Prinţului Mwinyi îi plăceau sângele şi suferinţa, dar nu ale lui. Încă de mic învăţase să se distreze omorând păsări şi animale mici. Tatăl său îi încurajase întotdeauna aceste porniri. Şi, deşi, la vânătoare, tânărul prinţ nu era bun de nimic, totuşi, cu câtă plăcere ştia să înfigă cuţitul direct în inima antilopei deja prinsă în laţ. Cu toate acestea, nimic nu îl înspăimânta mai mult decât propria suferinţă. Odată, la una dintre întrecerile atletice ale tribului, fusese trântit cu brutalitate de către un alt băiat, şi, în cădere, se lovi, sau, mai degrabă se tăie cu un cap de suliţă, care nu se ştie ce căuta acolo, iar acel cap de suliţă îi străpunse pielea într-un mod destul de urât, secţionându-i şi o arteră importantă. Nu, nu se întâmplase, practic, nimic important, doar o hemoragie mai mult spectaculoasă decât abundentă, care se şi opri după câteva minute. Dar, pentru Mwinyu, experienţa fu atât de traumatizantă, încât leşină. Chiar dacă, în urma nefericitei întâmplări, băiatul cu care se întrecuse Mwinyu, şi întreaga sa familie fuseseră batjocoriţi şi ucişi, tânărul prinţ rămase cu o teamă grozavă de sânge şi suferinţă. Nimic nu îl umilea şi dezorienta mai mult decât perspectiva suferinţei şi a chinului. Şi, fără îndoială, asta urma să i se întâmple, din clipă în clipă.
Doi sfetnici veniră să-l ia şi-l duseră în faţa judecăţii regelui Issa, duşmanul său, al tatălui său, şi al întreg tribului său. Cum va dori, oare, Issa, să-l batjocorească?
Tatăl tău e bine, l-am lăsat să scape cu fuga şi am informaţii că e deja acasă,
începu regele Issa. O flegmă groasă poposi pe obrazul său.
Pentru a realiza acest lucru, Mwinyi se concentrase intens, dar avusese şi noroc. Îşi dorise să-l scuipe pe Issa pe obraz, şi reuşise acest lucru.
În tribul său, a scuipa, fie şi un sclav, pe obraz, însemna a-i aduce cea mai mare injurie, iar acest lucru se cerea numaidecât pedepsit cu moartea. Mwinyi nu se îndoia că şi în tribul lui Issa lucrurile stau la fel, astfel că aştepta ca regele să-l ucidă numaidecât, fără a-l mai supune torturii şi batjocurii; asta şi urmărise Mwinyi, căruia îi era grozav de frică de durere şi suferinţă.
Calm, bătrânul rege Issa îşi şterse mizeria de pe obraz şi continuă la fel de calm:
Mwinyi, tatăl tău e rege, şi tu eşti fiu de rege, iar un rege sau un fiu de rege nu pot fi supuşi judecăţii obişnuite, precum ceilalţi oameni. Eşti liber şi poţi oricând pleca în ţara ta şi la tatăl tău. Vei primi un cal şi doisprezece războinici de-ai mei te vor însoţi pentru a ajunge în siguranţă în regatul tatălui tău. Dar, rugămintea mea este aceea de a nu pleca înainte de a asculta tot ce am de spus.
Mwinyi era complet dezorientat.
„Înseamnă că nu voi fi omorât, şi nici torturat?” se întrebă el. Se hotărî să asculte cu atenţie tot ce avea de spus bătrânul rege Issa.
Trei mii de oameni de-ai mei, şi mai mult de cinci mii de războinici din ţara ta au muşcat astăzi ţărâna, şi sângele a curs în valuri. Şi toate acestea pentru ce? Nici noi nu am câştigat nimic, nici voi, doar durere, suferinţă, şi moarte. Noi nu am vrut şi nu vrem nimic din toate acestea, dar voi da. De ce vreţi voi toate astea?
Mwinyi nu schiţă niciun gest, iar Issa continuă:
Voi vreţi apele noastre, pădurile noastre, femeile noastre. Iar pe noi vreţi să ne ucideţi sau să ne transformaţi în sclavi. Dar asta nu se poate, fiindcă vom continua să luptăm până la unul pentru dreptul nostru de a exista şi de a fi liberi. Şi dacă veţi continua să veniţi peste noi, râuri de sânge vor curge din trupurile noastre şi ale voastre, deopotrivă. Nu vom accepta niciodată, dar niciodată, să fim sclavii voştri, e clar?
Mwinyi aşteptă. Coborând glasul, Issa spuse:
Şi, totuşi, există o cale prin care poporul tău poate avea apele noastre, pădurile noastre, femeile noastre, şi pe noi înşine, dar nu ca sclavi, ci ca prieteni şi ajutoare de nădejde, dar totul depinde de tine şi de tatăl său, înţelegi?
După o scurtă pauză, Issa continuă pe un ton scăzut:
Sunt bătrân şi braţul meu nu va mai putea mânui multă vreme armele grele. Am nevoie de un fiu, dar soarta nu mi-a hărăzit niciunul, înţelegi? Am nevoie de un fiu curajos, un războinic neînfricat, care să fie scutul şi pavăza acestui popor curajos. Duşmanii sunt numeroşi şi nu stau numai în junglă.
Apoi, coborând şi mai mult glasul, Issa rosti foarte clar:
În schimbul vieţii pe care tocmai ţi-am dăruit-o, sau, pur şi simplu, ca o favoare, doresc să îţi cer ceva. Vrei să ştii despre ce e vorba?
Mwinyi ştia prea bine ce urma să spună Issa, şi, totuşi, nu era prea sigur că a scăpat nu numai cu viaţă, dar şi de umilinţă şi tortură. Issa continuă pe un ton foarte ferm:
E timpul ca popoarele noastre să trăiască în pace şi prietenie, aceste războaie nu fac bine nimănui, poate doar duşmanilor noştri şi ai voştri. Vreau să las treburile domniei pe mâna unui tânăr curajos, inteligent şi puternic, şi, mai ales, drept şi înţelept. Aşa cum eşti tu. Va trebui să o iei de căsătorie pe fiica mea cea mare. În felul acesta vei deveni fiul meu şi moştenitorul tronului regatului meu. Şi, fiind şi întâiul născut al tatălui tău, după legile poporului tău, vei moşteni şi regatul tatălui tău şi vei putea, astfel, unifica aceste regate, devenind, astfel, conducătorul celui mai mare şi mai important popor din regiune. Nu, nu trebuie să-mi dai răspunsul acum. Vei merge şi vei vorbi cu tatăl tău şi cu sfetnicii poporului tău, apoi vei veni să-mi spui ce ai hotărât. Orice vei hotărî va fi bine. Vei veni ca un prieten, da, vei rămâne, sper, ca un fiu. Fiindcă, trebuie să ştii, dacă vei accepta propunerea mea, voi dori să stai aici, până după moartea mea. Cum tatăl tău are şi alţi fii, lui îi va fi mai usor să-şi aline dorul de tine. Acum hai la masă, fiule!
Issa şi Mwinyi rămaseră tăcuţi în timpul mesei, fiecare cu gândurile sale. Apoi, după masă, la care participase şi frumoasa Radhiya, fata cea mai mare a regelui Issa, prinţul Mwinyi îngenunche în faţa lui Issa şi spuse:
Mărite rege, niciodată nu voi putea răsplăti bunătatea, mărinimia şi înţelepciunea dumitale. Mi-ai dăruit viaţa, şi eu nu voi uita acest lucru niciodată. Mai mult decât atât, cu neînchipuită generozitate, mi-ai oferit mâna frumoasei tale fiice şi tronul împărăţiei tale. Nevrednic sunt, o, rege al regilor, de aceste minunate daruri, dar inima mea le primeşte cu bucurie. Dă-mi voie, mărite rege, să te numesc „tată”, asemeni tatălui meu de sânge. Primesc, aşadar, tată, propunerea pe care mi-ai făcut-o, şi mă leg cu jurământ, aici, în faţa vitejilor tăi sfetnici, să te respect şi să nu-ţi ies din cuvânt niciodată, iar după moartea ta să conduc cu cinste şi onoare acest popor.
Regele Issa ascultă în tăcere cuvintele lui Mwinyi, dar nu păru foarte impresionat de ele. Ba chiar adăugă cu o oarecare asprime:
Băiete, în acest neam, părinţii au hotărât dintotdeauna, în numele copiilor lor, cu cine îşi vor împărţi aceştia zilele şi nopţile şi toată vieţuirea pe acest pământ. Ar trebui, probabil, să mă bucur că ai dat curs, atât de repede, solicitării mele, dar aş fi dorit aceste cuvinte din partea tatălui tău. Numai el ar trebui să decidă dacă şi cu cine ar urma să te căsătoreşti.
Dar, tată, în acest moment, eu nu mai aparţin tatălui meu, şi nici măcar mie însumi,
spuse, cu oarecare şiretenie, Mwinyi.
Tatăl meu, e vorba de tatăl meu biologic, fireşte, ar fi putut să mă protejeze, să nu mă arunce exact în vâltoarea luptei, fiindcă nu sunt decât un copil neînvăţat cu toate vicleşugurile luptei. Dar nu a făcut-o, şi atunci când războinicii măriei tale m-au înconjurat, a fugit ca să-şi salveze pielea, lăsându-mă în mainile lor. Nu ştiu, dacă, in aceste condiţii, se mai poate numi tatăl meu, şi, mai ales, dacă poate hotărî, în numele meu, cu cine şi când să-mi împart viaţa. Nici mie însumi nu-mi mai aparţin, deoarece, în momentul acela, când m-am trezit înconjurat, datoria mea ar fi fost să lupt până la capăt, nu să mă las prins. Dar, se vede treaba că zeii noştri au rânduit treburile altfel decât le-am socotit şi înfăptuit noi, oamenii, şi astfel, mărite rege, fără să pierzi nimic, ai dobândit un fiu şi un urmaş la tron, iar eu mi-am păstrat viaţa.
Oarecum neconvins, Issa răspunse:
Vorbeşti frumos, tinere. De vei şti să mânuieşti la fel de bine şi armele, precum mânuieşti cuvintele, atunci neamul meu va avea un rege mare.
Fără îndoială, fără îndoială,
răspunse Mwinyi, cu îndrăzneală.
*
Nunta tinerilor se făcu cu mare repeziciune şi cu mare pompă, dar fără prezenţa părinţilor lui Mwinyi. Informat asupra evenimentelor, tatăl acestuia fu, la început, deranjat că fiul său cel mare a decis de unul singur într-o chestiune atât de importantă, recunoscând, apoi, cu jumătate de gură, că, de fapt, şi el ar fi luat aceeaşi hotărâre, dar mult mai greu. Şi asta fiindcă era cunoscut ca un om foarte-foarte mândru, din cale-afară de mândru, şi ar fi fost, oarecum deranjat de generozitatea regelui Issa. Asta era firea lui, şi nu o putea schimba. De fapt, era foarte mulţumit în mândria sa. Din acest motiv, nici nu participă la nuntă, şi nici nu trimise vreun cadou. Se simţea umilit de Issa, şi nu se strădui să ascundă asta. În loc să vină la nuntă, trimise o scrisoare prin nişte soli. În scrisoare arăta că respectă hotărârea fiului său, dar că nu este încântat de aceasta, şi nici măcar de acord, acesta fiind şi motivul invocat pentru neparticiparea la eveniment. De asemenea, arăta că, atâta timp cât fiul său este
„prizonier” în regatul lui Issa, el personal, şi războinicii săi nu vor mai întreprinde nicio acţiune ostilă asupra acestui regat. De asemenea, hotăra ca, după moartea sa, să fie urmat la tron , conform cutumelor, de fiul său cel mare, Mwinyi, dar numai dacă acesta va veni
„liber şi pe picioarele sale” să-l preia, urmând ca apoi să fie obligat să locuiască în regat şi să nu se mai întoarcă în ţara lui Issa. În caz contrar, Mwinyi ar fi urmat să fie considerat
„mort”, iar tronul să revină unuia din fraţii săi.
După nuntă, regele Issa dărui tinerilor căsătoriţi un conac mare, cinci sute de vite, două sute de sclavi, o căruţă de galbeni şi una de sare, şi alte daruri nepreţuite, care făceau din tânărul cuplu cei mai mari bogătaşi din trib, cu excepţia lui Issa însuşi.
La doar câteva luni de la căsătorie, un alt trib invadă teritoriul regatului lui Issa, şi acesta se văzu nevoit să riposteze. Luă comanda grosului armatei, iar lui Mwinyi îi dădu comanda unui grup de războinici de elită, şi cu mare experienţă. În cursul bătăliei, entuziast şi doritor, cumva, să se revanşeze faţă de Issa, Mwinyi dădu dovadă de un curaj şi o îndemânare nemaivăzute. Se aruncă singur în mijlocul duşmanilor, şi începu să taie la ei de parcă tăia lianele din pădure. „După mine, vitejii mei, fără frică” strigă el, plin de curaj, şi, însufleţiţi de acest îndemn, războinicii de sub comanda sa îl urmară fără să se gândească prea mult.
De pe un deal învecinat, Issa urmărea cu mare îngrijorare cursul bătăliei. Era mult mai experimentat decât Mwinyi şi ştia bine că acesta făcuse, practic, una din cele mai mari greşeli tactice pe care le poate face un comandant: se aruncase singur în faţa duşmanului. Şi, colac peste pupăză, fusese urmat de cei mai buni războinici de care dispunea ţara. Bătrânul rege Issa văzu negru în faţa ochilor.
Abandonaţi lupta pe flancuri! Salvaţi-mi fiul şi ofiţerii de elită! Acum asta e tot ceea ce mai contează!
Lăsate fără apărare, flancurile se prăbuşiră repede. Mii de oameni muşcară ţărâna şi îşi lăsară trupurile pradă vulturilor şi hienelor, dar Mwinyi, şi câţiva dintre ofiţerii de elită, fură salvaţi. Apoi, începu retragerea, o retragere ruşinoasă, lipsită de glorie, pe parcursul căreia armata lui Issa, sau ceea ce mai rămăsese din ea, fu în permanenţă hărţuită de invadatori. În cele din urmă, cu ajutorul unor negociatori abili, regele Issa reuşi să evite o bătălie decisivă pentru capitala regatului său şi să-i determine pe invadatori să se retragă, nu înainte de a trimite două mii de copii, băieţi şi fete, ca robi, şi de a face cadouri impresionante duşmanilor săi.
O lună întreagă zăcu apoi Mwinyi, poate din cauza frigurilor, poate din cauza rănilor, poate din cine ştie ce motive. Când nici vracii tribului nu mai credeau, băiatul se întremă şi merse la socrul său, căruia îi ceru iertare pentru ceea ce se întâmplase în bătălie.
Fii fără grijă, fiul meu, şi eu am fost aşa, dar vârsta m-a făcut mai înţelept. Şi tu te vei înţelepţi cu timpul. Am pierdut, e adevărat, mai multe mii de războinici, am dat ca robi, două mii de copii, am plătit scump, foarte scump, cu aur şi sânge, această pace, dar fiul meu este în viaţă, iar poporul meu are, în continuare, un viitor. Nu-ţi fă probleme, vei ajunge un mare oştean.
Pentru o vreme, lucrurile intrară într-o anumită normalitate, şi, în ţara lui Issa nu se întâmplă nimic deosebit. Apoi, la urechile regelui ajunseră zvonuri din ce în ce mai îngrijorătoare.
Află, astfel, că ginerele său îşi bate şi necinsteşte soţia, pe frumoasa Radhiya, fără nicio ruşine şi fără nicio oprelişte. Apoi, că Mwinyi îşi petrece, de fapt, cea mai mare parte a timpului, nu în conacul dăruit de rege, ci în cele mai sordide spelunci din oraş, şi în companii din cele mai dubioase. Că a vândut toţi robii şi toate vitele şi că e dator vândut. Că, deoarece e strâmtorat, va vinde, în curând, şi singurul lucru care îi mai rămăsese, conacul. Asta dacă nu o punem la socoteală şi pe Radhiya, despre care gurile rele spuneau că o închiriase, de câteva ori, unor negustori străini, în contul unor datorii neachitate. Aşa ceva nu se mai întâmplase vreodată în neamul regelui Issa, şi, de aceea, se înţelege, regele era din ce în ce mai îngrijorat şi mai supărat.
Într-o zi, câţiva negustori străini se prezentară, cu mare îndrăzneală, la regele Issa, cu nişte hârtii din care reieşea că prinţul Mwinyi le cedase conacul primit de la socrul său şi, in plus, le mai datorează două mii de galbeni. Ei cereau cei două mii de galbeni şi permisiunea de a vinde conacul.
Trist şi îngândurat, regele Issa le numără negustorilor, în schimbul hârtiilor prezentate de aceştia, patru mii de galbeni, din care două mii datoria şi două mii conacul, după cum pretinseră negustorii că ar valora. Apoi, trimise după Mwinyi.
Cu greu îl găsiră oamenii lui Issa, într-una din mahalalele sordide ale oraşului. Era într-o stare de plâns şi cu greu ar fi putut cineva recunoaşte în cerşetorul zdrenţăros din faţa regelui Issa pe moştenitorul tronului.
Aud că ai unele probleme financiare.
Mwinyi lăsă capul în jos şi nu spuse nimic. Regele continuă:
Oricine poate avea, la un moment dat, anumite probleme financiare, mai cu seamă în urma unor plasamente greşite. Asta-i viaţa. Dar trebuia să-mi spui, să te ajut ... doar de asta îmi spui „tată”.
Mwinyi se prăbuşi în genunchi în faţa lui Issa şi începu să se bată cu capul de pământ. Într-un târziu, reuşi să bâiguie:
Am ... am pierdut totul ... totul. Şi pe Radhiya am pierdut-o, am vândut-o, nu mai ştiu nimic de ea. Omoară-mă, mărite rege, omoară-mă, ca să nu o fac singur. Nu mai rezist, nu mai pot să mă suport.
Du-te acasă,
spuse regele, cu blândeţe.
Nu ... nu mai am casă, nu mai am nimic. Am pierdut şi casa, am pierdut tot ....
Du-te,
insistă Issa.
Ai casă, este casa ta, tocmai am răscumpărat-o. Radhiya te aşteaptă ... ai promis că o vei face fericită ... şi că vei fi un rege mare, bun şi drept. Ai promis, nu uita.
Dar ...
Niciun dar. Ştiu tot. Pe Radhiya am găsit-o şi am răscumpărat-o înante de a trimite după tine. E acasă ... şi te aşteptă. Te iubeşte. E fiica mea şi te iubeşte. Poartă-te frumos cu Radhiya ... te rog. O iubesc şi pe ea ... cum te iubesc şi pe tine, şi, ori de câte ori aud că unul din voi suferă, mă doare.
De data asta, pe lângă conac, prinţul primise de două ori mai mult decat prima dată, şi anume o mie de vite, patru sute de sclavi, şi aşa mai departe. Şi pentru un timp, fu iarăşi linişte în familia regelui Issa şi în toată ţara.
După un timp, începură iar să circule zvonuri urâte despre Mwinyi. Se vorbea că acesta se reîntorsese la vechii prieteni şi la vechile năravuri, continuând să piardă banii cu o iuţeală înspăimântătoare.
*
Într-o zi, regelui Issa îi fu anuţată vizita ginerelui său, prinţul Mwinyi. Curteanul care îi aduse vestea îl atenţionă că prinţul arată foarte rău şi insistă să fie de faţă la discuţia dintre regele Issa şi prinţul Mwinyi. Dar, regele Issa nici nu vru să audă.
Prinţul Mwinyi arăta, într-adevăr, îngrozitor. Faţa sa încetase să mai arate ca o faţă de om, iar în ochii săi licărea nebunia. Arăta mai rău ca un cerşetor. Spuse:
Am pierdut totul. Iarăşi.
Ştiu,
răspunse scurt regele Issa. O vreme, cei doi bărbaţi se mulţumiră doar să se privească în tăcere. Apoi, Mwinyi spuse:
Va trebui să mă ajuţi din nou.
Issa nu răspunse deloc. Privea în gol. Mwinyi începuse să-şi piardă răbdarea:
Spune, mă ajuţi sau nu?
Nu ... nu pot. Ţara e săracă, vistieria e goală. Nu pot ... nu mai pot. Şi, nici nu vreau!
Poftim? Nu vrei? Atunci, ascultă,
zbieră Mwinyi cu un ton şi o privire care nu lăsau loc niciunei îndoieli:
era nebun. Frânt, parcă de oboseală, se lăsă să cadă pe o laviţă si continuă cu un glas stins şi fără expresie.
Ai fi putut să mă ucizi încă de atunci când eu şi tatăl meu ţi-am invadat ţara. Mă prinseseşi, eram prizonierul tău, aşa era normal şi corect. Şi eu, şi tatăl meu, şi oricare rege cât-de-cât normal îşi torturează şi îşi ucide toţi prizonierii, mai puţin cei care sunt trimişi special înapoi pentru a povesti ce au păţit colegii lor. Tu, însă, nu ai făcut asta asta. Ai preferat să îmi cruţi viaţa, si nu numai, m-ai însurat cu fiica ta şi mi-ai oferit o zestre consistentă, mult mai mult decât as putea face eu într-o viaţă de om.
A venit apoi bătălia aceea. Eram tânăr, entuziast şi plin de recunoştinţă. Mă gândeam să fac o figură frumoasă, să plătesc, într-un fel, pentru tot binele pe care mi-l făcuseşi. Speram, o rege, poate nu e chiar corect ceea ce spun, dar asta era ceea ce îmi doream, speram, o, rege, să fii în pericol de moarte, să cazi prizonier, şi eu să vin, să te salvez, ca să pot astfel, să-mi plătesc o parte, măcar o parte din datoria morală pe care simţeam că o am faţă de tine. Dar, s-a întâmplat să fie exact pe dos, cel în pericol de a muri am fost chiar eu şi tu, o, rege, ai fost cel care m-a salvat! Din nou! Mai bine mai fi lăsat prizonier! Mai bine i-ai fi lăsat pe aciea să mă ucidă! Ar fi fost mai bine pentru toţi. Da, da, cu siguranţă ar fi fost mai bine ...
Atunci când m-ai însurat, mi-ai făcut atâtea cadouri încât m-ai făcut cel mai bogat om din ţară, în afară de tine. Ce făcusem eu să merit aşa ceva? Pentru ce a trebuit să-mi dai toate alea?
Apoi, am pierdut totul. Am pierdut pentru că am vrut să câştig. Eram nevoit să câştig, pentru că îmi doream cu ardoare să pot să-ţi restitui.
Nimeni din neamul meu, cu excepţia cerşetorilor, nu are voie să primească nimic, dacă nu nu poate restitui înapoi îndoit. În neamul meu, nu există o umilinţă mai mare decât a primi ceva şi a nu da înapoi. De aceea, oamenii din poporul meu mai degrabă se lasă ucişi decât să fie siliţi ceva ce nu le aparţine şi ceea ce nu vor restitui niciodată.
Şi, da, rege, atunci când am pierdut totul, asta ar fi trebuit să faci, să mă ucizi. Nu meritam să mai trăiesc, îmi salvaseşi, deja, de două ori viaţa, fără ca eu să reuşesc să-ţi întorc nimic, şi risipisem toată averea pe care mi-o lăsaseşi. Ce rost mai avea, o rege, atunci, viaţa mea? Sau te-ai gândit, poate, că, dacă mă ierţi, me voi schimba? Că voi fi altul? Că voi începe să cheltui banii cu multă socoteală şi că voi face numai afaceri bănoase, de pe urma cărora mă voi îmbogăţi şi mai mult, şi voi putea să-ţi restitui, cu dobândă, tot ce-mi dăduseşi?
Pentru o clipă, Mwinyi se opri. Privi în pământ, apoi continuă cu glas pierdut:
O vreme, da, şi eu am crezut acelaşi lucru. O vreme, da, m-am ţinut departe de cei care mă aduseseră o dată la pierzanie, la foştii prieteni în compania cărora îmi irosisem toată averea. Dar, numai o vreme. Pentru că, vezi, o, rege, afacerile, banii, nu îi poţi face de unul singur, tu şi cu tine, trebuie să cunoşti oameni, să cumperi, să vinzi. A trebuit să ies din bârlog, altfel nu aş fi putut, în cel mai bun caz, decât să păstrez ceea ce mi-ai dat, necum să sporesc. Dar, odată ce am ieşit, am început iar să fac afaceri proaste, să pierd, iar şi iar, şi din ce în ce mai mult ....
Regii nu fac afaceri,
îl întrerupse Issa, aspru.
Şi ceea ce ţi-am dat nu era un împrumut. Era dreptul tău de viitor rege.
Da? Atunci, dă-mi din nou tot ce am pierdut,
insistă Mwinyi. Issa nu răspunse imediat. Îşi cântări o clipă ginerele în ochi, apoi spuse foarte hotărât:
Nu.
Sigur nu? E ultimul tău cuvânt?
Da, e ultimul meu cuvânt. Nu mai primeşti nimic.
Prea bine, dacă ăsta e ultimul tău cuvânt ...
Mwinyi se ridică şi se întoarse, ca pentru a pleca. Issa se ridică şi el, pentru a-l conduce. Deodată, Mwinyi se întoarse pe neaşteptate, scoase, de sub cămaşă, un cuţit cu o lamă destul de scurtă, dar bine ascuţită, şi cu o mişcare fulgerătoare, îşi înjunghie socrul exact în inimă. Sângele ţâşni ca din izvor, în timp ce regele Issa se prăbuşi mort. Dar, Mwinyi habar nu avea de asta, el lovea, lovea cu sete, cu o ură sălbatică, zeci şi zeci de lovituri, poate sute, bolborosind agitat:
Aşa, deci, nu-mi dai nimic ... nimic ... pentru că nu ai ... sau nu vrei ... da, da, nu vrei ... canalie bătrână ... la mine nu te gândeşti ... la suferinţa mea ... la faptul că eu am fost un om de onoare, un fiu de rege si viitor rege ... si tu m-ai făcut un cerşetor ... fiindcă numai cerşetorii nu-şi plătesc datoriiile .... la suferinţa mea, la gândurile mele ... că nu voi putea niciodată să te salvez de la moarte ... şi nu o dată ... de ce m-ai salvat şi a doua oară .... de ce ... şi de ce, dacă am pierdut toată averea, mi-ai mai dat alta ... ca să sufăr mai bine ... mereu şi mereu ... mori, mori, nenorocitule ... canalie.
Dincolo de uşă, hadâmbii de la curte auziseră tot, ştiuseră tot timpul ce se întâmplă, dar niciunul nu avusese curaj să intre, să intervină, să facă ceva. Şi, când Mwinyi apăru în faţa lor, cu cămaşa ruptă, plină de sânge, spunându-le:
Issa a murit, acum eu sunt regele vostru. Puneţi-mi masa.
niciunul din ei nu a fost câtuşi de puţin surprins.
*
În zilele care urmară, regele Mwinyi nu făcu altceva decât să se răzbune pe cei care, în opinia sa, îl deranjaseră. Zilnic, zeci de oameni erau ridicaţi din sânul famliilor lor şi ucişi în plină stradă, alţii chiar în casele lor. În toată ţara se instalase un aer de teroare şi nemulţumire. Chiar şi icioglanii de la curte începuseră să cârtească, înspăimântaţi şi dezgustaţi de comportamentul noului rege.
Cea mai grea lovitură o primi, însă, regele Mwinyi, de la propriul său tată, de la cel biologic. Acesta îi scrisese o lungă misivă plină de reproşuri, intre care cel mai mare era cel referitor la uciderea
„prietenului şi binefăcătorului” rege Issa. Tatăl lui Mwinyi îi comunica şi faptul că, in urma acestui gest,
nu îl mai consideră fiul său şi că va încredinţa tronul unuia din fraţii lui Mwinyi.
Aceasta era mai mult decât putea să îndure regele Mwinyi. Ordonă poporului ţării sale să se pregătească de război şi, în nici două săptămâni de la primirea scrisori, invadă teritoriul fostei sale ţări, cu scopul declarat de a împiedica uzurparea a ceea ce considera el că i se cuvine de drept.
Războiul nu fu nici scurt, nici uşor. Jumătate de om se hărţuiră cele două armate, mii şi mii de leşuri rămaseră pe câmpurile de bătălie, mii şi mii de femei rămaseră văduve, mii şi mii de copii îsi pierdură taţii. Dar, nimeni şi nimic nu părea a fi în stare să oprească nebunia războiului fratricid. Nici măcar molimile care începuseră să secere vieţi mai abitir ca armele de pe front.
Prea ocupaţi cu războiul lor, conducătorii celor două ţări nu acordară o prea mare atenţie marelui, puternicului si hulpavului vecin din apus, care se pregătea temeinic de război. Şi, intr-o zi, a venit sfârşitul. Vecinul a invadat, simultan, atât teritoriul ţării regelui Mwinyi, cât şi pe cel al ţării fraţilor săi. Slăbite şi demoralizate, cele două armate nu opuseră, practic, nicio rezistenţă. Şi astfel se face că Mwinyi şi fraţii săi au fost capturaţi şi tranformaţi în sclavi, la fel ca mulţi alţi locuitori din cele două ţări. Tatăl lui Mwinyi, prea bătrân pentru a mai lupta sau pentru a munci, fu batjocorit şi ucis în faţa fiilor şi slujitorilor săi.
Astăzi, puţini din cei care formează marele popor swahili îşi mai amintesc legendele începuturilor. Şi cu siguranţă, foarte puţini mai păstrează memoria marelui rege Mwinyi, cel care nu putea să primească nimic fără a se simţi imediat obligat să dea înapoi dublu.
Prin clasa a XI-a l-am rugat pe profesorul meu de matematică să îmi indice o carte bună de analiză matematică. Băiete, mi-a răspuns acesta, cea mai bună carte de analiză matematică din literatura română este tratatul lui Nicolescu, Dinculeanu şi Marcus. E scrisă puţin cam bătrâneşte, dar e o carte excepţională.
