Un Băsescu englez

Căruţa cu proşti

E mai vechi filmuleţul, dar, na, acu’ l-am văzut şi eu.

Noi de ce putem?

Potrivit sitului rusesc Ortodoxia şi lumea, care citează ziarul grecesc To Vima, guvernul elen intenţionează să pună sub control total toate conturile bancare ale Bisericii Ortodoxe a Greciei, înştiinţând deja Sfântul Sinod în aceste sens. De asemenea, salariile şi pensile clerului urmează a fi reduse la jumătate.

Evident, Biserica Ortodoxă Greacă a reacţionat imediat la aceste intenţii declarate ale guvernului. Astfel, mitropolitul Serafim al Pireului a declarat că implementarea acestor măsuri ar conduce biserica la faliment.

Evident, nu cunosc situaţia financiară a Bisericii Ortodoxe a Greciei, şi cred că nici guvernul elen nu are o imagine prea clară. De aceea, nu pot decât să-i dau dreptate mitropolitului Serafim. Dar, întreb, care-i problema?

Cu o datorie publică de aproape 330 de miliarde de euro la sfârşitul anului trecut, având nevoie urgent de încă vreo 60 de miliarde, Grecia se află, deja, foarte aproape de faliment.

Şi, în aceste condiţii, ce doreşte Biserica Ortodoxă a Greciei?

De fapt, eu nu înţeleg cum poate un stat modern să asigure salariile clerului din bani publici! Aceasta înseamnă furt! Mai ales în condiţiile economice actuale, când fiecare cetăţean îşi drămuieşte cu grijă banii înjumătăţiţi de criză.

Apoi: o sursă importantă de venituri a bisericii este constitutită din contribuţiile mai mult sau mai puţin voluntare ale credincioşilor şi din contravaloarea unor „servicii”. Ok, dacă biserica este „performantă”, „competitivă”, ea va reuşi să strângă sumele necesare pentru a nu da faliment. Iar dacă nu, atunci înseamnă că nu este agreată de oameni.

Nu ştiu de ce nu se descurcă grecii, în timp ce noi o ducem foarte bine. Biserica noastră găseşte bani şi pentru Catedrala Mântuirii Neamului Românesc, şi pentru biserici în Tanzania, şi pentru complexul de învăţământ teologic din Cluj-Napoca, şi pentru multe alte lucruri. Noi de ce putem şi ei nu?

Putem …? Oare?

Un punct de sprijin

În anul 218 î.e.n., când a izbucnit cel de-al doilea război punic, Siracuza era mult mai apropiată şi mai vulnerabilă decât oricare din cei doi aliaţi ai săi: Cartagina şi Macedonia, care se opuneau expansiunii Imperiului Roman. Expusă, timp de trei ani, unui asediu devastator, atât pe mare, cât şi pe uscat, Siracuza avea, în cele din urmă, să fie cucerită în anul 212 î.e.n.

În ciuda unei disproporţii uriaşe de forţe, Siracuza a reuşit să reziste un timp atât de îndelungat atacatorilor săi graţie, practic, unui singur om, Arhimede, inventatorul unor maşini infernale cu ajutorul cărora siracuzanii au reuşit să respingă, de fiecare dată, atacurile romanilor lui Marcellus.

Legenda spune că, după o astfel de bătălie grea, încheiată cu o victoria grecilor, aceştia au găsit nimerit să „sărbătorească” victoria într-un „stil propriu”, mai ales că victoria se suprapunea festivalului zeiţei Artemis. Vicleanul Marcellus a înţeles că acela poate fi momentul decisiv şi a ordonat oştenilor săi să rămână treji şi să escaladeze zidurile cetăţii către dimineaţă. Obosiţi de lupta din ajun, dar, mai ales, de licorile de Marsala, grecii nu au fost capabili să se apere şi, astfel, cetatea a căzut. Sute de greci au fost ucişi, însă Marcellus a poruncit ca celebrul Arhimede să fie prins viu.

Matematicianul în vârstă de 75 de ani, ce nu aflase despre atacul nocturn, a fost găsit acasă, aşezat pe jos, contemplând un grafic desenat pe nisip. O vreme el nici nu şi-a dat seama că în încăpere pătrunseseră soldaţi. Când un roman a înaintat către Arhimede pentru a-l aresta, acesta şi-a întins braţul şi a exclamat: „Μή μου τοὺς κύκλους τάραττε!” , adică, pe româneşte: „Nu-mi deranja/distruge cercurile.” El nu a zărit sabia soldatului ce i s-a înfipt în spate. Arhimede a murit. În scurt timp, aceeaşi soartă avea s-o aibă şi atacatorul său, executat pentru nerespectarea ordinelor.

Arhimede a fost, cu siguranţă, unul din cei mai mari matematicieni, dacă nu cel mai mare, dar este, de asemenea, considerat ca fiind părintele fizicii matematice şi al ingineriei, fiind descoperitorul principiilor de funcţionare al multor maşini utilizate pe scară largă şi creatorul unora dintre ele. Pe drept cuvânt se poate spune că tuturor inventatorilor de geniu de mai târziu le-a fost mai uşor, de vreme ce au stat pe umerii lui Arhimede.

Cu privire la acest îndelungat asediu, una dintre cele mai cunoscute legende care au circulat este aceea că Arhimede ar fi reuşit să incendieze, în repetate rânduri, corăbiile atacatorilor romani, cu ajutorul unor oglinzi speciale. Polybius Anticul, Plutarh, Pliniu cel Bătrân şi Lucian din Samosata, cei mai cunoscuţi istorici antici care au relatat despre invenţiile infernale al lui Arhimede: catapulte, trolii, scripeţi, pârghii, precum şi despre uriaşele oglinzi de bronz utilizate pentru a incendia vasele romane NU au fost contemporani cu acesta, de aceea, mărturia lor poate fi pusă sub semnul întrebării. Johannes Tzetzes, un istoric bizantin din secolul al XII-lea, spunea: „Când Marcellus a dispus [navele sale] la o anumită distanţă, bătrânul [Arhimede] a venit cu un fel de oglindă hexagonală, iar la un interval proporţional cu dimensiunea oglinzii a pus şi patru oglinzi mai mici, pe care le-a articulat cu oglinda mare printr-un fel de balama, facând astfel ca razele soarelui să se concentreze în aceasta, fie în timpul verii, fie în mijlocul iernii. Apoi, când razele din oglinzile laterale s-au reflectat în oglinda centrală, o rază de foc a fost ridicată în nave, şi la distanţă de la distanţa respectivă le-a transformat în cenuşă. În acest fel a putut bătrânul să-l învingă pe Marcellus cu toate armele lui.”, dar mărturia sa târzie reflectă, fără îndoială, nişte izvoare a căror veridicitate nu poate fi dovedită.

De-a lungul timpurilor, nu puţini au fost cei care s-au îndoit de veridicitatea acestei poveşti, şi, printre numele cele mai sonore l-aş cita pe filosoful şi matematicianul francez René Descartes. Relativ recent, „demolatorii” de mituri de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) au demonstrat că incendierea unor nave cu ajutorul unor sisteme de oglinzi este posibilă, chiar în condiţiile existenţei unor nori cirrus destul de consistenţi.

Într-o altă împrejurare, Arhimede a afirmat: „δῶς μοι πᾶ στῶ καὶ τὰν γᾶν κινάσω”, adică, pe româneşte: „Daţi-mi un punct de sprijin, şi voi răsturna pământul”.

De obicei, acest citat este folosit, în scop didactic, pentru a ilustra principiul pârghiilor, dar mie mi se pare că are şi o altă semnificaţie.

Ce au, la ora actuală, alte naţiuni, şi nu are România? Ce-i lipseşte, oare, ţării noastre, pentru a fi la nivelul naţiunilor puternice şi dezvoltate din Europa şi din întreaga lume? Este, oare, România, o ţară săracă şi lipsită de resurse? Nu, nu, nu. Sunt, românii, oare, prin firea lor, leneşi, proşti şi hoţi, aşa cum încearcă să insinueze mulţi? Nu, nu cred asta; românii pot fi, într-adevăr, aşa, dar asta se datorează mediului, şi nu genei. Da, ce ne lipseşte, oare, de nu putem fi, nicidecum, la nivelul altora?

Unii ar zice una, şi ar avea dreptate, alţii ar zice alta, şi iarăşi ar avea dreptate. Pentru că multe ce ne lipsesc. Dar, cum li s-ar putea spune, pe scurt, tuturor acestor lucruri?

Punct de sprijin, aşa li s-ar putea spune.

Când acest neam a avut un ideal integrator, o obiectiv asupra căruia şi-a putut concentra toate energiile, a uimit lumea. Dar, vai, asta s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat, doar de câteva ori în decursul unei istorii multimilenare. În rest, dezbinare, dezunire, intrigi mărunte, vânzări şi cumpărări, intrigi de alcov, ambiţii mărunte, şi aşa mai departe. Într-un cuvânt, două mii de ani de istorie risipită! Aceste năravuri, aceste metehne, împreună cu o naturală înclinare spre o bunăcuviinţă care poate fi uşor asimilată unei păguboase reverii plină de delăsare, toate acestea şi-au pus amprenta pe dezvoltarea noastră istorică, şi ne-au creat acest statut de popor sărac, mereu dornic să ciupească vreo firimitură la masa bogaţilor, de rudă săracă şi lipsită de educaţie, dar dornică de căpătuială. O etichetă ruşinoasă şi nedreaptă, dar căreia căutăm, parcă, să ne conformăm.

Îi înţeleg, parcă, şi pe cei care, disperaţi de absenţa acestui punct de sprijin aici, îl caută pe-afară, cei care susţin că doar un om cu alt sânge şi alte viziuni ne-ar putea scoate din moleşeala noastră balcanică, din neajutorarea noastră atât de perfecţionată, ne-ar putea readuce la realitate, ne-ar putea propulsa acolo unde ne este, de fapt, locul nostru de drept. Nu împărtăşesc această viziune, monarhia a avut rolul său istoric, dar acum România nu are nevoie de un nou monarh străin, ci de o nouă clasă politică. Avem nevoie de altfel de politicieni, nişte politicieni care să ofere, în sfârşit, românilor, ceea ce le-a lipsit atât de mult de-a lungul istoriei: un punct de sprijin. Un punct de sprijin, încredere, stabilitate, legi drepte, aplicate fără părtinire.

Dar asta nu se poate! De ce nu se poate? Fiindcă asta ar însemna, pur şi simplu, ca actuala clasă politică să plece. Cum să plece? Şi, mai ales, cine să o determine să plece? O altă clasă politică?

De două decenii exersăm, neîncetat, alegerea răului cel mai mic. Am devenit atât de rafinaţi, atât de experţi în această activitate încât, practic, am devenit, infailibili. Cu fiecare ocazie am ales, negreşit, răul cel mai mic – care, ulterior, s-a dovedit a fi, de fapt, cel mai mare, dar asta-i altă poveste – dar niciodată, chiar niciodată nu am ales binele, fie el şi cel mititel. Cuvine-se, aşadar, să încheiem cu acestă nefastă tradiţie, care ne ţine atât de departe de ceea ce art trebui să fie normalitatea.

Actuala clasă politică NU va fi înlăturată de o altă clasă politică! În 2008, şi nu numai, s-a dovedit cu vârf şi îndesat: aproape de fiecare dată când un parlamentar de o anumită vârstă a fost înlocuit de unul mai tânăr, acela nu a fost nici mai competent, nici mai cinstit, ci doar mai flămând, mai lipsit de principii, mai înclinat spre tot felul de compromisuri compromiţătoare ... am ajuns,astfel, să ne gândim, cu o oarecare nostalgie, la parlamentarii de dinainte de 2008, de 2004, la miniştrii care au condus anterior ministerele lui Igaş, Funeriu, Ialomiţianu, şi aşa mai departe. Şi asta nu e rău, e foarte rău!

Dar, cine poate înlătura actuala clasă politică? Cine o poate determina să se replieze, să-şi schimbe comportamentul, să-şi înfrâneze apetitul pentru corupţie? Cine alţii decât „purtătorii de oglinzi”, decât cei pe care îi numim, generic, „media”, şi nu mă refer doar la cea „oficială”, „mogulizată”, ci, mai ales, la miile de „părerologi” care au decis să exprime, într-un fel, ceea ce gândesc, ceea ce simt, ceea ce cred.

Eu cred că imperiul minciunii, al corupţiei, al „vechii ordini”, „oficiale”, va trebui să se adapteze, să se transforme, şi, până la urmă, să se restrângă considerabil. Şi, „vechii politicieni” nu vor fi învinşi de mai noii lor colegi, plămădiţi din acelaşi aluat, din aceeaşi substanţă primară, ci de un nou tip de inamici, de cei care vor înţelege că au nu doar dreptul, ci şi datoria de a vorbi, de a spune, de a depune mărturie. Şi, chiar dacă rezultatul va putea părea, la un moment dat, neinteligibil, încărcat de prea mulţi paraziţi, de prea mult zgomot, într-o zi, cineva va trebui să ţină seama şi de el. De Vox Populi. Da, Poporul (cu P mare) va fi cel care va obliga politicienii să-şi revizuiască atitudinile, să se transforme, să ofere, cu adevărat, acel punct de sprijin de care are nevoie acest neam.  

Când şi cum se va întampla acest lucru? Într-o zi ... cândva. Ce m-aş face dacă nu aş fi optimist?

Futurologie de fast-food

Bună treabă au făcut ăştia de la McDonald’s, sau care au inventat fast-foodul. Pentru că, mie unul, grozav îmi place la fast-food. E locul unde mă simt, cu adevărat, bine, locul de unde izvorăşte, pur şi simplu, viitorul, viitorul, care, vorba ălora de la nu-ş ce firmă de telefonie mobilă, sună atât de bine.

Da, la fast-food, nu doar viitorul, ci şi prezentul sună grozav. Şi arată grozav, şi miroase excepţional! Şi e un loc atât de romantic! Eu unul nu-mi pot imagina ceva mai frumos, mai înălţător, mai plin de sensibilitate şi gingăşie, decât cel de a înfuleca la fast-food.

Fast-food-ul e simbolul eficienţei societăţii noastre moderne. Am mai auzit şi eu, de la unul, de la altul, diverse poveşti, despre cum se îndrăgosteau oamenii pe vremea bunicilor, cum îşi făceau curte etc. Şi … sunt oripilat. Fiindcă, a te plimba, ca nebunu’, pe nu-ştiu-unde, kilometric întregi, trecea ca un gest de mare romantism. Poate un mare reumatism, dacă îi prindea ploaia … ce nonsens! Fiindcă, ce poate fi mai sexi, decât priveliştea a două buze siliconate strălucind de extramaioneză, slobozind acel sunet diafan numit râgâială? Şi totul pe baza acelei băuturi negre sorbită cu un pai de plastic, dintr-un pahar de carton plastifiat.

Şi pentru că veni vorba de plastic, la fast-food îmi place totul, dar în primul rând ambientul. Adică plasticul, fiindcă, la fast-food stau la o masă de plastic, pe un scaun de plastic. Înfulec dintr-un bol de plastic, sau dintr-o caserolă de plastic, o mâncare cu gust şi aspect de plastic. Un plastic elegant, de cea mai bună calitate. Un plastic puternic, dar şi sensibil, atât de artificial, dar şi de natural, 100% steril, dar atât de plin de viaţă!

Îmi place să halesc mult, cu mişcări largi, pline de energie, ca un fel de mărturisire a reuşitei sociale şi economice prezente, şi a nestrămutatei încrederi în viitor. Îmi place să fiu văzut, ascultat şi, dacă se poate, invidiat. De aceea, obişnuiesc să vorbesc des la mobil, în timpul mesei. Să   vadă lumea că  am cu ce, ca sunt important şi căutat. Mă bucură mult când mă sună unul la masă, că pot să-l reped cu gingăşie şi naturaleţe (asta după ce vorbesc 10 minute cu el).

Ce-mi place, iarăşi, la fast-food, este că ştie să valorifice clientul. Am auzit că sunt restaurante, nu, nu fast-food-uri, fireşte, unde clientul este, pur şi simplu, ascuns, izolat, stă undeva, într-o hrubă, în semiîntuneric … Cum le-o fi plăcând unora aşa ceva, nu pricep. Da’ la fast-food, la fast-food e cu totul altceva. Luminile sunt lumini, spaţiile sunt expuse, trece pietonu’, vede cum bagi la maţu’-gros, te simţi, aşa, ca o vedetă pe scenă, te luminează reflectoarele … e frumos. E … cum să zic? E ca şi cum ai fi într-un acvariu, vine omu’, se minunează, că, bă, ce frumos e peştele ăla, ce coadă are ălălalt, ce sclipeşte celălalt, chestii din astea. Da’ntr-o hrubă din alea cum o fi? Stai acolo ca pe fundul mării, nimeni nu te vede, nimeni nu te admiră, şi mai ai şi presiunea-n cap.

A fost o dată o siglă. O siglă roşie, şi mai erau pe ea nişte semne: o seceră, un ciocan, nişte stele în cinci colţuri, chestii din astea. Au venit unii, au pus un pic de negru, cică roşul merge mai bine dacă are şi-un pic de negru – asta cică ar fi spus-o unul Stendhal - şi au şters semnele alea. Le-au şters şi au desenat altele, nişte bulbuci, o sticlă, şi au şi scris ceva. Ceva în genul Zero zahăr, sau cam aşa ceva … Ei, ăsta-i progresul! Să poţi să faci, dintr-un căcat, alt căcat, dar mai proaspăt! Şi viitor fără fast-food nu se poate, trăiască fast-food-ul!

Noi investiţii româneşti în străinătate

Dacă vă imaginaţi că, în aceste vremuri grele, de criză economică, românii au stat cu braţele încrucişate şi au aşteaptat să treacă criza de la sine, atunci aflaţi că vă înşelaţi. Nu, nu s-a întâmplat deloc aşa, românii au investit în economiile altor ţări, de unde e sigur că banii investiţi se vor întoarce cu dobândă. Dacă chinezii bagă o grămadă de bani în dezvoltarea Africii, le fac ălora drumuri, fabrici, exploatări miniere etc., noi de ce ne-am lăsa mai prejos? Ce, noi nu putem face chestii din astea cu profit maxim? Ba bine că nu, putem, cum să nu, iar profitul pe care îl vom realiza e veşnic şi nu e aici, e în cer, fiindcă noi investim în lăcaşuri de cult, în case ale domnului.

Când am citit acest articol, nu mi-a venit să cred. După scandalul hotelului-biserică de la Ierihon, soldat cu ruperea legăturilor dintre Patriarhia Ierusalimului şi BOR, aflu acum că nu numai în Ţara Sfântă ridică BOR biserici, ci şi în Tanzania, unde „s-a constatat cât de mare este nevoia de biserici pentru comunităţile de ortodocşi în continuă creştere din această ţară”.

Ei, ştiaţi de asta? De ortodocşii din Tanganika, din Zanzibar, de cei din Togo, din Burkina Faso, din Swaziland şi din toate colţurile lumii? Şi la câtă nevoie au ei de câteva lăcaşuri de cult?

Acu, mai citesc şi altceva, şi anume că „mulţi bărbaţi din Tanzania au îmbrăţişat preoţia ortodoxă”. Văd şi o poză, cea alăturată, şi tot nu mă dumiresc ce vor să spună cu „îmbrăţişarea” asta, că, pentru a deveni popă ortodox e musai să fii măcar absolvent de seminar teologic, dacă nu de facultate de profil. Cel puţin aşa e în România. Ei, or fi absolvit şi ăia Seminarul Teologic Ortodox din Dar es Salaam (n-are legătură cu manelistul, aşa se numeşte capitala ălora, a tanzanienilor). I-o fi pus acolo să jure că au învăţat şi gata ... oups, asta nu-i la ortodocşi, e la baptişti, scuze.

Eu chiar nu ştiu care-i faza cu bisericile astea din Tanzania. Că-s ieftine, că salahorii de acolo se mulţumesc şi cu jumătate din ceea ce ar cere un român, sau şi cu a zecea parte, ok, dar care-i, totuşi, filmul? Bun, dacă era vorba de o chestie umanitară, le făceam ălora un spital, o şcoală, ceva, orice, dar nu o biserică; ce şcoală, ce spital, că noi le închidem pe ale noastre? Deci, nu a fost vorba de niciun interes umanitar, ci de unul pur misionar. Dar, ce interese misionare are BOR în Tanzania?

Dracu’ ştie. Sau, poate Preafericitul. Unul din ei, cu siguranţă. Eu, însă, nu ştiu. Nu ştiu şi gata.

Gata, m-am „luminat”. E vorba de ... urmăriţi cu atenţie cele două filmuleţe.

Istoria zilei (38)

Motto: Unul dintre simptomele care prevestesc o cădere nervoasă este să începi să crezi că munca ta este teribil de importantă. (Bertrand Russell).

Bertrand Arthur William Russell s-a născut în 18 mai 1872, În Ţara Galilor, într-o familie aparţinând marii aristocraţii engleze, strămoşii săi făcând de veacuri politica partidului whig, precursorul liberalilor din secolul al XIX-lea. Naşul său a fost marele filosof John Stuart Mill, părintele liberalismului englez şi fondatorul teoriei utilitarismului.

La vârsta de doi ani, Russell a rămas orfan, mama sa, Katharine Louisa murind de difterie. Doi ani mai târziu, se prăpădea şi tatăl lui Russell, de data asta din causa unei bronşite, astfel că, la nici patru ani, copilul îşi pierduse deja ambii părinţi. Ca urmare, copilul a ajuns în grija bunicilor săi. Bunicul său, John Russell, care, timp de două decenii, între 1840 şi 1860, în timpul glorioasei domnii a reginei Victoria, condusese imperiul din biroul său din Downing Street 10, era deja aproape complet paralizat şi îşi petrecea ultimele clipe ale vieţii într-un scaun cu rotile, astfel că după decesul său, în 1878, sarcina creşterii şi, mai ales educării lui micului Bertrand şi a fratelui său mai mare Frank a căzut pe umerii bunicii sale, văduva fostului premier. Aceasta, o fiinţă bigotă, aparţinând cultului presbiterian (o ramură a calviniştilor), formalistă, rigidă a creat o atmosferă sumbră în locuinţa sa din Pembroke Lodge. Obligativitatea rugăciunilor frecvente, combinată cu interdicţiile de tot felul, între care şi reprimarea emoţiilor, a generat reacţii diferite din partea celor doi copii: dacă Frank, deja adolescent, a reacţionat prin revoltă şi nonconformism, în schimb, în cazul lui Bertrand, s-a manifestat prin retragere şi depresie.

În ciuda firii şi ideilor sale, bunica sa a respectat, totuşi, dorinţa părinţilor săi, în special pe aceea a tatălui, aceea de a asigura o educaţie în spirit agnostic, non-teist, a nepotului, prin intermediul unor profesori particulari şi nu prin frecventarea învăţământului public. Acest lucru i-a permis lui Russell însuşirea perfectă a unor limbi străine precum franceza şi germana.

Adolescenţa lui Russell a fost una tristă şi singuratică, dominată de gândul sinuciderii. Mai târziu, avea să mărturisească faptul că numai dorinţa de a studia matematica a fost ceea ce împiedicat să-şi pună capăt zilelor. Printre puţinele lumini din această perioadă, Russell avea să menţioneze poeziile marelui poet Shelley, al cărui romantism îl va influenţa mai târziu, avea să influenţeze în mod esenţial concepţiile şi caacterul unui alt mare creator, de data aceasta din domeniul literaturii, şi anume Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman „Alexis Zorba”.

De la 15 la 18 ani, Russell a petrecut mult timp reflectând asupra dogmei creştine, reuşind, în cele din urmă, să se debaraseze de aceasta, iar acest moment a marcat, se pare, şi o oarecare revenire din acea stare de depresie adâncă.

În 1900, participând la lucrările Congresul de matematică de la Paris, a rămas profund impresionat de personalitatea matematicianul italian Giuseppe Peano, cel binecunoscut prin axiomatizarea mulţimii numerelor naturale şi fundamentarea principiului inducţiei. Ca urmare, Russell a decis imediat să studieze în detaliu opera lui Peano.

În 1903, Russell a scris prima sa lucrare importantă, Principiile Matematicii (The Principles of Mathematics). În 1910 a fost numit lector la Trinity College.

Ca matematician, Russell a fost perceput, în primul rând, ca o personalitate distructivă, deorece el este cel care a dat primul „ghiont” sistemului axiomatic al teoriei mulţimilor fundamentat de Cantor, a cărui edificare stârnise un asemenea entuziasm în lumea matematică a epocii, încât îl făcuse pe Hilbert să exclame, pătruns de admiraţie: „nimeni nu ne va scoate din paradisul pe care Cantor l-a creat pentru noi”. Replica tăioasă a lui Russell avea, însă, să vină imediat, odată cu prezentarea paradoxului care îi poartă numele, probabil cel mai celebru paradox al tuturor timpurilor (cel puţin asta a fost părerea lui Wittgenstein), prin care demonstra limitarea aşa-zisului paradis cantorian. Următorul pas, decisiv, în destructurarea edificiului lui Cantor avea să fie făcut de Gödel, cel care avea să demonstreze limitele oricărui sistem axiomatic.

În legătură cu aceste moment din istoria matematicii, se cuvine, poate, să facem câteva precizări. Georg Cantor crease, încă din 1872, o bază a teoriei „naive” a mulţimilor, considerând ca „evidentă” ideea unui izomorfism „natural” între noţiunile de mulţime şi proprietate. Pe baza acestei idei, Cantor şi discipolii săi, între care se cuvine să-l menţionăm la loc de cinste pe Gottlob Frege, au creat un sistem logic care părea de o exemplară indestructibilitate. Cercetările celor doi matematicieni au fost reunite în lucrarea lui Frege, „Grundgesetze der Arithmetik”, al cărei prim volum a apărut în 1893, şi care ar fi trebuit să fie - de fapt, a şi fost - cheia de boltă a bazelor matematicii şi logicii sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. „Bomba” avea să vină zece ani mai târziu, în 1903, odată cu lucrarea menţionată, „The Principles of Mathematics”, în timp ce volumul doi al Fundamentelor aritmeticii (germ. Grundgesetze = legi de bază, fundamente) se afla sub tipar. Poate că Frege nu ar fi aflat de acest lucru, în timp util, dacă Russell nu l-ar fi avertizat prin intermediul unei scrisori. A fost, fără îndoială, un moment critic pentru Frege, care a decis, totuşi, să-şi tipărească, totuşi, lucrarea, în forma în care fusese concepută, adăugându-i, însă, o postfaţă în care nota cu amărăciune: „Un om de stiinţă nu poate să întâlnească nimic mai stânjenitor decât ceva ce, după terminarea unei lucrări, vine să zguduie unul din pilonii construcţiei sale. O scrisoare a lui Bertrand Russell m-a pus în faţa unei astfel de situaţii, tocmai când tipărirea prezentului volum lua sfârşit”.

Am insistat pe acest paradox din două motive din două motive, unul ţinând de extraordinara sa importanţă pentru matematică, şi pentru ştiinţă, în general, iar celălalt de extraordinara sa simplitate. Iată, aşadar, în ce constă acest paradox (voi prefera o variant uşor folclorică, pentru a înlesni înţelegerea demonstraţiei): nu există un obiect pe care să-l putem denumi „Mulţimea tuturor mulţimilor” – MTM. Demonstraţie: Conform lui Cantor, proprietate = mulţime, altfel spus, toate obiectele care au o anumită proprietate formează o mulţime. De exemplu, toţi oamenii care poartă fes roşu formează mulţimea tuturor oamenilor care poartă fes roşu, şi aşa mai departe. Ok, să presupunem că există acest MTM. Ce sunt elementele ei? Mulţimi. O mulţime este compusă din elemente. Deci, obiectele din MTM sunt, pe de o parte, elemente, iar pe de altă parte, mulţimi, care la rândul lor, sunt formate din elemente. De fapt, MTM, după cum îi arată şi numele, este o mulţime formată din mulţimi. Ce fel de mulţimi? Păi, orice fel de mulţimi, fiindcă MTM este compusă din toate mulţimile existente sau imaginabile. Chiar şi MTM este element al lui MTM? Da, chiar şi MTM, fiindcă, dacă MTM există, atunci ea trebuie să conţină, cu necesitate, toate mulţimile, inclusiv MTM. Deci: dacă MTM există, atunci există mulţimi care se conţin pe ele însele ca element, un exemplu fiind dat chiar de MTM. Da, dar există şi mulţimi care nu se conţin pe ele însele ca element. Unele mulţimi se autoconţin, iar altele nu se autoconţin. Până aici este inteligibil? Ok, atunci să vedem ce e cu mulţimile astea care nu se autoconţin. Conform lui Cantor, toate aceste mulţimi formează o mulţime, să-i zicem A, mulţimea tuturor mulţimilor care nu se conţin pe ele însele ca element. Bun, A aparţine (ca element) lui A (ca mulţime)? Avem două cazuri: A aparţine lui A, şi atunci, din modul în care este definită A – mulţimea tuturor mulţimilor care nu se autoconţin – rezultă că A are proprietatea de a nu se autoconţine, deci A nu aparţine lui A. Pe de altă parte, în cealaltă situaţie, dacă A nu aparţine lui A, tot conform definiţiei, rezultă că A trebuie să aparţină lui A. La ce concluzie am ajuns? La aceea că, dacă A aparţine lui A, atunci A nu aparţine lui A, iar dacă A nu aparţine lui A, atunci A aparţine lui A. Vi se pare logic? Dar frumos? Ce concluzii putem trage de aici? Singura concluzie pe care o putem trage este aceea că A NU EXISTĂ, şi, prin urmare, nici MTM.

V-am spus, oare, că Russell a fost ateu? O, da, am spus că, la vârsta majoratului renunţase, deja, definitiv, la dogma creştină, dar asta nu asta echivalează, în mod necesar, cu a fi ateu, fiindcă poţi, foarte bine, să renunţi la creştinism pentru a trece la altceva, de exemplu la islamism. Ha, ha ... Nu, Russell nu a putut, pur şi simplu, să accepte existenţa lui Dumnezeu, fiindcă ce altceva este paradoxul lui Russell decât o altă formă a paradoxului Atotputernicului, formulat, pare-se, prima oară, de Spinoza: Atotputernicul NU EXISTĂ. Demonstraţie: dacă Atotputernicul ar exista, atunci ar putea face orice, ar putea construi orice, de exemplu, un bolovan de pământ, un pietroi, sau o stâncă, şi nu orice stâncă, ci una mare şi grea, oricât de mare şi oricât de grea, că doar de aia e Atotputernic, nu? Chiar atât de mare şi atât de grea încât nici el, Atotputernicul să nu o poată ridica? Bineînţeles, că doar de aia i se zice cum i se zice, că poate să facă orice, absolut orice. OUPS! Păi, dacă poate să facă aşa ceva, rezultă că nu poate să ridice stânca, ceea ce e nasol. Iar dacă acceptăm că nu poate să facă stânca, e şi mai nasol. Oricum ar fi, Atotputernicul ăsta e cam slăbănog: ori nu poate să facă nici măcar un bolovan, ori nu poate să-l ridice! 

Oricum, Russell a deranjat enorm, a deranjat ca matematician, ca filosof, ca om de spirit, şi, poate cel mai mult, a deranjat ca om politic. Puţini aveau să-i înţeleagă şi să-i accepte sarcasmul din următoarele cuvinte: : „cei mai mulţi oameni mai degrabă ar muri decât să gândească; de fapt, chiar asta fac”. Puţini au fost cei dispuşi să-i suporte „ereziile”. Cel mai mult au deranjat, cred, atitudinile sale politice „nepotrivite”. Fiindcă, da, în scurt timp, însă Russell avea să-şi descopere o nouă pasiune: politica, pe care a practicat-o cu pasiune şi îndărătnicie, dar fără a-şi dori o funcţie, avantaje materiale, putere sau altele asemenea. Russell a fost, mai degrabă, un activist civic şi social decât un om politic propriu-zis. De fapt, debutul său publicistic, în 1896, s-a petrecut nu cu o lucrare matematică sau cu una de filosofie, ci cu un studiu destul de amplu al social-democraţiei germane.

În perioada primului razboi mondial, Russell a afişat o atitudine pacifistă atât de tranşantă, încât avea să ajungă şi la închisoare din acest motiv.

În 1920 a făcut parte dintr-o delegaţie engleză care a vizitat Uniunea Sovietică, prilej cu care l-a întâlnit şi pe Lenin, cu care a avut o lungă discuţie, relatată ulterior în lucrarea „Practica şi teoria bolşevismului”. Deşi a păşit pe pământul sovietic ca un simpatizant şi un susţinător al bolşevismului, Russell avea să părăsească dezamăgit Uniunea Sovietică, deoarece a realizat că aşa-zisul progres înregistrat de Uniunea Sovietică în domeniul combaterii dogmatismului religios nu reprezenta altceva decât introducerea unui nou dogmatism, cel puţin la fel de periculos ca precedentul. „M-am dus în Rusia ca un comunist, dar contactul cu cei care nu mai aveau niciun dubiu mi-a amplificat de o mie de ori propriile îndoieli, nu în legătură cu comunismul în sine, ci cu acei bărbaţi care, deţinând un crez atât de ferm sunt în stare să îndure cea mai neagră mizerie pentru a-l vedea înfăptuindu-se”, avea să declare la întoarcere, adăugând că Uniunea Sovietică i s-a părut, mai degrabă, un model a ceea ce nu trebuie făcut pentru a distruge religia.

În 1950, Russell a primit premiul Nobel pentru literatură, (pe care l-a împărţit cu Heri Bergson), ca o recunoştere a statutului său de „campion al idealurilor umanitare şi al libertăţii de gândire”, fără a fi publicat, propriu-zis, nicio lucrare literară. Ca întotdeauna, reacţiile au fost împărţite, regele George declarându-se „jenat” de acordarea acestui premiu unui fost infractor, deşi, cu un an înainte chiar el îl decorase cu Ordinul de Merit.

Russell a murit în 1970, în vârstă de aproape 98 de ani.

Dintre vorbele celebre care îi sunt atribuite amintim:

Din câte îmi amintesc, în niciuna din evanghelii nu este niciun cuvânt de laudă la adresa inteligenţei.

Întreaga problemă cu lumea aceasta este că proştii şi fanaticii sunt mereu foarte siguri pe ei, iar oamenii întelepţi au intotdeanuna îndoieli.

Nu voi fi niciodată gata să mor pentru crezurile mele, pentru ca aş putea sa nu am dreptate.

Oamenii se nasc ignoranţi, nu proşti. Devin proşti prin educaţie.

Puţini oameni reuşesc să fie fericiţi dacă nu urăsc o altă persoană, naţie sau credinţă.

Calomnia este întotdeauna simplă şi plauzibilă.

Religia care condamnă plăcerea simţurilor îndeamnă oamenii către plăcerea puterii. În istorie puterea a a fost viciul ascetului.

Problema cu lumea este ca proştii şi fanaticii sunt întotdeauna aşa de siguri pe ei, în timp ce oamenii înţelepţi sunt atât de plini de îndoieli.

Şi dacă ar exista un Dumnezeu, cred că este foarte improbabil ca el să aibă atâta vanitate încât să se simtă jignit de cei care se îndoiesc de existenţa lui.

Şi încă:

Decalogul liberalismului (în viziunea lui Russell):

1. Să   nu te simți absolut sigur de nimic.

2. Nu cred că merită să încerce cineva să ascundă adevărul, pentru că acesta va ieşi la iveală oricum.

3. Nu încercaţi niciodată să renunţaţi la gândire doar pentru că sunteţi siguri că veţi reuşi.

4. Când vă întâlniţi cu un oponent, fie el chiar soţul sau copiii dumneavoastră, străduiţi-vă să-l depăşiţi prin argument şi nu prin autoritate, pentru o victorie obţinută prin autoritate este ireală şi iluzorie.

5. Să nu aveţi niciun respect pentru autoritatea (puterea) altora, pentru că oricând se poate găsi ceva împotriva oricărei autorităţi.

6. Nu vă folosiţi puterea pentru suprima opiniile pe care le credeţi pernicioase, pentru că, dacă veţi face astfel, tocmai acele opinii vă vor suprima.

7. Să nu vă fie teamă să aveţi opinii excentrice, pentru că fiecare adevăr unanim acceptat a fost cândva o opinie excentrică.

8. O contrazicere inteligentă ar trebui să vă aducă mai multă plăcere decât exprimarea unui acord pasiv, fiindcă, dacă este, într-adevăr inteligentă, contrazicerea reprezintă un înţelegere mult mai profundă decât orice acord pasiv.

9. Fiţi sinceri cu scrupulozitate, chiar dacă adevărul este incomod, fiindcă a încerca să-l ascundeţi se poate dovedi a fi infinit mai incomod.

10. Nu te simţi invidios pe fericirea celor care trăiesc într-un paradis al nebunilor, pentru numai un prost va crede că fericirea există.

Grădina raiului

Ia uite ce minuni se mai găsesc pe net:

1. Un site cu fiţuici pentru bacalaureat. La reclamă stau bine:

Fiţuica cuprizând întregul material este atât de mică, încât încape lejer în mânecă, buzunare, ciorapi sau şosete. Mai mic nu se poate!

Copiuţile sunt atât de subţiri, încât pot fi "purtate" neobservat sub haine, mai presus, datorită fixării flexibile sunt uşor de îndoit. Paginile se pot rupe uşor şi pot fi puse sub foaia de examen.

Datorită designului şi cuprinsului multiplu subiectul căutat poate fi găsit în câteva secunde şi poate fi folosit pe loc.

Colile sunt lipite, ceea ce ofera fiţuicilor un aspect flexibil dar şi durabilitate. Aceasta asigură ca fiţuica să fie uşor de răsfoit, şi pagina aleasă se rupe cu o singură manevră. Rupe foile necesare la începutul examenului şi ascunde restul fiţuicii!

Materialele detaliate, elaborate cu grijă de către profesori corespund cerinţelor de bacalaureat din 2011. Folosind aceste materiale unice – comercializate exclusiv de firma noastră – nota 10 este garantată!

Doar „profesori”? Aşa, pur şi simplu? Câh! Eu, dacă nu-s făcute de inspectori şcolari, nu cumpăr. De fapt, aş prefera unele făcute chiar de Funeriu. Oups! Am dat-o în bară! Funeriu nu-şi face fiţuici, lui îi suflă doamna educatoare.

Să presupunem că cei 30 de colegi ai tăi vor să comande câte 4 tipuri de fiţuici, în total 120 de bucăţi; făcând comanda împreună economisiţi 240 RON (sau primeşti 24 de fiţuici gratis). Dacă ai simţul afacerilor şi comanzi pentru mai multe clase sau chiar pentru întreaga şcoală, câştigul tău poate ajunge la mai multe mii de RON!

Ăsta da gheşeft! Dar, ai dracu’ profi, s-au făcut toţi distribuitori, şi vând fiţuicile cu dedicaţie personală! Nici aici nu-i loc, frate!

2. Aici puteţi afla câteva metode de copiat. Dar, judecând după fotografia de mai jos, pare că metodele sunt cam de pe vremea părinţilor. Fiindcă, la capitolul „şpagă pentru supraveghetori” e arătată o monedă de 5000 de lei, probabil din mileniul trecut.

3. La prima vedere, acest filmuleţ e „for dummies” : explică, pas cu pas, cum se face o fiţuică ce se poate folosi chiar sub nasul supraveghetorului, fără ca el să bănuiască ceva. Mie mi se pare prea complicat. Trebuie să existe firme care să realizeze industrial astfel de lucruri. Şi-apoi, ar fi bine ca fiţuicile să fie realizate de profesori, nu?

4. Pe acest site există un foarte interesant generator de fiţuici, dar în rest e vraişte. Probabil că autorul a terminat deja şcoala şi a lăsat-o baltă.

Vreau şi eu!

Motto: Numai stridiile şi neghiobii aderă (Paul Valéry)

Un prieten care se semnează Garcia Muerte îmi vorbeşte despre un prieten „pedist până-n măduva oaselor”. Măi, măi! Oare ce-o fi însemnând asta?

Eu nu am întâlnit încă aşa ceva, şi nici nu pot să-mi imaginez. Şi iată de ce:

Pedişti (sau pedelişti, sau băsişti) am cunoscut cu duiumul. Şi, dacă pentru fiecare dintre ei aş primi câte-un leu, poate că nu aş ajunge în chiar Top 300, dar de-o maşinuţă poate c-aş strânge. De la cei foarte-foarte „pătrunşi” până la cei destul de sceptici şi chiar raţionali, dar care, într-un fel sau altul, au contribuit / contribuie la preluarea şi confiscarea puterii de către găşcuţa portocalie. Ei, probabil la cei din prima categorie se referă Garcia Muerte. La cei foarte-foarte „pătrunşi”.

Da, dar aceştia nu prea au creier. Şi, implicit, nici coloană. Iar dacă nu au coloană, nu au nici măduvă! Şi-atunci, cum să fie pedişti „până-n măduva oaselor”?

Dar, dacă, totuşi, aşa ceva nu numai că e cu putinţă, dar şi există de-adevăratelea, vreau şi eu! Vreau şi eu să cunosc un pedist cu creier şi cu coloană!

Voi ce spuneţi, există?

Gândul zilei (43)

În epocile caracterizate prin dominanta religioasă, prostul îmbracă veşmintele virtuţilor creştine; umilinţa, resemnarea, evlavia, simplitatea, candoarea [...]

Acest tip este destul de simpatic în inerţia lui. Limpezimea candorii, spontaneitatea credulităţii nelimitate, prospeţimea naivităţii infantile, dar mai ales echilibrul stabil al indiferenţei, indolenţei şi încrederii în sine; toate se îmbină într-o structură armonioasă a prostiei. Privire care spune totul fiindcă nu oglindeşte nimic, făgăduieşte totul fiindcă nu prevede nimic, alunecă cu uşurinţă peste durerile lumii fiindcă n-o interesează nimic.

Chipul seducător al prostului serafic, aşa cum ni-l descrie Erasm, aparţine altor vremuri şi altor societăţi, cu ordine mai statică, mai stabilă. Progresul ştiinţific din societatea industrială a creat, potrivit cu idealul pozitivist şi raţionalist al acesteia, tipuri specifice de proşti: prostul erudit şi prostul cu diplomă.

Mărginire intelectuală, animată de pasiunea literei, a tiparului. O nouă mascaradă: memoria jucând rolul inteligenţei, automatismul al creaţiei, iar psitacismul (pe româneşte: papagalicismul), rolul originalităţii. Fişa devine arma eruditului, iar numărul de pagini, scrise sau devorate, dovada capacităţii de digestie cerebrală. Spirit strivit de povara cărţii; lumină stinsă de efortul erudiţiei. Cartea te scuteşte de efortul personal, iar şcoala te învaţă tehnica de a economisi gândirea, arta de imprimare şi folosire a plăcilor intelectuale. Pentru mărginiţii lipsiţi de energie, diploma devine mijloc de stimulare şi titlu de nobleţe; forma de manifestare a acesteia este snobismul intelectual. Diploma este punctul de reazem pentru cei care nu au încredere în forţele lor intelectuale. După cum mustaţa, pentru un erou al lui Anatole France, luată ca simptom al virilităţii, schimbă întreaga psihologie a personajului, tot astfel diploma devine pentru prost temeiul încrederii în sine. [...]

În societăţile de astăzi, frământate de problemele sociale şi politice, în continuă năzuinţă după o ordine nouă, idealul prostului nu poate rămâne la periferia societăţii şi a idealurilor acesteia, închis în turnul de fildeş al meditaţiei. Prostul contemporan are numeroase drepturi de revendicat. Prostul de ieri era simplu în atitudine, ca o plantă, sincer ca o moluscă; era o prostie naturală. Prostul de azi este atras de ofensiva culturală şi economică, are pasiunea ideilor şi o adevărată slăbiciune pentru ideologie.

Aşa cum în epocile credincioase năzuinţa prostului este sfinţenia, în zilele noastre de antagonisme ideologice şi curente de masă,  aspiraţia lui este de a fi un doctrinar şi misionar. Prostul ca factor cultural, dinamic, cu caracter fanatic şi adeseori mistic. Numai că dinamismul lui este programat, activismul lui planificat. El preferă ca orbita mişcării lui ideologice să fie trasată precis de canoanele oficiale, de ordinea diriguitoare, socială şi politică. O lume fără riscuri şi fără răspunderi. Revenire în paradisul cândva pierdut din cauza neascultării. Energia, rămasă disponibilă prin ridicarea de pe umerii prostului a grelei poveri a răspunderii, se converteşte în beatitudine. Securitate şi mulţumire de sine! [...]

Universul lui Einstein este cilindric; universul nerodului este sferic şi încremenit, cum era cosmosul elen: simplu, rotund şi finit. Tocmai de aceea perfect! Dacă idealul uman este pacea, echilibrul, mulţumirea de sine, conformismul, stabilitatea, el este atins şi realizat în lumea prostului. Plafonul evoluţiei fiind atins, mintea nu se mai deschide pentru noi probleme, inima nu mai bate de nerăbdare, de decepţie sau de mustrare; ritmul ei este egal şi imperturbabil; perfecţiunea care atinge sfinţenia. Totul respiră linişte de mănăstire şi beatitudine paradisiacă. Parmenide ar merita să fie proclamat ctitor al acestei mănăstiri şi mare pontif al congregaţiei proştilor. Numai că aceştia n-au nevoie de filosofie şi bietul Parmenide nu s-ar bucura de nici o trecere în noul ordin monahal. Dar, la urma urmei, de ce ar mai avea nevoie de căpetenie o comunitate fondată pe principiul însuşi al desfiinţării capului?!

A venit momentul să ne întrebăm: cum să cultivăm prostia şi să stârpim inteligenţa?

Prostia însă nu este un rezultat fatal şi nativ al eredităţii. Ea este un fenomen social şi ca atare supus influenţei educaţiei, variind în grad şi natură după structura societăţii. Pedagogia actuală ar trebui să-şi revizuiască principiile metodei active în litera noului catehism al prostiei. [...]

Educatorului îi rămâne, în cazul acesta, puţin de făcut. Afară de metoda condiţionării, adică a alimentării neîntrerupte cu hapuri intelectuale standard, nu este nevoie de măsuri pozitive speciale, proştii fiind perfecţi din naştere. Rămâne numai de vegheat ca societatea să nu-i strice, să nu-i descurajeze sau să le creeze ambiţii deşarte.[...]

Dacă vrem să obţinem un elev idiot, n-avem decât să-l tratăm ca idiot. Căci opinia educatorului se transmite elevului şi ideea îşi face singură opera de idiotizare, cu aceeaşi putere de neînfrânt ca şi cancerul. Eul se cristalizează în jurul ideii despre sine. Este uşor de conceput cum o colectivitate întreagă poate fi imbecilizată prin sugerarea ideii despre propria ei imbecilitate. Este de ajuns ca un popor să fie guvernat de oameni care să-i insufle o atare credinţă şi poporul întreg este transformat într-o masă de imbecili. Şi pentru aceasta nu este nevoie numaidecât de vorbe, de discursuri şi persuasiune; efectele se obţin şi pe tăcute, pe baza simplei atitudini. Dacă atitudinea noastră, fără nici o manifestare verbală a credinţei noastre faţă de cineva, este a unui om deştept şi luminat faţă de un prost, ideea prostiei, o dată inoculată în creier, îşi începe opera ei distructivă, cu puterea unui ultravirus; ea transformă personalitatea după modelul imaginii sugerate. Consecinţa pedagogică a acestor constatări ştiinţifice este de o însemnătate excepţională; suntem în posesia unei concepţii ce ne poate ajuta să creăm o societate paradisiacă a proştilor printr-o acţiune politică abilă, bine dirijată! [...]

Guvernul care ar crede despre supuşii lui că sunt proşti, ar exercita, prin puterea prestigiului lui, o acţiune eficientă de cretinizare, o admirabilă politică a prostiei!

În ceea ce priveşte pe intelectualii recalcitranţi, rămaşi inteligenţi şi imuni faţă de acţiunea metodei noastre cazuri extrem de rare socotim că nici rugul, nici închisoarea, nici blestemul nici toate la un loc nu se pot compara în efecte cu metoda inaniţiei intelectuale. Politica culturii trebuie să ia măsuri, împiedicând cu orice preţ crearea condiţiilor favorabile intelectualităţii. Lucrul este simplu şi fenomenul nici nu este aşa de nou.

(Vasile Pavelcu)

John Zorn despre congresul PDL

Pregătirea lucrărilor:



Candidații:



(Re)alegerea Bokului:



Discuţiile de sâmbătă noaptea, de la Cotroceni:

Despre prieteni şi prietenie …

Faptul că doi oameni sunt văzuţi mereu împreună, că mănâncă, beau sau cine ştie ce mai fac împreună, înseamnă că sunt prieteni, că între cei doi există o legătură afectivă puternică, sau nu? Ajunge să ne gândim doar la cuplul Columbeanu, şi ne dăm seama că lucrurile nu se petrec totdeauna aşa. Dar acum îmi vine în minte o legendă mai veche, cu privire la marele pot Nichita Stănescu, despre care se ştie că a fost dependent de alcool. Dar, după ce fusese diagnosticat cu ciroză, avea interdicţie la consumul de alcool. Interdicţie pe care nu a respectat-o, de altfel niciodată.

Se povesteşte, de asemenea, că era dependent de oameni, de companie. Uşa apartamentului 16, din blocul nr. 9, din Piaţa Amzei, unde poetul se mutase în 1975, era deschisă zi şi noapte pentru oricine ar fi dorit să-i treacă pragul. Şi, de regulă, apartamentul era plin, la orice oră, de prieteni de-ai poetului şi de tot felul de cheflii de ocazie. Poetul nu dădea afară pe nimeni şi pe toţi îi considera prieteni.

Dar, erau, totuşi, două categorii de prieteni. Unii care, ştiind bine că poetul e bolnav şi nu are voie să pună o picătură de alcool în gură, făceau ce făceau şi îl determinau, totuşi, să bea. Dacă nu puteau altfel, erau în stare să cumpere băutură şi s-o ascundă în toate ungherele casei, unde să poată fi găsită uşor, fiindcă ştiau că, într-o altfel de situaţie, poetul nu se putea abţine. Ăştia erau o categorie de prieteni. Cei care aveau grijă ca poetul să se simtă bine. Dar, mai erau şi cei care aveau gijă de sănătatea poetului. Cei care îi scotoceau casa pentru a-i găsi şi confisca orice alcool, pentru a-l consuma ei.

Ei, nu ştiu dacă lucrurile au stat exact aşa, poate că totul nu e decat o legendă, dar, chiar şi aşa, într-o situaţie ipotetică precum cea descrisă mai sus, care erau adevăraţii prieteni ai lui Nichita? Că „aproape” i-au fost şi unii şi alţii ...

Dacă, nici în aceste condiţii, PNL nu câştigă ...

Ultimele zile nu au fost deloc sărace în evenimente, dar eu am fost foarte ocupat sau foarte obosit pentru a mai putea posta. Plus că blogspotul mi-a jucat nenumărate feste, printre care cea mai nostimă, dacă pot zice aşa, a fost anunţul că „blogul căutat nu există”, dar, dacă doresc, pot să înregistrez unul la adresa respectivă. Nu, n-am avut curaj să fac asta, şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi făcut-o. Poate e mai bine să nu ştiu. Gata, am închis paranteza.

Într-un 9 mai, ziua victoriei în „marele război pentru apărarea patriei”, nu contează dacă anul acesta, sau într-un alt an, fiindcă e doar o legendă, într-un astfel de 9 mai, spuneam, Kremlinul a organizat nu-ş ce chermeză la care a invitat tot felul de veterani ai celui de-al doilea război mondial, pe care i-a mai aflat în viaţă. Guleai mare, după tipic rusesc: caviar, vodcă, şampanie în valuri, şi, bineînţeles, spectacol. Baletul de la Bolşoi Teatrî, gimnastele din lotul naţional, patinatoare, artiste, mă rog, frumuseţi de frumuseţi, de care Rusia nu a dus niciodată lipsă. Totul ca să se simtă bine ghiujii ăia de-o vârstă cu Matusalem, şi cu pieptul încărcat de medalii. Să se simtă bine şi să povestească ... orice, amintiri din război, de după război, orice. Şi multe-multe microfoane, evident. Dar şi câţiva „băieţi de bine”, gata să întervină în caz că discuţiile ar fi devenit, cumva, prea aprinse. Oarecum retras, unul dintre aceşti eroi începu să se tânguie:

Tătucule, tătucule, unde eşti tătucule, că fără tine nimic nu mai e cum trebuie, nimic nu mai are haz, şi totu-i de-andoaselea.

Şi iar:

Staline, Staline, tu te-ai dus, dar eu am rămas, Staline, de ce nu m-ai luat şi pe mine, că aici nimic nu mai e cum trebuie şi nimic nu-mi mai place.

Şi altele, de-acelaşi fel. Cum situaţia risca să devină penibilă, cu discreţia necesară în astfel de împrejurări, băieţii de bine reuşesc să-l convingă pe respectivul veteran să părăsească sala respectivă şi să accepte o discuţie cu ei, pe tema: ce a avut, sau ce a făcut Stalin aşa de extraordinar, şi de ce este atât de regretat? Fiindcă, Stalin a fost, totuşi, un criminal, pe timpul lui oamenii au dus-o greu, foarte greu, asta dacă au avut şansa să scape cu viaţă, nu au fost ucişi, deportaţi în Siberia etc. La care bătrânul răspunde, cu un oftat greu:

Măi băieţi, măi copii, nu de Stalin e vorba, ci de mine. Am zis de Stalin fiindcă el conducea ţara, dar de mine e vorba, pricepeţi? Adică: masa plină de bunătăţi, bunătăţi de bunătăţi ... şi fetiţele alea, şi tot ... şi eu ... şi eu nu mai pot ... nu mai pot ca pe timpul lui Stalin, pricepeţi voi? De-aia zic de Stalin, de-aia îl regret, fiindcă eu, EU NU MAI POT ... nu mai pot ca pe timpul lui Stalin.

Despre rege, despre România ca regat, am tot auzit păreri de când am deschis ochii pe această lume. De pildă, bunicul din partea mamei – pe celălalt bunic nu l-am cunoscut, a murit în timpul războiului -, bunicul din partea mamei, ziceam, obişnuia să mă ia pe genunchiul lui şi să-mi spună o poveste, mereu aceeaşi, şi anume că, într-o zi, pe care el, poate nu o va mai apuca, dar eu, cu siguranţă, vor veni americanii. Şi americanii ăştia nu vor veni cu mâna goală, şi nici în vilegiatură, vor veni cu mari şi importante cadouri. Mai întâi, vor veni cu regele, cu Mihai, pe care îl vor repune pe tron. Apoi, vor striga un catalog, în care numele bunicului ar fi fost, dacă nu cel dintâi, oricum printre primele. Şi, dacă bunicul se va fi prăpădit între timp, va trebui să mă duc eu, să spun cine sunt etc. Şi apoi, după ce mă vor fi recunoscut, americanii ăia îmi vor da înapoi toate averile bunicului, confiscate de porcii de comunişti, plus dobânzile aferente. Nu ştiu despre ce averi vorbea, dar, cu siguranţă, era vorba de nişte averi foarte-foarte importante. Şi asta nu va fi totul! Americanii îşi vor cere iertare pentru toate necazurile suferite de bunicul şi, implicit, de mine, de la venirea comuniştilor la putere, şi vor compensa cu bani, cu mulţi, foarte mulţi bani, cei doi ani de canal efectuaţi, în mod abuziv, de bunicul. Şi, îi vor da înapoi, bunicului, toate gradele (?!) militare, ba încă îl vor avansa şi, fără doar şi poate, îi vor da o medalie, îl vor declara erou etc.

Bunicul meu a trăit trei decenii cu aceste iluzii. S-a prăpădit în primăvara anului 1975, dar nu a încetat nicio clipă să spere că, într-o zi, i se va face „dreptate”.

Mai târziu, am descoperit cu o oarecare surprindere că bunicul meu fusese un om înstărit, în raport cu majoritatea populaţiei, în acele timpuri, dar nicidecum un nabab. Iar gradele alea de care făcea mereu vorbire nu erau nici ele prea-prea: bunicul meu fusese plutonier-major de jandarmi. Bunicii mei au fost oameni simpli, fără prea multă şcoală, şi aproape deloc umblaţi: pentru bunica mea, „aventura vieţii” ei fusese „refugiul de la Piteşti”.

Niciodată n-am fost prea interesat de „averea familiei”, dar, totuşi, am încercat să aflu despre ce era vorba, şi despre ce era, atunci, România. Când „atunci”? Atunci, înainte de comunişti, pe vremea regelui.

Ei bine, în acea vreme, România era ... era altfel. Nu ştiu dacă pot zice că era mai bine, sau că era mai rău ... era doar altfel. Da, a fost un timp când leul era „valută-forte”, dar, în acelaşi timp, marea majoritate a populaţiei se zbătea într-o sărăcie cruntă. Da, exista o lume de savanţi şi literaţi cu totul deosebită, dar trei aferturi din populaţie nu ştia să scrie sau să citească. Da, au existat nişte realizări economice, dar şi foarte-foarte multă corupţie. Pe scurt, cine spune că, în timpul monarhiei totul a fost ok şi au curs râuri de lapte şi miere, iar pe timpul comuniştilor (sau după 1989) totul a fost de căcat, că nimic nu a mers bine etc., ori e cretin, ori e canalie.

De fapt, ar trebui să clarificăm, dintru început, o anumită chestiune, şi anume: când a devenit România republică? În 30 decembrie 1947, veţi spune, fiindcă aşa scrie în cartea de istorie. Bun, şi ce mai zice cărticica aia? Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci?

În ziua de 30 decembrie 1947 Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe  regele Mihai I să abdice, şantajându-l cu executarea a peste 1000 de studenţi anticomunişti ţinuţi sub arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, regele a semnat documentul de abdicare, pentru sine şi urmaşii săi. Astea au fost faptele, care nu sunt contestate de niciuna dintre părţi. Ok, şi-atunci care mai e treaba cu pretenţiile şi opţiunile monarhice ale unora?

Păi, zic monarhiştii, prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul este lovit de nulitate. Ok. În plus, comuniştii au nesocotit faptul că regele nu putea acţiona decât în nume propriu şi nicidecum în numele instituţiei monarhice ca atare. Mmm ... aici e ceva ce nu înţeleg. Adică, zic monarhiştii, putem accepta ideea că Mihai a renunţat la drepturile sale, şi, implicit ale urmaşilor săi, dar nu avea cum să abolească monarhia. Bine, dar atunci cine ar putea fi persoana cea mai îndreptăţită să acceadă la ipoteticul tron al României? Păi, dacă Mihai şi urmaşii au renunţat, atunci ar trebui să găsim un om care să ştie cu ce se mănâncă munca asta de rege, nu putem pune aşa, pe oricine, nu? Cioabă ar fi o opţiune destul de bună, nu? Sau Iulian, că ăsta e şi mai şi. Sau pe Guţă, că şi el e rege, al manelelor. Da’ de ce să ne mai pierdem timpul? Îl punem direct pe Băselu, şi ne luăm de-o grijă. Da, Băsescu e, sigur, cea mai bună opţiune, fiindcă, în felul ăsta răspundem şi următoarei obiecţii a monarhiştilor: aceea că abolirea monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României. Da’ de ce? Fiindcă, aşa cum regele Carol I a fost adus pe tronul României în urma unui plebiscit la care a obţinut o covârşitoare majoritate favorabilă, tot aşa şi abolirea monarhiei ar fi trebuit să fie confirmată printr-un referendum. Zău? Atunci, Băsescu a fost confirmat prin referendum şi nu o dată, ci de două ori: în 2004 şi în 2009. În plus, şi aici este o chestiune esenţială asupra căreia trebuie să insistăm, în cazul lui Băsescu, întâi au avut loc alegerile/referendumul, şi abia apoi, în urma rezultatelor acestor alegeri, a fost validat preşedinte, iar în cazul lui Carol I, lucrurile au stat exact pe dos. Şi apoi, ce a fost, oare, Cuza? Preşedinte de republică? Ce formă de guvernământ s-a schimbat atunci?

De fapt, Carol I şi-a început, efectiv, domnia, în aprilie 1866, în 10 mai a fost proclamat domnitor, şi abia în 26 martie 1881, după Războiul de Independenţă, a devenit rege. Aşa că ... Bun, mergem mai departe. 

Mai zic monarhiştii că la şedinţa Adunării Deputaţilor, în urma căreia a fost prin adoptată legea nr. 363, care proclama Republica Populară Română şi abroga Constituţia din 1923, ar fi fost nelegală, deoarece nu a fost întrunit cvorumul necesar pentru asemenea decizii, doar 60 de deputaţi fiind prezenţi. Aşa o fi, nu zic nu, e o problemă care trebuie descâlcită, fie şi numai din interes istoric. Dar, până atunci, cred că ar trebui să descâlcim votul, mult mai recent, pe legea pensiilor. Să vedem ce-a fost cu votul ăla şi-apoi o să vedem şi ce s-a întâmplat acum mai bine de şase decenii.

Am pus o întrebare, o repet: când a devenit, de facto, România, republică? În 1989, România avea în fruntea ei un şef de stat care îşi zicea preşedinte – ţara însăşi se numea republică – un preşedinte care nu fusese ales niciodată de popor. A, da, poporul alesese deputaţii din MAN, şi apoi aceştia ... Poporul alesese? Poporul alesese, într-adevăr?

 

Nu, Ceauşescu nu a fost ales niciodată, nici măcar în interiorul partidului. Ceauşescu s-a impus, nu intrăm acum în detalii, ulterior au fost simulate şi nişte alegeri, în anumite structuri, şi gata, asta a fost. A „domnit” douăzeci şi cinci de ani fără a fi ales niciodată. În plus, dacă nu ar fi avut loc evenimentele din ’89, probabil că ar fi fost succedat de fiul său, Nicu Ceauşescu. Probabil ... oamenii erau, oricum, pregătiţi pentru un asemenea scenariu şi vorbeau despre el, dar e posibil ca unele lucruri să fi fost inventate sau „înflorite” şi de cei care au organizat înlăturarea sa de la putere.

Ei, şi în aceste condiţii, putem afirma că România era, la începutul lui decembrie 1989, republică? Pentru că aşa scria în Constituţia ei? Din punctul meu de vedere, România a devenit cu adevărat republică, doar în celebra duminică a orbului, 6 mai 1990, când Ion Iliescu a devenit primul preşedinte ales al României. Că a fost manipulare, că n-a fost, e a fost o alegere bună sau o alegere proastă, acum nu mai are importanţă. Important este doar faptul că, pentru prima oară în istoria sa, cetăţeanul român a putut vota pentru a-şi alege preşedintele. Pentru acest drept esenţial, democratic, al poporului român, de a-şi alege, în mod direct, conducătorul, s-a luptat vreme de sute de ani. Acum, însă, unii ar vrea să ne întoarcem în trecut. Unii în 1989, alţii în 1947, şi, poate alţii, mai îndrăzneţi, direct în evul mediu. Am zis „unii”? Unii foarte mulţi. Intolerabil de mulţi. Printre ei, din păcate, şi Crin Antonescu. Care e şeful PNL, dar şi monarhist din convingere (?!).

De ce e Antonescu monarhist? Cu ce e superioară monarhia republicii?

Cu nimic, cu absolut nimic. Ba, zic unii, monarhia e mult mai bună, ce, se pot compara Carol I, Ferdinand sau chiar Mihai cu Iliescu, cu Constantinescu, cu Băsescu? Din punctul meu de vedere, da, se pot compara. De exemplu, Mihai, că el e singurul în viaţă, Mihai, ce mare brânză e şi cu el? Educaţie?! Hai, dom’le, puneţi mâna pe cartea de istorie şi vedeţi cam cum au stat lucrurile în cazul său. Taică-său, Carol, nu i-a dat niciun fel de educaţie, de fapt nici nu a vrut să ştie de dânsul. Gurile rele spun că, de fapt, Mihai nici nu ar fi fost fiul natural al lui Carol, şi că acesta ar fi ştiut acest lucru foarte bine. Nu ştiu, nu am probe să susţin aşa ceva, dar zvonul a existat, şi nu eu l-am inventat. De fapt, e foarte posibil să fi fost aşa. Toată lumea ştie ce viaţă aventuroasă a dus Carol, ce scandaluri a generat acesta. Sunt mărturii istorice incontestabile, Carol avusese deja un fiu, cu Zizi Lambrino şi era căsătorit cu Elena, dar patul îl împărţea cu Lupeasca. În plus, Carol al II-lea a încercat, cu ajutorul ruşilor, să îl înlăture pe Mihai de la tron, pentru a redeveni el rege, iar în condiţiile istorice ale vremii, era foarte posibil ca asta să nu fi fost posibil fără a-l elimina fizic. Să fi fost, oare, în stare, Carol al II-lea să-şi elimine propriul fiu natural? Nu ştiu, în aceste condiţii, orice versiune este egal probabilă, dar hai să nu ne legăm de acest amănunt. Vorbim doar de educaţie, da? Ei bine, nici maică-sa Elena nu i-a dăruit foarte multă afecţiune, şi nu i-a dat prea multă educaţie, iar copilul a crescut oarecum ca o buruiană, înconjurat de motoarele sale dragi. Aproape sigur, în această copilărie nefericită îşi are originea şi defectul său de vorbire şi capacitatea sa redusă de exprimare.

Şi, până la urmă, trebuie să ne legăm speranţele de un om care are, totuşi, 90 de ani? Chiar dacă, vreodată, ar fi putut reprezenta o opţiune, vremurile acelea au trecut de mult. Doar dacă nu dorim ca, în spatele unui astfel de bătrân, să-şi facă tot felul de indivizi jocurile lor politico-economice.

Standardul de viaţă al cetăţenilor monarhiilor nord-europene este unul foarte ridicat? Ok, dar care e legătura cu monarhia? De ce nu vorbim de monarhia din Bhutan, Lesotho sau din Swaziland? Sunt mulţi factori care determină bunăstarea unui popor, iar forma de guvernare e doar unul dintre ele, printre cele mai puţin importante. Apropo: iată cum a reuşit fostul prim-ministru, C.P. Tăriceanu, să evite o „capcană” întinsă de un ziarist. Întrebat fiind dacă preferă sistemul politic republican sau, dimpotrivă, pe cel monarhic, acesta a răspuns că preferă statul de drept. Un răspuns din care actualul lider liberal ar avea multe de învăţat. Dacă ar vrea şi ar putea.

Sistemul monarhic încalcă un principiu democratic elementar, apărat cu străşnicie de liberali, de adevăraţii liberali: acela al egalităţii oamenilor în faţa legii. Nu, nu vorbim de şanse egale, ci de egalitate în faţa legii. Într-o monarhie, toţi oamenii sunt egali, iar regele şi familia sa şi mai egali. Hai, că primul născut sau urmaşul desemnat ar mai putea renunţa la tron, dacă nu îl atrage atât de mult „meseria” asta, dar, pentru un peizan oarecare, nu există nicio şansă, absolut niciuna de a deveni rege, atâta timp cât respectă legea. Într-o monarhie, legea însăşi nu e dreaptă, legea însăşi e antidemocratică, legea însăşi instituie inegalitatea oamenilor.

Cum poate justifica monarhul existenţa monarhiei? Bun, hai să zicem că el, monarhul, a fost confirmat printr-un referendum, precum Carol I. Dar, vorbim de monarhie, nu de monarh. Pot eu să hotărăsc acum, am acest drept moral, de a hotărî asupra a ceea ce urmează să se întample teoretic, şi peste un secol, şi peste două, şi oricând? Legal? Nu, asta nu se poate. Atunci? Atunci, exclusiv prin invocarea divinităţii. Regii sunt, se ştie, „unşii” lui Dumnezeu. Aţi auzit vreodată de o monarhie atee? Nu, nu de un rege, ci de o monarhie? E absurd, monarhia, ca instituţie nu poate fi justificată prin argumente „pământene”. Monarhiile încalcă, așadar, dreptul la conștiință. La libera conștiință. 

Da, dar la noi, republica şi-a dovedit limitele. Am avut / avem trei preşedinţi: Iliescu, Constantinescu, Băsescu – am arătat de ce pe Ceauşescu nu-l pun la socoteală – care a fost/este bun? Niciunul? Da, niciunul, aşa este, dar cine este de vină pentru asta? Nu noi, oamenii, poporul, cei care am mers şi am pus ştampila pe numele lor? Şi atunci? De fapt, ce dorim, oare noi, ca popor? Uite: în colegiul meu, oamenii au votat la cameră pe Alin Popoviciu. A fost ales cu peste 50%. Îl cunoaşteţi pe Alin Popoviciu – cine nu-l cunoaşte pe Alin Popoviciu? Da? Şi ce părere aveţi? Indiferent ce părere aveţi, părerea mea este asta: dacă eşti atât de ... de ... nu mai spun ... încât te duci şi pui ştampila pe Alin Popoviciu, sau pe unul ca el – ţara e plină de Alini Popoviciu – ce pretenţii să mai ai de la preşedinte? Sau de la rege, sau de la oricine? În general, ce pretenţii să mai ai?

Asta este. La noi problema nu este sistemul politic, dacă-i republică, dacă-i monarhie, dacă-i jamahirie sau ce-o fi, la noi problema e că partidele au nişte candidaţi de-ţi vine să fugi, iar alegătorii au o cultură de-ţi vine să verşi. Şi-atunci nu te poţi aştepta la nimic bun.

Să nu-şi dea seama, oare, Crin Antonescu (şi alţii ca el) cât de dăunătoare ar putea fi reîntoarcerea la monarhie? Dăunătoare? Depinde pentru cine. Veteranul acela de război care îl regreta pe Stalin nu o făcea pentru că îi aprecia şi regimul, ci pentru că atunci „putuse”. Nu contează ce, „putuse”, pur şi simplu. Tot asta e şi cu Crin, şi cu toţi susţinătorii lui monarhişti. Ei s-au născut neputincioşi. Şi vor şi ei să poată, măcar o dată! O dată şi-atât! Dar cum? Susţinând monarhia? Da, oricum, aliindu-te cu Ponta, cu Voiculescu, cu oricine te poate ajuta să-l dai jos pe Băsescu şi să-i iei locul. Pupându-i în cur pe unguri şi făcându-le mereu-mereu cu ochiul, doar-doar îl lasă pe Băsescu şi se-mpreunează cu liberalii? Băgându-l în partid pe Claudiu Săftoiu ... pe bază de ce? De „reîntregire” a familiei, sau cum? Câştigând alegerile pentru primăria din Baia Mare – dar, oare, cu adevărat au fost câştigate? - cu un câine de pripas, pe care tocmai l-ai dat afară din partid, dar acum îl susţii ca „independent”? Independent ... de ce? Faţă de cine? Stau şi mă-ntreb, în tot oraşul ăla, care este, după cum se ştie, fief liberal, nu s-a găsit un candidat liberal? Sau măcar un pesedist, trebuia sprijinit un aşa-zis independent? Sau, la Deva, îl dai afară pe primar - că nu-i bun, sau de ce? – dar apoi spui că e slăbiciunea ta din UNPR.

 

Nu ştiu, poate eu sunt cum nu trebuie, dar opinia mea, în momentul ăsta, este asta: Crin Antonescu este – hai să nu-i zic niciunul din cuvintele urâte care-mi vin în minte – este doar un ... neputincios, care transferă neputinţa sa asupra întregului partid, şi nu numai. Oare nimeni nu-şi dă seama de asta, sau cum? Sau, poate că e deja prea târziu, poate că Antonescu a confiscat deja partidul, că l-a transformat în jucăria sa, că şi-a înlăturat contestatarii, că nu se mai poate face nimic. Ar fi trist să fie aşa.

Adevărul e că m-am cam săturat de Crin Antonescu. Adevărul e că i-am iertat ceea ce, în opinia mea a fost o greşeală, i-am iertat două, i-am iertat nouă, dar până când? Până când, fiindcă, în loc să se îndrepte, le comite din ce în ce mai urât. Nu, eu nu mai cred în Crin Antonescu. Deja e prea mult.

Eu cred că, dacă nu se produce o schimbare majoră de atitudine la vârful PNL şi USL, există toate şansele ca rezultatele din 2012 să fie dezamăgitoare. PNL ar putea foarte bine să evite asta ... dacă ar putea? Cum? Schimbându-l imediat pe Crin din fruntea partidului, şi, bineînţeles, şi o parte din oamenii săi. Cea mai mare parte. Cu cine? Cu Tăriceanu, de exemplu. Fiindcă Tăriceanu e singurul care a obţinut nişte rezultate reale, nu doar gargară. Şi pentru că Tăriceanu a ştiut, într-adevăr, să se lupte cu Băsescu. Şi, mai ales, pentru că Tăriceanu ştie şi să tacă, ceea ce Crin n-o să ştie niciodată.

Tăriceanu tace şi acum. De ce oare? Poate din bun-simţ, poate din alte motive, cine ştie. Poate că speră, totuşi, ca, în al doişpelea ceas, Antonescu să se „dea pe brazdă”. Şi să câştige, într-adevăr, alegerile, din 2012. Mai ales că PDL a făcut şi va face în continuare tot ceea ce e posibil pentru a le pierde, iar PSD luptă (?!) alături de PNL. Dacă, nici în aceste condiţii, PNL nu câştigă, atunci ... chiar că nu mai e nimic de făcut.

S-a frânt „lancea lui Horea”?

Moţii dintr-un sat din Apuseni cu o şcoală de opt clase, în care numărul de elevi este de 10 - 11 - 13 elevi pe clasă au găsit soluţia pentru a evita desfiinţarea claselor cu mai puţin de 12 elevi. Se vor declara cetăţeni români de naţionalitate ...alta decât română.

Asta pentru că se vor încadra în aliniatul 2 al art.63 al legii educaţiei:

Art. 63

(1) In învaţământul preuniversitar, formaţiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educaţia antepreşcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puţin de 5 şi nu mai mult de 9;

învaţământul preşcolar: grupa cuprinde în medie 15 preşcolari, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 20;

c) învăţământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puţin de 12 şi nu mai mult de 25;

d) învăţământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 12 şi nu mai mult de 30;

e).............................

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în localităţile în care există cerere pentru forma de învăţământ în limba maternă a unei minorităţi naţionale, efectivele formaţiunilor de studiu pot fi mai mici decât minimul prevăzut de prezenta lege. Decizia privind înfiinţarea şi funcţionarea acestor formaţiuni de studiu aparţine Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu consultarea consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ respective. (sursa)

Ciudat. Foarte ciudat. Şi destul de greu de crezut. Dar, dacă e adevărat, atunci înseamnă că o mână de borfaşi portocalii a reuşit să facă, în doar doi ani, ceea ce nu a mai reuşit să facă nimeni, niciodată, şi anume să-i deznaţionalizeze pe moţi. Nu, nu, nu, nimeni, niciodată nu a reuşit să facă asta. Tocmai fiindcă nutresc un profund respect pentru aceşti oameni care au ştiut, de-a lungul veacurilor pline de vicisitudini, să-şi poarte cu demnitate identitatea naţională, limba, datinile, plătind, de multe ori, cu întreaga agoniseală, cu libertatea, sau chiar cu viaţa această nemaipomenită „insolenţă”, îmi vine greu, foarte greu să cred o astfel de ştire. Dar, dacă e adevărat, e foarte-foarte trist. E, pur şi simplu, de necomentat.

Şi, dacă tot au făcut-o, dacă tot s-au declarat de altă naţionalitate, se vor fi declarat, oare, nemţi? Măcar atât …

Despre Mihai Creangă

Vezi mai multe din Emisiuni TV pe 220.ro

Nu, nu am nicio problemă cu astfel de oameni. Dar … există un dar. Sau mai multe. Aşadar:

- Dacă oamenii ăştia s-au născut, au crescut şi trăiesc în pădure, sau în şatră, unde n-au văzut o carte, e ok. Asta este situaţia, şi nu e vina lor. Dar nu, nu e aşa. Oamenii ăştia vorbesc de şcoală, ca despre o experienţă de pe urma căreia nu au rămas cu nimic, în afară de amintirea a multe-multe cărţi despre care, probabil, cineva a vorbit … degeaba.

- În România, fiecare cetăţean este obligat, prin lege, să promoveze un anumit număr de clase, în prezent zece. Ei, oamenii din filmuleţ aveau „faţă.” de absolvenţi de zece clase? Aşa trebuie să se exprime un absolvent de zece clase? Nu, nicidecum. Şi atunci? Atunci, sunt posibile două lucruri: fie nu au absolvit zece clase, fie le-au absolvit în mod fraudulos. Şi într-un caz, şi în celălalt, sunt în afara legii. Şi ce dacă sunt în afara legii? Doar n-o să-i închidem pentru atâta lucru, nu?

Nu, dar, de vreme ce ei îşi permit să încalce legile statului român, de ce statul român le dă aceleaşi drepturi, ba chiar mai multe decât celor care respectă legile ţării? Pentru că, un individ care a absolvit zece clase pe bune, are şanse mult mai mici de a beneficia de ajutor de şomaj, sau de încălzire etc. În plus, aceşti indivizi aflaţi, repet, în afara legii, au drept de vot! Ca mine, ca tine, ca oricare altul. Au dreptul de a hotărî în problema viitorului meu, al copiilor mei … nu e un pic cam mult?

Educaţia nu (mai) merită

Ca urmare a numărului extrem de mic de candidaturi primite pentru cea de-a doua ediție a Școlii de vară ”Educația merită!” (8 instituții de învățământ) și deoarece, cu excepția Școlii generale Dărmănești, Dâmbovița, în toate celelalte formulare de aplicație am constatat că măcar un eseu era plagiat, total sau parțial , de pe diferite site-uri, fără ghilimele și fără citarea sursei, fapt care duce la excluderea automată a candidaturii din competiție, Școala de vară ”Educația merită!” ediția 2011 se anulează. (sursa)

Câh! Nasol moment. Dar, acestea sunt rezultatele mult-trâmbiţatei reforme din educaţie şi a pedagogiei de tip „goagăl”.

Ce se întâmplă cu blogspotul?

La mine este inaccesibil în mod frecvent şi mi-a şi şters ultimele două posturi. A mai păţit cineva aşa ceva?

Cum ne putem proteja aparatura electrocasnică

Ori de câte ori achiziţionăm un bun de folosinţă îndelungată, mai cu seamă atunci când preţul a fost semnificativ, tot ceea ce ne dorim este să ne bucurăm de acel obiect un timp cât mai lung, dacă se poate până ne plictisim, sau devine atât de demodat încât hotărâm să ne dispensăm de el, în favoarea unui model mai nou. Doar asta înseamnă „folosinţă îndelungată”, nu?

Din păcate, sunt şi situaţii în care această dorinţă nu se materializează, din diverse motive, cele mai mai importante ţinând de modul de exploatare. Oricât de bine construit ar fi un astfel de bun, oricât de avansată ar fi tehnologia utilizată pentru a-l realiza, în condiţii de exploatare necorespunzătoare viaţa sa va fi scurtă.

Pentru a funcţiona în condiţii optime, sau pentru a funcţiona, pur şi simplu, toate aparatele electrocasnice au nevoie de curent electric furnizat la o anumită tensiune şi o anumită frecvenţă. În mod normal, furnizorul nostru de energie electrică are grijă ca variaţiile de tensiune înregistrate la prizele din locuinţa noastră să se încadreze în limitele necesare pentru funcţionarea în condiţii optime a aparaturii noastre electrocasnice. Dar, asta este doar teorie, deoarece fiecare dintre noi ştie că, în realitate, aceste variaţii pot fi mult mai mari, de asemenea, că pot avea loc întreruperi, mai mult sau mai puţin întamplătoare, în furnizarea energiei electrice etc., cu efecte corespunzătoare asupra funcţionării aparaturii noastre electrocasnice. Aceste fluctuaţii de tensiune constituie cel mai important factor de distrugere sau defectare prematură a aparaturii noastre electrocasnice. Fiecare astfel de variaţie de tensiune, dincolo de limitele normale, înseamnă, în cel mai bun caz, reducerea duratei de viaţă a aparatului respectiv cu câteva secunde sau minute, iar în cel mai rău caz ... ei, bine, despre cel mai rău caz nu vreau să vorbesc.

Se cuvine, aşadar, să luăm, din vreme, toate măsurile necesare pentru a contracara efectele acestor variaţii de tensiune. Dar cum? Prin achiziţionarea unui aparat de tip UPS (sursă neintreruptibilă de tensiune).

Există nenumărate modele de UPS-uri, de la cele mici, de uz casnic, până la cele special concepute pentru a asigura protecţie unei instituţii, sau unui cartier, sau unui întreg oraş. O opţiune foarte bună, din punct de vedere al raportului preţ/calitate, pentru o locuinţă obişnuită, poate fi reprezentată de PWUPS-650VA-AA01, un echipament de tip UPS cu care oferă o foarte bună protecţie la supratensiune pentru 6 prize shuko, asigurând şi funcţionarea neîntreruptă a 3 dintre ele, în cazul unei căderi complete de tensiune. Protectorul are o protecţie la supratensiune de 480 de Joules, protecţie la internet , software management inclus, port de comunicare USB, iar bateria este protejată împotriva prafului. Echipamentul este produs de RPC, prin divizia de consumer n’Joy şi este disponibil în reţeaua magazinelor Metro, precum şi pe internet, la o serie de retaileri precum PC Fun, PC Garage, Cel, Evomag. Preţul recomandat de producător este de 269 de lei, dar, cu puţin noroc, l-aţi putea găsi şi la un preţ mai mic. E o investiţie care vă poate scuti de multe bătăi de cap.

Have fun!

HAARP

Merită văzut!

Voci uitate: Ştefan Iordache

Adevărata criză (2): ce fac alţii?

Remarcam, într-o postare anterioară, că rapida epuizare a combustibililor fosili, în speţă a petrolului, pune omenirea, statele lumii, într-o situaţie nouă şi deosebit de gravă. Ce fac, în aceste condiţii, marile puteri ale lumii?

Pentru moment, depun toate eforturile pentru a se poziţiona mai aproape – din toate punctele de vedere - de sursele de materii prime încă uşor accesibile.

Dar, acestea se împuţinează pe zi ce trece, astfel că, mai ales noile puteri economice, al căror ritm de dezvoltare este foarte rapid, colonizează noi spaţii geografice care, în aparenţă, nu prezintă un interes major pentru realizarea de mari investiţii economice, din varii motive: exploatarea dificilă a materiilor prime, instabilitatea politică şi legislativă etc. Atractivitatea ofertelor acestor noi mari puteri constă în mâna de lucru extrem de ieftină, în comparaţie cu cea occidentală.

Astăzi vom analiza situaţia celei mai noi şi dinamice superputeri mondiale, China.

Aflat încă în închisoare, Jawaharlal Nehru, viitorul prim-ministru al Indiei independente vorbea, încă din de la începutul anilor ’40, de o viitoare uniune chino-japoneză, deşi, la ora când profeţea acest lucruri, cele două naţiuni se aflau într-un război crâncen şi era evident că resentimentele reciproce aveau să întârzie vreme de decenii normalizarea relaţiilor dintre ele. Cu toate acestea, interesele convergente ale celor două mari puteri au determinat şi vor determina şi în continuare o apropiere şi o integrare politico-economică a celor două naţiuni. Dar, despre asta, la timpul său.

Istoria nu a fost deloc generoasă cu marele stat asiatic în primele decenii de după cel de-al doilea război mondial, astfel că, înainte de anii ’70, Republica Populară Chineză era un stat subdezvoltat şi suprapopulat, care se bucura că poate stabili relaţii economice şi politice privilegiate cu o ţară precum România, de la care avea multe de învăţat! Lucrurile au început, însă, să se schimbe radical odată cu dobândirea statutului de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, şi, mai ales, după venirea la putere a lui Deng Xiaoping, când China începe să înregistreze ritmuri din ce în ce mai alerte de dezvoltare, devenind una dintre principalele puteri economice ale lumii.

Principalul atu al economiei chineze, în această perioadă, a fost reprezentat de preţul incredibil de mic al mâinii de lucru autohtone, dar liderii comunişti ştiau că acest avantaj relativ nu era suficient pentru a aduce China în prim-planul economiei mondiale. De aceea, pe de o parte, s-au preocupat de ridicarea calitativă a învăţământului şi educaţiei, ajungându-se, astfel la situaţia în care performanţa sistemului chinezesc de educaţie din zonele economic dezvoltate este substanţial mai bună decât aceea a oricărui alt sistem educaţional concurent. Nici acest lucru nu a fost considerat suficient, şi astfel China şi-a început expansiunea politico-economică de tip „soft”, în tradiţia milenară a chaogong-ului.

China nu a fost niciodată o ţară săracă, dimpotrivă. China dispune de resurse minerale, fier, cărbune, petrol, etc. cu adevărat impresionante, în cifră absolută, dar, raportate la scara acestei ţări de dimensiuni continentale, ele nu mai par atât de importante. Putem vorbi, aşadar, de o oarecare sărăcie relativă, sau, mai degrabă, neîndestulare. Tocmai această neîndestulare a Chinei a constituit, în acest caz, un avantaj. Chinezii au înţeles că ponderea, în preţul unei mărfi, a cheltuielilor cu munca vie avea să scadă destul de abrupt, odată cu dezvoltarea tehnologiilor şi împuţinarea materiilor prime, astfel că avantajul relativ al ieftinătăţii forţei de muncă nu va putea fi menţinut foarte multă vreme. De aceea, China a început să manifeste un interes deosebit faţă de toate acele resurse dispreţuite de alte naţiuni, considerate mai bogate.

Astfel, China a devenit, încă de acum mai bine de un deceniu, cel mai activ investitor în economiile statelor africane. Realizând multiplele oportunităţi oferite de aceste investiţii cu grad ridicat de risc, guvernul de la Beijing a decis reorientarea priorităţilor investiţionale către continental african.

În general, percepţia opiniei publice din lumea occidentală asupra Africii este una destul de limitată. Despre Africa nu se vorbeşte decât atunci când are loc un dezastru umanitar, o calamitate, un genocid, un război, o schimbare de regim, alte lucruri cu conotaţie negativă, dar deloc, sau aproape deloc nu sunt prezentate şi alte aspecte despre această regiune a lumii. Dacă foametea sau sărăcia sunt, încă, fenomene endemice într-o importantă parte a continentului, nu e mai puţin adevărat că, în alte părţi, chinezii realizează investiţii gigantice, preluând direct sau indirect controlul asupra resurselor acestui continent.

Cheia care a deschis drumul Chinei către imensele surse de materii prime de pe continentul african, în mare parte încă neexploatate, sau chiar necunoscute, a fost disponibilitatea guvernului chinez de a investi enorm în dezvoltarea statelor vizate. Practic, Beijingul a devenit un sponsor permanent al proiectelor de infrastructură de pe continent, iar în plan politic, şi-a folosit cu suces poziţia sale de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU pentru a se afirma ca un puternic aliat al regimurilor totalitare, nedemocratice, corupte, din diferite ţări, nu numaimde pe continentul african. Strategia se pare că a funcţionat de minune, deorece, după războiul din Vietnam, pierdut oricum, de americani, niciun stat care a întreţinut relaţii excelente cu Beijingul nu a fost vreodată atacat, indiferent cât de mari ar fi fost abuzurile puterii din acea ţară. Amintim, de exemplu, Coreea de Nord, sau Birmania, unde junta militară aflată la putere a asasinat zeci de mii de cetăţeni fără nicio reacţie majoră din partea comunităţii internaţionale.

Activitatea politico-economică chineză în Africa a demarat încă din anii ’60 când guvernul comunist de la Beijing a căutat susţinere pentru recunoaşterea internaţională a propriei legitimităţi asupra conducerii statului chinez în faţa regimului de la Taipei. Adversarul ideologic, Taiwanul, făcea un lobby puternic susţinut financiar printre toate statele lumii pentru a obţine o recunoaştere a dreptului său de a conduce întreaga ţară. În cadrul acestor iniţiative diplomatice guvernul comunist a reuşit să stabilească relaţii diplomatice la nivel de ambasade cu foarte multe dintre noile ţări care apăreau pe harta politică a Africii în urma procesului de decolonizare.

Lipsită fiind de resurse financiare consistente, China a încercat pentru început să capete sprijinul mult dorit prin activităţi de consiliere şi chiar pregătire a unor grupări militare africane dornice să acceadă la putere. În acest joc dificil pe care şi l-a asumat să îl conducă, Beijingul a ajuns în anumite momente de cealaltă parte a baricadei faţă de cealaltă putere a comunismului mondial, U.R.S.S. Confruntarea celor doi coloşi ai lumii comuniste s-a desfăşurat în mod indirect prin faptul că fiecare parte a ales să susţină o grupare militară care dorea să preia puterea în statul Zimbabwe. China a ales să acorde sprijin militar conducătorului grupării ZANU, Robert Mugabe, în timp ce URSS a sprijinit cu armament şi instructori pe Josua Nkomo conducătorul ZAPU. Victoria a fost obţinută de gruparea ZANU şi de Robert Mugabe, care a decis menţinerea unei relaţii privilegiate cu China.

Ulterior, pe fondul desfăşurării „Revoluţiei Culturale”, relaţiile chino-africane vor intra într-un con de umbră, destinderea venind abia la începutul anilor ’90, când reformatorul Den Xiaoping va conştientiza importanţa menţinerii unei relaţii privilegiate cu statele africane, singurele surse accesibile de materii prime atât de necesare unei economii în continuă dezvoltare.

Filozofia după care îşi conduce China politica în Africa este de a ajuta aceste state să diminueze dependenţa economică faţă de grupul celor mai industrializate puteri ale lumii, în special faţă de vechile puteri coloniale. Ei susţin că abia acum începe decolonizarea. Cu toate acestea, investiţiile făcute de ei nu sunt foarte bine privite de africani, care îi acuză de perpetuarea unor obiceiuri din perioada colonială. Sistemul de funcţionare a întreprinderilor fondate de chinezi este unul foarte dur şi de multe ori înjositor.

Serviciul de Cercetări al Congresului de la Washington a dat publicităţii un material în care se precizează că în perioada 2001-2004 statul chinez s-a instalat pe poziţia a treia în topul exportatorilor de armament pe continentul african, după Rusia şi Germania. Ei critică faptul că aceste arme au fost direcţionate către cele mai brutale şi represive regimuri dictatoriale africane: regimul lui Bashir din Sudan, regimul lui Mugabe din Zimbabwe, precum şi grupărilor paramilitare din zona marilor lacuri, contribuind la creştere numărului de victime în conflictele interetnice desfăşurate în aceste regiuni.

Politica economică pe care China a promovat-o în Africa a fost inspirată, poate, din propria experienţă a anilor ’70-’80 când, datorită unui influx de capital străin, inclusiv românesc, ţara a putut evolua de la postura de exportator de materii prime la cea de superputere economică a zilelor noastre. La sfârşitul anilor ’70, China reprezenta principalul furnizor de materii prime al Japoniei. Petrolul, minereurile feroase şi neferoase şi mai ales cărbunele de care o ţară neindustrializată, cum era, în acel timp, China, reprezentau principalele produse la export ale Beijingului. Cu ajutorul unui împrumut de 10 miliarde de dolari China a început procesul de reconstrucţie a economiei, un accent important fiind pus pe modernizarea infrastructurii care la acea vreme în unele regiuni era ca şi inexistentă.

Direct interesată, la rândul său, în exploatarea resurselor naturale, Japonia a contribuit şi cu tehnologia necesară construcţiei de porturi, unităţi de producere şi transport a energiei electrice şi nu în ultimul rând a şoselelor şi căilor ferate.

În momentul de faţă China aplică aceeaşi politică investiţională care a funcţionat cu succes în cazul său pentru ţările africane. Investiţiile directe în economiile acestor ţări se fac cu o mare largheţe ţinând cont de profiturile uriaşe pe care le asigură. Această nouă politică a devenit mai vizibilă în special ca urmare a creşterii investiţiilor directe chinezeşti pe pieţele africane.

La nivelul anului 1991 volumul investiţiilor chineze directe pe pieţele de capital ale statelor africane era mai mic de 5 milioane de dolari, însă în numai 3 ani a crescut de peste 5 ori. În anii ce au urmat China a investit fără nici un fel de oprelişti în absolut orice, făcând ca volumul investiţiilor directe să urce de la 100 milioane în 1999 la 1,25 miliarde în 2004 şi să ajungă la peste 6 miliarde de dolari americani în anul 2006. Trendul se menţine ascendent cu rate de creştere pe care nu le poate prevedea nimeni, deoarece, indiferent de pierderile de moment, China îşi permite să investească fără limite pentru a instaura un monopol al pieţei.

Marele atu al Chinei în lupta cu lumea occidentală este faptul că cele mai mari investiţii sunt făcute prin intermediul companiilor de stat. Acest lucru constituie un important avantaj, în contrapartidă cu companiile private occidentale, deoarece sistemul centralizat este mult mai bine pregătit să suporte pierderile pe termen scurt, rezultate în urma unor investiţii neinspirate sau din perspectiva practicării preţurilor de dumping.

În ceea ce priveşte volumul schimburilor comerciale dintre China şi statele africane trendul este acelaşi, cel de creştere fără a putea fi estimat nivelul la care se intenţionează a se ajunge. Dacă la începutul anilor ’80, volumul schimburilor comerciale era practic inexistent: 12 milioane de dolari americani în 1980, el va ajunge de 10 miliarde de dolari în 2000 şi nu mai puţin de 55 de miliarde în 2006!

Începând cu anul 2004, China a devenit principalul partener economic al celor mai importante state africane. Creditele directe pe care China le direcţionează către economiile acestor state nu sunt condiţionate de îndeplinirea unor condiţii politice, ba mai mult, nu trebuie rambursate în bani, ele fiind garantate cu produse ale acelor state. Trocul a devenit principalul mijloc comercial utilizat în relaţiile comerciale dintre cele două părţi. Lipsite fiind de lichidităţi financiare, dar foarte bogate în resurse minerale, statele africane rambursează costul investiţiilor chinezeşti cu produsele de care dispun. Astfel în schimbul construcţiei unor căi ferate, spitale, şcoli şi a unui performant sistem de aprovizionare cu apă, guvernul angolez îşi ia angajamentul să returneze Chinei petrol, pe care acesta mai mult se obligă să îl şi extragă cu propria sa tehnologie. Acest sistem funcţionează foarte bine şi în cazul altor state unde investiţiile chineze creează noi oportunităţi de dezvoltare. Sistemele hidroenergetice proiectate şi construite de China în Republica Congo şi în Ghana sunt achitate în ulei, cacao şi fasole. Acest sistem favorizează ambele părţi, ale căror economie este forţată să se dezvolte şi a căror produse îşi găsesc uşor piaţă de desfacere, care în contextul globalizării rapide şi a mediului concurenţial foarte puternic, ar fi foarte greu să o obţină.

Într-un fel, chinezii nu au făcut altceva decât să copieze modelul promovat, înainte de 1989, de dictatorul Nicolae Ceauşescu, în timpul căruia, România a investit sume enorme, pentru dimensiunile şi puterea economică ale ţării noastre, în dezvoltarea continentului african, cu rezultate mai mult sau mai puţin pozitive în ceea ce ne priveşte.

Accesul chinezilor în acest areal geografic care prin definiţie era considerat a fi în sfera de influenţă europeană nu a fost tocmai uşor de realizat. Naţiunile europene direct interesate de menţinerea acelor pieţe de desfacere au reacţionat virulent în special prin intermediul presei şi mai puţin prin luarea de poziţii oficiale. Una dintre excepţii este Sudanul aflat în conflict etnic prelungit şi unde China este acuzată oficial de susţinerea acestui genocid prin livrările de armament pe care le face spre această ţară, la schimb cu petrolul care, în sine, reprezintă mărul discordiei. În acest caz, media occidentală a demarat o adevărată campanie de urmărire a investiţiilor pe care China le face pe continentul african şi de evidenţiere a aspectelor negative ce ţin de aceste investiţii directe. Astfel, investiţiile pe care statul chinez le face pe continent sunt condiţionate de acceptarea unui întreg pachet investiţional format din fonduri, tehnologie, dar şi din specialişti şi muncitori chinezi. Aceştia de cele mai multe ori înlocuiesc în totalitate forţa de muncă locală. Ei sunt organizaţi în mici colonii de muncitori de până la 2000 de membri care funcţionează după regulile stabilite la Beijing, fără a interacţiona foarte mult cu autorităţile sau cu populaţia locală. O dată cu creşterea investiţiilor pe care le fac chinezii în ţările africane creşte şi comunitatea chinezească din acel stat. Astfel, Nigeria este unul dintre aceste exemple. Înregistrând o rată a şomajului de peste 6% raportată doar la populaţia urbană, ea are angrenaţi în economie peste 70.000 de cetăţeni chinezi. Aceştia se regăsesc în număr semnificativ şi pe teritoriul altor state putând fiind distribuiţi astfel: Africa de Sud cu peste 250.000, Zambia 50.000, Sudan 35.000, Angola 40.000, Algeria 30.000, şi aşa mai departe. Trebuie remarcat că aceste cifre se referă doar la muncitorii şi specialiştii chinezi care lucrează în ţările respective pe baza unor contracte bilaterale, nu şi la mulţimea imigranţilor chinezi ajunşi individual în ţările africane.

Nu de puţine ori, China a fost acuzată în mod deschis de sabotarea economiilor africane, prin tehnici de dumping. Aceste acuzaţii au fost discutate la cel mai înalt nivel.

Foarte atentă la acest tip de publicitate negativă, China a încercat să nuanţeze politica sa în domeniul socialului în ceea ce priveşte angrenarea populaţiei autohtone în câmpul muncii. Ca urmare a acestui nou tip de abordare, guvernul de la Beijing a încurajat unele state africane să-şi reformeze politica privind ocuparea forţei de muncă. Guvernul Republicii Democratice Congo a încheiat un parteneriat cu firmele chinezeşti care concesionaseră lucrări în domeniul minier şi a stabilit ca acestea să subcontracteze o parte a lucrărilor către firme autohtone. Mai mult decât atât, a stabilit obligativitatea ca acestea să utilizeze efectiv în lucrări maxim 20% forţă de muncă adusă din China. Datorită faptului că o mare parte a forţei de muncă ce va fi angrenată în procesul de producţie este necalificată, firmele chinezeşti au preluat şi obligaţia de a iniţia şi cursuri de formare a acestora pentru o serie de meserii.

Utilizând acest tip de politică inteligentă, China areuşit să îşi îmbunătăţească imaginea în mod considerabil în faţa opiniei publice din statele respective şi din întreaga lume, făcând doar unele concesii minore, în timp ce statele africane beneficiază, aparent, de investiţii financiare şi infuzii de tehnologie fără de care nu pot demara procesele de producţie, de o forţă de muncă calificată pregătită cu costuri minime şi de avantaje politice considerabile, toate acestea în schimbul concesionării, pe termen lung, a bogăţiilor naţionale, şi prin accentuarea dependenţei politico-economice de regimul de la Beijing!

În cadrul politicii globale a Chinei, Africa joacă un rol de seamă în strategia de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung. Guvernul chinez a încetat de mult să urmărească doar simple obiective economice, el dorind, de asemenea, o consolidare masivă a influenţei sale pe continent din toate punctele de vedere, inclusiv din perspectivă culturală.

Mai vechiul deziderat al Chinei de a bloca recunoaşterea Taiwanului de către statele africane rămâne în continuare unul dintre obiectivele diplomatice majore, însă la acesta se adaugă promovarea culturii şi civilizaţiei chineze. Un prim exemplu de reuşită în acest sens ne este oferit de iniţiativa guvernului din Liberia de a demara un program în parteneriat cu China de învăţare a limbii chineze. În urma unor investiţii gigantice de peste 2,6 miliarde dolari pentru exploatarea unor zăcăminte de fier, guvernul de la Beijing a demarat şi un program de popularizare a limbii chineze. În colaborare cu Ministerul Tineretului şi Sportului din Liberia s-au organizat cursuri intensive de învăţare a limbii chineze, modificându-se, în acest sens, programa şcolară, pentru a cuprinde această această disciplină de studiu! Oficial, justificarea acestei măsuri este tocmai amploarea extraordinară a schimburilor comerciale şi tehnologice dintre cele două ţări, precum şi importanţa în creştere a exporturilor de tehnologie venite dinspre China spre Liberia, tehnologie care a început să fie însoţită de instrucţiuni de utilizare exclusiv în limba chineză. Menţionăm, de semenea, apariţia în cadrul emisiunilor radiofonice şi de televiziune, a unor programe în limba chineză, destinate, chipurile, comunităţii chineze stabilite în această ţară.

Modul în care China a reuşit să-şi ridice economia după catastrofalele eşecuri înregistrate de Mao Tze Dun în „marele salt înainte" şi faimoasa sa „Revoluţie culturală" a devenit un reper important pentru statele africane aflate în căutarea unei soluţii viabile pentru refacerea propriilor economii. Astfel, prim-ministrul al Etiopiei, Meles Zenawi, susţine că modelul occidental de dezvoltare economică este depăşit, iar fiecare dintre statele africane este liber să-şi aleagă propriul model de dezvoltare economică. Cu toate că trecutul său este unul controversat, iar credibilitatea sa internaţională este redusă, acest punct de vedere este promovat şi de alţi şefi de state sau guverne africane care văd asistenţa financiară şi tehnologică chineză ca singură alternativă pentru redresarea propriilor economii. Într-o conferinţă de presă susţinută în februarie 2007 el a declarat că China garantează pentru o dezvoltare durabilă bazată pe fapte, nu doar pe sfaturi şi condiţii de creditare greu de îndeplinit, cum procedează instituţiile occidentale. 

Apetitul pentru risc al guvernului chinez este maxim, acolo unde nimeni nu doreşte să investească el o face. De exemplu, în ciuda unor previziuni sumbre legate de profitabilitatea exploatării unor zăcăminte de fier în Gabon, specialiştii chinezi au decis că este oportun să demareze o investiţie de mai multe miliarde de dolari. Despre existenţa acestor zăcăminte existau informaţii precise încă din 1955, însă nici una dintre companiile vest occidentale nu îndrăznise să învestească bani într-un asemenea proiect. Pentru a putea exploata minereurile feroase companiile chineze au trebuit să construiască toată infrastructura, pornind de la drumurile de acces, căile ferate şi terminând cu portul de mare adâncime, capabil să primească în apele sale mineraliere de mare tonaj. Astfel de investiţii nu mai uimesc pe nimeni, în Africa îşi desfăşoară activitatea peste 1000 de firme chinezeşti cu afaceri în toate domeniile de activitate.

Cu prilejul Forumului economic internaţional desfăşurat la Beijing în noiembrie 2006, la care au luat parte nu mai puţin de 48 de şefi de state şi de guverne africane, liderii chinezi şi-au reafirmat puternic dorinţa de a rămâne principalii furnizori de servicii şi tehnologie ai continentului african. În urma acestei întruniri au fost semnate parteneriate strategice ce vizează reconstruirea infrastructurii africane.

Consolidarea Chinei în postura de „putere garantă” în cadrul noii ordini economice internaţionale depinde, în mare măsură, de controlul continentului african, sursă sigură de materii prime. Dar, interesele Chinei sunt mult mai vaste, şi ele vizează întreg mapamondul. De un mare interes va fi, de urmărit, în continuare, modul în care vor evolua evenimentele din Afghanistan după eliminarea lui Osama bin Laden. După cum se ştie –sau nu? – în adâncurile Afghanistanului este ascunsă o comoară a cărei valoare ar tăia respiraţia oricărui investitor, şi acest lucru îl ştiu foarte bine americanii, dar şi chinezii. Dar, despre asta, altădată.