşa mai departe, uitându-se, aproape cu desăvârşire, să se vorbească despre producţie. Mai ştie cineva ce, cum şi cât (mai) producem, şi ce se întâmplă cu această producţie? Nu, nimeni nu mai ştie nimic ... şi pe cine mai interesează, la urma urmei?

Asta e problema centrală a României, în clipa de faţă, aici e „cancerul” economiei româneşti. L-aţi auzit vreodată vorbind despre asta pe Videanu, Vlădescu, Boc, Băsescu sau chiar marele, neasemuitul Isărescu? Canci, ei au cu totul alte probleme.

Cică nu avem productivitate. Nu în sectorul bugetar, că acolo oricum problema nu se pune, ci în cel privat. Da’ de ce n-avem productivitate? Şi ce trebuie să facem ca să avem productivitate?

Păi n-ai cum să ai productivitate când lucrezi cu materii prime de două, trei, zece ori mai scumpe decât concurenţa ... Voi mai avea, poate, ocazia să detaliez, dar cred că toată lumea ştie despre ce e vorba ... de jaful „băieţilor deştepţi”.

Dar, chestia asta nu e numai la noi. Asta e, de fapt, semnificaţia crizei mondiale. Lumea „dezvoltată”, „civilizată” nu mai produce aproape nimic. Toată lumea este concentrată pe producţia şi distribuţia de bani fără valoare în economie, pe dezvoltarea unei industrii de stat – industria financiară - care concurează tot mai mult şi cu foarte mult succes cu industria privată a bunurilor şi serviciilor, altele decât cele financiare. De aceea asistăm la închiderea de fabrici, la reluarea creditării cu mare dificultate şi alte astfel de fenomene greu de înţeles de către cei care administrează sistemul monetar al statului: pur şi simplu nu mai rentează să concurezi cu o industrie monetară şi financiară care din operaţiunile cu statul câştigă fenomenal. Dar, operaţiunile cu statul nu înseamnă altceva decât „băieţi deştepţi”, aici şi oriunde în lume. Aş vrea să dau un singur exemplu de aiurea, să nu ziă nu-ştiu-cine că sunt „băiat rău”: în 2009 Banca Goldman – Sachs a obţinut un profit de 13 miliarde dolari fără să producă nimic în economie – doar a făcut „investiţii” foarte profitabile cu banii primiţi de la stat.

În aceste condiţii, „injecţia” de bani în economie poate ajuta sau nu, în funcţie dacă economia e „reală” sau „virtuală” şi dacă banii sunt „buni” sau „răi”. Dacă susţinem economia „virtuală”, adică pe „băieţii deştepţi”, atunci aceşti bani „răi” ajung, practic, să elimine din piaţă unul din comportamentele absolut normale şi foarte utile de pe piaţa liberă: economisirea de resurse (ce sens are să mai pui bani deoparte atâta timp cât ei înglobează valoare tot mai mică pentru cei care au nevoie de ei). Trăim într-o lume în care viaţa pe credit, plasamentele speculative pe pieţele de capital sau în portofolii de valute lipsite de valoare intrinsecă au ajuns să elimine acumularea de resurse pe căi sănătoase. Economia, piaţa liberă şi sistemele de valori (nu doar cele economice ci şi modelele sociale) sunt date complet peste cap.

Cam asta e, acum, problema României. Şi, în aceste condiţii, ce face guvernul României şi banca sa centrală? Păi, după ce a făcut dispărut un împrumut uriaş de la FMI (în buzunarele „băieţilor deştepţi”), guvernul României a pus ochii pe pensii, salarii, indemnizaţii etc. Ok, se iau aceşti bani, dar ce se face cu ei? Vor intra ei în economia „reală”, vor produce locuri de muncă, creşterea producţiei etc? Nici vorbă, nici măcar nu există această intenţie! Ni se şi spune că o vom duce mai rău, ni se şi spune că se vor mări şi taxele, şi pentru cine ştie să „citească”, a fost transmis şi un ,mesaj foarte clar cu privire la inflaţie. De altfel, pentru a produce inflaţie, nici nu e necesară tipărirea unor bani noi. E foarte simplu: teoretic, banii aflaţi în circulaţie reprezintă echivalentul unor bunuri şi servicii, dacă, urmare a diminuării activităţii economice, această cantitate de bunuri şi servicii diminuează, să zicem, cu 20%, tot cu atâta se va reduce şi valoarea valutei naţionale: va fi aceeaşi masă monetară, raportată, însă la o cantitate diminuată de bunuri şi servicii.

Avem soluţii? Da, să stopăm jaful, să începem producţia. Cu alt guvern.



Va fi sau nu grevă generală în educaţie?

Poate că nu va fi. Poate că bacalaureatul se va da „normal”. Poate că şi anul şcolar se va încheia „normal”. Poate că totul va decurge normal. Aşa cum a fost şi până acum.

Da’ cum a fost până acum?

Păi, ia spuneţi, cum sunt tinerii de azi? În general, nu discutăm despre excepţii. Sunt ei politicoşi, cultivaţi, creativi, amabili, educaţi? Sunt „citiţi”, instruiţi, erudiţi, „doxă” de carte? Sunt harnici, cinstiţi, omenoşi? Ei, cum sunt? Spuneţi cum sunt?

Sunt exact aşa cum este sistemul educaţional care i-a format. Şi nu trebuie să vină PISA, TIMSS sau nu-ştiu-cine şi să spună că sistemul educaţional din România e de doi bani, la mare luptă cu ăla din Swaziland. Sistemul educaţional din România este de doi bani pentru că la atât îl preţuiesc Băsescu, Boc şi Funeriu.

Domnilor Băsescu, Boc, Funeriu? Ce credeţi că face acum profesorul ăla de care vă bateţi joc de un an şi jumătate? Grevă, asta face. Cum? Doar 20% dintre profesori sunt în grevă, sau nici atât? Şi ce-i cu asta? Ceilalţi ce fac? Ceilalţi lucrează? S-o credeţi voi!

Ceilalţi se fac că lucrează. De cât respect le daţi, de atâta lucrează. Le spuneţi că sunt proşti, şi sunt proşti ... ca să vă facă pe plac. Le spuneţi că sunt leneşi, si sunt leneşi ... ca să vă facă pe plac. E, dacă vreţi, principiul acţiunii şi reacţiunii. Sau principiul GIGO. Garbage in, garbage out. Căcat bagi, căcat culegi. Ce „băgaţi” voi, mă, în sistemul de învăţământ? Dispreţ, presiuni, politicianism, intrigi ... ce altceva mai „băgaţi”? Şi ce ati vrea să obţineţi? Calitate? Ha, ha, ha! Cum şi cu cine?

Dacă mai era ceva nepus pe butuci, apoi învăţământul poate mai era. L-au ciuruit şi pe ăsta. Da’ toate sunt cu un scop. Ţara nu are nevoie de oameni deştepţi! Şi ştiţi de ce? Oamenii deştepţi nu votează niciodată pentru reducerea propriului salariu cu 25%, de asta.

P.S. Apropo de Swaziland, nu am folosit acest nume (chiar) la întamplare. Swaziland e o ţară fascinantă, care poate constitui, pentru noi, un adevărat model. Ia uite ce zice wikipedia: „Regele Sobhuza II, devenit în 1968 şef al statului independent, abrogă în 1973, Constituţia , interzice partidele politice, dizolvă, în 1977, Parlamentul şi anunţă reîntoarcerea la sistemul tradiţional de guvernare tribală (Tinkhundla)”. Vă daţi seama ce mişto! Ce atâtea partide, la ce e bun parlamentul, se poate foarte bine şi fără, şi se economisesc o groază de bani. Şi încă două lucruri drăguţe despre ţărişoara asta: este o monarhie absolută bazată pe „solidaritatea structurilor sociale” – ah, ce superb sună! Şi Băsescu ar vrea niţică solidaritate – şi durata domniei lui Sobhuza II, ăsta de i-a fericit cu guvernarea tribală: din 1899 până în 1982 – 83 de ani, nu-i nicio greşeală! Ce frumos!

Crescătorul şi hoţul de cai

În vremea copilăriei mele, informaţiile de care dispuneam îmi prezentau Argentina ca pe o ţară de vis, o adevărată grădină a raiului. Da, era o ţară ca atâtea altele, cu inechităţi sociale flagrante, cu multă sărăcie, cu multă promiscuitate, dar, totuşi, o ţară veselă şi senzuală ca ritmul unui tangou. O ţară într-adevăr dăruită de Dumnezeu.. O ţară în care poţi face orice, în afară de a muri de foame. Şi asta pentru ce pământul şi clima sunt atât de generoase încât permit obţinerea a două-trei recolte îmbelşugate, fără prea mari eforturi. O ţară în care, de exemplu, iarba creşte în aşa fel, izbucneşte, pur şi simplu, din pământ, permiţând acelor gauchos, proprietari de mii de capete de vite, să-şi crească animalele în habitatul lor natural, fără hormoni, stimulente, medicamente etc. Ce să vrei mai mult?

În perioada postbelică, mulţi, foarte mulţi europeni, în special italieni şi spanioli, îşi părăsiseră ţările devastate de război pentru a-şi căuta norocul în Argentina. E vorba, în principal, de muncitori agricoli, sezonieri, dar şi de foarte mulţi alţii fugiţi dintr-o Europă în care se suferea de foame.

Şi totuşi, în urmă cu nu foarte mulţi ani, o serie de veşti incredibile anunţau că în Argentina se mai trăieşte aşa de bine. Mai mult, în Argentina se ajunsese să se moară de foame, la propriu, iar cetăţenii revoltaţi au ieşit la luptă împotriva propriului guvern.

Astăzi, Argentina este studiu de caz. Argentina este, din păcate, răspunsul viu la întrebarea: cum poate fi distrusă o ţară de propria ei clasă politică? Şi nu orice ţară, ci o ţară într-adevăr dăruită.

Ei, cum? Cum este distrusă, sistematic, pas cu pas, şi România. Foarte simplu, foarte uşor.

Nu vreau să mă refer la perioada de dinainte de ’89, dar, de atunci încoace, România nu a avut niciun guvern bun. Adică, să fie şi competent, şi onest. Pur si simplu, nu am avut. Care au fost, cat de cât, mai competenţi, au furat de-au rupt. Asta este, înainte de ’89 nu am fost toţi „rupţi în fund”? Cine-a avut apartament, Dacia 1300 şi 100.000 la CEC a fost nu bogat, super-bogat. Aşa este? Şi-atunci, cum a răsărit toată puzderia asta de milionari si miliardari în euro? Prin muncă? Sau prin iuţeală de mână şi nebăgare de seamă?

Asta este. Fiecare partid din cele care s-au perindat pe la guvernare a avut drept unic scop îmbogăţirea membrilor si „prietenilor”. Dar, dar fiecare din aceste partide au gândit şi au acţionat cam aşa: furăm noi cât putem, ne pricopsim, noi si familiile noastre, dar ce facem cu ceilalţi? Cu „pulimea”, adică cu fraierii care nu s-au înscris la noi, şi, în general, niciunde? Păi, ce să facem? Ne facem ce lucrăm pentru ei, şi le mai dăm şi lor câte ceva, să nu scheaune prea tare şi să aibă iluzia că pot face ceva prin muncă şi efort. Că, dacă nu mai sunt şi proşti din ăştia, atunci se duce toată ţara de râpă, şi noi odată cu ea.

Cam aşa au gândit, de-a lungul timpului, şi PSD, şi PNŢcd, şi PNL, şi, în mare măsură, şi UDMR ... şi toate partidele, cu o excepţie. Una singură, dar importantă. Foarte importantă.

Acu’ ăştia, excepţia, ce credeţi că au zis? Păi ce zică, au zis că „ţin cu noi”, că o să „trăim bine” si câte şi mai câte. Cum adică „ţin cu noi”? Iată cum ... aşa cum se întamplă, aşa cum vedem.

A venit criza ... Hm, hm, hm ... ce-i aia criză? Şi de când e criză? Se ştia de criză din 2009? Şi dacă se ştia de criză, de ce s-au băgat băieţii ăştia la guvernare? Dacă tot nu era altă soluţie, dacă tot trebuia să ajugem în rahat, de ce nu l-au lăsat pe neamţ? Să fi tăiat el lefurile şi pensiile, iar, după ce ar fi pus ţara, cât de cât, pe o direcţie mai bună, să-i fi zis: dă-te, mă, dracu’, la o parte, că nu ai fost bun de nimic, numai să tai lefuri şi pensii, dă-te, să venim noi acum, să le mărim la loc.

Da, de ce nu l-au lăsat pe Johannis să se „frigă la degete”? Ce, îi era teamă lui Băsescu că nu îl mai poate da jos, ca pe Tăriceanu? Păi, pe Tăriceanu nu l-a putut da jos dintr-un singur motiv, unul singur: Tăriceanu a crescut salariile si pensiile, nu le-a scăzut., nu că l-a sprijinit PSD. Putea să-l sprijine şi Dumnezeu din cer, dacă Tăriceanu se atingea de salarii şi pensii, zbura de la Palatul Victoria, de nu-l mai vedeai ... că nici fotonii nu l-ar mai fi putut ajunge...

Pentru că Băsescu ştia foarte bine că Johannis, şi oricare altul ar fi avut soluţie. Iar soluţia, foarte simplă, o ştie şi Băsescu, şi camarila portocalie, şi anume: să nu mai fure! Să nu mai facă evaziune fiscală! Atunci ar fi fost bani şi pentru salarii, şi pentru pensii, şi pentru mămici, şi, important, şi pentru creştere economică! Dar, cum să nu furi dacă eşti hoţ? E ca şi cum i-ai cere câinelui să nu latre şi pisicii să nu miaune. Ce să facă, atunci, câinele, dacă e câine? Să miaune, să ciripească? Ce să facă hoţul, dacă e hoţ? Să muncească? Asta nu se poate.

Ei, da’ n-a fost să fie. Poporul român a hotărât ca Băselu să mai fie la Cotroceni încă 5 ani (?!) Habar n-am cum au gândit-o, adică, dacă, timp de cinci ani, dintr-un puţ nu iese decât căcat, ce-ar putea să iasă încă cinci? Lăptişor de matcă sau ambrozie din ceruri? Ei, asta este... Atât ne duce mintea.

Pe ăia de peste hotare, care, de fapt, au decis votul, nici nu-i mai pun la socoteală. Cine mai ştie cât s-a furat, şi cine mai ştie cât s-a votat la plezneală sau la sminteală. Mă gândesc, dacă voi pleca şi eu, şi, cu tandemul morţii Băsescu-Boc, e foarte posibil, cu cine-aş vota eu, la o adică? Păi, cu PDL, normal ... dar nu pentru că mi-ar fi nu ştiu cât de simpatici, doar aşa, ca să-l fut pe vecinul rămas în ţară, care, prin votul lui din 2009 mi-a adus Băselu şi PDL-ul pe cap, să vadă, aşadar, şi vecinul, ce bine e!

Ştiu că după votul din 2009, şi-au dat unii şi alţii cu părerea că ăştia din străinătate ar fi şi n-ar fi bine să voteze ... şi am fost revoltat: cum să nu aibă drept de vot, ce, ei nu-s români? Acum, mă mai gândesc. Sunt români, dar lor le taie Băsescu lefurile şi pensiile sau mie?

Am spus-o de mai demult că PDL va dispărea politic, într-un timp destul de scurt ... şi îmi menţin părerea. Pentru că, de fapt, PDL are o cu totul o altă relaţie cu alegătorii decât orice alt partid ...

Parafrazându-l pe Talleyrand, fiecare partid se străduieşte să aibă o relaţie cât mai „strânsă” cu alegătorii, aşa cum au calul şi călăreţul. Evident, niciun partid nu acceptă altă condiţie decât pe aceea de călăreţ. Numai că, în timp ce toate celelalte partide se gândesc şi la faptul că, din când în când, calul ar mai trebui „ţeselat”, că din când în când, nu e rău să îi arunci câte un „pumn de ovăz”, PDL nu se gândeşte decât cum să îl „călărească” până îl ucide, iar apoi, cum să-i vândă carnea şi pielea, nicidecum la „pumnul de ovăz”. E o deosebire fundamentală: una e să fii crescător de cai, alta hoţ de cai.

Dar ce vor face ei, pedeliştii de azi, după ce îşi vor fi ucis şi mâncat „calul”?

Păi, ce fac hoţii de cai? Caută un nou proprietar, pe care să-l jefuiască. Mai mult ca sigur că se vor „scurge”, se vor „infiltra” în alte partide, pe care vor încerca să le domine şi, în final să le confişte. Asta e chiar o problemă. Încă o problemă pe care o au partidele de gestionat.

P.S. A fi crescător de cai a fost, în timpurile moderne, o ocupaţie foarte onorabilă şi respectabilă, în toate ţările civilizate. În schimb, furtul cailor a fost, adesea, considerat a fi o infracţiune mai gravă decât crima! Dar, doar în anumite ţări, şi în anumite timpuri. Nu ştiu cum era la huni sau vandali. Dar, ăia nu au fost popoare „civilizate”.

Deosebirea dintre un crescător şi un hoţ de cai nu stă în numărul cailor, ci în modul de „procurare” şi de îngrijire a lor.

miercuri, 26 mai 2010

Supărare ...

Cu vreo două-trei zile în urmă, am postat o „pălărie într-un picior”, o problemuţă simplă-simplă, de clasa a şasea, cel mult. Deşi, se pare că postul a fost/văzut de peste două sute de vizitatori, unul nu s-a învrednicit să-mi dea un răspuns, mi-au dat unii nişte steluţe, dar atâta tot. Stau şi mă-ntreb: oare de ce? Oare toţi au ştiut să rezolve problema si nu au mai considerat necesar? Sau, poate nu a ştiut nici unul. Sau, au considerat-o o chestie „frivolă”. Sau ce?

Am încercat să vorbesc cu oameni „de pe stradă” şi, sincer, niciunul n-a „bunghit-o”. Aşa că, zic eu, problema nu a fost chiar aşa de simplă. Sau, ştiu eu, poate oamenilor le e prea lene să mai gândească.

Uite, problema era asta: o anumită sumă de bani se reduce cu 25%. Cu cât trebuie mărită apoi, pentru a ajunge la aceeaşi valoare iniţială.

Ei, ăştia, oamenii „de pe stradă” au rasolit-o. Au zis: cu 25%. Nu e logic? Păi, dacă iei 25%, nu tot 25% trebuie să pui la loc?

Nu, nu e logic. Înapoi trebuie să pui 33,(3)%, adică cu peste 8% mai mult.

Stai, bre! Cum adică? Iei 25, pui 33 şi rămâi tot pe loc?

Exact. Şi, ca bibliografie suplimentară, aş recomanda cărţile Alisei, în ţara minunilor, dar mai ales, în cea a oglinzilor.

Ei, ia să vedem care-i treaba. Avem, deci, 100. Luăm 25%, rămânem cu 75. Până aici e clar, nu? Acu, cât trebuie să punem la loc? Tot 25, nu? Ba, da, nu mai că îl calculăm din 75, că atâta avem. Şi cât e 25 din 75? Păi, o treime, adică 33,(3)%. Ei, cam asta este.

Morala e foarte simplă: cine acceptă o diminuare, va trebui să crească ulterior foarte „vârtos” doar ca să ajungă de unde a plecat. Nasol, nu? Dar, asta-i matematica.

...

Azi voiam să scriu ceva despre bani, dar am renunţat ... în mare. Fiindcă, pe scurt, e aşa:

Banii nu sunt, în esenţă, decât un instrument de schimb. Noi nu mâncăm bani, nu ne învelim cu bani, în general, banii nu ne folosesc decât pentru a ne procura toate bunurile şi serviciile pe care le dorim ... şi ni le putem permite. Mai clar: mâncăm pâine, carne, brânză, fructe, dar în niciun caz bani. Acum e criză şi nu sunt bani. Da, şi care-i problema? Există pâine, carne, brânză, fructe, şi toate celelalte? Există maşini, plasme, i-pod-uri şi tot ce vrea muşchii voştri? Da, dar nu sunt bani. Şi care-i problema cu banii?

Întrebarea mea are un tâlc, fireşte ... dar acum mă opresc aici. Fiindcă sunt supărat. M-au supărat cei care nu-şi fac „temele”, nu rezolvă problemele ... dinspre guvern mi-am luat orice nădejde, dar ceilalţi?

Na ... să vă mai treacă ...




Oare ce muzică ascultă Băselu când vorbeşte de pensia minimă de 500 de lei?

marți, 25 mai 2010

907318

Atâtea locuri de muncă erau disponibile astăzi, pe EURES.
Din care, pe ţări:

Austria - 39890
Belgia - 2288
Elveţia - 1966
Republica Cehă- 22591
Germania - 221917
Danemarca - 27316
Spania - 3701
Finlanda - 19638
Franţa - 44473
Irlanda - 3709
Islanda - 329
Italia - 1662
Liechtenstein -369
Luxemburg -244
Malta - 211
Olanda -41057
Suedia- 34797
Regatul Unit - 400854

Sunt oferte serioase, de luat în seamă. De exemplu, pentru un post de asistent social în Anglia, salariul anual este cuprins între 37000 şi 44000£, adică peste 3000 € lunar (contracte pe durată nelimitată).

Doar o întrebare…

Dacă puteţi colabora cu cel care vă fură banii din buzunar, chiar în momentul când face asta,

dacă vă snopeşte soţul în fiecare zi, şi după fiecare bătaie îl iubiţi mai mult,

dacă îl iubiţi pe cel care vă dă foc casei,

dacă vă puteţi împrieteni cu cel care vă violează fiica,

dacă acceptaţi cu seninătate ca un oarecare să vă jefuiască mama, să o sodomizeze şi în final să o ucidă,

dacă aţi împrumutat, până acum, un om, de o mie de ori şi niciodată nu v-a restituit niciun ban, dar speraţi că, totuşi, cândva o va face … şi continuaţi să îl împrumutaţi,

dacă încă îl credeţi pe cel care nu v-a spus niciodată adevărul,

dacă sunteţi oricând gata să vă donaţi un rinichi sau să vă vindeţi copilul pentru a-l ajuta pe vecinul dumneavostră, care nu a lucrat o oră, să-şi schimbe merţanul de acum doi ani cu o maşină mai acătării, sau să-şi mai facă vreo două turnuleţe la micul lui palat cu cinci nivele şi patruzeci de dormitoare,

dacă sunteţi convins că, pentru a dezvăţa un lup să mănânce carne, cel mai bun lucru ar fi să-i daţi doi miei în fiecare zi,

dacă vă simţiţi solidar cu hoţii, borfaşii, violatorii de copii şi de bătrâni, dacă îi iubiţi pe nebunii şi criminalii,

atunci, cu siguranţă, puteţi fi solidar şi cu Băsescu, atunci când vă cere să renunţaţi la 25% din salariul sau la 15% din pensia dumneavoastră.

Dar altfel?

luni, 24 mai 2010

De ce-l place Băsescu pe Pinguin

Simplu, pentru că e cel mai tare. Pinguinul Nuclear este cea mai tare bere din lume: 32 de grade alcoolice. Chiar pe gustul marinarului.

Tactical Nuclear Penguin from BrewDog on Vimeo.

Aux armes, citoyens!

Nene cititorule, hai să facem astăzi un mic exerciţiu de imaginaţie. Hai să ne imaginăm că suntem în urmă cu vreo două decenii şi mai bine şi situaţia e nasoală. E frig în locuinţe, nu se găsesc alimente, nu se găsesc mărfuri în general, ca să iei o Dacie depui banii, te înscrii pe o listă de aşteptare şi, cu puţin noroc, în vreo cinci ani, primeşti maşina. E … nasol rău, ce mai. Trebuie să lucrezi şi sâmbăta, uneori şi duminica … e nasol. Ai şi tu chef de-o ţigară şi cea mai „selectă” ţigară e BT, asta dacă nu eşti doctor sau nomenclaturist ... atunci poţi fuma şi câte-un Kent. La „iarbă” nu te gândi, că nu s-a inventat încă. Nici maneaua nu s-a inventat încă, deşi băieţii ăştia de la Azur sunt destul de buni. În schimb, poţi asculta „Două decenii de împliniri măreţe” ... e la liber, la discreţie. Mă rog, e nasol de tot....

Bun, şi vine unu’ la tine şi îţi zice aşa:
- Auzi, dom’le, nu ai vrea mata să crăpi? Aşa, pur si simplu!
- Păi, de ce să crăp?
- Ei, de ce? Pentru libertate, pentru democraţie!
- Da’ ce-i aia?
- Uite, e foarte simplu. Să fie Băsescu în loc de Ceauşescu, şi Anastase în loc de Giosan. Şi să fie lumea bogată, să aibă pensii şi salarii babane, câte-un cont într-o băncuţă, ceva viluţe, chestii din astea.
- Care lume?
- Pai lumea bună, alde Videanu, Berceanu, Hrebenciuc, Mazăre, Vântu, Patriciu ... ce să-ţi mai spun.
- A ... am înţeles. Dar eu, eu cu ce m-aş alege?
- Păi, cu ce? Cu-n glonţ în piept, nu aşa ne-am înţeles? A, dac-ai trăi? Păi, cu o pensie de câteva sute de lei, cu care nici medicamentele necesare nu ţi le-ai putea cumpăra.
- Da’ ai zis ceva de-o casă, de un cont ...
- Da, te-apuci de table şi ai case câte vrei, iar conturi îţi faci pe haifaiv şi pe ce vrei ... câte vrei.

...

Aşa ... Şi-acu’ zi, nene cititorule, te mai trage inima să crăpi doar pentru a-l vedea pe Băselu preşedinte şi pe fie-sa europarlamentară? Sau pentru ca să îşi „tragă” câţiva borfaşi viloaie şi conturi în bănci? Merită să crăpi pentru asta?

Numai dacă esti dus cu pluta...

Şi acum? Acum ce ai de gând să faci?

Îţi cere Băselu solidaritate. Ştii ce vrea să zică? Adică borfaşii ăştia să-ţi subtilizeze un sfert din BANII TĂI, iar tu să zici: „mulţumesc, săru’mâna”. Cam asta-i solidaritatea lu’ Băselu’.

Cică nu sunt bani. SUNT BANI. Sunt bani pentru toate, sunt bani pentru chiolhanuri şi „spectacole”, sunt bani pentru situri de juma’ de miliard bucata, sunt bani de curve pentru ei (cei care mai pot, ceilalţi se uită doar la filme), sunt bani pentru orice. Pentru tine nu sunt bani. Ghinion. Tocmai la tine s-au terminat banii. Aşa eşti tu, mai ghinionist.

Da ... şi-atunci mă-ntreb şi eu, precum cei de la Ca$$a Loco: „nu eşti tu un pic cam prost”?

Aş vrea să înţelegi bine un lucru: miza nu este banul. Bani există. Suficienţi. Nu discut acest aspect. E evident că sunt bani. Nu mai sunt bani? Foarte bine, îi desfiinţăm, îi scoatem din circulaţie, că şi-aşa nu mai sunt. Dăm fiecărui cetăţean care munceşte şi pensionarilor, câte două cupoane, celorlalţi câte unul singur sau niciunul. Un cupon egal un sfert de pâine neagră. Până scoatem ţara din criză, asta-i raţia. Cei care fac contrabandă, împuşcaţi. E bine aşa? Din punctul meu de vedere, e super-bine. Da’ până nu-i văd pe Videanu sau pe Berceanu ... şi, bineînţeles, favoritul meu, Mugur-Mugurel, ronţăindu-şi fericiţi sfertul de pâine neagră primit în schimbul cuponului, nu cred nimic. Nu e criză de-adevăratelea, poate criză de omenie, sau criză de nervi, dar nu criză economică adevărată.

Miza este cu totul alta, şi anume gradul în care poporul român poate fi dominat şi manipulat, gradul în care a devenit o turmă sau mai e de lucru la acest aspect. Asta e miza, acesta e războiul, şi de aceea avem, acum mai mult decât oricând, de solidaritate autentică în faţa celor care vor să ne „înşeueze”.

Cum pot să-l numesc pe cel care va accepta, de bune voie, „sacrificiul” care i se cere pentru a scoate ţara din criză? Nu ştiu, nu găsesc niciun cuvânt potrivit ... cred că limba română e prea săracă în cuvinte.

Aux armes, citoyens!

Atac la tata lu' Zeus

Este peste tot şi nicăieri. Din când în când apare la tembelizor şi debitează platitudini, dar vorbeşte rar şi asezat, pe un ton care nu admite replică. I s-a dus buhul ce e om deştept, dar prea puţini sunt în stare se precizeze în ce constă „deşteptăciunea” asta. A ştiut să se ţină departe de scandalurile politichiei dâmboviţene. Ei, a avut şi „ieşiri”, a fost un an premier, dar a ieşit cu faţa curată şi din asta. A reuşit, lucru extrem de rar, să fie acceptat şi respectat (!?) şi de stânga şi de dreapta. E cel mai longeviv funcţionar public din România, şi nu orice funcţionar, ci ditamai guvernatorul BNR, şi asta, desigur, fiindcă e mai pur şi mai frumos decât Afrodita, cea născută din spumele mării.

Zilele trecute am văzut-o pe madam Tatoiu delirând pe un post de televiziune: spunea că, dacă guvernul României aka piticania Bok nu ar fi reuşit să perfecteze acordul cu FMI, acum nu ar mai fi existat România! Ai, să mori tu, cucoană? Da’ dacă n-ar fi fost Isărescu? Păi, dacă n-ar fi fost Isărescu, vă spun eu, nu numai România nu ar fi existat, dar nici Europa, nici America, nimic, nimic. Sau, poate că nu ştiţi că nici Dumnezeu nu s-a apucat să facă lumea până nu a primit ok-iul de la Mugur Isărescu, dat, fireşte, prin Adrian Vasilescu, că Mugur era prea ocupat cu macrostabilizarea.

Da ... ia să facem noi un mic efort de memorie. Vă mai amintiţi perioada aceea îngrozitoare, a primilor ani de după ’89, cu o inflaţie de 200-300%, cu privatizări mizerabile, cu jaf la drumul mare? Perioada aceea cu haos politic, dar şi economic, cu mineriade, concedieri, reîmproprietăriri, ţepe de miliarde ş.a.m.d.? Perioada în care câţiva „băieţi deştepţi” au făcut averi colosale, în timp ce marea masă a populaţiei a sărăcit îngrozitor? Hai, că nu au trecut secole, nici decenii ... Aşa ... şi cine a fost guvernator al BNR în perioada când s-au petrecut toate aceste mizerii? Păi, Mugur Isărescu, bineînţeles. Aha ...

Da’ cum se face că, totuşi, până acum mai nimeni nu şi-a permis să îl critice, necum să îl înjure pe marele Isărescu?

Ia uite ce scrie aici, negru pe alb. Va să zică Isărescu ştia de ani de zile că urmează să fie tăiate pensiile! A ... şi de ce n-a spus nimic? Aşa e el, mai discret, nu?

Că sunt idiot, ştiu ... dar nu-mi place, aşa, să mi-o spună Isărescu verde’n faţă. Nu vi se pare că toată chestia asta e aşa ... nu ştiu cum. Adică, guvernatorul BNR a ştiut de ani de zile un lucru de o importanţă deosebită pentru această ţară, pentru poporul ei, şi nu l-a spus nimănui! Nu zic să fi ieşit la TV, da’ să-i fi suflat măcar Bokului la ureche: vezi, bă, că trebuie să tai pensiile, taie-le acum cu 5%, că pe urmă va trebui s-o faci cu 15% şi- fi bai. A trecut un an şi jumătate de când acest guvern nenorocit conduce ţara ... Bok 1, 2, 3, 4 ... care-i deosebirea? Bun, a trecut un an jumate şi Bok n-a suflat o vorbuliţă despre asta, dimpotrivă. Păi, nu spunea el nu de mult că sunt bani suficienţi pentru pensii şi salarii? Şi cred că ar fi spus şi-acum, dacă n-ar fi hotărât Băselu că nu mai sunt. Băselu sau Isărescu? Asta-i întrebarea.

Puţini dintre noi cunosc, cu adevărat, care este rolul băncilor naţionale, şi cum se face că, în general, conducerea acestor bănci nu se schimbă odată cu schimbările politice, nicăieri în lume. Chiar nu vi se pare curios: au câştigat ceilalţi alegerile, pleacă toţi. Care toţi? Păi, pleacă femeia de serviciu de la şcoală sau de la primărie, pleacă apoi şi directorii de şcoli şi spitale, pleacă ceilalţi directori, de pe la direcţii, pleacă prefecţii, pleacă miniştrii ... ei, aici e o problemă, mai sunt unii care sunt, aşa, mai deştepţi, şi nu pleacă – de ăsta, de Predoiu, aţi auzit? Bun, ajungem şi la şefii de servicii, aici chestiunea e puţin mai delicată ... unii pleacă, alţii mai rămân, depinde ... sunt cazuri şi cazuri. Şi mai rămân două persoane, care nu pleacă nicidecum. Unul e patriarhul, pe ăsta nu poţi să-l clinteşti, că e pus de Dumnezeu acolo ... şi, în general, e băiat bun. Başca faptul ce statul nu are nicio treabă cu biserica, atâta că mai dă şi el nişte firimituri, acolo, pentru construirea/renovarea unor lăcaşe de cult, vreo 400 de milioane, o nimica toată pentru nu-ş’ce catedrală ... chestii din astea. Al doilea e guvernatorul BNR, şi e şi mai şi. Da’ chiar, de ce nu ar putea fi, schimbat, la o adică, guvernatorul BNR?

Hm ... de aia, pentru că, de fapt, statele – şi nu mă refer aici doar la România, sau în special la România – sunt conduse nu de reprezentanţii lor mai mult sau mai puţin aleşi: preşedinţi, parlamentari etc., ci de reprezentanţii finanţelor internaţionale. Toate statele. Să fiu mai clar: Băsescu nu poate şi nu va putea niciodată să-l demită pe Isărescu, Isărescu pe Băsescu, oricând!

Bun. Asta-i situaţia. Ce-i de făcut? Pai, în primul rând, Isărescu ar trebui să-si facă treaba. Şi dacă nu vrea, sau nu poate? Ei, atunci lucrurile se complică serios. Lucrurile sunt oricum complicate fiindcă sunt extrem de puţini cei care înţeleg cu adevărat rolul lui Isărescu, si prin urmare au expectanţe reale cu privire la acesta.

Presimt că, în zilele următoare voi mai avea ocazia să vorbesc despre BNR şi guvernatorul ei, despre viaţa, activitatea şi apartenenţa la diferite grupuri şi organizaţii, nu neapărat benefice României etc. Dar cel mai mult aş dori ca Isărescu să înceapă să lucreze serios şi să spună adevărul ... să nu mai vină cu „şopârle” precum cea menţionată ... Fiindcă altfel nu ştiu unde vom ajunge ....

UPDATE: Atâta am auzit că Antonescu chiulangiu, doarme’n bocanci, e repetentul clasei ş.a.m.d. Acu’ ce să zic? Drept e că, într-o clasă cu tocilari ca Băsescu, Boc, Udrea, să nu mai vorbesc de Hoară sau EBA, e foarte greu să fii premiant. În ceea ce priveşte partea cu chiulul, nu ştiu, mie omul mi se pare destul de active. Iar faptul că a avut – să-i zicem tupeu – de a spune lucrurilor pe nume, chiar în condiţiile în care asta presupune să „sară la beregata” lui Isărescu ... mmm, asta e ceva. Gând în gând! Se-ncinge meciul ... Rău de tot. E ... vom vedea.

Să nu-mi iei niciodată pensia…


Vezi mai multe video Haioase

duminică, 23 mai 2010

Băsescu mai încasează una. De la Stiglitz

Europa are nevoie de solidaritate, de empatie, şi nu de austeritate, care duce la creşterea şomajului şi la accentuarea depresiunii.

Articolul complet, aici:

Off-topic: Vlădescu îl contrazice pe Strauss-Kahn!

Incredibil! Dobitocul ăsta e ministru?! De finanţe?!

Vlădescule! Niciodată, dar NICIODATĂ să nu mai contrazici pe cel de la care te-ai împrumutat şi mai ai de gând să o faci! NICIODATĂ! A, că zici ca el, dar faci ca tine, asta e altceva … Dar să-l contrazici ...

Doamne-dumnezeule, cum o fi ajuns ăsta ministru … de finanţe?! Chiar nu mai exista altul mai bun (a, da, era să uit … Pogea … asa se mai explică, poate).

Pălărie într-un picior

Dacă salariul unui bugetar este redus cu 25%, cu câte procente ar trebui apoi mărit pentru a ajunge la valoarea iniţială?

În altă ordine de idei…

L-am văzut pe pigmeul acela cu nume urât mirositor afirmând că alternativa diminuării salariilor, pensiilor, ajutoarelor si subvenţiilor este ca acestea să nu mai fie acordate deloc, începând cu luna decembrie. Acu’, ştim cu toţii că, în cazul pinguinului, conexiunea între organul vorbirii şi cel al gândirii lipseşte complet, pe motiv de lipsă a acestuia din urmă. Dar, nu numai pinguinul e aerian rău de tot, toţi pedeliştii sunt … TOŢI, fără nicio excepţie! Absenţa logicii şi incompetenţa absolută sunt criterii de bază pentru selecţia în partidul portocaliu!

Nu e aşa? OK, atunci lansez următoarea provocare tuturor membrilor şi simpatizanţilor PDL, mai cu seamă celor „inteligenţi” sau/şi „sus-puşi”.

AFIRM CU TOATĂ CONVINGEREA CĂ NICIUNA DIN ACESTE PERSOANE NU ESTE ÎN STARE SĂ REZOLVE, SĂ ZICEM, O SIMPLĂ PROBLEMĂ DE MATEMATICĂ, DE NIVEL CEL MULT GIMNAZIAL. NIMENI!

Şi nu e o glumă!

Cine se crede în stare, nu are decât să-mi comunice că acceptă provocarea şi să stabilim detaliile. Dar, până atunci, toţi „specialiştii” ăştia în cifre, prognoze, estimări, să tacă dracului din gură, că nu mai au nicio credibilitate!

Angela Merkel a declarat că

… Uniunea Europeana e pe marginea prăpastiei. Daca statele europene nu-şi reduc cheltuielile, euro se prăbuşeşte. Daca se prăbuşeşte euro, se va prăbuşi şi Europa.

Şi este foarte posibil că euro să continue să se devalorizeze ….

Pentru că … motivele sunt foarte multe şi nu voi sta acum să le enumăr …

Atunci, Angela Merkel (şi nu numai ea) îşi va (re)aminti că, atunci când o corabie stă să se scufunde, singura soluţie este aceea a aruncării lestului. Lestul va fi acea ţară (sau acel grup de ţări) care se îndepărtează cel mai mult, din punct de vedere politic şi economic, de ceea ce înseamnă Uniunea Europeană …

Ghici care va fi aceea?

Amintiri despre viitor

Au trecut câteva decenii de când am citit Citadela lui Cronin şi ştiu că, în acel moment, am fost destul de surprins, ca să nu spun chiar şocat, de o anumită trăsătură a firii umane, surprinsă cu măiestrie de către autor.

Personajul central al cărţii este un medic tânăr, care, după o perioadă de ucenicie, sau, mai curând, de apostolat, ajunge în Londra, unde reuşeşte să îşi deschidă un cabinet. Cabinetul merge prost, pacienţii nu se înghesuie, deşi tânărul medic îşi dă toată silinţa. Întâmplător sau nu, medicul se întâlneşte cu unul dintre foştii colegi de facultate, poate cel mai slab, o „loază”, dar care, între timp, devenise un medic faimos, cu clientelă cât se poate de „selectă”. Din milă, sau din cine ştie ce alte motive, acesta din urmă se hotărăşte să îşi ajute fostul coleg de facultate, în sensul de a îl introduce în lumea „bună” a Londrei şi de a-i ceda câţiva pacienţi. Din păcate, medicul nu reuşeşte să profite prea mult de această „oportunitate”, deoarece pacienţii nu prea îi acordă încredere, preferând să se adreseze altor medici. Care este misterul?

Nu e niciun mister. Tânărul medic, de fapt doctor în medicină, se „încăpăţânează” să îşi facă meseria într-un mod onest, dar nu ţine cont de dorinţele şi opţiunile pacienţilor! Colegul său, în schimb, nu doar că ţine cont de aceste dorinţe, dar chiar le induce, chiar dacă acestea nu au nicio legătură cu medicina. Pacienţii doresc să li se acorde suficientă „atenţie”, aceasta însemnând că doctorul trebuie să ştie să se prefacă foarte bine! Doctorul trebuie să ştie să dea impresia că este competent, iar cu cât intervenţia este mai „mare”, mai brutală, mai dureroasă, mai „decisă”, cu atât doctorul pare mai competent. Lumea „bună” e plină de bolnavi închipuiţi, dispuşi să îndure multă suferinţă şi să plătească o grămadă de bani, doar pentru a se „vindeca” de o boală pentru care cel mai potrivit tratament ar fi un ceai sedativ sau puţină odihnă! Iar cine îndrăzneşte să recomande o soluţie „blândă” sau „umană” este repudiat şi batjocorit.

E un raţionament de tipul: cu cât „tratamentul” a fost mai dureros, mai brutal, mai greu de suportat, cu atât mai grea a fost boala şi cu atât mai mare a fost „priceperea” doctorului, prin urmare şi „recunoştinţa”, inclusiv în forma ei materială trebuie să fie cât mai mare! Este un raţionament evident absurd, dar ... asta este.

Am întâlnit, în ultimul timp, atâţia idioţi în jurul meu, că îmi vine să urlu! Oameni care „gândesc” cam aşa:
1. E criză.
2. Criza e gravă, foarte gravă.
3. De ce? Fiindcă „doctorii” sunt incompetenţi? Nu, doamne-fereşte, e exact pe dos: doctorii nu prea au soluţii fiindcă boala/criza este extrem de gravă.
4. În aceste condiţii, nu este, oare, de bun-simţ să acorzi mult mai mult credit „medicilor” care „taie în carne vie”, faţă de cei care se mărginesc să recomande doar „frecţii”?

Acum, Băsescu şi Boc sunt „doctorii” care „taie în carne vie”, iar opoziţia vine cu „ceaiuri”. Pe cine să credem?

O, sărman popor român, Băsescu şi Boc nu sunt „doctori” în nimic, în afară de minciună şi incompetenţă. Au avut ei vreodată dreptate? Au făcut vreo predicţie corectă? Nu, nu, nu!
Ei atâta ştiu, atâta fac: taie. Taie nu pentru că sunt „doctori”, ci pentru că sunt măcelari. CRIMINALI!

Dacă vrem să ne tăiem singuri, foarte bine! Dar, vom suporta, oare, cu bine, această „operaţie”? Şi, mai ales, ne vom „însănătoşi”?

De suportat, nu ştiu ... poate. De însănătoşit, NICI VORBĂ. Dacă acum acceptăm aceste reduceri salariale, tăierea pensiilor etc., nu vor trece 100 de zile (O SUTĂ DE ZILE) şi vom mări şi cota unică şi TVA şi, de asemenea, vom da drumul şi robinetului numit INFLAŢIE, astfel încât – fac un pronostic – până în decembrie vom plăti cel puţin 4,3 - 4,4 lei pentru un dolar! Se încumetă cineva la un pariu? Nu? Bine ... să nu ziceti că n-aţi ştiut!


Asculta mai multe audio Diverse

sâmbătă, 22 mai 2010

Un (u)miluţ mai puţin

Probabil că mulţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc câte ceva de perioada 1996-2000, în care România a fost condusă de Convenţia Democrată, o alianţă din care făceau parte PNL şi PNŢcd, acest din urmă partid fiind considerat, de fapt, “vioara întâi” a guvernului şi a coaliţiei. Coaliţie din care, alături de Convenţia Democratică făcea parte şi un partid de stânga, membru, ca şi PDSR, al Internaţionalei Socialiste. Este vorba de Partidul Democrat, condus, în vremea aceea de Petre Roman..

Coaliţia nu a funcţionat. Sub guvernarea CDR-istă, România nu a prosperat. Preşedintele Emil Constantinescu, cel în care îşi puseseră atâtea speranţe numeroşi intelectuali şi o mare parte din generaţia mai tânără, s-a dovedit a fi slab şi ezitant, fără program şi fără orizont. Spre finalul mandatului, Constantinescu s-a recunoscut înfrânt de „structuri”. Românii „de pe stradă” au înţeles, desigur, prea puţin, despre ce „structuri” a fost vorba.

Perioada de guvernare a Coaliţiei formate în jurul Convenţiei Democratice nu a fost deloc uşoară. Guvernul Ciorbea a reuşit, cu preţul unor măsuri nepopulare, să evite o intrare a României în incapacitate de plată (despre ce înseamnă sau ar fi însemnat acest lucru vom mai avea ocazia să vorbim, mai spre toamnă, când „se va trage linia”). Dar, în Coaliţie nu era linişte. „Specialistul în crize”, actualul preşedinte Traian Băsescu, a provocat căderea guvernului Ciorbea.

Că Băsescu a fost securist, ştie toată lumea (Constantinescu spune că este şi acum). Că Băsescu este cel care a dinamitat, din interior, coaliţia formată în jurul CDR, iarăşi e clar pentru toată lumea. Ceea ce mai este, încă, discutabil, este: Traian Băsescu a acţionat exclusiv în favoarea sa şi a grupului care avea să confişte PD, sau şi în folosul unor „sponsori externi”, cum ar fi, de exemplu, GRU? Pentru ce nu deţin date sigure în legătură cu acest aspect, îl menţionez doar ca o ipoteză de lucru.

Mai mult decât opoziţia social-democrată, marele câştigător al perioadei respective a fost Traian Băsescu şi partidul său. Ajutat, ce-i drept, de prestaţia jalnică a talibanilor din PNŢcd, precum şi de uimitoarea victorie pentru primăria Capitalei, Traian Băsescu îşi începea ascensiunea spre ceea ce a ajuns astăzi. Ca un adevărat maestru al intrigilor şi manipulărilor, Băsescu va „ajuta” copios partidul lui Coposu să ajungă dincolo de parlament. De unde PNŢcd nu a mai reuşit să revină nici în ziua de astăzi.

Chiar şi aşa, aproape desfiinţat, cu influenţă zero pe plan politic naţional, PNŢcd a continuat să reprezinte un punct de atracţie pentru acest grup organizat în vederea săvârşirii de infracţiuni, care este PDL. Şi asta pentru că PNŢcd are, să zicem, un album: Maniu, Coposu, Raţiu etc. Nişte „aristocraţi” adevăraţi ai politiciii româneşti. Cum sună, pe lângă aceste nume, un băsescu, un videanu, o udre, un boc, o riţă sau ce specimene o mai fi având partidul portocaliu?

Cum interesul pentru această „vitrină cu trofee” a rămas destul de mare, PDL a continuat să „iubească” PNŢcd şi după ce acesta a încetat, practic, să mai existe. Iubirea PDL este cam aşa: întâi te violează, apoi te cere de nevastă. Iar dacă refuzi, te mai violează o dată, şi tot aşa. Cum a „iubit” PDL pe PNŢcd? Infiltrându-l cu indivizi de teapa lui Miluţ, rupându-l în două, etc.

Dar PNŢcd nu a acceptat mariajul şi gata! Iar domnul Miluţ s-a cam plictisit cu rolul acesta, de aşa-zis preşedinte al unui aşa-zis partid, astfel că a hotărât să-l cam lase baltă pe marinar. Drept pentru care a demisionat din fruntea aripioarei pe care, chipurile, o conducea.

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi ... în noaptea alegerilor, marinarul a apărut cu o şepcuţă galbenă pe care scria PNŢcd, apoi a aruncat-o în mulţime. Să-i fie de bine ...

Nu ştiu dacă, vreodată, PNŢcd va avea şansa de a reveni în prim-planul scenei politice româneşti, dar, cel puţin, sper că demisia lui Miluţ va înlătura această mizerabilă manipulare, anume că urmaşii lui Maniu ar fi, acum, cârpele de şters cizmele marinarului. Măcar atât!

vineri, 21 mai 2010

Scoateţi banii!

Cine spune că nu sunt bani? Că autorităţile nu au bani?

Nu ştiu cum e în restul ţării, dar în localitatea în care locuiesc, autoritatea locală pare a avea bani!

Să precizăm, dintru început, că e vorba de o comună ca toate comunele, nici prea-prea, nici foarte-foarte. O comună mărişoară, cu cca. 1500 de numere de casă şi aproximativ 5000 de locuitori. Şi, colorată bine-bine în portocaliu … asta e cred, destul de important.

Investiţii … Se fac şi investiţii, de exemplu – aţi ghicit – o sală de sport. E adevărat, liceul are o sală de sport, dar e mai veche, mai mică, aşa că … aşa că facem alta. Care, prin poziţia ei, nu va putea fi utilizată, în mod curent, de elevi, fiindcă e cam depărtişor de şcoală. Ei, dar nu cred că asta e important … important este că se construieşte, nu?

În localitatea mea, primăria are activităţi deosebite… Iată, de exemplu, acest pelerinaj al pensionarilor la diverse mânăstiri, oferit gratuit de către primărie. Şi, nu e niciun secret, când se petrec astfel de lucruri, primăria se laudă, postează pe propriul site, informează în propriul ziar, distribuit, de asemenea, gratuit, locuitorilor comunei, postează, după cum, vedeti, pe youtube, etc.



Ei, pelerinajul acesta a avut loc la sfârşitul lunii aprilie … e aproape o lună de atunci. Între timp, a avut loc si balul pensionarilor. Mâncare, băutură, muzică, antren, totul gratuit. Din partea primăriei, fireşte.

Cadrele didactice care predau la şcoala din localitate se pregătesc, de asemenea, să meargă într-o frumoasă excursie în perioada 4-6 iunie … că tot începe greva. Inutil să ve precizez ce este vorba tot de o excursie complet gratuită, oferită, de asemenea, de primărie.



Frumos, foarte frumos! Oamenii socializează, se nasc noi prietenii sau se cimentează alea vechi, rămân cu amintiri de neuitat … frumos.

Numai că … numai că, nu ştiu cum, îşi mai bagă nasu’ unu’ Milton Friedman care avertizează că „nu există prânz gratuit” ... de fapt, nu există nimic gratuit!

Nu? Vai, ce dezamăgire! Tocmai când apreciam acest gest frumos al unei primăriţe portocalii semianalfabete – scuzaţi pleonasmul. Nu, nu există.

Da? Şi-atunci, de unde are primăria bani pentru aşa ceva?

Cum, de unde? Din pensiile care se reduc cu 15%, din salariile care se reduc cu 25%, din taxele şi impozitele care urmeaze si ele se crească, de acolo, nu din altă parte. Nici guvernul, nici primăria nu au fabrici de bani.

Acum e clar de ce trebuie ciuruite buzunarele bugetarilor şi pensionarilor? Nu, nu pentru drumuri, pentru şcoli, pentru spitale, pentru locuri de muncă, nu, nimic din toate astea, ci pentru chefuri, excursii, sindrofii şi câte şi mai câte. Şi, bineînţeles, pentru a umfla şi mai mult buzunarele celor obişnuiţi să trăiască din jaf.

Cât mai este până la următoarele alegeri? Cât mai este până când doamna primar din localitatea mea, ca atâtea mii de de alţi primari din întreaga ţară, vor veni şi vor cere votul cetăţenilor, amintind, cu nesimţire, câte „cadouri” le-au făcut, dar nesuflând nicio vorba de jaful la care s-au dedat pentru a face rost de banii pentru aceste „pomeni”? Şi când, din nou, milioane si milioane de români vor „pune botul” în continuare, bucurându-se că pot, o dată pe an, să chefuiască „pe gratis”?

Eu ştiu una şi bună. Angajatul, salariatul din România, fie el bugetar sau angajat la „privat”, e mai leneş, mai prost, mai imorat, mai „cum vreţi” decât cel din Germania, Franţa, Canada sau Australia? Lucrează el mai puţin sau mai prost? Bine, condiţiile pot fi diferite, e normal că, dacă traversezi România cu maşina, o faci mai încet, fiindcă nu există drumuri ... e normal ca, în anumite situaţii să existe o productivitate mai mică, dar nici chiar aşa. Diferenţa de productivitate nu poate justifica, în niciun caz, un raport de 3 la 1, de 5 la 1, chiar de 10 la 1 sau mai mare, între salariul primit de un angajat dintr-o ţară mai „dezvoltată”, fie el muncitor, constructor, profesor, medic, poliţist, orice, faţă de omologul său care prestează aceeaşi activitate în România ... în condiţiile în care preţurile de consum sunt comparabile. Cum e posibil ca preţul muncii să fie, în România, de 5, de 10 sau de mai multe ori mai ieftin decât în majoritatea ţărilor europene?

Atâta timp cât acest raport se va menţine la aceste cote greu de imaginat şi, mai ales, de acceptat, înseamnă că salariile şi pensiile din România trebuie să crească. Nu există niciun motiv rezonabil, nicio justificare pentru care lucrurile ar trebui se se desfăşoare invers, afară de incompetenţa, dar mai ales, de jaful autorităţilor.

Când, în teritoriu, banii se aruncă pe baluri, pelerinaje şi alte prostii, înseamnă că sunt bani. Iar portocalii se facă bine să fure mai puţin! Pentru că, dacă nu o fac acum, nu vor mai avea ocazia să o facă, nici dacă ar dori ... şi nu e o glumă!

marți, 18 mai 2010

Le zice pe bune...

Sărmane bine, cât rău te-aşteaptă!

Aşa îmi spunea mama, ori de câte ori făceam „mofturi” sau exprimam dorinţe nu tocmai uşor de îndeplinit. În acel timp, nu prea înţelegeam ce voia să spună mama. Acum înţeleg.

A fost odată ... Era pe vremea când România înregistra unul din cele mai ridicate ritmuri de dezvoltare economică, iar pensiile şi salariile se dublau la fiecare 4 ani. Era bine, era rău? Nu ştiu, dar cert este că, după patru ani de relativă prosperitate economică, obosiţi, probabil, de eternul conflict dintre premier şi preşedinte, românii au ales să-i dea celui dintâi o „lecţie”, iar celui de-al doilea, ceea ce îşi dorea dintotdeauna: puterea absolută. Şi, a urmat ceea ce a urmat.

Cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? Simplu, după un timp oamenii se satură de orice, chiar şi de bine. Zic: hai să-ncercăm şi puţin rău, să vedem, ce-o fi? Chiar, ce-ar putea să fie? Ce ar putea să mai fie, în afară de ceea ce este deja?

Guvernul Băsescu-Boc este, cred, cea mai mare calamitate care s-ar fi putut abate aupra României. Un cutremur, o inundaţie, un război ar fi fost, cred, ceva mai simplu şi mai suportabil. Orice ar fi fost mai simplu şi mai suportabil. Dar nu, ar fi fost prea simplu, prea uşor, prea puţin. N-a fost să fie aşa. Ne-am „aruncat” direct la ceea ce e mai rău. În cunoştinţă sau în necunoştinţă de cauză, ce mai contează? Ghinion sau nu, cert este că ne-am ales cu ce ne-am ales. Şi, partea cu adevărat „interesantă” încă nu a venit.



Când în buzunarele tale bate vântul, nu te poţi gândi decât cum să-ţi stâmperi foamea. Cu o mie de euro, îţi poţi permite un sejur decent, într-o ţară oarecare, dar nu-ţi poţi permite nu ştiu ce extravaganţe. Când ai, să zicem, un milion de euro, îţi poţi permite cam ce sejur vrei. Poţi să te duci oriunde, să mănânci ce vrei, să te distrezi cum vrei, poţi, chiar să-ţi permiţi să închiriezi un hotel de lux numai pentru tine şi prietenii tăi. Cu un miliard de euro, nu mai trebuie să închiriezi hotelul, îl poţi cumpăra cu totul, şi încă îţi mai rămân bani. Dacă vrei, de restul poţi cumpăra şi niţel pământ pe lună. Iar cu o mie de miliarde de euro, ce să zic ... îţi poţi permite să cumperi luna în întregime, poate chiar şi o bucăţică din soare. Dar, oricât de bogat ar fi cineva, oricât de puternic, un guvern Băsescu-Boc tot nu îşi poate permite. El Dorado dacă ar fi, cu Băsescu la timonă, ar sărăci, ar falimenta, ar aduce în sapă de lemn. Şi noi ne mai permitem, încă, aşa ceva! Păi sigur, ne permitem fiindcă noi suntem bogaţii Europei, ai lumii, ce conteză pentru noi douăzeci de miliarde de care s-a ales praful, ce contează un salariu diminuat cu 25%, ce contează toate aceste fleacuri, la valoarea noastră ne permitem ...

Da ... azi ne mai permitem, încă ... Dar mâine? Dar poimâine? A calculat cineva cât ne costă, pe toţi, această mascaradă de putere Băsescu-Boc? Nu? Încă nu? Ei bine, atunci plătim ... plătim, că avem de unde.

Sărmane bine, cât rău te-aşteaptă!

miercuri, 12 mai 2010

Chestii fumate

Statul ăsta de căcat a mai identificat nişte duşmani. Nu, de data asta nu sunt nici mogulii, nici comuniştii, nici măcar medicii sau profesorii. De data asta sunt fumătorii de ţigări netimbrate, a căror faptă se numeşte infracţiune!

Eu sunt fumător. Uneori fumez ţigări timbrate, alteori nu, după cum se nimereşte. Vreau să zic ce se întâmplă să mai fumez ţigări netimbrate, deşi nu urmăresc în mod special asta. Dar, ca să mă scoţi pe mine infractor fiindcă fumez ţigări netimbrate, când tu eşti un dobitoc şi un nemernic şi bagi mâna în buzunarul meu pentru a-ţi cârpi bugetul ăla nenorocit şi pentru a finanţa, în continuare, jaful „găşcuţelor”, deja e prea mult. Campania asta din banii cui o faci?

Nene statule, nene guvernule, chiar dacă aş fuma numai ţigări netimbrate, şi tot n-ai avea voie să te zborşeşti la mine şi să mă faci infractor, nenorocitule! Nu zic să mă pupi în cur – desi n-ar fi o idee rea, după câte beneficii ai tu dupe mine – dar măcar să nu mă înjuri. Să nu mă faci pe mine infractor, fiindcă, dacă dintre noi doi, unul e infractor, ăla eşti tu, cu siguranţă.

Fumătorul, fie el de ţigări timbrate, fie de ţigări netimbrate, este, poate, cel mai important exemplu de responsabilitate socială şi solidaritate civică, pentru că el nu zice, ca tine, guvernule, el chiar face. Ce face fumătorul? Uite, mai întâi îşi plăteşte dările şi impozitele la fel ca nefumătorul. Are vreo scutire, vreo înlesnire, ceva? Eu n-am auzit. Apoi, dă de lucru unor oameni: cei care cultive tutunul, cei care fabrică ţigaretele, vânzătorilor de ţigări, fie ei „legali” sau contrabandişti etc. Şi nu în ultimul rând are bunul simţ de a nu beneficia în prostie de pensia aia nesimţită în proporţie de 85%, care îl aşteaptă după o viaţă de fumuri. Nu, fumătorul se curăţă cât se poate de repede, scutind statul de o sumă importantă de cheltuieli.

Şi, pentru toate astea, tu stat, mă faci infractor când fumez o ţigară netimbrată. Păi, să nu te bag eu în mă-ta?

Adică, ce-ai vrea tu, să plătesc de două ori mai multe taxe ca nefumătorul, să plătesc şi acciza aia absolut mizerabilă, şi taxă pe viciu ... şi ce mai vrei? Nu îţi e de-ajuns că mă lipsesc de pensia ta, măi nenorocitule? Nu?

A, da, ştiu, banii ăştia nu mai intră în buzunarele tale, care sunt ale noastre, ale tuturor, de unde plăteşti tu salarii, pensii, alocaţii etc. Măi statule, tu chiar mă crezi tâmpit? De când e buzunarul tău, buzunarul meu? Invers, da, poate.

Problema ta, statule, este că eşti lacom, mult prea lacom. Când preţul de fabricaţie al unui pachet de ţigări este de puţin peste un leu, de ce mi-l vinzi cu zece? Şi de unde vrei tu să dau eu zece lei, când tocmai mi-ai redus salariul cu 25%?

Da ştiu, banii nu mai ajung în bugetul tău, adică în pensii, alocaţii, salarii, inclusiv în salariul meu, de asta a trebuit să îl reduci. Ajung, în schimb, în buzunarele unor hoţi, a unor contrabandişti. Da, şi? Eu sunt vinovat pentru asta? Nu, nu sunt vinovat, tu eşti statule, fiindcă dacă nu ai fi aşa de lacom, şi ai reduce acciza aia uriaşă, şi ce taxe mai ai, nu m-aş mai duce să-mi iau ţigările de la nenorocitul ăla care şi-a făcut deja castel pe banii mei, mi-aş lua ţigările exact de acolo de unde ar trebui să le iau. Tu ai încasa mai mulţi bani, şi ar fi şi pentru mine mai ieftin. Dar aşa, să iei şapte piei de pe mine, nu merge. Chiar nu merge. De ce nu poţi, oare, să înţelegi că cel care are un salariu de 600 de lei, pe care i-l faci tu acum de 450 (sau nu?), sau şomerul cu 300 de lei nu poate, nu are cum să dea 10 lei/zi pe un pachet. Ok, veţi spune, dar de ce trebuie să fumeze? Pentru că asta e tot ce i-a mai rămas. Pentru că nu vrea sau nu poate să se spânzure sau să se arunce în faţa trenului, preferă moartea aceasta mai lentă şi, probabil, mai dureroasă.

Statule, mă superi. Mă superi rău. Încetează să mă priveşti ca pe duşmanul tău, fiindcă eu sunt cel care face posibilă existenţa ta, eu sunt cel care te întreţine, eu sunt cel care te „îngraşă”, şi nu tu pe mine. Încearcă se-mi oferi şi mie o înlesnire, o oportunitate, nu mă jecmăni, fiindcă nu ai de unde să mai iei ... tot ceea ce reuşeşti să faci este să îmbogăţeşti pe câte unul, pe altul, dar nu pe cel care respectă legea şi îşi plăteşte impozitele. Cum au făcut ţiganii din Buzeşti mausoleele acelea, nemuncind o oră în viaţa lor, iar eu nu pot să pun două paie cruce? De ce?

Gândeşte-te, statule, de două ori, înainte de a mă jefui pe mine pentru lipsa ta de performanţă. Gândeste-te, înainte de a fi prea târziu!

UPDATE: Au şi fumătorii motivele lor pentru care nu vor să ajungă la pensie. Uite că şi Rebengiuc spune asta.

Poveste de iarnă

Nu ştiu câte grade sunt afară, dar cine se uită afară? Se uită în portofel ... şi ce vede acolo? Îngheţ total. C-aşa au zis Băselu şi Bok: îngheţăm tot. Da’ nu numai că îngheţăm... Îngheţ e şi la 0 grade, dar nu, noi nu îngheţăm aşa, pur şi simplu, noi congelăm de-a dreptul, la minus 25 direct. Aşa că ... brrr, ce ger e-n portofele ... o poveste de iarnă ar fi mai mult decât potrivită. Aia cu chibriturile. O ştiţi? Ei, dacă nu v-o spun eu. Să nu mai spuneţi că nu o ştiţi.

A fost odată o fetiţă, ba nu, nu o fetiţă, sau nu doar o fetiţă, au fost multe-multe fetiţe, şi multe multe-multe mame, şi mulţi-mulţi taţi, şi mulţi-mulţi bunici şi bunicuţe care zgribuleau de ger. Era un ger năprasnic, 25 de grade sub zero, după cum spuneam, de îngheţase şi sufletul în ei. Şi un crivăţ ... vai ce mai crivăţ bătea în economiile lor. Care economii, dom’le, că nici dările la bancă şi utilităţile nu mai reuşeau să le plătească. Niciun fel de economii...

Aşa, şi umblau oamenii ăştia de colo-colo, nevoindu-se şi gândindu-se cu groază la ce mai urma să se întâmple. Bebeluşii într-o jumătate de pampers, că cealaltă le-o luase un băiat mai mare care se chema Guvernu’, zicând că vrea să facă nişte investiţii ca să scoată lumea din criză, bătrânii morfoleau o jumătate de colţ de pâine neagră, că cealaltă o luase tot Guvernu’ ... nu mai vorbesc de medicamente şi alte fineţuri de acest gen.

O să murim cu toţii, se lamentau unii dintre ei, mai slabi de înger. Alţii spuneau: nu-i adevărat, e doar o cură de slăbire, trece, ne-a cam îngheţat şi sângele-n vine, da’ nu-i nimic, nu-s decat minus douăzeci şi cinci, ce-i aia? Apoi, tăticul nostru, care se cheamă Băselu, ne-a asigurat, că, dacă scăpăm de asta, şi sigur o să scăpăm, o să ajungem direct în rai, unde e cald şi frumos, şi toate-s bune şi la locul lor, şi portocalii... Şi, plini de speranţă, deşi tremurau la fel ca ceilalţi, ba poate că şi mai abitir, rătăceau de colo-colo, prin meandrele unei reforme care parcă nu se mai sfârşea.

Lumea îşi pierduse de mult culorile, scufundându-se într-un cenuşiu dezolant. Unii îşi mai aminteau, fireşte, de albastrul pur al dimineţilor liniştite, de verdele crud al ierbii tinere, de strălucirea zilelor senine de vară, de sângeriul amurgului, de miriadele de culori de pe un câmp de flori. Dar acestea erau amintiri, acum tot ceea ce mai întrezăreau aceşti bieţi muritori era un soi de pâclă care se insinua încet-încet pe creştetele şi umerii lor, dând o senzaţie de greutate, de sfârşeală, de neputinţă, pătrundea în gura, în ochii, în urechile oricăruia dintre ei, ajungând, astfel, în stomac, în plămâni, şi de acolo în sânge şi în fluidele corpului, aducând fiecărei celule senzaţia aceea neplăcută.

Cu o oarecare uimire, unul dintre suferinzii aceia a constatat că are în mână un chibrit. Un chibrit! Wow! Era ceva, dacă ar fi reuşit să îl vândă. Ar fi putut cumpăra încă un colţ de pâine, sau de pampers. Ar fi păcălit foamea şi frigul încă o clipă! Da, da, cu siguranţă ar fi fost ceva.

Dar, vai, nimeni, dar absolut nimeni nu era interesat de aşa ceva, mai întâi fiindcă nimeni nu avea bani, şi apoi fiindcă toţi aveau propriul lor chibrit.

Şi, totuşi, ce se poate face cu un chibrit? Cu un singur chibrit? Mai nimic. Un chibrit e nimic. Arde o clipă şi apoi se stinge. Viaţa lui e atât de scurtă încât nimeni nu se poate încălzi de la un singur chibrit, şi nici să zărească ceva. Cu un singur chibrit nu se poate face mai nimic, dar cu mai multe, aproape orice.

Dar, nimeni nu îndrăznea să-şi aprindă chibritul. Mai întâi, fiindcă unii nici nu ştiau că îl au, alţii se gândeau că un chibrit, odată aprins, arde într-o clipă, şi, apoi, cu ce mai răman? Cu nimic. În fine, alţii ar fi dorit să dea foc chibritului, dar aşteptau să facă alţii treaba asta, ca să vadă cum este, şi aşa mai departe, fiecare avea un motiv pentru care nu ar fi aprins un chibrit pentru nimic în lume.

Şi, totuşi, la un moment dat, în cenuşiul acela dezolant s-a făcut văzută o scânteie. Era lumina unui pai, a unui singur chibrit. Cineva, un tânăr, sau, poate, un bătrân, un copil, o femeie, un nebun, nu ştiu cine, aprinsese un chibrit. Unul singur, dar, aşa, ca într-o străfulgerare, oamenii au realizat că, dincolo de cenuşiul acela terifiant, culorile nu încetaseră niciodată să existe, că dârdâiala asta fără sens, la minus douăzeci şi cinci, poate şi trebuie să înceteze, că viaţa, în general, e frumoasă şi merite trăită.

Chibriturile au început să scapere. O lumină orbitoare a luat locul putreziciunii aceleia cenuşii. Copacii au înfrunzit, apele au început să şopotească, soarele să strălucească. Venise primăvara! Era frumos, era atât de frumos, şi chiar şi orbeţii aceia cu cataractă groasă care, până cu o clipă în urmă, visaseră la raiul portocaliu, recunoşteau acum că adevărata frumuseţe a lumii stă în multitudinea de culori şi în modul în care aceasta se combină pentru a închipui cele mai mesteşugite tablouri, cele mai frumoase flori, şi nu în monocromie.

Acolo unde altădată se înălţa templul zeului Băselu, vâlvătaia se înălţa până la cer. Flăcările mistuiau jucăuşe tot ceea ce, cândva, întrupase o imensă hidră portocalie. Ei, da, cine era cât de cât atent, ar fi putut auzi sudalmele groase ale băieţaşului acela numit, odinioară, Guvernu’, dar cui îi păsa acum de aşa ceva? Mai ales acum, când se mai încălzise, şi viaţa îşi recăpătase culorile?

Ca întotdeauna, lumea se despărţea de trecut râzând ...

Cifre pentru Băsescu

Obrăznicia locatarului de la Cotroceni nu cunoaşte limite.

Opoziţia poate veni cu orice propuneri, cu orice soluţii, acestea nu vor fi luate în considerare dintr-un motiv foarte simplu: nu sunt fundamentate pe cifre. În schimb, strategia Băsescului şi, implicit, a guvernului, este fundamentată pe cifre. Vai de mama ei fundamentare! Nenorociţii ăştia chiar vor să li se demonstreze că toate estimările şi toate predicţiile economice pe care le-au făcut s-au dovedit fantasmagorice şi lipsite de orice fundament? Ok, acest lucru se poate face oricând, oricând li se poate demonstra guvernanţilor portocalii şi tăticului lor că au minţit, că au dezinformat, şi nu doar din greşeală, ci cu intenţie, cu premeditare, cu rea-voinţă ... a remarcat şi Isărescu asta.

Băselu pretinde că a a calculat şi ... asta este. 25% cu 15%. Nu 24,99%, nici 25,01%, nu, 25% exact. Douăzeci şi cinci, virgulă zero zero! Mă, al dracu’ matematician. Când e vorba de nu ştiu ce cheltuială publică, acolo nu mai e aşa de strict. Se poate cu atâţia bani, dar şi cu de două sau de zece ori mai mulţi, că mai sunt şi pierderi neplanificate. Cât costă autostrada transilvană?... şi tot nu se face nimic.

Problema este că portocalii sunt atât de tâmpiţi încât nu pot, pur şi simplu, acest lucru. Ei nu au aceleaşi instrumente de percepţie ale realităţii pe care le avem toţi ceilalţi, ei văd doar ce vor ei şi ce le spune Băselu. Dar, trebuie forţaţi să vadă adevărul, dacă nu de bună voie, atunci prin constrângere, altă soluţie nu este.

Pentru ce, mai nou, Băsescului îi plac cifrele, să-i dăm cifre. Cifre banale şi ultracunoscute, şi pe care să le poată pricepe şi lobotomizaţii care încă mai susţin că Băselu e onest. Ia, luaţi de colea:

1. Demisia în 5 minute.
2. 40% diagnostice greşite puse de medicii români.
3. 99% manelişti.
4. 50% mărire salarială pentru profesori.
5. 20% homosexuali.

Mai vreţi? Am o căruţă de cifre, nu asta e problema. Problema este că nu cunosc nicio cifră avansată de portocaliii ăştia care să se fi dovedit a fi exactă. Niciuna! Numai praf în ochi! Păi până când?

Şi pentru că tot vrea jupânul cifre, i-aş reaminti eu o cifră: 7,62.

luni, 10 mai 2010

Cine îl mai crede pe Băsescu?

Calitatea vieţii înseamnă bani şi tot ceea ce se poate procura cu bani: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, maşină, vacanţe, putere şi aşa mai departe.

Valoarea vieţii înseamnă tot ceea ce nu se poate cumpăra cu bani: decenţă, echilibru, încredere, optimism, armonie, bunătate, bună credinţă, bucurie şi aşa mai departe.

Avem o singură lume şi aceasta este lumea în care trăim.

Avem posibilitatea să alegem ceea ce dorim: calitatea vieţii sau valoarea vieţii.

Când alegem calitatea vieţii, renunţăm mai mult sau mai puţin deliberat la valoarea vieţii. Mai mult decât orice, ne dorim bani şi tot ceea ce se poate procura cu bani. Şi, pentru asta suntem gata să sacrificăm toate valorile vieţii: armonia, buna credinţă, încrederea, bucuria şi aşa mai departe. Priviţi oamenii „de succes”: vieţile lor sunt dizarmonice şi lipsite de autenticitate. Orice bucurie este umbrită de cerinţa pregătirii următorului „succes”. Ipocrizia şi neîncrederea îi macină necontenit. Prietenia nu mai există, există doar interesele. Au tot ce-şi doresc: bani, putere, influenţă, dar nu au linişte. Se înfruptă din toate plăcerile, dar nu cunosc fericirea. Dar, toate plăcerile din lume nu pot înlocui măcar o clipă de fericire.

Când viaţa nu mai are valoare, ce importanţă mai are calitatea?

Niciuna.

Când alegem calitatea, renunţăm la valoare. Când renunţăm la valoare, renunţăm si la calitate. Calitate fără valoare nu există.

Aşadar, atunci când alegem calitatea, de fapt alegem non-calitatea.

Alternativa este să alegem valoarea.

Pentru valoare, calitatea este ca o umbră, o însoţeşte permanent. Uneori, nu se întâmplă aşa, dar în general se întâmplă.

Studiaţi vieţile marilor creatori: poeţi, muzicieni, artişti, savanţi. Pe fiecare dintre ei, ceea ce i-a determinat se creeze a fost altceva decât banul. A fost, aproape întotdeauna, o pasiune devoratoare care a venit din interior. Pentru unii, gloria şi banii au venit în timpul vieţii, pentru alţii doar posteritatea le-a recunoscut meritele.

Invers, însă, ce au făcut, ce au devenit cei ahtiaţi de calitatea vieţii? Au ajuns, poate, nişte comercianţi putrezi de bogaţi sau nişte politicieni veroşi, dar au fost ei, oare, măcar o clipă fericiţi?

Am spus-o şi altă dată: aşa-zisa criză economico-financiară pe care o traversăm este, de fapt, o altfel de criză. O criză morală, sau de valoare. Cine sunt cei care ne conduc şi de ce sunt lipsiţi de orice valoare – cei mai mulţi dintre ei? Nu noi suntem, până la urmă, cei care le-am acordat dreptul de a ne conduce, cei care i-am ales? Ba da. Şi de ce am făcut acest lucru? Fiindcă noi înşine suntem persoane lipsite de valoare, orientate aproape exclusiv spre aşa-zisa calitate a vieţii.

Am auzit de multe ori acest cuvânt „magic”: soluţii, soluţii. Care sunt soluţiile actualei crize economico-financiare?

Să presupunem că, la un moment dat, vă simţiţi mai puţin bine şi vă hotărâţi să consultaţi un medic.

Primul dintre ei ar fi un om sobru care, după ce v-ar consulta cu minuţiozitate v-ar spune, pe un ton foarte echilibrat, că situaţia este gravă, dar perfect controlabilă şi că aveţi neapărată nevoie de o intervenţie dificilă şi extrem de dureroasă. Apoi, va trebui să urmaţi un program strict de recuperare, inclusiv o dietă destul de neplăcută, dar, după un anumit interval de timp, vă veţi însănătoşi complet şi vă veţi putea relua complet viaţa dinainte, mai puţin acele obiceiuri dăunătoare care v-au adus în situaţia prezentă.

Al doilea ar fi un om foarte „popular” şi optimist. După un consult sumar, v-ar bate „prietenos” pe umăr şi v-ar asigura că suferinţa dumneavoastră este una neimportantă şi trecătoare, iar cel mai bun remediu ar fi „să trăiţi bine”. O masă copioasă şi o noapte de „distracţie” v-ar remonta complet. Dar, suferinţa nu ar trece, astfel că ar fi necesar un nou consult. De data aceasta, medicul v-ar prescrie nişte calmante foarte puternice, nu că aţi avea nevoie, ci aşa, mai mult, pentru „siguranţă”. Oricum, suferinţa dumneavoastră va trece de la sine cât se poate de repede, aşa că nu trebuie să vă faceţi griji. La o a treia întâlnire, medicul v-ar comunica sec că, de fapt, boala de care suferiţi este extrem de gravă şi că a decis să vă supună unei intervenţii pe cat de dureroase, pe atât de riscante. Dar, aceasta ar fi singura posibilitate, mai mult teoretică, de a supravieţui.

Ei, care dintre cei doi medici vă place mai mult? Pe care l-aţi alege, dacă aţi putea opta?

Depinde de informaţiile şi de starea de spirit din acel moment. Al doilea medic poate fi, la o primă vedere, mai „simpatic”, dar cunoscând scenariul până la capăt, nu cred că aţi opta pentru acesta.

Aş vrea să ne reamintim un lucru. În timpul guvernării Tăriceanu, salariile profesorilor s-au dublat. Cine susţine contrariul, e rugat să o demonstreze cu documente. Bineînţeles, au fost şi excepţii: dacă, să zicem, un anumit profesor a fost, la începutul perioadei respective, director de şcoală, beneficiind de indemnizaţie de conducere, gradaţie de merit, ore suplimentare la limita permisă de lege şi nu ştiu ce sporuri mai „ciudate”, iar sfârşitul perioadei l-a aflat la catedră, ca „simplu profesor”, fără nicio oră suplimentară şi chiar fără dirigenţie, fără gradaţie de merit, salariul său nu s-a dublat în perioada respectivă, dar chiar şi aşa, nu a scăzut! Cine susţine contrariul, să demonstreze! În acelaşi timp, în timpul aceleiaşi guvernări s-au făcut cele mai mari investiţii în şcoli, în infrastructură, calculatoare, laboratoare, cabinete, biblioteci etc. Asta a fost.

Povestea legii „50%” este atât de cunoscută, încât nu are rost să o mai reamintesc. Tăriceanu a spus „NU”, iar această atitudine l-a costat. Vorbesc de Tăriceanu şi nu de Adomniţei. Adomniţei a fost un ministru slab, fără personalitate, fără carismă şi chiar fără pregătire în domeniu. Şi, n-a ştiut nici câte stele sunt pe drapelul UE. A fost ca „apa sfinţită”, n-a făcut nici bine, nici rău. Ba da, a făcut bine, a dat bani în sistem. E puţin lucru? Atunci, uite: a fost la o grădiniţă şi a citit poveşti copiilor. Atâta a putut, atâta a făcut. Dar Andronescu sau Funeriu? Ce au făcut miniştrii boci ai educaţiei? Cu ce sunt ei superiori lui Adomniţei? Hai, să spună cineva.

Bun, revin. Ia să vedem ce-a făcut şi Băsescu. A promulgat legea „50%” susţinând că „numai cine nu vrea, nu are bani”. Dar, de aplicat, legea nu s-a aplicat niciodată. Cine este, oare, garantul suprem al aplicării legilor în ţara asta?
Apoi, cu criza. Mai întâi că nu vine, că nu are ce căuta la noi. Apoi, că, în eventualitatea că, totuşi, vine, n-ar strica să luăm un „calmant”. Sau, un colac de salvare. Unul de douăzeci de miliarde. Bun, l-am luat şi pe ăla. Apoi, ne-a anunţat că am intrat în criză, dar am şi ieşt din ea. Şi, în fine, că suntem în rahat rău de tot şi că dacă nu tăiem „în carne vie” ne curăţăm cat de curând. Asta a făcut Băsescu.

Despre DobiBok nu am ce să comentez, cine-i piticania asta şi ce vrea ea? A cotcodăcit şi ăsta destule şi n-a făcut nimic. A ameninţat că dă bugetarii afară şi i-a dat. Da’ nu pe ăia din primării, consilii judeţene, justiţie, servicii, tot felul de agenţii şi aşa mai departe. Nu, pentru că acolo se află, de fapt, clientela politică portocalie. S-a răzbunat doar pe profesori, că şi-aşa ăştia aveau lefuri cam nesimţite. Reducerile au fost făcute la modul cel mai mizerabil, în august anul trecut, după încheierea principalelor etape de mobilitate. Şi medicii .... cu medicii nu are nimic. Ăştia nu mai aşteaptă să fie daţi afară, pleacă singuri pe ruptele. Şi asistentele, de asemenea. Prietenii ştiu de ce...

Oricum, toată lumea ştie că DobiBokul e inexistent ca om ... el e ca o floare .... ca floarea soarelui, aia se orientează după soare, DobiBokul după mucii lui Băsescu. Ce, vă aşteptaţi cumva să-i dea Băselului vreo replică în genul: „Dom’ preşedinte, mai pune şi mata mânuţa pe cărticica aia de-i zice Constituţie şi vezi care-i treaba lu’ mata şi care e a guvernului. Aşa că nu mai bleotocări aiurea, că nu mata trebuie să tai lefurile şi pensiile.” Ei, aş, nici într-un milion de an. Tăriceanu da, Bok niciodată.

Mai au încredere românii în Băselu?

Judecând după numărul de votanţi pe care i-a avut la ultimele alegeri prezidenţiale, răspunsul ar putea fi „da”. Judecând după numărul de persoane, îndeosebi cu „funcţii” care şi-au schimbat opţiunea politică după aceste alegeri, aş putea zice „şi încă într-o foarte măsură”. Dar eu cred că răspunsul e altul.

Nimeni nu are încredere în Băsescu. Nimeni! Cine mai poate avea încredere într-un om care a minţit într-un mod atât de neruşinat? Nimeni! Dar, aici nu e vorba de încredere. E vorba de „borcanul cu miere”. Sau, de „calitatea vieţii”. Numai că oamenii care, încă, îl mai susţin, nu mai sunt oameni. Sunt, în cel mai bun caz, muşte, iar „borcanul cu miere” conţine, de fapt, altceva. Ceva care atrage la fel de mult aceste insecte scârboase ... dar miroase mult mai urât. Acesta este singurul motiv pentru care Băsescu şi partidul portocaliu mai au susţinători.

UPDATE: E posibil, totuşi, să existe şi idioţi incurabili. Am auzit cum un anume pensionar susţinea că măsurile Bokului sunt bune şi vor scoate ţara din criză şi, de aceea, el, acel pensionar, acceptă bucuros să doneze 15% din pensia sa pentru scoaterea ţerii din criză. Zău? Ce vorbeşti, tataie? Pe cât pariu că hahalerele astea îţi vor lua banii şi nu vor face nimic, absolut nimic. Iar prin august-septembrie, încolo, proaspăt reveniţi din concediu, vor zice: tataie, nu mai ajunge 15%, 25% ar fi mai bine. Şi musai trebuie să mărim puţin şi taxele. Da’ nu, nu te gândi la prostii, că am redus şi ajutoru’ de-nmormântare, tot cu 25%. Ei, ce zici? Pe cât pariu că o fi exact aşa după cum zic?
A apărut o eroare în acest obiect gadget