Destinatarul acestei scrisori este ministrul sănătăţii, Czeke Attila. Expeditorul este necunoscut, dar, după ton, este fie un prieten apropiat, fie un şef, fie ... nu se ştie cine, dar ce importanţă are? Important este mesajul, nu?
Oameni călcându-se în picioare pentru a putea cumpăra un kilogram de zahăr la jumătate de preţ. E frumos?
Ei, cum dracu’ să fie frumos? Şi, dacă nu-i frumos, ce-i de făcut?
Să dăm o lege: nimeni nu are voie să vândă zahăr prea ieftin! Şi gata! Nu, nu merge. Găsesc comercianţii soluţii. Vând la pachet, zic: un kil de zahăr, la preţ normal, şi două pachete de biscuiţi moca. Şi să vezi atunci păruială şi omor! Nu, nu merge.
Atunci? Atunci, să facem o campanie. Să-i învăţăm pe oameni că nu-i frumos. Nu-i frumos să se-mpingă, să-şi rupă hainele, să dea buluc. Cu o singură excepţie: atunci când e vorba de exercitarea dreptului la vot, că atunci e vorba de spirit civic. Când e vorba de vot, da, să meargă, să meargă şi să voteze şi de zece ori, în zece secţii, tot ce-i portocaliu, să nu ierte nimic! Nimic-nimic! Că doar pentru ţară o fac!
Mişto idee. Ştiu pe unul care are în minte şi-un banner bengos, tot ceva cu-o frunză ... şi nici nu vrea mult, l-ar lăsa şi cu-o sută de mii, că-i criză. Da, cred că, dac-aranjează Nuţi, îl ia şi la optzeci, că ştie Nuţi să-l convingă.
Da ... dar, se pare că nu prea ar merge ... A, nu, nu campania, campania ar merge brici, dar educaţia n-ar merge. Că ăştia-s needucabili. Că, dacă-i zici unuia: de ce pui, bă, nesimţitule, două linguriţe de zahăr, în ceaiul cu care îţi însoţeşti biscuiţii de la guvern, pune şi tu una, sau niciuna, nu vezi că-i criză? ar fi în stare să-ţi dea şi una-n cap şi să-ţi spună că, în afară de ceaiul şi de biscuiţii ăia, nu mai pune nimic în gură toată ziua ... ce oameni, dom’le. N-ai cu cine, zău aşa. Poţi să le tai şi pensiile, poţi să le faci ce vrei, ei nu se schimbă şi gata. Comuniştii dracului! Moguli împuţiţi! Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!
Bun, şi-atunci chiar nu-i nimic de făcut? Chiar suntem blestemaţi, să râdă străinii de noi ... râd destul de noi, de politicieni, dar să râdă şi de români, aşa, în general? Să-mi bată mie obrazul: bă, vi i-am băgat pe ăştia în UE, da-învățați-i şi voi să se poarte ... hă, hă. Cine, io? Io să-i învăţ, da' ce io-s profesor?
Ei, dar tot gândindu-mă eu aşa, de-odată mi-a picat fisa! Am privit problema din alt unghi: cine sunt, sau cum sunt, sau cum se cheamă oamenii care niciodată, sub niciun motiv, nu s-ar bate, la modul cel mai fizic cu putinţă, pentru un kil de zahăr? Dacă există, fireşte. Dar există, există, şi se cheamă ... diabetici. Asta este! Da, da, diabeticii sunt acei oameni care, sub niciun pretext, nu se iau la omor pentru un kil de zahăr! Aşadar, ia să vedem cum stăm cu diabetul.
Stăm prost. Chiar foarte prost. Ia uite-aici: la români, depresia e mai frecventă decât diabetul. Adică, diabetul e mai rar decât depresia, nu? În puii mei, chiar aşa de rău stăm?
Băi, Attila, ce dracu faci, acolo, la minister, dormi în papuci? Tu nu vezi, mă, că românii nu mai au diabet, ce dracu’ ai făcut cu diabetul, l-ai vândut, l-ai concesionat, acu, pe bune, cum s-a ajuns aici, Attila? Adică să fie mai mulţi deprimaţi decât diabetici? Păi, măi, Attila, eu de când sunt, n-am văzut român deprimat. Am văzut români proşti, cu duiumul, leneşi, cât încape, nesimţiţi, nu mai vorbesc, iar hoţi, ce să mai spun? Da’ deprimaţi ... deprimaţi nu. A, da, am cunoscut, e drept, vreo doi care ziceau că-s deprimaţi, dar, doar ziceau, atât ... unul era chiulangiu, celălalt alcoolist. Mmm ... uite: se duce unu’ la vot şi pune ştampila pe ăl portocaliu, da? Poţi să zici că-i deprimat? Nu, poţi să zici că-i nebun, sau că-i dus cu sorcova, că-i bandit sau iresponsabil, mă rog. Da’ deprimat poţi să zici că este? Poţi să zici că-i deprimat? Nu, cum să fie deprimat?
Măi, Attila, în ce limbă să-ţi vorbesc? Uite, românii nu fac depresie. Pur şi simplu, nu fac depresie. Pentru că nu fac, pentru că aşa sunt ei, pentru că sunt imunizaţi. Uite, ia un neamţ, un elveţian, un suedez, un japonez, un ce-vrei-tu, şi adu-l în România. Rus nu, pentru că, fiind prea beat, n-are rost. Nici ţigan, că din ăştia avem destui, dar, în rest, orice, chiar şi ungur, da? Bun, îl aduci în România, îl laşi să trăiască ... şi ce face? Păi, ce să facă? Ori „se dă pe brazdă”, se face, cum s-ar zice, român, adică: se-nvaţă cu micii, cu berea, cu ţuica puturoasă, cu chiulul, cu şpaga, cu curvele, cu drumurile, cu moţiunile de cenzură, cu Băsescu, cu tot ceea ce caracterizează eterna şi fascinanta Românie, ori nu se adaptează, şi-atunci face depresie şi dă colţul. Măi, i-aşa, sau nu-i aşa?
Şi dacă-i aşa, şi dacă românii nu fac depresie, că nu fac, şi, dacă, totuşi, sunt mai mulţi depresivi decât diabetici, atunci e groasă rău, Attila. Nu-ş ce-ai făcut, dar nu-i bine. Fă ceva, să aibă şi românii ăştia diabet, c-aşa nu se mai poate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu