sâmbătă, 30 iunie 2012

Iepuraşul

Proaspătul ales în fruntea PDL mârâie la premierul Victor Ponta. Povestea cu plagiatul, fireşte. Şi nu numai: „tot ce vedem este imaturitate şi amatorism, confuzie şi discurs populist, minciuni, corupţie, plagiat”.

Aşa este, are perfectă dreptate. Oriunde mă uit, nu văd decât aşa ceva. Dar asta nu de ieri, de azi, de când a venit la putere guvernul USL.

Sigur, domnul Blaga poate spune orice. Sigur, domnul Blaga poate ataca USL din toate poziţiile, cu înverşunarea şi îndârjirea pe care i le cunoaştem, şi care i-au adus binecunoscuta poreclă: „buldogul”.

Un singur lucru nu poate face, însă, domnul Blaga – cum nu poate face nici domnul Boc, cum nu poate face nici domnul Ungureanu ... cum nu poate face nimeni de la PDL. Nu poate vorbi de „alternativa PDL”. Fiindcă, această alternativă nu există. Ce fel de alternativă? La ce? Şi, mai ales, cu cine? Cu Roberta şi Udrea? Cu Tălmăceanu şi Popoviciu? Cu Boc şi Ungureanu? Şi, mai ales, cu matelotul beţiv?


Nu, din acest punct de vedere, Blaga nu poate spune nimic. Şi nu va spune nimic. Nu va spune nimic, şi nu va face nimic. Pentru că „a face ceva”, în cazul domniei-sale, nu înseamnă „a mârâi” la Ponta, sau la USL. A face ceva înseamnă „a sări la beregata” infractorilor. A tuturor infractorilor, şi cu precădere a celor din propriul partid. Asta ar face un adevărat „buldog”.

Va face, însă, domnul Blaga, acest lucru?

Nu, fiindcă domnul Blaga e, de fapt, un „iepuraş” care nu sperie pe nimeni, dar care se sperie grozav până şi de umbra urechilor lui lungi.

Nu-i aşa? Demonstraţi-mi că nu-i aşa.

joi, 28 iunie 2012

Despre oameni şi câini ... turbare şi alte suferinţe

De cunoscut, îl cunoştea de multă vreme. Nu erau, în mod necesar, apropiaţi, dar nici nu se evitau în mod ostentativ. Uneori, când îl întâlnea, îi mai dădea câte o bucată de pâine, de cele mai multe ori, însă nu-i dădea nimic. De ferit, nu se ferea de el, fiindcă nu-i remarcase vreo tendinţă majoră de agresivitate. Se întâmplase, totuşi, de câteva ori, să fie nevoit să-l înjure, sau să-l alunge, fiindcă devenise sâcâitor cu lătratul său. Dar, ştia el, omul, câinele care latră nu muşcă. Şi-apoi, de-aia îl făcuse natura câine, să latre, nu?

Toate până-ntr-o zi. În ziua aceea nefastă, jigodia a venit pâş-pâş, din spate, şi a atacat fulgerător. Cum s-a-ntâmplat exact , nimeni nu poate şti. Atâta că, în clipa aia, ochii jivinei erau congestionaţi de ură, iar balele îi curgeau din belşug.

Cum-necum, omul a ajuns acasă, şi-a oblojit, cât de cât, rănile, şi a trimis după felcer. După ce l-a consultat cu luare aminte, i-a spălat şi curăţat rănile, acesta din urmă a conchis: câinele fusese turbat. În vremea aceea, turbarea era incurabilă, iar cei care o contractau erau condamnaţi la o suferinţă îndelungată şi cumplită, urmată de o moarte cât se poate de ruşinoasă şi umilitoare. Şi nu, nu era vorba doar de suferinţa fizică, ci mai ales de cea morală. A turba echivala, în ochii oamenilor acelor timpuri, cu o crimă morală îngrozitoare. Şi asta pentru că, gândeau oamenii, în nemăsurata sa bunătate, Dumnezeu lăsase o cale de expiere şi pentru hoţi, şi pentru pentru ucigaşi, ba chiar şi pentru vrăjitori, numai pentru cei atinşi de turbare, nu lăsase nimic, nicio cale, doar suferinţă, umilinţă şi moarte.
- Hârtie şi creion, repede, imploră rănitul.
- Le am aici, pregătite, spuse felcerul, altfel un adevărat profesionist. Am trimis şi după notar.
- După notar? - se miră rănitul. Dar, de ce după notar?
- Fiindcă, ştiţi, m-am gândit că, probabil, în situaţia dumneavoastră ...
- Ha, ha, ha ... Sigur, sigur, o să-mi fac şi testamentul ... mai târziu ... dacă va fi cazul. Pentru moment, doar îmi notez pe cine am de muşcat!
*
Celor care nu înţeleg, le reamintesc că, în pofida hotărârii Curţii Constituţionale, premierul Victor Ponta a plecat, totuşi, astăzi, la Consiliul European de la Bruxelles.

joi, 21 iunie 2012

Gândul zilei (51)

Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altuia. (Denis Diderot)

Doar o ghicitoare

Cine a spus, şi în ce împrejurare?
Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.
(I.L.Caragiale, într-o scrisoare către Al. Vlahuţă)

Ce s-a schimbat, oare, în ţara asta în ultima sută de ani?

Murgule, de când te-am luat ...

Ştiu că sună, poate, ciudat, dar fotbalul e unul din acele lucruri care nu mă interesează aproape de loc. Dar, chiar de loc.

Nu, nu pot spune că mă deranjează, dar nu mă interesează. Aşa, că mai aud şi eu una şi alta, e altceva. Ştiu, de exemplu, că Poli (Timişoara) a promovat în prima ligă, dar nu va juca ... ceva cu banii. Dar, habar nu am care vor fi echipele care vor juca, de la toamnă, în prima ligă. Cam ăsta e interesul meu faţă de fotbal , şi cam astea sunt cunoştinţele.

La ultimul campionat mondial, ăla din Africa de Sud – cred că ăla a fost, nu? – n-am urmărit niciun meci. Nu ştiu nici cine a ieşit campioană.

Nici la campionatul ăsta european nu m-am uitat la niciun meci. Dar, am înţeles, totuşi, că s-a trecut de faza grupelor. Şi am văzut o reclamă la un meci Germania-Grecia, pentru mâine seară. Ei bine, după ani buni în care n-am mai făcut aşa ceva, mă voi uita la un meci de fotbal. La acest meci.

Şi nu, nu o voi face doar aşa, de plictiseală. Vreau să văd un meci adevărat, să văd luptă şi sânge. Şi, la sfârşit, vreau să văd Germania în genunchi.

Poate că vorbesc prostii, poate că Germania e o forţă, că grecii sunt, mai mult, nişte amatori, nişte ăia, vai de capul lor, care s-au trezit la campionatul european fără să ştie, de fapt, cum s-a întâmplat, şi ce caută acolo. Nu mă interesează! Vreau ca Grecia să termine, mâine, Germania, şi cred că va fi cu putinţă aşa ceva.

De ce vreau asta? Pentru că toată lumea îşi bate joc de greci, că sunt puturoşi, că nu-şi plătesc impozitele, că aia, că ailaltă ... Aşa o fi, nu ştiu. Dar grecii sunt cei care au dat Europei artele şi ştiinţele, logica, poezia, matematica, medicina. În timpul în care grecii obişnuiau să meargă la teatru pentru a se delecta cu creaţiile lui Eschil sau Euripide, germanii, sau, mă rog, germanicii, nu existau. În Europa aveau să ajungă mult mai târziu, şi aveau să îmbogăţească limbile europene cu termeni precum „vandal” şi „vandalism”.

Nu, nu vreau să insult pe nimeni, niciun popor, niciun om, dar istoria trebuie cunoscută şi, mai ales, respectată. Şi toate neamurile trebuie să beneficieze de respect, chiar şi grecii. Sau, mai ales grecii. Nimeni nu are dreptul să îi privească de sus, sau să îi judece pe greci doar pentru faptul că au avut ghinionul, în ultimele decenii, să aibă nişte conducători nemernici. Şi noi am avut acest ghinion, şi ştim foarte bine cum stau lucrurile.

Aşa că, mâine ţin cu cu Grecia. Epitihiia, Ellada! Măcar la fotbal luaţi-le faţa nemţilor!

Să fie foarte clar!

Din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
Articolul 9
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. (...)

Articolul 10
Libertatea de exprimare
1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. 
De unde şi până unde ideea asta că nu e voie să comentăm asupra unei decizii a justiţiei? Adică justiţia nu poate greşi, sau cum? Pot eu, sau orice altă persoană, printr-un comentariu, printr-o manifestare a unui punct de vedere, să atentez împotriva „imparţialităţii puterii judecătoreşti”?

Eu cred că, în virtutea articolelor menţionate mai sus, am, în mod clar, acest drept, şi consider că, din punct de vedere moral, am chiar datoria de a face acest lucru. Nu pot influenţa o decizie a justiţiei ... e cu totul altceva.

Noaptea cuţitelor lungi

Sigur, toată lumea vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat aseară. Cei care mai pot, fiindcă nu toţi mai au această tărie.

Altfel , ce pot să zic?

Din punctul meu, e limpede că a început campania electorală pentru alegerile din toamnă. Alegeri care ne vor găsi mai dezbinaţi ca oricând, mai plini de ură, mai nefericiţi, mai săraci. Cei care nu vor „performa” pe acest ultim criteriu – sărăcia – vor compensa, cu vârf şi îndesat, pe celelalte.

Altfel, nu prea mai sunt multe de spus.

Sigur, PDL nu are prea multe şanse de a frauda alegerile, ceea ce nu înseamnă că nu va încerca. Însă tot ceea ce va putea face vor fi mici aranjamente locale, insuficient pentru a putea spera la obţinerea unui scor cât de cât rezonabil, la nivelul întregii ţări.

PDL nu va putea aplica nici strategia mituirii alegătorilor, din motive aproape evidente.

Strategia constituirii unei alianţe electorale nu va funcţiona. Cu cine să te aliezi, când toţi se vor feri „dracu’ de tămâie” de aşa ceva?

Şi atunci?

Atunci, singura strategie de luat în calcul este aceea a creării şi exploatării unor probleme grave de imagine la nivelul adversarilor politici. Este exact ceea ce face, în acest moment.

La început, a fost problema plagiatului lui Ponta.

Sigur, în sine, plagiatul un lucru destul de grav, incompatibil cu o demnitate publică precum ar fi aceea de prim-ministru. Iar Victor Ponta pare a se fi făcut vinovat de aşa ceva. În proporţie de 80%-90%, sunt convins că asta s-a întâmplat. Pentru că domnul premier, căruia îi pot recunoaşte multe calităţi, e un om politic (şi era şi în 2003), şi oamenii politici nu au timp. Şi nu sunt focalizaţi pe cercetare. Cercetarea ştiinţifică de calitate presupune o intensă concentrare, şi o dăruire aproape totală. Nu poţi face simultan, şi politică şi cercetare, nici măcare politică şi cercetare politică. Nu se poate, nu ai cum. Nici Napoleon nu a putut. Dacă n-ar fi ajuns împărat, Napoleon ar fi putut ajunge un matematician important ... N-a fost să fie.

Sunt, însă, situaţii şi situaţii. Acum, suntem în campanie. În război, adică. Ponta e generalul, şi, chiar în acest moment conduce o bătălie importantă. Plagiatul e, până la urmă, o chestie civilă. Nu retragi un general, în toiul unei bătălii, pentru o chestie civilă, de nu îl retragi pentru nimic. Când se va termina războiul, când se va instaura pacea ... e altă discuţie.

A urmat condamnarea lui Năstase. O condamnare cu „cântec”. Cu mult, mult „cântec”.

Sigur, ceilalţi, adică „armata lui Băsescu”, nu au altceva de făcut decât să meargă pe „independenţa justiţiei” etc. Din punctul meu de vedere, şi sunt convins că sunt milioane de oameni care gândesc aşa, independenţa, lipsa de obedienţă, şi altele asemenea, sunt calităţi valoroase doar dacă sunt dublate de responsabilitate. Pentru că, altfel, nu mai vorbim de justiţie, ci de terorism în numele justiţiei ...

Nu ştiu care va fi justificată decizia de acum a curţii, în dosarul „Trofeul Calităţii”. Dar, dacă ceea ce scrie aici e adevărat, şi cred că este adevărat, atunci nimeni nu mă va putea convinge că, de fapt, întregul proces nu a fost altceva decât o mascaradă politică de cea mai joasă speţă. E vorba de motivaţia curţii în faza precedentă. Iată:
Corupţia clasei politice din România, personificată cel puţin la nivelul anului 2004 de inculpatul Năstase Adrian, reprezintă un fenomen care nu mai poate fi tolerat de către societatea românească, justiţia fiind obligată să riposteze cu fermitate ori de câte ori are de-a face cu un asemenea caz, ca o dovadă că statul de drept nu este o chestiune iluzorie, ci funcţionează în beneficiul propriilor cetăţeni.
Cum e cu putinţă aşa ceva? Motivarea unei decizii judecătoreşti nu e eseu filosofic. Motivarea unei decizii judecătoreşti trebuie lipsită cu desăvârşire de orice accente şi interpretări personale. Motivarea unei decizii judecătoreşti trebuie redactată în termeni foarte stricţi, aproape matematici.

Oare judecătorii ăştia care vorbesc atât de dezinvolt de „statul de drept” au habar de ce reprezintă aşa ceva?De „separaţia puterilor” vor fi auzit? Justiţia aplică legea, dar nu legiferează. De ce simbolul justiţiei este femeia legată la ochi? Pentru că justiţia nu are, nu îi este permis să aibă noţiuni morale, să discearnă între „moral” şi „imoral”, ci doar între „legal” şi „ilegal”, asta e tot.

De ce? Foarte simplu, fiindcă nu sunt doi oameni care au concepţii morale identice. Iar legea trebuie să fie unitară ... mă rog, nu mai discut.
În acest context, pedepsele aplicate trebuie să inhibe pe toţi cei care ar fi tentaţi să intre în relaţii dincolo de limitele legii cu reprezentanţii clasei politice, contribuind la realizarea de către aceştia a unor foloase necuvenite. Orice persoană ar trebui astfel să reflecteze asupra riscurilor pe care şi le asumă prin procurarea unor beneficii oamenilor care deţin temporar funcţii publice sau politice importante, în sensul de a cântări dacă propria libertate nu este cumva un preţ prea mare pe care îl pot plăti pentru antrenarea în activităţi ilicite în favoarea acestora.
Nu pot să cred!!! Pedepsele se aplică exclusiv pentru că a fost semnalată o încălcare a legii. Mai gravă sau mai puţin gravă. Pedeapsa trebuie corelată, aşadar, cu legea, dar, mai ales, cu gravitatea încălcării legii. Atâta timp cât judecătorii au spus cele de mai sus, înseamnă că au recunoscut, de fapt, lipsa de corelare între lege şi pedeapsa aplicată. Pentru că aceasta din urmă e corelată, de fapt, cu dorinţa, sau aprecierea judecătorilor, de a „inhiba”!!!
Este de neconceput ca mai multe persoane să acţioneze concertat în beneficiul alteia, cu care nu se află în relaţii apropiate, intime sau de prietenie, fără ştirea acesteia, persoană care, prin ipoteză, nu doar că nu a determinat conduita celorlalţi, dar nici nu va afla vreodată despre «binele» care i s-a făcut cu forţa.
Poftim? De ce? Pentru că unul, doi, trei oameni „nu pot să conceapă”, nu e o dovadă că un lucru nu poate fi adevărat. Şi, mă rog, de ce nu pot să conceapă aşa ceva? Guvernele din întreaga lume, al României în special, nu acţionează, oare, prin tot ceea ce fac, altfel decât în beneficiul tuturor cetăţenilor – cu care, evident, nu se află în „relaţii apropiate, intime, sau de prietenie” – cu ştirea, dar, mai ales, fără ştirea lor? Oare, atunci când aceşti factori de decizie iau tot felul de măsuri, cum ar fi supravegherea traficului de internet, interceptarea convorbirilor telefonice, şi aşa mai departe, nu o fac, de multe ori, în aşa fel încât să nu afle niciodată despre asta? Etcetera.

Ce urmează să se mai întâmple? Simplu, „ori noi, ori voi”. Cale de mijloc nu mai există.

Sunt siderat de inconştienţa vuvuzelelor - pardon, zozuliţelor – pedeliste. Oare nimeni nu realizează că, de fapt, s-a eliberat „duhul din lampă” şi că acesta nu va mai putea fi băgat înapoi fără sânge? Fără mult sânge ...

După ziua de ieri, nu mai e cale de întors.

marți, 19 iunie 2012

Nu contează cât de lung ai părul ...

Ba, se pare că în România noastră cea atât de pitorească, doar asta contează. Fiindcă altfel, cu greu se poate explica NUP-ul pe care l-a primit Elena Udrea în dosarul „Lumina de la malul mării”.

În România, nu legea are ultimul cuvânt, ci judecătorul, iar motivele pentru care ia o decizie sau alta pot fi cât se poate de personale. Astfel, judecătoarea Gabriela Zlata, de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi-a justificat decizia prin aprecieri personale de-a dreptul aiuritoare:
(...) încheierea de urgenţă a contractelor a fost justificată de dorinţa de a organiza un concert cu ocazia Paştelui din 2009
O fi vreo lege în acest sens, nu ştiu. Deci, în cazul unei intenţii atât de lăudabile, respectarea legilor comerciale şi a procedurilor aferente e facultativă. Interesant de ştiut! Apoi:
Alegerea unei date cu semnificaţie pentru toţi românii reprezintă o bună strategie de promovare a turismului.
WOW! Şi eu care credeam că judecătorii ÎCCJ se pricep mai mult la legi, şi mai puţin la strategii turistice.

Nici sumele cheltuite aiurea pentru realizarea şi difuzarea controversatului clip „Romania – Land of Choice” nu reprezintă niciun temei de acuzare, deoarece au reprezentat „o oportună materializare a intenţiei Ministerului Turismului de a promova potenţialul turistic al României pe plan internaţional”. În ce-o fi constat oportunitatea asta, evident, doamna judecător nu s-a mai pronunţat. Şi, evident, nici costurile presupuse de realizarea evenimentului nu fac obiectul vreunui interes, deoarece „o astfel de iniţiativă s-a desfăşurat în premieră”, iar doamna ministru a beneficiat de o „prezumţie de oportunitate şi de bună-credinţă”.

Minunat! Deci, strategiile turistice fac parte din domeniul de competenţă al doamnei judecător, nu însă şi costurile aferente. Fiindcă, până la urmă, asta e fost esenţa acuzaţiilor: cheltuirea nejustificată a banului public.

Dar de asta ce ziceţi?
(...) deşi Ordinul /2008 este în vigoare şi a fost aplicat începând din luna aprilie 2008, neconcordanţa cu normele comunitare nu a fost sesizată în situaţii similare de nicio altă instituţie sau persoană juridică interesată.
Aici chiar nu mai am ce să comentez, e peste puterile mele.

Integral, motivaţia curţii aici.

Scandalul plagiatului – cele mai importante reacţii

Marean Vanghelie: În legătură cu scandalul care este în legătură cu teza de doctorat a preşedintelui PSD care este Victor Ponta problema este că dânsul este şi prim-ministru care este procuror specializat pe probleme de drept penal internaţional, după cum se poate vedea foarte uşor şi din prefaţa care este şi care citează câteva somităţi internaţionale şi care este plină de aprecieri laudative care apreciază originalitatea lucrării. Care este o făcătură pusă la cale de Traian Basescu care este supărat pe pierderea guvernului şi Daniel Funeriu. Care se va vedea care este adevărul, şi eu nu am nicio îndoială că se va dovedi că este nevinovat, pentru că trebuie să vă spun că şi despre mine ziarişti care nu au conştiinţă au scris pe gugăl tot felul de lucruri care s-au văzut că nu au fost adevărate şi că totul a fost o impostură şi un plagiat care m-a acuzat şi pe mine. Eu sunt convins că Victor Ponta care este nevinovat care va dovedi asta dacă şi ziariştii care au scris numai minciuni vor trebui să recunoască.

Daniel Petru Funeriu: În primul rând, vreau să vă reamintesc că, în limba română, substantivul coleg este de genul neutru şi, deşi domnul Ponta nu a vrut să fie niciodată coleg cu mine, voi fi cât se poate de neutru, tocmai pentru a-i dovedi că pot fi un bun coleg. Adevărul este că, în teza domniei-sale s-au strecurat mai multe inexactitudini, pe care le-am semnalat personal într-o scrisoare anonimă, de care nu pot fi în niciun caz acuzat, aşa cum încearcă să facă, fără niciun temei, premierul Ponta. Eu, dac-aş fi în locul domniei sale, mi-aş da imediat demisia. Ce cercetare ştiinţifică aţi făcut, domnule Ponta, şi cine v-a fost îndrumătorul de doctorat? Cu ce vă ocupaţi, domnule Ponta, în clipa în care eu, uimind o lume întreagă, reuşeam să demonstrez falsitatea celei mai celebre conjecturi kepleriene, care afirma e nu se pot determina simultan şi viteza, şi traiectoria palmei preşedintelui României, ruşine Dinu Patriciu!

Adrian Năstase: Cu toată sinceritatea vă spun nu doar că teza de doctorat a domnului prim-ministru Victor Ponta este nu doar de o originalitate totală, dar şi de o calitate desăvârşită, fapt pentru care consider că, pe drept cuvânt, ar fi putut beneficia şi dânsul de „Trofeul Calităţii”, aşa cum am beneficiat şi eu, la vremea mea.


Traian Igaş: Dacă ceea ce aud adevărat, şi nu am niciun motiv să cred că nu este, atunci domnul Ponta trebuie nu doar să-şi dea neîntârziat demisia, dar şi să răspundă penal, adică exact din domeniul pe care pretinde că îl cunoaşte atât de bine. Ceea ce a făcut dânsul este un adevărat branconaj la adresa tinerilor intelectuali din această ţară, şi vă rog să mă credeţi că nu vorbesc din auzite. Dimpotrivă, cu vreo cinci ani în urmă, la un an după ce îmi dădusem bacalaureatul şi la doi după ce terminasem cea de-a treia facultate, n-aveam de unde să ştiu dacă voi fi sau nu ales parlamentar, dacă o să fiu sau nu ministru, şi-aşa mai departe, şi-atunci am încercat să-mi fac şi o carieră ştiinţifică, precum toţi cei care eşuează în politică sau administraţie. Am mers, aşadar, să mă înscriu la doctorat, dar nu mai erau locuri. Ca să aflu acum că, de fapt, le luase Ponta pe toate, păi e cu putinţă aşa ceva?

Andrei Marga: Cu regret trebuie să spun, eu, la Cluj, la Babeş-Bolyai, am făcut o treabă excelentă, şi un doctorat la această universitate nu doar că ar fi cântărit infinit mai mult decât unul la prăpăditele alea de universităţi ... Harvard şi nu mai ştiu cum îi zice ... oricum n-are nicio importanţă ... un doctorat aici, la Cluj, spuneam, ar fi însemnat enorm pentru cariera academică a domnului prim-ministru şi, implicit, ar fi întărit prestigiul internaţional al întregului guvern.

Alin Popoviciu: Eu vreau să vă spun că mă întâlnesc foarte des cu oamenii din colegiul meu, stau de vorbă cu ei, şi de asta le cunosc foarte bine părerile, şi vreau să vă spun că ei mi-au transmis multe lucruri, dar două sunt, cu adevărat, esenţiale: unu, că sunt de acord cu tăierile de salarii, şi doi, că Victor Ponta şi-a plagiat lucrarea de doctorat. Toţi oamenii din colegiu mi-au transmis asta.

Gigi Becali: Ieri un popă omorât în biserică, azi chestia asta cu Ponta ... e sfârşitul lumii, a coborât dracu’ pe pământ, numai credinţa ne mai mântuieşte.




Dan Diaconescu: Încet-încet, dovezile ies la iveală şi, până în toamnă se va vedea clar că toate literele, toate punctele, toate virgulele din teza de doctorat a lui Victor Ponta nu sunt, de fapt, ale lui, că le-a furat din sudoarea poporului român, de care, el şi ceilalţi ciocoi şi-au bătut joc de atâta vreme. Vom veni la putere în toamnă şi vom lua toate tezele de doctorat,şi a lui Ponta, şi a lui Boc, şi a le tuturor ciocoilor, şi le vom da poporului, până la ultima virgulă ... şi punctele de suspensie le vom da celor mai săraci dintre români.

Daniela Gyorfi: De ce mă minţi, de ce mă minţi? ... inima mea ... tot pe tine te vrea ...

Laura Codruța Kövesi: În calitatea mea de procuror general, vă spun foarte clar: e plagiat sută-n sută. Şi nu cred că e cineva în ţara asta în stare să afirme că nu mă pricep la aşa ceva!

Crin Antonescu: Mie îmi pare rău numai că nu l-am dat afară pe Radu Câmpeanu.

Dan Şova: Singurul român care, în ultima sută de ani, nu şi-a plagiat teza de doctorat a fost ... ăla ... Spiru Haret ... pentru că aşa este în domeniul dreptului ... vreau să spun că, în ultima sută de ani, niciun român nu a şi-a plagiat teza de doctorat ... na, că le-am încurcat, v-am spus că nu mă pricep la holocaust.

Victor Ponta însuşi: Traian Băsescu ştie că urmează să merg la Bruxelles, şi a găsit acum această chichiţă, acest nod în papură, cum că, vezi Doamne, mi-aş fi plagiat lucrarea de doctorat, deci nu m-aş pricepe atât de bine la domeniul acesta, al dreptului penal internaţional ... a şi venit cu fel de fel de documente, că nu cunosc tratatul ... aţi văzut şi dumneavoastră. E o încercare ridicolă, poate nici nu ar trebui să vorbesc despre asta ... voi merge, oricum, din nou, în parlament, fiindcă acesta este organul legislativ suprem ... să hotărască parlamentul cine reprezintă mai bine România, din punct de vedere penal, şi internaţional, să terminăm odată această dispută care nu face deloc bine României ....

Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul ....

Traian Băsescu: Ha, ha ... hai cu suspendarea!

Drepturile omului şi problema plagiatului

Zic unii că, dacă premierul Ponta s-a mai inspirat şi el, de ici, de colo, când şi-a scris teza de doctorat, asta s-ar putea numi HOŢIE. Ei bine, nu sunt de acord!

Hoţie e când cheltuieşti un milion de euro pe trei borduri, sau când îi iei omului din salariu sau din pensie, când îi pui taxe pe fumărit şi impozit pe sărăcie, asta e hoţie. Da’ când iei, acolo, vreo trei rânduri dintr-o carte, asta nu se cheamă hoţie, ci recunoaştere a meritelor. Şi dacă nu-s trei rânduri, ci treizeci, sau trei sute, sau trei mii, sau câte-or fi, tot nu se cheamă că e hoţie, nu. Dar ce e?

E un drept fundamental al omului, e cel mai important drept al omului. E dreptul pe care nici cea mai cumplită dictatură nu i-l poate lua ... şi nici Dumnezeu din cer, cu toată oştirea lui de sfinţi. E dreptul pe care nu îl poate interzice nimeni, niciodată!

E dreptul omului de a fi penibil!

P.S. Eu nu ştiu dacă şi cât s-a inspirat premierul ... vorbeşte lumea.

Şoc şi groază: Senatul desfiinţează sectorul bugetar

WOW!!

E doar o propunere de lege, până să fie adoptată mai e cale lungă, tre’ să fie promulgată de preşedinte, merge la Curtea Constituţională, şi nu cred să nu găsească nimeni vreo chichiţă, ceva ... dacă nu altceva, măcar o greşeală de gramatică.

E clar că o asemenea propunere e total aberantă. E clar că o astfel de lege nu va fi niciodată adoptată, sau, dacă va fi adoptată, nu va fi aplicată ... dar tare m-ar distra să fie adoptată ... şi aplicată.

Bine, mă gândesc că ar fi, totuşi, nişte trepte, ceva ... pentru „succesuri”, 3 luni penalizare 5%, pentru „branconaj”, 6, pentru „inexactitudini” doar un avertisment, pentru că omu’ are decât unşpe clase ... Ah, ce m-aş distra ...

Din păcate, aşa ceva nu se poate întâmpla.

Google ...?!

Au furat până n-au mai putut. Au minţit, au înşelat, au făcut crime. Au distrus economiile şi comerţul. S-au unit împotriva propriilor cetăţeni, pe care i-au trădat. S-au vândut pe ele însele, ţările lor, popoarele lor, unor grupuri restrânse de interese.

E vorba de guverne. De toate guvernele, şi de toate ţările. Cu excepţiile de rigoare, pe care eu, însă, nu le cunosc.

Dacă a ajuns Google – care nu e, nici pe departe, „uşă de biserică” - să semnaleze încălcarea drepturilor omului, a libertăţilor de gândire şi exprimare, atunci e de rău.

Şi, e cu atât mai rău cu cât, surprinzător sau nu, cele mai multe presiuni vin din partea „lumii libere”.

Şi-atunci, ne mai întrebăm ce e cu criza asta economică şi când se va sfârşi ea? 

Adevărul despre plagiatul lui Ponta

Sincer, habar n-am dacă Ponta a plagiat sau nu, şi nici nu cred că e acest lucru e foarte important. Cărţile se fac, până la urmă, din cărţi, şi aşa cum e absolut imposibil să compun o propoziţie din cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni, niciodată – şi, chiar dacă aş putea, ar fi ininteligibilă – tot aşa e absolut imposibil să scrii o carte în care să nu preiei nicio idee, de la niciun autor. Toţi cei care scriu preiau idei, asta e de o evidenţă absolută. A, că unii mai sucesc fraza, mai schimbă puţin cuvintele, iar alţii o copiază, pur şi simplu, eventual, cu tot cu inerentele greşeli de gramatică, asta e altceva.

Din punctul meu de vedere, chestiunea asta cu plagiatul este extrem de relativă. Şi nici nu e foarte clar definită, sau nu e înţeleasă foarte clar. Plagiatul înseamnă, de fapt, a prezenta o idee, o teorie etc. aparţinând unei alte persoane, ca fiind o creaţie proprie. Bun, şi cine poate exprima numai concepte, idei, teorii care nu au mai fost gândite şi prezentate şi de altcineva? Nimeni, absolut nimeni. Nu se poate gândi, nu se poate crea în afara conceptelor, ideilor, teoriilor formulate de antecesori. Da, dar nu e voie, zice-se, să prezinţi aceste concepte, idei, teorii, ca fiind personale. Bun, şi cum să fac asta? E ca şi cum aş încerca să clădesc o casă, dar nu am voie să folosesc nici var, nici ciment, nici mortar, nici cărămidă, nimic, pentru că toate astea nu-mi aparţin de drept şi de fapt. Sau, altfel, să nu spun că e casa mea.

Din punctul meu de vedere, e clar că orice teză de doctorat, sau orice lucrare ştiinţifică e compusă, în proporţie de 75%, sau 90%, sau chiar 99%, din elemente care, într-o formă sau alta, sunt preexistente, care au fost create şi exprimate anterior, iar asta nu ar trebui să constituie nicio problemă. Ideea e alta, anume ca, printre cele „n” concepte, idei, teorii etc., care au fost preluate de la unii sau de la alţii, să existe măcar un element de originalitate, unul singur. Dacă ar fi după mine, eu aş redefini plagiatul, în sensul inexistenţei, într-o operă ştiinţifică sau artistică, a niciunui element de originalitate.

Noţiunea asta de doctorat s-a bagatelizat complet în ultimul timp. Ce înseamnă, ce mai înseamnă, de fapt, titlul ştiinţific de doctor?

Nimic. Sau aproape nimic. Un doctor în ştiinţe e o persoană care a citit una, două, sau chiar trei cărţi, şi a luat de aici o idee, de dincolo o teorie, iar din cea de-a treia un capitol întreg, a însăilat toate aceste elemente, rezultând vreo sută de pagini dactilo (sau două, sau trei sute), a pus şi o pagină de titlu – de multe ori singurul element de originalitate – şi gata teza! Ce, nu-i aşa? Ei, atunci contraziceţi-mă, dar cu exemple şi cu argumente, nu aşa, cu opinii.

Ce-a făcut, prin urmare, Ponta – dacă a făcut? Ia, a făcut ceea ce fac mai toţi doctoranzii, şi mai mult decât atât! Iată, de altfel, ce declară Ponta, cu guriţa lui:
(...) la drept e mai dificil să inventezi lucruri, spre deosebire de matematică, fizică, chimie. La drept poţi doar să scrii despre instituţii care există deja.
şi încă:
Lucrarea domnului Diaconu are 30 pagini. Este o lucrare foarte bună de altfel. Eu in 410 pagini am plagiat cele 30 pagini ale domnului Diaconu, ceea ce e totuşi o performanţă.
În primul rând, recunoaşte că nu a creat, nu a inventat nimic original, în alte cuvinte că lucrarea e compusă, în întregime, din concepte, idei, teorii preexistente, autorul având, cel mult, meritul însăilării, cu bună credinţă, evident, a acestor elemente, ceea ce ... nu e rău.

În al doilea rând, Ponta ne dă o informaţie valoroasă despre dimensiunile lucrării sale: aceasta are 410 pagini. Dacă ne-ar fi spus şi cât cântăreşte, ne-am fi putut face o imagine mai clară. Şi, totuşi, ce a spus premierul în aceste 410 pagini?

John Nash, un matematician de geniu, laureat al Premiului Nobel în 1994, creatorul unui domeniu pluridisciplinar extrem de important – e vorba de „teoria jocurilor” – a scris o lucrare de doctorat de 27 de pagini! Atât i-au fost necesare lui Nash pentru a crea un întreg domeniu ştiinţific! Ulterior, teoria lui Nash a fost reluată, dezvoltată, completată, aplicată: o căutare simplă pe Google, după „games theory” furnizează cca. 200 de milioane de pagini! Ce teorie a dezvoltat Ponta în cele peste 400 de pagini şi de ce a trebuit s-o lălăie atât?

Mă rog, sunt întrebări la care nu aştept niciun răspuns. 

Victor Ponta nu a făcut nimic în minus, şi nimic în plus decât au făcut alţi „doctori” din generaţia sa. Sau, poate, da, a făcut ceva în plus: o lucrare de patru sute de pagini. Enorm!

De aceea – repet – este absolut lipsit de importanţă care va fi „verdictul”. Îndrăznesc să cred că se va ajunge la concluzia că Ponta nu a plagiat. Dar, asta nu va conta prea mult, fiindcă fiecare va crede tot ce va dori el, şi nu ce vor spune „specialiştii”.

Sau, poate se va spune că, într-adevăr, Ponta s-a „inspirat” nepermis de mult din alte lucrări. Poate .... Ei, şi? Nu asta fac toţi doctoranzii – mă rog, nu chiar toţi, dar marea majoritate?

Totuşi, Ponta are o problemă. Anume că în apărarea sa au sărit, deja, două „nume sonore” ale dreptului românesc (şi nu mai puţin, ale politicii româneşti): Dan Şova şi Cosmin Guşă.

Ăsta-i adevărul gol-goluţ: Şova şi Guşă s-au pronunţat deja ... fiecare înţelege ce vrea.

P.S.Culmea ironiei e că Guşă are, totuşi, dreptate: Ponta (n. 1972) nu e un repetent al generaţiei sale. Cel puţin, nu în comparaţie cu Şova (n. 1973) sau Guşă (n.1970).

UPDATE: Corul lăudătorilor a mai primit un membru marcant: ADRIAN NĂSTASE

sâmbătă, 16 iunie 2012

Economisim ... ce?

Trebuie, desigur, să fim prietenoşi cu mediul, trebuie să utilizăm cu parcimonie resursele de care dispunem, fiindcă nu sunt nelimitate, trebuie să oprim poluarea şi risipa...

Am auzit cu toţii astfel de argumente, mai mult sau mai puţin ecologiste, sau cum s-or numi. De regulă, cei care propagă asemenea idei menţionează doar unele dintre resursele care ar trebui economisite, uitând, cu bună-ştiinţă (sau nu) de altele.

E foarte bine să economisim ... dar câteodată depinde ... Depinde de ceea ce vrem să economisim. Şi, dacă prin economia noastră, nu risipim altceva. Altceva, ce poate fi mult mai valoros. De nerecuperat.

Adevărul e că suntem din ce în ce mai bogaţi. Avem fel de fel de lucruri pe care părinţii şi bunicii noştri nu ar fi putut nici măcar să şi le imagineze, nicidecum să le aibă. În acelaşi timp, suntem din ce în ce mai săraci: avem din ce în ce mai puţin timp.

Timpul, în general, e, desigur, nelimitat, dar timpul nostru e extrem de limitat. Avem nevoie de timp pentru a studia, pentru a lucra, dar mai ales, pentru a ne ocupa de noi înşine, pentru a ne odihni, pentru a fi cu ceilalţi sau, pur şi simplu, pentru a face ceea ce ne place. De aceea, orice ne face să câştigăm timp este un lucru bun. Englezii spun: „timpul înseamnă bani”, dar, de fapt, timpul înseamnă cu mult mai mult.

Pe de altă parte, datorită unor obiceiuri deprinse într-o anumită perioadă, suntem adesea dispuşi să facem economie de anumite resurse, mai mult sau mai puţin valoroase, irosind, de fapt, cea mai valoroasă resursă a noastră: timpul. Lucrurile astea sunt, de regulă, lipsite de sens.

Desigur, ne aducem cu toţii aminte – nu a trecut chiar aşa de mult timp de atunci – de vremurile în care sărăcia determinase existenţa unui anumit tip de economie orientată spre reciclare şi/sau refolosire, nu neapărat din considerente ecologiste – unii sunt şi acum nostalgici după acele vremuri. Coboram din bloc şi, în prima dugheană pe care o întâlneam îmi reumpleam bricheta, mai încolo era un chioşc de unde puteam împrumuta casete video, peste drum era o sifonărie, iar după colţ o cizmărie şi o ceasornicărie.

Mai târziu, şi mai mult ca o expresie a „avântului noilor tehnologii”, a apărut un internet-cafe – de fapt, internetul a venit mai târziu, la începutul-începutului fiind doar vreo câteva calculatoare cu jocuri - de unde puteai cumpăra şi ceva dischete, puteai să-ţi reîncarci tonerul de imprimantă şi, dacă „vorbeai cu băieţii”, puteai să obţii şi un joc nou-nouţ, pe care să-l joci acasă.

Toate lucrurile astea sunt, deja, istorie şi, nici dacă aş dori neapărat, nu ştiu unde mi-aş mai putea încărca bricheta, după cum nu ştiu nici de unde aş mai putea cumpăra un sifon, sau unde aş putea să-mi repar bătrânul Chaika moştenit de la bunicul. În ceea ce priveşte cartuşele de imprimantă, da, mai ştiu un loc unde acestea pot fi reîncărcate ... dar nu ştiu pentru câtă vreme.

Şi asta pentru că, pur şi simplu, nu mai rentează. E mai ieftin să cumperi un toner nou, similar celui original, decât să-l încarci şi să-l tot încarci pe cel vechi. Nu mai vorbesc de calitate, care este oricum superioară în cazul tonerului nou, vorbesc doar de timpul pe care nu-l mai pierd – fiindcă internet-cafe-ul ăla de lângă casă s-a desfiinţat de mult -, şi de benzina pe care n-o mai consum – deci reduc, în acest fel, poluarea globală. Pentru că acum există şi varianta aceasta, de a-ţi comanda tonerul acasă.

Tonere laser noi, de cea mai bună calitate, pot fi cumpărate de la magazinul TonerEurope. Există o mare varietate de produse, pentru cele mai diferite imprimante: Canon, Brother, Hp, Samsung, Xerox, Kyocera, Minolta, Lexmark, sisteme CISS (pentru imprimante cu jet de cerneală), diverse alte produse. Comercializând produse noi, firma oferă clienţilor săi şi posibilitatea de a returna orice produs găsit necorespunzător, posibilitate de care, evident, nu prea „beneficiază” nimeni, deoarece produsele trec printr-un proces de omologare calitativă foarte riguros înainte de a fi comercializate.

Păreri de rău

Crin Antonescu ar avea toate motivele să fie fericit. Partidul său ale obţinut un rezultat excelent, cel mai bun de la al doilea război mondial, zdrobindu-şi adversarul politic.Liberalii conduc, astăzi, o treime din consiliile judeţene, au primari într-un mare număr de localităţi,unele foarte importante, şi, poate cel mai important lucru: în acest moment, candidatul cu cele mai mari şanse de a deveni viitorul preşedinte al României este chiar Crin Antonescu – asta, fireşte, dacă, între timp, nu revenim la monarhie.

Cu toate acestea, Crin Antonescu nu e fericit pe de-a-ntregul, cu toate acestea domnia-sa nu e scutit de regrete şi păreri de rău. Cum ar fi:
Îmi pare rău că nu sunt suficient de dur să-l dau pe uşă afară
Pe cine ar vrea domnul Antonescu să dea afară? Pe Radu Câmpeanu, unul dintre puţinii seniori ai partidului, şi nimeni altul decât cel care a reînfiinţat – nu neapărat singur – Partidul Naţional Liberal, în primele zile de după revoluţia din ’89, fost candidat la preşedinţia României, la primele alegeri postrevoluţionare, etc. Dar, ce a făcut, oare, atât de rău, domnul Câmpeanu, de a provocat o astfel de reacţie a domnului Crin Antonescu?

Ei, iată ce a făcut: şi-a exprimat neîncrederea în Crin Antonescu. A spus că nu crede că românii îl vor vota la preşedinţie. Da, şi? Care-i problema?

Radu Câmpeanu nu mai este, de multă vreme, în prim-planul politicii româneşti. Radu Câmpeanu este, din toate punctele de vedere, un „fost”, el neputând, sub nicio formă, să-l concureze pe Crin Antonescu, sau pe orice alt lider activ al PNL, pentru orice funcţie reală, în partid, sau în administraţie. Radu Câmpeanu are, totuşi, 90 de ani şi, ca să-l mai vezi într-o funcţie publică trebuie să fii la fel de nebun ca să-l mai vezi pe Mihai de Hohenzollern rege al României! 

Şi-atunci, de ce s-a supărat Crin Antonescu? De ce s-a grăbit să-l „pună la punct” pe Radu Câmpeanu?

Probabil, pentru că în PNL – în PNL-ul domnului Antonescu – nu mai e loc pentru de-alde Câmpeanu. Da, şi pentru că-i bătrân, dar, mai ales, pentru că nu ştie să-şi ţină gura. S-a teminat cu gargara, cu indisciplina, asta a fost bună cât timp partidul era la 3%, când eşti la 3% poţi spune orice, că oricum nu contează, nu te bagă nimeni în seamă, eşti un zero ... da’ nu când eşti la 30%, atunci trebuie disciplină, organizare ... şi mai ce?

Partidul Naţional Liberal şi-a câştigat un loc aparte printre celelalte partide tocmai pentru că, până la un punct, a tolerat şi chiar încurajat dialogul civilizat, schimbul fructuos de opinii, chiar divergente, libertatea de gândire şi conştiinţă, sinceritatea. Lucruri care, s-o recunoaştem cinstit, i-au fost şi nu prea i-au fost de folos, mai cu seamă în ultimii ani, când a prevalat un alt model de partid, şi anume partidul-sectă, partidul în care un singur om are voie să gândească şi să vorbească, acest drept fiindu-le înterzis celorlalţi membri şi simpatizanţi, cu excepţia faptului că vor să aducă vreun elogiu conducătorului iubit. Şi nu a fost vorba de un singur partid, nu! PCR a fost dintotdeauna o sectă, cu toate că, povestesc unii, prin ’68, cineva şi-ar fi permis, pentru puţin timp, să întredeschidă un geam. Şi se ştie ce s-a ales de PCR! S-a schimbat un regim, a apărut o speranţă, şi mulţi erau cei care credeau că niciodată nu va mai fi posibilă apariţia partidelor-sectă. Dar, nu a fost aşa, mentalităţile se schimbă greu, pe parcursul a generaţii, nu doar în câţiva ani. Victima a fost, de data asta, un partid care-şi zicea, şi creştin (?), şi democrat (?), dar nu era decât taliban. După PNŢCD, a venit rândul PDL, care îşi numără azi morţii şi răniţii, dar nu conştientizează pe deplin motivul decăderii sale.

Astăzi, PNL şi preşedintele său se află „pe cai mari” ... dar au fost şi alţii ... unde sunt acum? Ce oferă, acum, în plus, PNL, faţă de ceea ce au oferit, la timpul lor, celelalte partide? Adică, nu mai ai voie să vorbeşti, să exprimi o opinie, decât dacă această opinie este favorabilă partidului şi preşedintelui său? Unde e, acum, „revoluţia bunului-simţ”, promovată cu obstinaţie nu cu mult timp în urmă? A ajuns PNL în situaţia în care dă afară un om ca Radu Câmpeanu, fiindcă e bătrân, inutil, şi vorbeşte prostii, şi primeşte un om ca Sorina Plăcintă, care e puternică, utilă, şi, mai ales, are lecţia învăţată?

Radu Câmpeanu nu are, neapărat, dreptate. Nu Radu Câmpeanu îi determină pe români să îl voteze sau nu pe Crin Antonescu, ci Crin Antonescu însuşi. Prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin modul în care se comportă, aduce aminte, în mod nefiresc şi aproape dureros, de un personaj extrem de popular acum câţiva ani, dar pe care, acum, foarte mulţi români l-ar dori uitat şi scos din cartea de istorie, un personaj care îşi trăieşte, în mod jenant, sfârşitul de carieră politică. De ce face Crin Antonescu acest lucru?

Nu ştiu, nu am un răspuns.

Poate că nu conştientizează că asta îi face rău, că îi diminuează, în mod real, şansele de a ajunge preşedintele României. Sau, poate mă înşel eu, poate că, dimpotrivă, asta îi sporeşte şansele. Poate că românilor le place un astfel de preşedinte, habar n-am. Şi cred că nimeni nu ştie, de fapt.

Şi mie îmi pare rău ...

vineri, 15 iunie 2012

Îmi explică şi mie cineva?

Căutând ştiri despre alegeri, am dat peste asta:


Dar am găsit şi filmuleţul ăsta:



M-ajută şi pe mine cineva să înţeleg?

miercuri, 13 iunie 2012

Asta-i pohta ce-am pohtit!

După declaraţia politică de ieri a Parlamentului României, şi, mai cu seamă după intervenţia lui Şova, singura opţiune posibilă a preşedintelui Traian Băsescu este demisia neîntârziată. Este, de altfel, şi singura opţiune benefică pentru ţară.

Din păcate, şansele ca acest lucru să se producă sunt, practic nule, structura psihologică a preşedintelui nepermiţându-i să facă acest lucru. Din păcate pentru el, şi pentru ţară, deopotrivă, Traian Băsescu e construit, din punct de vedere psihologic, pe un calapod clasic de dictator: viclean, intrigant, mediocru intelectual, spontan, răzbunător, extrem de orgolios şi, într-un anumit sens, patriot în adâncul sufletului, chiar dacă, în cazul lui Băsescu, dimensiunea asta (a patriotismului) s-a concretizat, mai ales, în răţoieli inutile şi primejdioase la adresa unor vecini, împăunări prosteşti, şi aşa mai departe. Un astfel de om nu renunţă niciodată, cu atât mai mult atunci când este convins că are dreptate. Frica, ameninţarea, calculul politic meschin au sens pentru astfel de personaje doar atâta timp cât nu au dreptate, şi ştiu asta. Când, dimpotrivă, sunt convinse că au dreptate şi că apără un ideal superior, astfel de persoane înfruntă cu seninătate orice pericol. La fel au procedat şi Nicolae Ceauşescu, Saddam Hussein sau Muammar al-Gaddhafi. Cu toţii au putut să renunţe, la un moment dat, la putere, pentru a-şi salva pielea, dar n-au făcut-o, cum, foarte probabil, nu o va face nici Traian Băsescu.

Să precizăm, dintru început, un lucru: în disputa sa cu Victor Ponta şi cu Parlamentul României, dreptatea este, indiscutabil, de partea preşedintelui. Nu neapărat în ceea ce priveşte reprezentarea României în relaţiile cu Uniunea Europeană - de fapt, asta nici nu conteaza prea mult - ci în ceea ce priveşte modul în care încearcă Victor Ponta să tranşeze această chestiune. În România, şi peste tot în lume, putere juridică au doar legile, hotărârile, deciziile, dispoziţiile etc., dar nu declaraţiile, fie ele politice, sau de orice altă natură. Şi ... gata.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, este, de asemenea, evident, că Victor Ponta nu abordează, şi nu doreşte să abordeze o problemă generală, cum ar fi aceea a raportului de putere dintre preşedinte şi premier, ci pe aceea particulară, a raportului de putere dintre el personal, şi Traian Băsescu. Nu ştiu, poate nu-mi amintesc eu, dar nu cred că Victor Ponta a avut ceva de comentat în situaţii similare, dar când prim-ministru era Emil Boc. Bine, de aici se pot porni tot felul de discuţii, se poate afirma, cu deplin temei, că, de fapt, Emil Boc nu şi-a dorit şi nu a pretins niciodată să reprezinte România faţă de U.E., în detrimentul preşedintelui, şi aşa mai departe. Cum adică? Păi, dacă activitatea respectivă e în „fişa postului” premierului, şi nu a altcuiva, poate premierul, oricare ar fi el, să zică: „ei, acu’, dacă vrea preşedintele, să meargă el, că eu oricum nu prea vreau”?? Unde s-a mai pomenit, în vreun serviciu public, să faci doar ce vrei, când ai chef, dacă ai chef, iar ce nu să pasezi sarcina cui o vrea, şi totuşi, să nu fii dat afară, în ziua următoare? Dar asta e altă problemă ...

Revenim la atitudinea lui Traian Băsescu şi la declaraţia ulterioară a lui Şova.

Pentru cine nu îşi (mai) aminteşte, fac o mică digresiune. Mă întorc la episodul excluderii lui Mircea Geoană din PSD. Care a fost, de fapt, motivul real al acestui gest? Nu altul decât lupta internă de putere din PSD (Mircea Geoană „păcătuise” autopropunându-se ca viitor candidat al PSD la alegerile prezidenţiale din 2014). Urmăriţi, vă rog, filmuleţul următor:


Ce spune, de fapt, cu subiect şi predicat, Victor Ponta? Că motivul excluderii lui Geoană a fost, de fapt, „o problemă de încredere”. Ce-o fi însemnând „încrederea” asta ... fiecare înţelege ce vrea. Ei, dar cum trebuiau, cât de cât, păstrate aparenţele, sarcina instrumentării „judecării” lui Geoană a revenit lui Şova. Care a găsit, că nu-i mare lucru, nişte articolaşe prin statutul PSD, pe care le-a interpretat cum a vrut muşchiul lui, fără a avea, însă, nici măcar elementarul bun-simţ de a le citi (şi) în prezenţa „împricinatului”, adică a lui Geoană ... vă amintiţi, desigur, cum a programat „şedinţa” respectivă la o oră, dar, când a ajuns sărmanul „prostănac”, a constatat că, de fapt, şedinţa avusese deja loc ... aşa o mascaradă nici pe vremea lui Stalin nu se putea vedea în fiecare zi.

Nu mai vorbesc, apoi, de precaritatea cunoştinţelor istorice ale lu’ dom’ profesor, nu mai vorbesc de nimic. Mă aşteptam, însă, să nu-l mai văd o vreme, să-l ascundă PSD-ul o vreme, să-l mai trimită undeva, la studii, oriunde, dar nu la televizor, nu în vizorul media, nu pronunţându-se despre chestiuni pe care, în mod evident, nu le înţelege. Speranţe deşarte ...

Traian Băsescu ştie prea bine în ce piesă joacă. Poate să umble cât vrea cu Constituţia în buzunar, poate să o arate oricui, adevărul e că a pierdut. Istoria se repetă. Câţi au fost curioşi, în 2007, când a fost suspendat preşedintele, să deschidă Constituţia, să citească, să înţeleagă dacă preşedintele a încălcat-o sau nu, să voteze în cunoştinţă de cauză, şi fără nicio patimă sau partipris? Câţi? Puţini, foarte puţini. Şi dacă, acum, s-ar ajunge la suspendare, pe temeiul invocat de Şova, câţi s-ar obosi să deschidă şi să înţeleagă Constituţia? Tot atât de puţini, poate şi mai puţini. Deosebirea e că, spre deosebire de 2007, Băsescu are mult mai mulţi duşmani – nu e treaba mea să explic cum i-a dobândit.

Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie că mandatul său a luat sfârşit, practic, atunci când l-a desemnat pe Ponta premier. Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie, că rolul său la Cotroceni, în acest moment, este unul pur decorativ, el nemaiavând nicio sarcină decât aceea de atrage, ca un magnet, ura acumulată de popor în urma măsurilor aberante ale guvernării portocalii şi, implicit, de a mai adăuga nişte procente în dreptul USL la alegerile din toamnă. USL are, în acest moment, o nevoie aproape disperată, de Traian Băsescu la Cotroceni, fie şi pentru a nu mai fi atât de vizibile măgăriile pe care continuă să le facă – numai astăzi, de exemplu, şi-a „întărit” rândurile cu încă un „combatant de valoare”, e vorba de doamna senator Plăcintă.

Nu, nu mandatul lui Băsescu e în pericol – oricum nu are nicio şansă de a-l duce până la capăt, asta dacă nu cumva doreşte PSD acest lucru, pentru a-l „fierbe în suc propriu” pe pofticiosul Antonescu, eventual în ideea de a prelua, în nume propriu, şi preşedinţia. Nu, nu PDL e în pericol, la urma-urmei, PDL e o culoare – mai este? – un acronim, un ambalaj, orice; poate fi aruncat fără niciun regret la primul coş de gunoi, oamenii, însă, pedeliştii adică (sau, foştii pedelişti) sunt oameni de valoare (?!) şi pot fi integraţi fără nicio problemă în USL. Mizerabil!

(Apropo, şi fără prea mare legătură, când a fost primit în USL, „tata vămilor” aka Gheorghe Ciobanu a promis că va fi urmat de nu-mai-ştiu câţi primari din colegiul său. Asta nu s-a întâmplat, mai mult decât atât, USL a reuşit să piardă şi primăria singurului oraş - din cele trei din colegiu – pe care o deţinuse în mandatul 2008-2012).

PDL e, de asemenea, terminat. Pentru alegerile din toamnă, desfăşurate în sistem uninominal pur, rezultatele vor fi încă şi mai proaste decât acum. Câte preşedinţii de consiliu judeţean mai deţine PDL? Două, Alba şi Arad, adică sub 5% din total. Ei, cam atâtea mandate parlamentare va putea obţine, în cel mai bun caz, în toamnă, PDL. Rezultat cu care nu va conta nici cât PPDD.

Şi, atunci, pentru ce să (mai) rămână Băsescu la Cotroceni? Doar pentru a fi demis şi umilit peste numai câteva luni, când, cu adevărat, nimeni nu va avea nevoie de el?

O demisie, acum, a lui Traian Băsescu, urmată, aproape imediat, de o autodizolvare a PDL – ţi-ai găsit! – ar pune România în faţa unei situaţii inedite, şi ar face-o, cred, să realizeze, cât de mare este pericolul derapajului antidemocratic ce se prefigurează. Ar forţa, cred, dezintegrarea rapidă a USL şi salvarea, astfel, a ultimului partid din perioada precomunistă, e vorba, fireşte, de PNL (chiar dacă asta ar presupune asumarea a încă patru ani de opoziţie; evident, orbit de mirajul puterii, PNL nici nu concepe asa ceva).

Din păcate, cum spuneam, Băsescu nu înţelege nimic. Va continua să se plimbe cu Constituţia-n mână, fără să observe că, de fapt, timpul său a trecut, că indiferent de ceea ce face, sau nu face, situaţia se înrăutăţeşte, că damele de companie şi toată turma de dobitoace amuşinează deja sub coada noului mascul alfa, că, în curând hoitul său va fi aruncat hienelor obraznice şi flămânde, pe care chiar el le-a promovat.

Urât sfârşit de carieră politică!

Cât despre viitorul uselist luminos ... mai bine nu mai spun nimic.

Despre Dumnezeu şi puterea tainică a rugăciunii

Cu câteva zile înainte de alegeri, am primit un pliant din partea primarului în funcţie. Primele cuvinte erau ceva în genul:
Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta ceea ce nu pot să schimb ...
Câteva zile mai târziu, își pierdea fotoliul de primar, într-un mod, după părerea mea, absolut justificat, ţinând seama de tot ceea ce a făcut (rău), de ce nu a făcut (bine) în timpul mandatului, de comportamentul general, de apartenenţa politică, de „n” factori, pe care nu îi mai amintesc.

Pe de altă parte, însă, şi dacă ar fi câştigat, nu ar fi fost nicio surpriză. Cum n-a fost nicio surpriză nici faptul că marea majoritate a primarilor cu procese penale în curs, sau cu alte probleme, şi-au redobândit fără prea mari probleme mandatul.

Da, dar aici e vorba de altceva. E vorba, cum spuneam, de rugăciune. Şi de puterea ei tainică.

Pentru că – nu-i aşa? – cum ar fi putut, oare, Dumnezeu, să-i îndeplinească rugăciunea, altfel decât punându-i în faţă un obstacol de netrecut? Cum ar fi cel alegerilor, de pildă.

Aşa-i, nu-i pe lume rugăciune să nu ajungă la urechile lui Dumnezeu, şi nu-i rugăciune pe care s-o audă şi să n-o îndeplinească ... numai că nu totdeauna cum îşi doresc oamenii ... chiar şi cei mai evlavioşi.

iPod, iPhone ... iSictir.

luni, 11 iunie 2012

Proiect nou

După cum se poate constata cu uşurinţă, am cam lăsat blogul ăsta cam de izbelişte. Pentru că, pur şi simplu, nu mă mai „trage aţa”. Am scris mult, şi fără prea mare folos. Pur şi simplu, nu cred că sunt prea mulţi care au nevoie, în mod real, de acest blog... unora le face chiar rău (depinde şi de IQ, fireşte). E un blog prea generalist, un blog care spune prea puţin despre prea multe ... sau prea mult despre prea puţin, n-are importanţă.

Nu, nu e un proiect abandonat definitiv ... dar nici departe. Şi nu am de gând să fac prea multe pentru a-l reactiva. În schimb, am în minte un proiect nou, mult mai nişat, şi, sper, mult mai interesant, inclusiv -sau, mai ales - pentru cei pe care politica nu prezintă absolut niciun interes.

Evident, vor fi multe, foarte multe lucruri care nu vor avea nicio legătură cu ceea ce se petrece aici ... dar asta mai către toamnă. Până atunci, răbdare şi tutun!

Ferească Dumnezeu de mai rău!

Sigur, am auzit aceste cuvinte de nenumărate ori până acum.

Pentru cei mai mulţi, asta înseamnă, pe lângă o evidentă neasumare a responsabilităţii, şi un fel de consolare care nu spune (mai) nimic.

De data asta, lucrurile mi se par complet diferite. Şi asta pentru că omul care a spus aceste vorbe e Traian Băsescu. Oare ce-o fi vrut să spună? Şi de ce-o fi fost aşa de bine-dispus? Ce măgărie o mai fi punând la cale?

O fi vrut să spună, că, după toate batjocurile, umilinţele, nedreptăţile suportate de poporul român, cu un stoicism şi o resemnare demne de o cauză mai bună, ghiontul administrat de acesta bandiţilor portocalii este, totuşi, o sancţiune destul de blândă? Că, pentru tot ce au făcut, pentru modul în care s-au jucat cu vieţile şi cu nervii celor pe care, chipurile, i-au reprezentat, o mare parte dintre ei nici nu ar merita să mai vadă lumina soarelui? Dar, nu e timpul pierdut ...

Îmi e teamă, însă, că vorbele preşedintelui au o altă semnificaţie. Îmi e teamă – da, cred că pot să spun „îmi e teamă” – că mesajul e altul. Îmi e teamă că, de fapt, chiar asta e semnificaţia acestor cuvinte: că mai-răul nu e doar o abstracţiune teoretică, ci o posibilitate reală, şi că el, Traian Băsescu, (încă) preşedintele României, va lupta prin toate mijloacele legale şi, mai ales ilegale, ca asta să se întâmple.

Da, dar cum ar (mai) putea face acest lucru?

Mmm ... simplu. Să nu uităm că serviciile sunt, încă, pe mâna sa. Să nu uităm, de asemenea, că o mare parte din USL şi-a făcut ucenicia la PDL ... şi nu e vorba doar de Frunzăverde. În teritoriu, există nenumărate interese, există politicieni în partide diferite, care au făcut, dintotdeauna, afaceri bănoase împreună, indiferent dacă la putere era X sau Y ... în fine, pentru PDL, şi pentru Traian Băsescu nu e chiar plăcut ceea ce se întâmplă, dar nici chiar al naibii de neplăcut. Şi-apoi, în toamnă ... vom mai vedea.

Fireşte, acest scenariu, în care USL ar reuşi să se facă de kkt în doar câteva luni are un viciu esenţial: ar trebui ca acesta – USL, adică – să consimtă la asta. Da, şi? Cine spune că n-o va face?

Ce să spun? De la Traian Băsescu mă pot aştepta la orice ... la orice, în sens negativ, evident. Şi nici de la USL nu am cine ştie ce aşteptări. În fine ... ce va fi, va fi.

Ochii cât cepele şi ... ferească Dumnezeu de mai rău!

Am ales ...

La ora la care scriu aceste rânduri, informaţiile de care dispun sunt incomplete, fragmentare şi, probabil, şi, probabil, nu tocmai corecte. În ciuda acestor lucruri, consider că, în urma rezultatelor alegerilor locale din 10 iunie se pot desprinde, totuşi, câteva concluzii, şi anume:
  • Datorită unui sistem de vot inechitabil, dar nu numai, PDL păstrează câteva primării şi consilii judeţene importante, reuşind, astfel, să mascheze, oarecum, dimensiunile dezastrului electoral.
  • În ciuda triumfalismului afişat de USL, victoria acestei alianţe este, în actualele condiţii, conjuncturală şi neconvingătoare. În ciuda procentelor, uneori năucitoare, pe care această alianţă le-ar fi obţinut în unele localităţi, şi la unele secţii de votare, simpatia populară faţă de această struţo-cămilă politică se păstrează în cote destul de reduse. Iar acolo unde oamenilor nu le-a ajuns „cuţitul la os”, acolo unde nu s-a votat (doar) după principiul „oricine, dar nu PDL”, s-au înregistrat surprize destul de neplăcute. Cum, oare, ar putea fi explicată victoria primarului penal Gheorghe Falcă la Arad, sau aceea a primarului oraşului Deta, din judeţul Timiş, ai cărui fii au fost protagoniştii unor scandaluri de amploare? Este clar că în aceste localităţi, şi nu numai, USL nu a reuşit să producă un contracandidat credibil, iar aceasta poate indica o problemă foarte serioasă de construcţie, la nivelul acestei alianţe.
  • Alegerile, în sine, şi campania electorală care le-a precedat, au fost marcate de numeroase incidente: lovituri „sub centură”, tentative de fraudă, imoralitate „cât cuprinde” etc. Dar, poate, ceea ce va evidenţia, în timp, aceste alegeri, de altele, mai mult sau mai puţin asemănătoare, va fi incidentul de la Petrila, unde un om şi-a dat foc în secţia de votare. Fără îndoială, un astfel de comportament poate releva anumite probleme psihice grave, din partea persoanei respective, dar, la fel de bine, poate constitui un indicator important al unei anumite stări de spirit a populaţiei, sau, cel puţin, al unui anumit segment al acesteia. Este vorba de acel segment care şi-a pierdut total încrederea în politicieni şi partide, care nu mai întrevede niciun licăr de speranţă, din nicio direcţie, care nu mai este interesat în nicio „construcţie politică”, ci în distrugerea a tot ceea ce (mai) există. E vorba de acei oameni care au pierdut, deja, totul, sau aproape totul, şi, pentru care, orice formă de „reparaţie” este tardivă şi/sau inutilă, ei nemaidorind altceva decât distrugerea celor care, în opinia lor, i-au adus în această situaţie.

Şi câteva predicţii:
  • În ciuda păstrării unor primării şi consilii judeţene importante, şi indiferent de comportamentul USL la guvernare, în următoarele luni, PDL nu are prea mari şanse să evite disoluţia internă şi, implicit, dispariţia de pe scena politică. Probabil, în următoarele luni, sau după alegerile generale din toamnă, PDL va organiza un congres, în urma căruia va elimina din conducere toate figurile „obosite”, începând cu Emil Boc, Elena Udrea etc., dar şi „tripleta” Blaga-Videanu-Berceanu, pe „hoaţa” Anastase, ba chiar şi pe „intelectualii” Cotoi-Voinescu, Preda, sau Macovei. Dar, nimeni şi nimic nu va mai putea un proces deja început: noile figuri, care vor fi promovate, vor avea o notorietate atât de scăzută, încât vor face mai mult rău, cea mai mare parte a aleşilor PDL sunt, sau vor deveni nişte „baroni locali”, din ce în ce mai puţin disciplinaţi, din ce în ce mai puţin obedienţi, până la desprindere totală, faţă de conducerea centrală a partidului, iar asta nu va crea prea curând premizele reconstruirii partidului.
  • Deşi perfect logică, dorită şi aşteptată de milioane de români, dezagregarea PDL nu va fi, câtuşi de puţin, benefică pentru ţară, fie şi prin faptul că va dispărea o „coajă”, un ambalaj, o culoare, un slogan, sau orice altceva, dar nu oamenii care, la diferite niveluri de execuţie, au făcut atâta rău concetăţenilor lor. Ţara e plină de tot felul de şefi şi şefuleţi, de tot felul de direcţii şi birouri, de „deconcentrate” etc., care n-au făcut, în viaţa lor nimic productiv, nu au profesat niciodată, sau au profesat doar pentru doar o perioadă foarte scurtă de timp, meseria pentru care, chipurile, s-au pregătit, dar ocupă, în mare, aceeaşi funcţie, de ani şi ani de zile, unii de pe vremea comunismului. Am spus „în mare” fiindcă, da, au fost perioade în care au ocupat cea mai înaltă poziţie, dar şi perioade în care au „stat în opoziţie”, pe o poziţii mai „modestă”, de „simpli” şefi, de nu-ştiu-ce birouaş sau cabinet etc. Asta e, sunt „oameni de valoare”, sunt „profesionişti” – dracu’ ştie când şi cum au ajuns, că de profesat, după cum spuneam, n-au prea avut timp – şi nicio guvernare, niciun regim nu şi-a premis să-i „arunce la gunoi” – ca şi când a-ţi face meseria „de bază” ar fi o „aruncare la gunoi”. Nu dau exemple, sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră cunoaşte nu unul, ci zeci de asemenea exemple, de oameni care, când au fost feseniştii la putere, au fost fesenişti, când au venit ţărăniştii, au devenit ţărănişti, apoi s-au făcut pesedişti, liberali, pedelişti ... da’ cine mai ştie ce n-au fost? Ei, asta e marea problemă a USL, cât e el de mare, de puternic şi de voios, nu prea are oameni „de valoare”, nu prea are „specialişti”, şi-atunci e nevoit să apeleze la „profesioniştii” care sunt deja pe post ... etc. ... restul e „istorie”.
  • Cum va evolua PP-DD? Greu de spus. Paradoxal – sau nu – evoluţia sa depinde, aproape exclusiv, de ceea ce va face USL în viitoarele luni. PP-DD este şi va rămâne, pentru o bună bucată de vreme, partidul celor cărora li s-a luat totul, care nu mai au nimic de pierdut, şi tot ceea ce îşi doresc este doar răzbunarea. Dacă ar fi să aleg un slogan pentru acest partid, acesta ar fi: „pentru ca şi alţii s-o ducă la fel de prost”. Se poate câştiga cu acest slogan, şi cu o astfel de viziune? Aş vrea să fiu optimist, să zic „da” ... dar am, oare, motive?

De ales, am ales ... Cu ce ne-am ales?