Castelul de nisip

Prostul harnic

2012-01-28T18:17:00.000+02:00

Şef, timp de trei decenii, al Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace, Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke a fost unul dintre cei mai mari strategi militari ai secolului al XIX-lea. Feldmareşalul von Moltke şi cancelarul Otto von Bismarck sunt consideraţi de cei mai mulţi istorici ca fiind cele mai importante figuri în cadrul procesului politic şi militar de unificare a Germaniei. Moltke a condus armata prusacă în războiul împotriva celui de-al doilea Imperiu Francez, al lui Napoleon al III-lea, război care s-a încheiat cu strălucita victorie prusacă de la Sedan. În urma acestui război, Confederaţia Germană, în cadrul căreia Prusia avea rolul dominant, s-a transformat în împeriul German, iar regele prusac Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern s-a proclamat împărat al noii entităţi statale, sub numele de Wilhelm I, încoronarea având loc în „inima” fostului inamic, respectiv în Palatul Versailles.

Moltke a avut, astfel, un rol determinant în crearea formidabilei maşini de război germane, al cărei rol în evenimentele militare ale primei jumătăţi a secolului XX este binecunoscut.

În calitate de conducător al armatei, Moltke a avut, fireşte, preocupări intense legate de recrutarea, selecţia, evaluarea şi motivarea personalului militar. Probabil, şi datorită acestei preocupări, armata prusacă, si, mai târziu, cea germană, aveau să se facă remarcate printr-o disciplină şi o eficienţă cu adevărat remarcabile.

Pentru a-şi evalua ofiţerii, Moltke folosea două criterii, si anume: gradul de inteligenţă – pe baza căruia ofiţerii au fost catalogaţi ca inteligenţi şi lipsiţi de inteligenţă (proşti) -, respectiv atitudinea faţă de muncă, pe baza căruia ofiţerii au fost împărţiţi în harnici şi leneşi. Au rezultat, astfel, patru tipologii de ofiţeri, şi anume: proşti şi leneşi, proşti şi harnici, inteligenţi şi leneşi, inteligenţi şi harnici.

În funcţie de categoria în care erau încadraţi, Moltke recomanda o atitudine total diferită. Astfel, ofiţerilor proşti şi leneşi le erau încredinţate numai sarcini simple, cu pronunţat caracter repetitiv, rutinier. Ascensiunea ierarhică a acestor ofiţeri trebuia blocată, fiind menţinuţi în aceleaşi funcţii inferioare pe toată durata serviciului militar. Ca principală virtute a acestor oameni, Moltke aprecia faptul că nu creează probleme.

Nici ofiţerii inteligenţi şi harnici nu beneficiau de prea multă consideraţie din partea Generalstab-ului. El îi considera pe aceştia ca fiind obsedaţi de detalii, neputând „vedea pădurea din cauza copacilor”. Extrem de scrupuloşi în îndeplinirea sarcinilor, aceşti ofiţeri puteau fi, totuşi, promovaţi în anumite împrejurări excepţionale, dar numai până la un anumit nivel al ierarhiei militare.

Prostia şi hărnicia, luate împreună, erau considerate incompatibile cu cariera militară, persoanele depistate a se încadra în această categorie urmând a fi scoase imediat din armată. Moltke considera că acest tip de persoane manifestă un prea multe iniţiative proprii, dar, din cauza prostiei, şansele ca aceste iniţiative să fie corecte sunt inacceptabil de mici. Prin urmare, astfel de ofiţeri pot provoca evenimente grave, greu sau imposibil de remediat, ceea ce impune excluderea lor imediată din armată.

În viziunea lui Moltke, doar ofiţerii inteligenţi şi leneși puteau fi promovaţi pe cele mai înalte funcţii de conducere. Nefiind pripiţi, manifestând o rezistenţă deosebită în faţa împrejurărilor deosebite, suficient de inteligenţi pentru a identifica soluţii celor mai grele probleme, şi suficient de leneşi pentru a optimiza soluţia identificată, pentru atingerea obiectivului cu un număr minim de resurse, într-un interval de timp cât mai scurt etc.

„Prostia” şi „inteligenţa” nu sunt absolute. Un om considerat, îndeobşte, inteligent, se poate dovedi cât se poate de prost de îndată ce este pus în faţa unei situaţii noi şi cu totul necunoscute. În plus, există diferite tipuri de inteligenţă: o persoană deosebit de înzestrată, din punct de vedere muzical, s-ar putea dovedi total incapabilă să rezolve o problemă elementară matematică etc. În general, pentru fiecare om există un domeniu în care persoana respectivă poate fi considerată inteligentă. Nu super-inteligentă, dar cât de cât. După cum, nicio persoană nu este foarte inteligentă, în toate domeniile.

Ce vedeţi în fotografia alăturată? Eu văd o persoană inteligentă, chiar deosebit de inteligentă, atunci când e vorba de lopată. Dar, în acelaşi timp, văd un idiot perfect, atunci când e vorba de altceva, cum ar fi conducerea unui guvern. De fapt, lucrul acesta în vedem şi îl simţim cu toţii, nu? Cu toţii ştim câtă competenţă zace în acest omuleţ complexat. Ceea ce nu prea ştiam este cât de harnic poate fi acest individ.

Da, asta e, cu adevărat, o problemă: sunt prea multi proşti în posturi de conducere. Proşti-proşti, dar harnici! Măcar de-ar învăța să tragă chiulul! Ne-am mai trage și noi ... sufletul.

Recommendations to buy a printer

2011-12-26T12:45:00.002+02:00

Today, almost everyone uses a common printer or at work or at home, school or elsewhere. Printers have penetrated so deeply into our lives that it is very hard to imagine what life was like before there printers. For that we need colors in our life and prints are those devices that give life to colors.

You know, perhaps, that there are two main types of printed matter, namely those that use inkjet technology and using laser technology. Inkjet printers are smaller, cheaper and more widespread in the domestic environment, while laser printers are larger, more expensive and more widespread in the economic environment.

Laser printers first appeared. The first laser printer, much different than today, was developed by Xerox Palo Alto Research Center between 1969 and 1971 and was named EARS. The first high-speed laser printer was produced by IBM in 1976 and in 1992 launched the Hewlett-Packard LaserJet 4, which became soon very popular, and a true world standard laser printers. It was a monochrome printer with a resolution of 600 dots per inch.

The first inkjet printer was made in 1976, but it took 12 years to appear on the market made the first printer model based on this technology. This is the model Deskjet Inkjet, Hewlett-Packard product and launched at a fabulous price for that time: $ 1,000.

Since then and until now, between the two types of printers and their producers is wearing a continuous war that can not end too soon, because each of the two types of printed meet a specific consumer needs.

Thus, laser printers meet the need for a high or very high volume of work at a low price and acceptable quality. This makes this type of printer to be a very appropriate choice in some industrial environments, but not in the home, because when it comes to graphics performance, a modest inkjet printer is often more powerful than any other based laser technology model. So if you do not print huge amounts of documents, and if speed is not critical, choose with confidence an inkjet printer! Inkjet printers are cheaper, smaller, more beautiful and quieter than laser printers, but have a major disadvantage: they can have a very high operating cost, making them virtually unusable. This is undoubtedly bad news. The good news is that there is a simple solution to this drawback, a solution that reduces operating costs by up to 95%. Everything is to note the advice below:

Inkjet printers use, usually a single color cartridge, divided into three compartments containing a certain color ink fundamental. When one of these compartments is empty, the entire cartridge must be replaced or refilled, even if other sections are almost full. This means more waste and operating costs. The solution to this problem is to use CISS system. CISStechnology supports most printers, however we should be informed about this.
Avoid, if possible, printers with built-in print head cartridge. Basically, these printers are designed to use, almost exclusively, original cartridges, and this means huge operating costs. Even if, theoretically, these printers support CISS system, can be totally different things in reality .
Memory is also a very important element. Lower memory printers may have difficulty when it comes to printing some pages with many graphics, or when it is a very large document size. Usually, only very cheap printers have such features, so do not recommend buying the cheapest existing hypermarket model. Or, at least not without documentation.
Be circumspect in regard to certain facilities offered, because each of them is reflected in the price. Take, for example, need a wireless feature integrated with one touch set-up, provided you are only using the printer, and always at home? Or, you need an extended warranty period, given that technological progress can be fast? These are issues that need to reflect long before taking a decision.
Established brands or companies unknown? I'm not saying that printers offered by lesser known companies can be as good as those offered by companies known, but there is a risk that can not be ignored. We recommend the solutions recommended by specialists and not the ideas that came unexpectedly. Specifically, we recommend using printer models CISS technology offered by established companies such as CISS Epson, CISS HP or CISS Canon.
For competent advice and customized solutions, don’t hesitate to contact specialists.

Gândul zilei (46)

2011-12-02T14:44:00.001+02:00

Nu se poate închipui o mai urâtă înfăţişare a lucrurilor decât aceea în care răutatea devine legitimă şi îmbracă, odată ce magistratul a dispărut, mantia virtuţii. (Michel de Montaigne)

Memento

2011-12-01T10:36:00.000+02:00

Reacţii

2011-11-15T10:43:00.002+02:00

Societatea civilă începe să reacţioneze. Ieri, 14 noiembrie 2011, organizaţia ActiveWatch a trimis o scrisoare deschisă Inspectoratului Școlar Județean Timiș - inspector general prof. Marin Popescu, Școlii cu clasele I-VIII Pesac - director prof. Silvia Todorescu şi Primăriei Pesac - primar Cornel Toma. Din cuprinsul acestei scrisori redau ultima frază:

De aceea, solicităm Inspectoratului Județean Timiș să analizeze cu maximă atenție decizia conducerii Școlii cu clasele I-VIII din Comuna Pesac, pe care o considerăm disproporționată și un caz grav de încălcare a libertății de exprimare a unui cetățean (integral aici).

Într-adevăr, e un caz grav de încălcare a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, şi eu am spus asta de nenumărate ori, dar, se pare că nu am fost înţeles. Sau, nu s-a dorit a fi înţeles ... ceea ce e altceva. Ei, viaţa merge înainte.

Care pe care

2011-11-10T11:17:00.001+02:00

Noi, românii, suntem patrioţi?

O, ce întrebare! Fireşte că suntem patrioţi, cum altfel? Păi, nu ne-am bătut noi, secole de-a rândul, cu turcii, n-a fost Ştefan cel Mare apărătorul creştinătăţii ... sau Mihai Viteazul, n-a făcut el unirea? Eminescu, poetul nostru naţional, n-a fost, oare, patriot? N-a spus el: „cine-a îndrăgit străinii/mânca-i-ar inima câinii”?

În ultima vreme, am văzut, pe diverse reţele de socializare, şi nu numai, fel de fel de profile, ale unor persoane pe care, întâmplător sau nu, chiar le cunosc. Sau nu le cunosc, n-are a face. Multe dintre aceste persoane pretind că ştiu trei-patru, dacă nu mai multe limbi străine ... şi româneşte, bineînţeles. Cu toate acestea, parcurgând celelalte informaţii asociate profilului, îţi dai seama că, de fapt, româneşte nu prea ştiu. Greşeli cu adevărat impardonabile, formulări greoaie, sau bombastice, sugerează o cu totul altă realitate. O realitate a inculturii, a necunoaşterii, la nivel elementar, a limbii române ... ce să mai vorbim, atunci, de celelalte nu-ştiu-câte limbi străine?

Cineva, nu mai ştiu cine, spunea că patriotismul este convingerea tâmpită că o naţiune, un popor e „cel mai” din simplul motiv că te-ai născut tu în mijlocul său". Nu împărtăşesc întru totul acest punct de vedere, dar constat că, da, pentru cei mai mulţi dintre concetăţenii mei, cam la asta se reduce patriotismul. Să te baţi cu cărămida în piept pentru ce-a făcut unul şi altul, săţi umfli rânza ori de câte ori vorbeşti de reuşitele altora, cu care, chipurile, tu te identifici, să ştii şi să povesteşti cum ne-au fost furate, de-a lungul timpului, bogăţiile, invenţiile, tezaurul naţional, şi aşa mai departe ... dacă ştii şi ceva despre martiriul lui Brâncoveanu şi al fiilor săi, eşti om făcut, eşti român, şi patriot, şi creştin, şi tot ce trebuie, şi poţi, desigur, să-ţi îngădui mici extravaganţe, precum aceea de a nu şti, niciodată, câţi de „i” trebuie să pui la sfârşitul unui cuvânt ... şi-aşa, în vorbire nu se simte.

Eu cred – şi, probabil sunt unul din ultimii „dinozauri” care mai crede aşa ceva – că patriotismul începe cu datoriile pe care persoana le are faţă de ea însăşi. Cum ar fi aceea de a se exprima corect în limba maternă. Eu chiar cred că prima dovadă de iubire faţă de patrie este cea a însuşirii corecte a limbii ... e sau nu e aşa?

Am observat că, în ultimul timp, nimeni nu mai spune „pe care”, ci, simplu, „care”. Nu ştiu, s-o fi dat vreo lege în acest sens, sau ce e? Am auzit şi miniştri, şi parlamentari, şi profesori universitari ... toţi zic la fel, „care”, în loc de „pe care”: „planurile care le-am făcut”, „studiile care le-am efectuat”, „aspectele care le-am abordat”, şi aşa mai departe.

Pe scurt: „care” se asociază doar cu subiectul, cu obiectul care face acţiunea, cu nominativul – câinele care latră nu muşcă – în timp ce cu obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea, cu acuzativul, se foloseşte forma „pe care” – cartea pe care am citit-o (eu sunt cel care am citit, cartea a fost citită, nu s-a citit singură, eu am acţionat asupra ei).

N-are importanţă ce au făcut alţii, contează ceea ce facem noi. Şi, dacă nu suntem în stare să folosim corect limba maternă, nu ne putem numi patrioţi. Iar dacă, pe lângă asta, pretindem că ştim şi încă nu-ştiu-câte limbi străine, nu suntem doar lipsiţi de patriotism, ci şi de onestitate.

P.S. Din ciclul: IDIOŢII CARE IA DECIZII citiţi aici:

Prin activităţile desfăşurate [...], Consiliul de Administraţie [...] a hotărât că au fost încălcate articolele [...] şi conform art. 280 alin. 2 a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare [...];

Întrebări ajutătoare:

Cine e subiectul? Cine face/a făcut acţiunea? Răspuns: Consiliul de Administraţie

Ce a făcut subiectul? Răspuns: a hotărât şi a dispus [aplicarea sancţiunii].

Da? Dar, cum a făcut C.A. aceste lucruri? Răspuns: simplu, „prin activităţile desfăşurate”.

Aşa, deci. Şi, până la urmă, cine a „desfăşurat” aceste „activităţi”? O, TEMPORA!

Se întâmplă în România de azi

2011-11-08T15:13:00.000+02:00

Da, am ajuns şi aici. Oricine are opinii şi nu le ţine pentru el poate fi arestat, oricând, oriunde, în România. S-a întâmplat sâmbătă 5 noiembrie a.c., exact în locul numit cândva „kilometrul zero al democraţiei în România”, în Piaţa Universităţii, în Bucureşti.

Color Everywhere

2011-11-06T13:01:00.002+02:00

Life without colors? See:

Oh, no!

Wherever you go, see the colors of life! Wherever you go, keep the colors of life!

Now this is very simple, and does not cost much. How? With the CISS technology. What is the CISS and how does it work ?

The CISS (continuous ink supply system) is a technology that allows us to reduce operating costs of an inkjet printer with up to 95% and it doesn’t affect the quality of image! Indeed, the CISS technology only allows to keep the colors of life wherever you go.

Operating mode is remarkable easy and is compatible with many models of inkjet printers. The CISS consists of a set of external tanks that replace the original cartridges. The external tanks are usually located near the printer, and every ink contain a certain color of ink. Instead a single color cartridge with multiple units of storage, there are several tanks with independent color, and graphical quality never drops due to depletion of colors. External tanks are see-through and you can easily see when one needs to be refilled.

Tehnology CISS is perfectly suited most types and models of existing inkjet printers, including CISS Epson, CISS HP or CISS Canon.

Wherever you go, keep the colors of life! Wherever you go, keep the CISS!

Are vreo importanţă?

2011-10-31T15:23:00.003+02:00

Postarea „Criza alimentară nu va veni în România”, care conţinea şi o imagine considerată nepotrivită, nu mai există pe acest blog. De ce? Asta nu ştiu, si nici nu mă preocupă în mod deosebit. În orice caz, NU EU am şters postarea respectivă. Atunci cine? Repet: nu ştiu. Are vreo importanţă?

Orcum, cei care sunt foarte interesaţi de acea imagine o pot găsi cu uşurinţă pe net.

Hărţuirea la locul de muncă

2011-10-31T13:44:00.003+02:00

În România, în condiţiile actuale, numărul celor pentru care serviciul reprezintă o corvoadă, al celor care se simt exploataţi, marginalizaţi, umiliţi, discriminaţi la locul de muncă, al celor care îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu fără vlagă, fără interes şi, de multe ori, şi fără speranţă, este dramatic de mare. Condiţiile crizei, disponibilizările masive, oportunităţile de muncă din ce în ce mai mici, datoriile acumulate în trecut, responsabilităţile familiale etc. sunt factori care i-au făcut pe oameni să accepte condiţii de muncă din ce în ce mai grele, mai obositoare, un program de lucru din ce în ce mai încărcat, cu din ce în ce mai multe activităţi/ore suplimentare, salarii din ce în ce mai mici şi, nu în ultimul rând, comportamente din ce în ce mai abuzive ale şefilor şi conducătorilor ierarhici. De aceea, mulţi, foarte mulţi români ar putea considera că sunt hărţuiţi la locul de muncă. Sunt sau nu românii hărţuiţi la locul de muncă?

Da şi nu, depinde de ce semnificaţie acordăm acestui cuvânt. Nu orice comportament abuziv al şefului constituie hărţuire la locul de muncă. De regulă, comportamentele abuzive ale şefilor sunt consecinţa unei pregătiri manageriale deficitare şi al unui stil de management de forţă, bazat pe stressul subordonaţilor. Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a fu Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a funcţionat perfect (?!). Un astfel de manager crede sincer că singura strategie fezabilă pentru a-i determina pe angajaţi să fie mai eficienţi (?!) este să-i ţii într-un stress permanent, să-i tratezi într-o manieră umilitoare, să le reaminteşti mereu, de o manieră cât mai directă şi lipsită de echivoc, „cine-i şeful” şi cât de mare este puterea sa etc. Dar, repet, un astfel de stil de management nu este hărţuire!

Hărţuirea este o formă de agresiune mult mai perfidă, mai rece, mai ipocrită, decât cea prezentată anterior. Hărţuirea la locul de muncă este întotdeauna o manifestare a jocului de putere din organizaţia respectivă, este instrumentată întotdeauna de şeful respectivei instituţii/structuri/departament, în complicitate cu anumite persoane din instituţie (şi uneori, din afara instituţiei) – managementul bazat pe stress nu presupune existenţa aproape obligatorie a acestor complicităţi – şi este îndreptată întotdeauna împotriva unei singure persoane, urmărindu-se eliminarea sa din organizaţie/instituţie (la nevoie, chiar eliminarea sa fizică, sau punerea într-o situaţie în care să nu-si mai poată exercita niciodată anumite prerogative: o boală incurabilă, detenţia, defăimarea irevocabilă etc.). Cum, de multe ori, „ţinta” este o „persoană cu greutate”, liderul informal al unui grup mai mult sau mai puţin contestatar, „execuţia” victimei se poate solda şi cu „victime colaterale”, dar, repet, hărţuirea este îndreptată, la un moment dat, împotriva unei singure persoane.

Care sunt motivele care îl determină pe hărţuitor să procedeze astfel?

Primul şi cel mai important motiv este structura psihologică a hărţuitorului. Acesta este o persoană slabă, egocentrică, ipocrită, perversă. Aceste caracteristici sunt parte înnăscute, parte dobândite pe parcursul experienţei de viaţă, din prima copilărie şi ulterior, dar aproape niciodată imputabile victimei. Hărţuirea are multe caracteristici asemănătoare vânătorii din lumea reală: e absurd să ne întrebăm de ce leul este crud, sângeros şi viclean – e aşa, fiindcă aşa e, fiindcă nu poate fi altfel, fiindcă este predeterminat genetic să fie carnivor, să se hrănească cu carnea şi sângele victimelor sale, aceasta e „natura” lui, iar „uciderea” cu sânge rece a victimei nu e nici rea, nici bună, e naturală, sau „în firea lucrurilor”. Dacă privim, însă, lucrurile, din punctul de vedere al victimei, vânătoarea nu mai este un lucru atât de „natural”, în orice caz, nu atât de „natural” încât s-o accepte „cu braţele încrucişate” – deşi, de multe ori, asta chiar se întâmplă, atât în „junglă” cât şi în „civilizaţie”: victimele îşi acceptă soarta pasiv. Uneori, victima e atât de puternică încat nu doar că scapă cu viaţă, dar mai aplică prădătorului o corecţie severă. Putem vorbi, aşadar, de un anumit pattern al hărţuitorului, de o predeterminare genetică şi socială a sa, hărţuitorul este şi rămâne hărţuitor chiar şi atunci când circumstanţele nu-i permit acest lucru, exact aşa cum un animal de pradă rămâne animal de pradă chiar şi atunci când doarme!

Al doilea motiv important este reprezentat de circumstanţe. Ca şi în lumea reală, hărţuitorul nu va ataca decât atunci când va avea o „victimă” în faţă, şi când va avea o poziţie favorabilă faţă de aceasta.

În firme şi organizaţii, de multe ori, agresiunile şi abuzurile sunt reciproce, adică nu doar „şeful” este abuziv cu subordonaţii, ci şi aceştia cu el. Abuzul subordonaţilor poate lua forme evidente, sau mai subtile (mici întârzieri, îndeplinirea aproximativă a sarcinilor de lucru, mici sabotaje, „uitarea nevinovată” a unor informaţii etc.), astfel încât, uneori, de cele mai multe ori, şi şeful se simte, la sfârşitul zilei de lucru, la fel de prost, la fel de sfârşit, ca şi subordonaţii săi. Dar, dacă în cazul unui management defectuos putem vorbi de astfel de interacţiuni reciproce, în cazul hărţuirii nu există niciodată aşa ceva. Hărţuitorul, persoana a cărei structură psihologică este aceea de hărţuitor, nu va declanşa niciodată un atac direct împotriva şefului său, decât, poate, în momentul în care are informaţia că, oricum, „zilele şefului sunt numărate”, când, da, ar putea poza într-un dizident şi un opozant al acestuia. Aşadar, orice „afront” adus „şefului” din partea unui subordonat nu este un act de hărţuire, ci mai degrabă, de „revoltă” (justificată sau nu).

Aşadar, hărţuitorul atacă întotdeauna de sus în jos, şi niciodată invers.

Tot legat de circumstanţe, vorbim de „calitatea” victimei. Aşa cum un bivol „tulbură” mai mult minţile unui leu decât un biet iepuraş, tot astfel, hărţuitorul este „stimulat” de diverse caracteristici ale victimei: „dimensiune”, reputaţie, calitate profesională etc. Prădătorii apreciază foarte mult „trofeele”.

Aşa cum un prădător din lumea animală simte nevoia de a vâna nu doar atunci când securitatea fizică sau alimentară îi este ameninţată, ci şi pentru „menţinerea tonusului”, tot astfel un hărţuitor uman va avea tot timpul o ţintă reală sau „de antrenament”, chiar şi în condiţiile în care eliminarea ţintei „de antrenament” nu îi va aduce niciun fel de avantaje.

În lumea animală, atacul prădătorului este precedat de o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de „pândire” a victimei. De regulă, prădătorii din lumea animală au un spirit de observaţie deosebit, şi mizează foarte mult pe surpriză şi viteză. Lupta directă, în câmp deschis, precum şi urmărirea îndelungată nu sunt deloc avantajoase pentru un prădător, de aceea, acesta va face tot ce este posibil pentru a le evita.

Hărţuitorii de la locul de muncă procedează similar, de aceea, cu cât „lupta” se prelungeşte mai mult, cu atât cresc şansele victimei, şi, de asemenea, cresc şansele şi când sunt scoase în evidenţă anumite caracteristici ale confruntării, prin mediatizarea cazului. Atenţie, însă, de multe ori, media, din goană de senzaţional, poate face mai mult rău victimei!

În lumea animală, pentru ca un animal să poată juca rolul de „pradă” pentru un prădător trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi:

Să aparţină altei specii, sau să fie „atipic”. În general, fenomenul de canibalism este rar în lumea animală, dar nu inexistent. De aceea, prădătorii vor evita, în general, să atace membrii aceleiaşi specii, sau vor ataca exemplarele „monstruoase” (bolnave, cu diformităţi, cu aspect diferit etc.)
Rivalitatea şi concurenţa pe resurse. În această situaţie, animalele atacă pe toţi cei care le încalcă „teritoriul”, fie că sunt sau nu diferiţi.
Teama. Uneori, animalele atacă de teamă, pentru a nu fi ele însele atacate.

Hărţuitorii din lumea reală atacă din exact aceleaşi trei motive:

Atipicitatea. În general, inconştient sau nu, managerii încearcă să creeze o organizaţie „după chipul şi asemănarea lor”, chiar dacă asta se traduce printr-o limitare a opţiunilor, o descreştere a productivităţii etc. De multe ori, managerii impun norme formale (regulamente), alteori normele sunt informale. De multe ori, normele informale sunt reflectarea unei personalităţi tiranice a şefului. Ca exemplu de norme informale, expresie a unei astfel de personalităţi dictatoriale a şefului, sunt cele cu privire la unele aspecte interzise expres prin legile ţării şi care, prin urmare, nu pot fi introduse în documentele organizaţiei. Ele se referă la interdicţii de natură religioasă, etică, sexuală, vestimentară etc. Interdicţiile informale pot fi deosebit de puternice în instituţiile publice, si, mai cu seamă, în cele din domeniul educaţiei, sănătăţii etc.
Rivalitatea. Promovarea în sistemul public se face, de regulă, pe motive care nu au nimic de-a face cu pregătirea profesională, cu performanţa demonstrată, sau cu alte aspecte mai mult sau mai puţin obiective. Indiferent de cât de mult s-ar strădui unii să arate că acest lucru nu este adevărat, sau oricât de mult s-ar strădui să-l modifice (?!), adevărul este că, în general, promovarea în sistemul public se face pe criterii clientelare, de obedienţă politică – excepţiile confirmă regulă. De regulă, profilul psihologic al hărţuitorului se combină perfect cu cel al pupincuristului de carieră, astfel că, de obicei, nu-i este prea greu să obţină numirea în postul vizat, chiar atunci când niciun motiv obiectiv, de performanţă profesională, nu ar justifica acest lucru. Faptul că este numit, că ocupă postul de conducere respectiv, nu îi conferă automat, si competenţele necesare, iar hărţuitorul ştie foarte bine asta. Ca urmare, el se va teme permanent, de anumite „comploturi” puse la cale de rivalii săi, şi va căuta să-i elimine, prin orice mijloace. Hărţuitorul va tolera în jurul său numai persoane incapabile şi obediente.
După cum am arătat, hărţuitorul simte teamă chiar şi atunci când nimic nu justifică acest lucru, vede rivali acolo unde nu sunt, şi acţionează în consecinţă.

Prezenţa unui hărţuitor în fruntea unei instituţii/organizaţii are un efect devastator asupra acelei instituţii, pentru că hărţuitorul distruge şi îndepărtează cea mai valoroasă resursă a organizaţiei: resursa umană. Faptul că performanţa instituţională este mai greu de identificat şi apreciat în mediul public – bazat pe servicii oferite populaţiei – decât în mediul privat, unde economicul are un cuvânt mult mai greu de spus, este explicaţia faptului că, în mediul public fenomenele de hărţuire sunt mult mai frecvente, în timp ce în mediul privat are o incidenţă mai ridicată managementul bazat pe stress. În cazul unui mediu economic, acţiunile unui şef hărţuitor se concretizează imediat în cheltuieli nejustificate, slabă eficienţă economică şi, în cele din urmă, faliment (mai repede, chiar, decât în cazul managementului bazat pe stress), în timp ce în mediul public, preţul ineficienţei instituţionale este plătit de „beneficiari”, fie că aceştia sunt elevi – în cazul instituţiilor educaţionale, pacienţi – în cazul instituţiilor medicale, etc.

Arătam că unul din cele mai importante motive care pot sta la baza declanşării unei hărţuiri la locul de muncă este cel reprezentat de atipicitatea victimei, aceasta putând însemna, după caz, o credinţă religioasă „necorespunzătoare” sau absenţa oricărei credinţe, o orientare sexuală „necorespunzătoare”, apartenenţa la un anumit grup etnic etc. Cu toate acestea, cel mai puternic argument de atipicitate este reprezentat de atitudinea onestă, dar critică, a victimei. Societatea românească, în ansamblul ei, este extrem de reticentă la aşa ceva. Şi aici nu este vorba (doar) de atitudinea unui şef incompetent, ci de a societăţii în general!

Vă aduceţi aminte prima explicaţie oferită de preşedintele Băsescu atunci când a fost pus în faţa filmului în care era prezentat lovind un copil? Nu, în primul moment, nu a negat fapta, asta s-a întamplat mult mai târziu, după ce a putut analiza în detaliu consecinţele unei atitudini sau ale alteia. În primul moment a spus: „o fi făcut el ceva, o fi vorbit urât”. Din nefericire, acest mod de a judeca lucrurile este caracteristic poporului român şi este un factor care ne ţine, încă extrem de departe de valorile culturii şi civilizaţiei europene. Sigur, când cineva este hărţuit, iar hărţuirea se concretizează într-un tratament discriminatoriu, într-o decizie ilegală etc., nu puţini sunt cei care, fără a se obosi să mai judece faptele, exclamă: „ei, o fi făcut ceva rău”. Şi chiar atunci când victima îşi prezintă, de o manieră strălucită, argumentele, tot vor fi fiind şi din cei care să exclame în continuare: „păi, n-am zis eu c-a făcut ceva rău, uite, uite e ...”, şi acum depinde, după caz: ateu (ba nu, satanist), sau pervers, sau ţigan, sau mai ştiu-eu-cum. Dar, de fapt, şi aceste „păcate” se mai pot ierta, dar să ai „gură mare”? Asta, nu, nu se poate ierta, nicicând, niciodată, astfel că victima poate ajunge în situaţia ingrată de a fi luată la refec chiar de cei mai apropiaţi prieteni, colaboratori, rude etc.: „cine te-a pus să vorbeşti / să scrii ...”.

În general, hărţuitorii sunt înzestraţi cu o oarecare charismă şi pot trece, de multe ori, ca persoane „seducătoare”. De fapt, modul în care hărţuitorul ştie să opereze cu „emoţiile” unui anumit public este o componentă esenţială a „meşteşugului” ocupaţiei sale. Când un patron spune angajatului său: „stai la lucru cât vreau eu, iar dacă nu-ţi convine, te dau afară”, sigur avem de-a face cu un şef abuziv, cu un management bazat pe stress, dar nu pe o hărţuire. Nu e hărţuire, pentru că şeful este vizibil, îşi asumă identitatea, spune foarte clar „eu vreau”, „eu decid”, şi altele asemenea, acţionează, aşadar, frontal, pe câtă vreme hărţuitorul „stă la pândă” şi „învăluie”. Managerul abuziv din exemplul de mai sus este puţin impresionat de „impresia artistică” pe care o lasă, la o adică spune tuturor subordonaţilor acelaşi lucru, pe când hărţuitorul trebuie neapărat să lase o „impresie pozitivă”. Hărţuitorul adoră să pară concesiv şi îngăduitor, dar în acelaşi timp, „încărcat de responsabilitate”. El nu ia niciodată vreo decizie de sancţionare fiindcă „aşa vrea muşchii lui”, nu el face asta doar pentru că „e nevoit”, „e de datoria sa”, dar, „în sinea lui” (?!), el regretă „situaţia în care s-a ajuns”, îl compătimeşte pe angajat etc. Fireşte, hărţuitorul este un cabotin, ce altceva ar putea fi?

Care sunt etapele hărţuirii?

După alegerea victimei, aceasta trebuie să devină „receptivă”, aceasta însemnând o anumită diponibilitate pentru „a greşi”, la „indicaţiile” şi presiunile hărţuitorului, sau din „proprie iniţiativă”. Oricum, „cu vinovăţie” (că altfel nu mai poate fi sancţionată!!).

Pentru aceasta, hărţuitorul adoptă atitudine voit iraţională şi discontinuă, concretizată prin episoade „fierbinţi” sau „glaciale”, de natură să destabilizeze mental victima, care începe să se îndoiască de ea însăşi. Astfel, de exemplu, hărţuitorul pozează, alternativ, atât în „persecutorul” victimei, cât şi în „salvatorul” sau „învăţătorul” ei: victima a întocmit, astăzi, un document, bineînţeles, în mod greşit (deşi este identic cu cel întocmit ieri), şi, prin urmare, pentru a nu fi sancţionată, dar şi pentru a învăţa, trebuie să-l corecteze de îndată; când face acest lucru, procesul se reia, până într-un final când hărţuitorul devine extrem de conciliant şi acceptă documentul în formă iniţială, cu condiţia ca, totuşi, victima, să înveţe să-l întocmească „corect”. În funcţie de „talentul artistic” de care dispune, hărţuitorul se poate plânge de tot felul de lucruri, inclusiv de maniera în care este tratat de victimă, dar nu numai, de cât de mare este volumul de muncă pe care trebuie să-l susţină, şi de cât de „nerecunoscătoare” este victima etc. Scopul acestor „reprezentaţii”, făcute sau nu în prezenţa victimei, este dublu: pe de o parte, „captarea bunăvoinţei” celorlalţi, care „trebuie să înţeleagă” că victima are, într-adevăr, „o problemă”, precum şi culpabilizarea victimei, care trebuie „pregătită” în aşa fel încât să ajungă să se simtă ea însăşi vinovată într-o situaţie din care nu înţelege mai nimic.

Odată ce această etapă a fost realizată, tot ceea ce rămâne de făcut este declanşarea „atacului final” care trebuie să aibă ca efect îndepărtarea victimei din organizaţie. În acest moment, nu mai contează temeinicia acuzaţiilor care se aduc victimei, nu contează nici articolele sau paragrafele de lege invocate pentru justificarea sancţiunii, pentru că, la o analiză cât de cât atentă, se constată o discrepanţă ca de la cer la pământ între adevăr şi ceea ce este prezentat ca adevăr. Tot ceea ce contează este starea psihică a victimei, care se confruntă cu o atitudine reprobatoare din partea colegilor, prietenilor, cunoscuţilor, îşi asumă o parte din vină, are, prin urmare, o stare psihică extrem de proastă, marcată de episoade de deznădejde, de neîncredere totală şi, prin urmare, abandonează orice demers de dobândire a dreptăţii, se abandonează disperării, se prăbuşeşte total, cel puţin pentru o perioadă suficient de lungă pentru a pierde orice termen legal de reacţie.

Despre modul practic în care se realizează hărţuirea, voi mai avea, cred, ocazia, să vorbesc. Acum vorbesc puţin despre mine si despre cazul meu.

Nu am fost niciodată, cu adevărat, interesat de astfel de practici, până când nu am căzut eu însumi victimă unei astfel de practici. În timpul liber care a apărut, astfel, împotriva voinţei mele, am început să pregătesc apărarea şi, bineînţeles, contraatacul. Am fost, şi sunt, în continuare, interesat atât de aspectul legal al problemei, cat mai ales de aspectul psihologic: să înţeleg, în primul rând, ce mi se întâmplă, şi din ce cauză, care sunt rolurile diverselor persoane şi grupuri de interese etc. Am citit, în această perioadă - ei, am frunzărit, am extras ceea ce m-a interesat, n-am citit în întregime, „literă cu literă”, dar urmează – două cărţi, şi anume: Nelson Bouchard – Rezolvarea problemelor la serviciu, Ed. Polirom, 2006, şi Patrick Légeron – Cum să te aperi de stress, Ed. Trei, 2003. Sunt lucruri foarte interesante, idei deosebite, şi care se potrivesc „ca o mănuşă” situaţiei mele.

În plan practic, asta înseamnă următoarele lucruri:

Că înţeleg perfect ceea ce mi se întâmplă, mă rog, în aspectele esenţiale, ceea ce este fatal pentru hărţuitor, care mizează, în mod decisiv, tocmai pe neînţelegerea situaţiei mele.
Că am un tonus moral excelent, sunt conştient că nu sunt vinovat cu absolut nimic, şi pregătit să-mi expun argumentele într-o manieră extrem de clară şi convingătoare în faţa IŞJ – acu’, evident, depinde şi de faptul că vor dori sau nu să mă asculte, că vor dori sau nu să înţeleagă aceste argumente ... mă rog, sunt mai multe aspecte, dar
Sunt perfect pregătit şi pentru un eventual eşec în faţa I.Ş.J. şi, evident, merg mai departe, nici nu se poate pune problema în alt mod.

Cam asta e. Cred că voi mai scrie despre hărţuire la locul de muncă, sunt lucruri foarte interesante, pe care ar trebui să le cunoască, zic eu, cât mai multe persoane care sunt sau ar putea fi supuse unei hărţuiri la locul de muncă.

Şi, poate, cine ştie, la un moment dat, se va produce o „revelaţie”, o „iluminare” la nivelul mentalului colectiv, în aşa fel încât să înţeleagă cât mai mulţi oameni că „a fi acuzat” nu e totuna cu „a fi vinovat”, că „a fi sancţionat” nu implică, în mod necesar, şi o culpă, mai mult, că „a nu face” sau „a nu zice nimic” poate reprezenta, de multe, de foarte multe ori, o vinovăţie reală, că nu răutatea celor răi e ceea ce ne distruge şi ne otrăveşte vieţile, ci indiferenţa, nepăsarea sau chiar tăinuirea celor buni. Poate că, într-o zi, nimeni nu-şi va mai aminti de proverbul cu capul pe care nici sabia nu-l taie ... poate ...

Pentru azi am scris destul.

Despre „hulă” şi „blasfemie”. Aici şi în Europa

2011-10-30T12:21:00.002+02:00

Undeva, pe scena unui teatru foarte bine-cunoscut, dintr-un oraş foarte bine-cunoscut, capitala unei ţări europene foarte bine-cunoscute, o trupă de actori joacă o piesă nonconformistă. Spre finalul piesei, este „profanată” imaginea Mântuitorului, chipul său fiind acoperit cu excremente. Nu cunosc subiectul piesei, dar, probabil, aceasta nu este singura manifestare blasfemică, ci, mai degrabă, apogeul.

E cât se poate de firesc ca o piesă cu un asemenea subiect să stârnească aprige controverse. Este cât se poate de firesc ca unii să se simtă ultragiaţi, să condamne piesa, să înjure autorul, regizorul, actorii etc. Dar, trebuie să înţelegem un lucru: reprezentaţiile au avut loc pe scena unui teatru, adică într-un loc unde nu ajungi, pur şi simplu, din întâmplare, sau fiindcă pe-acolo trece cel mai scurt drum spre casă sau serviciu. Nu, un teatru e un loc unde ajungi conştient, căutând, pur şi simplu ceva, plătind chiar un anumit preţ pentru a putea asista la reprezentaţie etc. A, că, poate ceea ce vezi nu-ţi place, e altceva, nu ai decât să te ridici şi să pleci.

Nu astfel au procedat nişte – cum să le spun? – fanatici creştini. După ce, de-a lungul mai multor zile, au organizat demonstraţii împotriva evenimentului cultural respectiv, într-o seară au reuşit să intre în incinta teatrului şi au atacat actorii şi spectatorii, aruncând în ei cu ouă şi alte obiecte urât mirositoare. Au fost atacate şi persoane care încercau să intre sau să iasă din clădirea teatrului. Poliţia a acţionat prompt, arestându-i pe protestatari.

Bun. Hai să vedem ce-i cu chestia asta. Sunt convins că peste trei sferturi dintre români ar exclama indignaţi: Ce, l-au mânjit pe Iisus Hristos cu căcat? Nu se poate, ăştia trebuiau împuşcaţi!

Da, într-o Românie cretinopată, trei sferturi dintre locuitori aşa gândesc. Numai că lucrurile nu stau deloc aşa, iar intervenţia poliţiei a fost şi morală, şi corectă, din punct de vedere legal. Incidentele au atras atenţia chiar şi a primarului capitalei franceze, Bertrand Delanoë, care s-a arătat „consternat” de reacţia violentă a acestor talibani creştini. Mai mult decât atât, chiar instituţia considerată a fi lezată prin acţiunea teatrului a reacţionat oficial, condamnând, prin vocea cardinalului Andre Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Franţa, acţiunea grupului de protestatari, arătând că acesta acţionează autonom, în numele Bisericii Catolice, dar fără niciun mandat din partea acesteia.

Da, astfel de reacţii precum cea a primarului Parisului sau a arhiepiscopului de Paris fac parte din normalitatea unei lumi cu adevărat democratice, civilizate şi laice, unde separaţia dintre stat şi biserică este efectivă, şi nu doar clamată, precum în România. În România, în schimb, un primar „vigilent” cere, şi chiar şi obţine, destituirea unui profesor pe motive de „hulă” – el le numeşte, delicat, „opinii extremiste periculoase”, dar e clar că e vorba de „blasfemie” şi de nimic altceva – precum şi din motive „estetice” – „fotografii şi comentarii indecente” – unde? ţineţi-vă bine – pe „blogul personal”. Adică într-un loc perfect asemănător sălii de teatru: ce dracu’ cauţi dacă nu-ţi place piesa (respectiv ce scrie autorul blogului)? Poliţia nu intervine, primarul e bine-mersi, aşişderea şi conducerea şcolii, singurul păgubit – deocamdată – e proprietarul blogului, care, momentan, şi-a pierdut locul de muncă.

Ha, ha! E evident că lucrurile nu se vor opri aici. Joi, 3 noiembrie, îmi „pledez” cauza în faţa Colegiului de Disciplină al IŞJ, unde, sper eu, voi găsi oameni mai „open-minded” decât cei care m-au sancţionat ILEGAL. Eu trebuie să „compar” şi nu adevăraţii vinovaţi, cei care, în dispeţul tuturor normelor morale şi, mai ales, în dispreţul LEGII, m-au sancţionat pentru utilizarea unor drepturi fundamentale, prevăzute în Constituţia României, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, într-o mulţime de legi şi acte normative! Ei, nu-i nimic, asta este, aşa se aplică legea în România!

Şansa mea, şi cred că nu doar a mea, este că România este cam la jumătatea distanţei dintre Franţa şi Iran sau Afghanistan, poate mai aproape de Franţa. Asta din punct de vedere geografic, fiindcă, din alte puncte de vedere: politic, cultural etc., ar trebui să fim mult-mult mai aproape de Franţa, de Europa, în general. Numai că ... numai că ştim cu toţii cum stau lucrurile, şi ştim prea bine de ce tot ne privesc unii şi alţii chirâş atunci când vine vorba de justiţie – şi nu numai de justiţie. Personal, nu cred că am cum să pierd această cauză. Nu am cum, pur şi simplu. Da, IŞJ ar putea menţine sancţiunea aplicată de şcoală. Da, aş putea pierde şi în justiţie. Aş putea pierde în prima fază, şi aş putea pierde şi în recurs, ce nu e posibil în România, mai ales când vine vorba de justiţie? Dar, îmi este cu totul imposibil să cred că o astfel de decizie ar putea fi susţinută până la capăt.

Sunt relaxat şi încrezător. Ar trebui să fiu altfel? Din punctul meu de vedere, războiul pe justiţie e deja câştigat, singura miză care a rămas e cea psihologică (?!).

Psihologic sunt, însă, foarte robust.

Justiţie ...

2011-10-27T15:17:00.000+03:00

Filmuleţul de mai jos ESTE şocant. El prezintă execuţia publică a unui om, într-o ţară africană. Victimei i se dă, pur şi simplu, foc, şi este arsă de vie. Nu daţi click dacă nu vreţi să vedeţi aşa ceva.

Ce a făcut acel om, atât de îngrozitor, încât să fie astfel pedepsit? Din punctul meu de vedere, este irelevant. Din punctul meu de vedere, chiar şi cei mai odioşi criminali ar trebui să aibă dreptul la demnitate personală.

Se pune, în schimb, întrebarea: ce anume îi determină pe călăii lui să procedeze astfel? Vreţi să ştiţi adevărul? Chiar vreţi? Ok.

Ceea ce îi motivează pe acei oameni să procedeze astfel este neprihănirea lor morală, faptul că ei sunt „fără păcat”, în timp de victima lor este, se pare, atins de unul din cele mai grele păcate: sodomia.

Ei, da, sodomia este un mare păcat, un păcat „strigător la cer”, în orice cultură, în orice civilizaţie ... pe când crima ... crima e o mare virtute. Pentru că ... aţi auzit de vreun mare erou care a ajuns mare erou practicând sodomia? Pe când criminalii ... justiţiarii ...

Niciun „păcat” nu justifică uciderea unei alte persoane. Toţi oamenii au dreptul la viaţă şi la demnitate. Da, chiar şi cei care nu respectă acest drept altora, da, chiar şi ei ... toţi.

Acesta este un punct de vedere umanist şi constituie unul din reperele foarte ferme care îl despart de orice filosofie religioasă. Niciodată un adevărat umanist nu va cere, nu va susţine şi nu va încuraja batjocorirea şi uciderea unei persoane într-un asemenea mod. Aşa ceva pot face numai „puritanii” religioşi ... indiferent de numele zeului la care pretind că se închină.

Contestaţia

2011-10-17T13:29:00.000+03:00

Mâine voi merge la I.Ş.J. Timiş pentru a depune contestaţia la decizia nr. 229/05.10.2011, emisă de Şcoala cu clasele I-VIII Pesac, prin care mi s-a desfăcut contractul de muncă. Sentimentul meu este că I.Ş.J. Timiş nu va putea respinge argumentele mele şi, prin urmare, va decide anularea deciziei nr. 229. Dar, un sentiment asemănător am încercat şi atunci când am prezentat apărarea în faţa comisiei de disciplină din şcoală ... şi ce folos? Ei, ce va fi, va fi, asta este.

Din contestaţia respectivă prezint următorul fragment:

Colegiului de Disciplină al I. Ş. J. Timiş

Subsemnatul Adrian Stoica, profesor de matematică la Şcoala cu clasele I-VIII Pesac, sancţionat disciplinar, prin decizia nr. 229 din 05.10.2011, de către conducerea Şcolii cu clasele I-VIII Pesac şi C.A. al acestei şcoli cu „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă”, depun, în interiorul intervalului legal de 15 zile de contestare a acestei decizii, următoarea:

CONTESTAŢIE

la decizia nr. 229 din 05.10.2011, emisă de Şcoala cu clasele I-VIII Pesac

APĂRAREA PE PROCEDURĂ

Art. 268 din Codul Muncii precizează:

...
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
…
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetarii disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea.

În art. 2 al deciziei de sancţionare se precizează:

Art. 2. Apărarea domnului prof. Stoica Adrian nu a putut contesta încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce-i revin şi încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului şcolii prin activităţile desfăşurate de domnul prof. Stoica Adrian pe blogul personal la articolele mai sus amintite.

Din coroborarea celor două articole reiese clar că decizia de sancţionare e lovită din start de nulitate absolută, nefiind precizat niciun motiv pentru care au fost respinse argumentele invocate în apărarea prezentată în faţa comisiei de disciplină din cadrul şcolii.

APĂRAREA PE FOND

Ca bază legală a deciziei de sancţionare nr. 229 din 05.10.2011, Şcoala cu clasele I-VIII Pesac a invocat următoarele partu articole din Legea Educaţiei Naţionale (legea 1/2011):

Art. 233 (2)
Din categoria personalului didactic pot face parte persoanele care îndeplinesc condiţile de studii prevăzute de lege, care au capacitatea de exercitare deplină a drepturilor, o conduită morală conformă deontologiei profesionale şi sunt apte din punct de vedere medical şi psihologic pentru îndeplinirea funcţiei.
Art. 234 (5)
Nu pot ocupa posturile didactice, de conducere sau de îndrumare şi de control în învăţământ persoanele care desfăşoară activităţi incompatibile cu demnitatea funcţiei didactice, cum sunt:
...
c) practicarea, în public, a unor activităţi cu componentă lubrică sau altele care implică exhibarea, în manieră obscenă, a corpului.
Art. 273 (3)
Personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spaţiul şcolar şi poate întreprinde acţiuni în nume propriu în afara acestui spaţiu, dacă acestea nu afectează prestigiul învăţământului şi demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi.
Art. 280
(1) Personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii.
(2) Sancţiunile disciplinare care se pot aplica personalului prevăzut la alin. (1), în raport cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) observaţie scrisă;
b) avertisment;
c) diminuarea salariului de baza, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de control, cu până la 15%, pe o perioada de 1—6 luni;
d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare sau pentru obţinerea gradelor didactice ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control;
e) destituirea din funcţia de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământ;
f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

După cum se poate constata cu uşurinţă, art. 233(2), 273(3) şi 280(1) nu pot fi invocate ca temei legal al unei decizii de sancţionare decât coroborate cu alte articole specifice. Altfel spus, nimeni nu poate fi acuzat de încălcarea deontologiei profesionale, afectarea prestigiului învăţământului şi a profesiei de educator, respectiv dăunarea interesului învăţământului şi a prestigiului unităţii/instituţiei decât în situaţia în care a încălcat prevederile specifice ale unei legi, dispoziţii, regulament etc. Rămâne că singurul articol care poate fi considerat, la modul serios, ca temei legal al deciziei de sancţionare, este art. 234 (5c). Cel care se referă la: „practicarea, în public, a unor activităţi cu componentă lubrică sau altele care implică exhibarea, în manieră obscenă, a corpului”.

Ce legătură există între „practicarea în public, a unor activităţi ....” cu conţinutul, pretins pornografic/obscen al unor articole de pe un blog personal? Absolut niciuna: articolul respectiv din LEN se refera la activitati, nu la materialele de pe anumit blog. Prima observaţie: niciodată nu am realizat o astfel de activitate în public. A doua observaţie: niciuna din aceste „activităţi” de încărcare a unui conţinut pe un blog nu are „componentă lubrică” şi nu implică „exhibarea, în manieră obscenă, a corpului”.

Să ne facem, însă, că nu înţelegem acest lucru. Să confundăm, în mod voit, „practicarea, în public, a unor activităţi”, cu accesul public la articolele unui blog personal – subliniez: personal – acest lucru este precizat, de altfel, şi în sesizarea primăriei. Să echivalăm „componenta lubrică” a unei activităţi cu „componenta lubrică” a unei imagini, că „exhibarea, în manieră, obscenă, a corpului” echivalează cu orice „material cu caracter obscen” postat pe un blog. Chiar şi în această interpretare, vădit tendenţioasă, Legea privind prevenirea şi combaterea pornografiei nr. 196/2003, cu modificările şi completările ulterioare precizează:

Art. 2.
...
(3) Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.
Art. 3.
(1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul operelor de artă sau ştiinţifice.
(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul materialelor realizate în interes artistic, ştiinţific, al cercetării, educaţiei sau al informării.

Care dintre cele trei articole incriminate are ataşată o imagine „cu caracter obscen” (în sensul legii, evident)? Răspunsul e, evident: niciuna! Da, sigur, există o imagine, o singură imagine, care ar putea fi catalogată ca dezgustătoare, imundă, neruşinată ... poate fi caracterizată oricum, în termeni nejuridici, dar nu obscenă.

Iată, aşadar, că nici pe fond decizia nu are nicio justificare.

...

TIMIŞOARA, 18.10.2011 ADRIAN STOICA

Comunicat

2011-10-10T20:03:00.000+03:00

Anunţ, pe această cale, toate persoanele, organizaţiile, publicaţiile care urmăresc cu atenţie cazul meu că, până la un termen până va comunicat ulterior, probabil până la rezolvarea definitivă a cazului, refuz să acord interviuri, să apar în emisiuni de televiziune etc. Am luat această decizie deoarece, în opinia mea, legea îmi este net favorabilă, şi eu sunt un om care crede în supremaţia legii. Nu pot, în acest moment, să îmi imaginez o altfel de soluţie decât aceea legală, pe care, repet, o consider net în favoarea mea.

În acelaşi timp, majoritatea opiniei publice, marea majoritate a opiniei publice, îmi este defavorabilă sau poate fi uşor manipulată astfel încât să-mi devină nefavorabilă. De aceea, orice apariţie în media, chiar dacă, aparent, m-ar favoriza, ar pune o presiune nejustificată pe cei care au datoria de a se ocupa de problema mea, şi ar instiga la o soluţie sau alta, nu neapărat la cea legală. Într-un stat de drept, probleme precum cea a mea se rezolvă legal, nicidecum în paginile ziarelor sau pe sticla televiziunilor.

Articole precum cele publicate de ziarul „Adevărul”, chiar dacă sunt tendenţioase, imorale şi, evident, total neadevărate, nu numai că aduc atingere imaginii şi demnităţii mele, ci şi prestigiului întregului corp profesoral, întregului sistem educaţional din România. Iar eu nu doresc să aduc, nici măcar indirect, vreo atingere prestigiului sistemului educaţional.

Mulţumesc tuturor care îmi sunt alături şi tuturor celor care, într-un fel sau altul sunt interesaţi de cazul meu. Sper într-o soluţie legală favorabilă, cât mai curând posibil.

În clipa în care voi reveni şi voi fi dispus să acord interviuri etc., voi anunţa pe blog. Sunt un om, nu un „subiect”.

Acest comunicat poate fi preluat liber, fără nicio restricţie, de orice persoană, sau orice publicaţie interesată. Aceasta este tot ceea ce am de spus, în acest moment, în legătură cu cazul meu.

Drept la replică

2011-10-10T19:57:00.000+03:00

Am trimis ziarului „Adevărul” următorul

DREPT LA REPLICĂ

Sub semnătura Renatei Simion, ziarul dumneavoastră a publicat articolele „Profesor de matematică, implicat în scandal cu un blog pornografic. Vezi ce materiale obscene a publicat!” şi „Un profesor de matematică din Timiş a fost dat afară din şocală (sic!) pentru poze pornografice pe blog”, în care apar informaţii despre mine şi despre conflictul de muncă pe care îl am cu şcoala la care funcţionez.

Fireşte, autoarea articolelor ar fi putut folosi şi alte cuvinte pentru a-mi caracteriza blogul şi materialele postate pe el. Ar fi putut spune, de exemplu, imund, dezgustător, mizerabil, sau orice altceva. Numai că toate aceste cuvinte, şi altele asemănătoare, ţin de sfera esteticului şi nu sunt incriminate de lege, în timp de pornografia şi materialele obscene sunt ilegale, iar acest lucru este, în general cunoscut. Nu la fel de cunoscute sunt definiţiile juridice ale acestor doi termeni. Legea pentru prevenirea şi combaterea pornografiei 196/2003, completată prin legea legea 496/2004 precizează:

„Art. 2. (1) în sensul prezentei legi, prin pornografie se înţeleg actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte.

...

(3) Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicatii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care PREZINTĂ EXPLICIT SAU SUGEREAZĂ O ACTIVITATE SEXUALĂ.

Art. 3. (1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul operelor de artă sau ştiinţifice.”

Blogul meu nu conţine niciun material obscen şi, prin urmare, nu este câtuşi de puţin pornografic.

Atâta timp cât titlurile celor două articole sunt incorecte şi denigratoare, nu are rost să mai precizez nimic despre conţinuturile lor. Cu toate acestea, justiţia se face conform literei legii, şi nu literei ziarului.

Adrian Stoica

Decizia

2011-10-05T16:11:00.002+03:00

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII PESAC
JUDEŢUL TIMIŞ
TEL/FAX: 0256382617

DECIZIA NR. 229

DIN 05.10.2011

Profesor Todorescu Silvia, director al Şcolii cu clasele I-VIII Pesac, numită prin Dispoziţia I.Ş.J. nr. 405/105 din 23.08.2011:

- Având în vedere sesizarea cu nr. 3101/06.09.2011 din partea autorităţii locale, reprezentate de domnul primar Toma Cornel;

- Având în vedere raportul Comisiei de cercetare disciplinară, numit în Consiliul de Administraţie întrunit în data de 08.09.2011, prin decizia nr. 57 din 08.09.2011;

- Având în vedere articolele 233 alin. 2, art. 234 alin. 5 lit. c), art. 273 alin. 3, art. 280 alin. 1 şi 2 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările în vigoare, în baza Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar;

DECIDE:

Art. 1. Prin activităţile desfăşurate pe blogul personal „Castelul de nisip”, prin conţinutul articolelor sesizate în adresa primăriei nr. 3101/06.09.2011 şi prin publicarea unor poze cu caracter obscen la articolele „Povestea curului”, „Criza alimentară nu va veni în România” şi „Atacurile erau necesare”, Consiliul de Administraţie în şedinţa din 03.10.2011, a hotărât că au fost încălcate articolele 233 alin. 2, art. 234 alin. 5 lit. c), art. 273 alin. 3, art. 280 alin. 1 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 cu modificările şi completările în vigoare şi conform art. 280 alin. 2 a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă" a domnului prof. STOICA ADRIAN;

Art. 2. Apărarea domnului prof. Stoica Adrian nu a putut contesta încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce-i revin şi încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului şcolii prin activităţile desfăşurate de domnul prof. Stoica Adrian pe blogul personal la articolele mai sus amintite;

Art. 3. Cadrul didactic sancţionat are dreptul de a contesta decizia de sancţionare în termen de 15 zile de la primirea acesteia, la Colegiul de Disciplină de pe lângă Inspectoratul Şcolar Timiş;

Art. 4. Prezenta decizie se comunică Inspectoratului Şcolar Timiş, autoritatea care a decis încadrarea domnului profesor Stoica Adrian ca titular al Şcolii cu clasele I-VIII Pesac;

Art. 5. Şcoala cu clasele I-VIII Pesac va aduce la îndeplinire prevederile prezentei decizii, iar secretarul unităţii va face comunicarea persoanei în cauză.

DIRECTOR,

PROF. TODORESCU SILVIA

Am primit un exemplar în data de 05.10.2011

ss...

De ziua educaţiei: cum se distruge o şcoală

2011-10-04T22:15:00.000+03:00

Avertisment: ceea ce urmează este o povestire fantastică, fără niciun corespondent în realitate. Cine vede altfel lucrurile, o face pe propria sa răspundere. Şi, da, fiind o povestire fantastică nu m-am referit la o şcoală anume, dimpotrivă, nici nu cred că ar putea exista vreo asemănare cu vreo şcoală reală. Nu, nu, totul e o simplă fantezie.

Bine, pentru a putea distruge o şcoală, trebuie, în prealabil, să găseşti una. Să găseşti o şcoală care să fie şcoală. O şcoală care să nu fie distrusă chiar de tot. Ceea ce nu e chiar foarte uşor, trebuie să recunoaşteţi, în România şcolile care chiar sunt şcoli sunt mai rare decât zilele fără Băsescu la televizor.

Da’, să presupunem că aţi găsit-o. Cum procedaţi în continuare? Simplu: fiecare şcoală are profesori buni şi profesori proşti. Şi are elevi buni, şi elevi proşti. Şi-atunci, ce face deosebirea dintre o şcoală care este (încă) şcoală şi una care a devenit „ghetou educaţional” – vorba unui clasic în viaţă? Simplu, în şcoala care (mai) e şcoală, cel care deţine „puterea” şi ia deciziile e din tabăra profesorilor buni, sau este sprijinit de aceasta. În „ghetou”, balanţa puterii a înclinat definitiv de partea profesorilor proşti, a elevilor proşti şi a părinţilor acestora etc.

Ca regulă generală, proştii sunt intoleranţi, extrem de intoleranţi. Ei urăsc de moarte tot ceea ce le-ar putea jigni prostia.

În practică, asta se traduce prin acţiuni de batjocorire, intimidare, hăituire, îndepărtare a profesorilor şi elevilor buni.

Fireşte, aceste acţiuni sunt efectuate sub imperiul respectării unor principii înalt „umaniste” care se pot numi oricum: o şansă (sau o şcoală) pentru fiecare, sau, şi mai pompos, no child left behind. Ce presupune o astfel de politică educaţională?

În primul rând, standardele educaţionale sunt „adaptate” în aşa fel încât să poată fi îndeplinite şi de cel mai slab pregătit elev. Dacă un elev nu reuşeşte să promoveze, răspunderea nu este a lui, ci a profesorului care nu a găsit „cele mai potrivite metode pedagogice”, nu a inventat cele mai potrivite metode de evaluare, nu a personalizat demersul didactic, dracu’ ştie ce n-a făcut, dar e, clar, vinovat. Că doar n-o fi pramatia care nu a învăţat ...

În faţa acestei situaţii, e limpede că elevii care ar vrea şi ar putea să înveţe sunt complet demotivaţi. Dacă au unde şi cum să plece, pleacă cu prima ocazie. Dacă nu, rămân în aceeaşi şcoală şi „se adaptează”. Adică, devin mediocri. Sau submediocri. Se realizează, astfel, un „important” obiectiv educaţional, şi anume „omogenizarea” nivelului clasei, dar, evident, nu „în sus” – asta e, de altfel, şi imposibil – ci în jos, la nivelul celui mai slab.

Cu profesorii buni se întâmplă exact acelaşi lucru, „se adaptează” sau pleacă. Cu timpul, în şcoală nu mai rămâne niciun profesor bun şi niciun elev bun.

Deseori, această adevărată purificare este intensificată prin acţiuni de-a dreptul agresive, atât la nivelul elevilor, cât şi al profesorilor. Elevii care „se încăpăţânează” să rămână elevi, şi care pot şi doresc să (mai) înveţe ceva sunt umiliţi, batjocoriţi, sau, pur şi simplu, izolați, îndepărtaţi, excluşi din rândurile celor care nu doresc sau nu pot să facă acest lucru.

Când o loază agresează un elev conştiincios, profesorii nu dictează niciodată soluţii în favoarea acestora din urmă. Dacă ar face aşa ceva, s-ar putea confrunta cu riscul „supărării” loazei, sau a părinţilor săi, s-ar putea ajunge chiar la un abandon şcolar, şi cui ar servi acest lucru? Şi aşa, elevul bun este „consiliat” să suporte. Să suporte tachinarea, umilirea, batjocorirea, chiar lovirea din partea colegului său, fiindcă – nu-i aşa? – cel mai înţelept cedează, si-apoi ar trebui să se obişnuiască cu „rolul”: toată viaţa va fi tratat astfel de tot felul de nesimţiţi.

Când un profesor devine indezirabil, elevii slabi sunt adesea folosiţi pentru discreditarea sa. Acestei categorii de elevi i se inoculează, adesea fără să-și dea seama - ideea că nu ei sunt responsabili pentru propriile rezultate şcolare, ci profesorul, idee care este îmbrăţişată cu mare plăcere, din motive mai mult decât evidente. Atitudinea de frondă şi obrăzniciile acestor elevi faţă de profesorul/profesorii deveniţi indezirabili sunt tolerate şi chiar încurajate, mai mult sau mai puţin discret, cu scopul de a-l discredita pe acel profesor care „nu are metodă” şi „şi-a greşit vocaţia”. La rândul lor, elevii slabi joacă cu multă plăcere acest rol, fiindcă asta îi face să se simtă foarte „puternici” şi „importanţi”. Şi e clar că şi părinţii elevilor slabi pot fi antrenaţi cu uşurinţă într-o astfel de „horă”. De obicei, astfel de persoane sunt foarte vehemente sau pot fi determinate să devină, cu toate că, de regulă, nu prea au avut un contact prea lung şi fructuos cu şcoala ... asta ca să mă exprim eufemistic.

Ceea ce distruge, aşadar, cel mai eficient, o şcoală, este alianţa toxică dintre „conducerea” instituţiei şi cei mai slabi elevi, şi părinţii lor. Este vorba de o încălcare clară a dreptului elevilor buni la educaţie, la o discriminare a lor, dar cine poate să probeze aşa ceva, şi ce e de făcut?

E o formulă verificată de nenumărate ori, şi care nu dă greş niciodată. Evident, unele „variaţiuni pe aceeaşi temă” sunt benefice şi necesare.

De exemplu, politica lui „să facem altceva”. Ce altceva? Orice altceva, dar nu şcoală. Seri dansante, excursii, festivaluri de nu-ştiu-ce, nu-ş ce competiţii de maidan, şi orice, dar şcoală nu. Mai precis, carte, sau învăţătură. E ca în cazul ciorbei de pui: pui apă, pui sare, pui zarzavat, pui cartofi, pui la foc, pui ce-vrei-tu, numai pui nu pui ... c-ai pus destule. Aşa şi cu şcolile astea: „extracurriculare” gârlă, „curriculare” mai deloc ... că nu mai e loc.

Un loc aparte îl poate juca religia. O şcoală ticsită de icoane „dă” foarte bine. Arată, adică, faptul că speranţa, câtă mai e, e la Ăldesus. Fiindcă, de cele mai multe ori, mesajul subliminat e ăsta: om fi noi idioţi, da’ suntem tari în virtute şi din cale-afară de smeriţi, şi-aşa vrem să rămânem – poziţie cu care vreo 86% din preacredinciosul popor român e cu totul de acord. Raţionament analitic, argumentare, tehnici de învăţare eficientă, astea-s mofturi, teteo, cu cât suntem mai săraci cu duhul, cu-atât ne iubeşte mai mult Doamne-Doamne.

O dată distrusă, o şcoală are şanse extrem de mici să-şi mai revină vreodată, sau, dacă o va face, o va face doar printr-un şoc: schimbarea/înlocuirea unei părţi importante a corpului profesoral şi, pentru câţiva ani, nenumăraţi corigenţi/repetenţi/exmatriculaţi. Dar, eu nu am cunoştinţă să se fi întâmplat undeva, la nivelul vreunei şcoli, aşa ceva.

Somn uşor, România!

UPDATE: Astăzi, ministrul Funeriu a declarat: „...acest lucru este foarte dureros, dar cred că avem datoria să fim alături faţă de cei care fac performanţă. Ar fi o cale greşită să mizăm în continuare pe cei care, în pofida faptului că le oferim tot ce se poate oferi, nu aleg cartea.” Să-l cred, să nu-l cred? Ca idee, sună foarte bine, dar când a fost (sau cine „au fost” – că foloseşte pluralul) „alături faţă de cei care fac performanţă”? Mmm ...

Gândul zilei (45)

2011-10-01T10:24:00.000+03:00

Logica nu trăieşte decât în teritoriul eliberat de ură.

În ritmul ăsta ...

2011-09-30T14:56:00.001+03:00

… în câţiva ani,
Vor fi în ţară numai prostani …

Două naţiuni

2011-09-29T20:15:00.002+03:00

România

Coreea =>

Extremism pe faţă

2011-09-27T14:52:00.001+03:00

După cum, probabil, o parte dintre cititorii blogului ştiu, am fost acuzat „oficial” de răspândirea unor „idei extremiste periculoase”. Ia să vedeţi ce spun doi dintre cei mai mari economişti ai momentului, de care sunt convins că toată lumea a auzit – mă rog, toată lumea care ajunge aici.

Paul Krugman: Ultima dată când nemții au mers pe austeritate, a venit la putere Hitler

Ce bine că noi nu mergem pe austeritate!

Noriel Roubini: Marx a avut dreptate. Capitalismul se poate autodistruge

Wtf! Cuum! Da’ chestia asta se va face aşa, paşnic, fără niciun fel de incident, nu?

Din păcate nu. Ceea ce spun este o opinie, doar o opinie. Şi nu e, nicidecum, o instigare, e o constatare: lumea se află pe marginea prăpastiei ... din multe puncte de vedere. Cred că o revoltă mondială este inevitabilă. Că vreau eu, că nu vreau, asta este, nu cred că se pot rezolva altfel contradicţiile acumulate ... îmi pare rău.

Da’ ce zic ăştia nu e extremism?

Un posibil răspuns

2011-09-27T13:57:00.003+03:00

Am făcut o schiţă a răspunsului pe care intenţionez să-l prezint „curţii cu juri”, sună cam aşa:

Răspuns comisiei de disciplină

constituită cu numărul 56 în data de 08.09.2011 la nivelul Şcolii cu clasele I-VIII Pesac

În ziua de luni, 26 septembrie 2011 am luat cunoştinţă de adresa 149/26.09.2011, al cărei conţinut este cunoscut. Ca urmare a acestui fapt, şi în legătură cu documentul conex 3101/06.09.2011, emis de Primăria comunei Pesac, al cărui conţinut este, de asemenea, cunoscut, precizez următoarele:

1. În documentul 3101 se vorbeşte de „sesizări primite din partea cetăţenilor”, fără a li se preciza, în niciun fel, identitatea. Avem, de-a face, aşadar, cu o „opinie publică” extrem de vigilentă, dar care protejează identitatea. Nu voi zăbovi, însă, asupra acestui aspect, considerându-l minor, deşi, chiar şi acest amănunt minor demonstrează şubrezenia întregului demers iniţiat de „reprezentantul primăriei”.

2. Se vorbeşte apoi despre „rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani, ale copiilor de la Şcoala Generală Pesac, la materia predată de domnul profesor la examene şi după, excepţie făcând cei care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori”. Bun, trec cu îngăduinţă peste lejeritatea exprimării şi peste logica abracadabrantă: „domnul profesor” nu predă nimic „la examene”, încercând să mă concentrez asupra fondului problemei.

3. În primul rând, se vorbeşte despre „rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani”. Care ani? De când şi până când?

Respectuos rog comisia de disciplină să disjungă analiza rezultatelor obţinute la ultimul examen naţional de celelalte rezultate. Solicit acest lucru deoarece, în opinia mea, rezultatele din ultimul an, care sunt, într-adevăr, foarte proaste, sunt consecinţa directă a unui management catastrofal. Dacă mi se va solicita acest lucru, voi prezenta dovezile respective, pentru moment mă limitez doar la a afirma acest lucru.

4. În al doilea rând, afirmaţia cu privire la „rezultatele foarte slabe ale elevilor” nu răspunde la un criteriu esenţial: în raport cu ce? Pentru că, evident, trebuie să ne raportăm la ceva. Se înţelege – nu prea se înţelege, dar asta e – că „reprezentantul primăriei” se referă la „rezultatele (...) la examene şi după”, adică pe parcursul liceului. În alte cuvinte, la traseul profesional al elevilor post-absolvire. Foarte bine, fie şi aşa. Persistă, însă, întrebarea: în raport cu ce? În raport cu ceea ce ar dori primăria sau/şi „opinia publică”? În raport cu ceea ce se întamplă la alte şcoli? Sau la alte discipline?

În acest moment, afirmaţia cu privire la „rezultatele foarte proaste” e exact ceea ce este: o simplă afirmaţie. Care se va susţine – dacă se va susţine – atunci când va putea fi dovedită ştiinţific, pe baza unor date comparative precum: rezultatele obţinute de elevii şi foştii elevi ai Şcolii cu clasele I-VIII Pesac la tezele cu subiect unic, versus rezultatele şcolilor din împrejurimi, notele din teză şi mediile din primul semestru al clasei a IX-a etc.

5. Da’ poate că „sesizatorul” anonim a aflat aceste lucruri lecturând raportul de evaluare internă, elaborat de comisia de asigurare a calităţii din unitatea de învăţământ, şi care, conform legii calităţii în educaţie, art. 12 (c), se întocmeşte anual şi este adus la cunoştinţa tuturor beneficiarilor (deci şi cei indirecţi, cum ar fi primăria sau profesorii şcolii); a văzut cineva acest raport? Dar comisia de asigurare a calităţii a fost constituită şi funcţionează, oare, conform legii?

6. Şi nu în ultimul rând: se poate şti care sunt elevii „care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori”? Şi despre aceşti profesori se ştie, oare, ceva? Cred că e foarte simplu: fiscul ar trebui să deţină o listă cu toţi prestatorii de astfel de servicii ... bănuiesc că e vorba de persoane oneste, care îşi declară astfel de activităţi, nu? Bun, şi dacă elevii Şcolii cu clasele I-VIII Pesac sunt „ajutaţi cu meditaţii”, ce se întamplă, oare, cu elevii celorlalte şcoli? Ei nu sunt „ajutaţi”?

Adaug faptul că „rezultatele proaste” ale elevilor, chiar riguros dovedite, nu probează decât, cel mult, o anumită incapacitate profesională a cadrului didactic, şi nicidecum o abatere disciplinară. Dar, lucrurile sunt extrem de discutabile şi la acest nivel. Nu „rezultatele elevilor”, în sine, sunt determinate în aprecierea calităţii profesional-ştiinţifice a unui cadru didactic, ci cu totul alte criterii. În medicină, de exemplu, o acuzaţie de malpraxis se consideră dovedită nu atunci când pacientul a murit, ci atunci când medicul a încălcat procedurile instituite în astfel de cazuri. Nu altfel stau lucrurile şi în educaţie, iar instrumentul prin care se constată aceste disfuncţionalităţi este inspecţia şcolară. Modul normal, firesc, în care se poate proba o anumită deficienţă profesională este inspecţia şcolară, cea efectuată în condiţii corecte, de specialişti în educaţie. Asistenţa la ore efectuată de director nu este inspecţie şcolară.

7. Mai există, oare, vreun precedent? A mai manifestat vreo primărie din ţară atâta „nobil interes” în ceea ce priveşte activitatea şcolilor din aria de competenţă încât să solicite oficial măsuri disciplinare împotriva profesorilor ai căror elevi au obţinut rezultate sub aşteptări la examenele naţionale? De unde atâta exces de zel din partea Primăriei comunei Pesac?

Pe baza acestor afirmaţii, rog respectuos respingerea primului motiv invocat de Primăria comunei Pesac drept criteriu al unei sancţiuni disciplinare.

În legătură cu al doilea aspect, citez, pentru început, câteva reglementări care ar trebuit, fără îndoială, cunoscute de persoana/instituţia care a solicitat sancţionarea mea disciplinară, făcând, în acelaşi timp, şi aprecieri de genul: „un profesor cu asemenea idei nu are ce căuta în mijlocul copiilor şi reprezintă un real pericol pentru ei şi pentru celelalte cadre didactice” sau „reprezintă un real pericol pentru formarea caracterului lor [al copiilor]”.

Declaraţia universală a drepturilor omului precizează:

Articolul 19 : Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace.

Constituţia României precizează, de asemenea:

Articolul. 30 Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

Voi menţiona, de asemenea, Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994). Articolul 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului (CEDO) precizează: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor (…).”

Şi câteva date mai tehnice:

Începând cu hotărârea Handyside (7 decembrie 1976, §49), Curtea europeană a drepturilor omului a recunoscut că libertatea de exprimare consacrată prin articolul 10 al CEDO este unul din drepturile fundamentale esenţiale într-o societate democratică bazată pe pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere. Astfel, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare nu priveşte numai informaţiile şi ideile primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pe cele care scandalizează, şochează sau neliniştesc statul ori o parte oarecare a populaţiei. Prin urmare, Curtea exercită un control extrem de vigilent asupra restricţiilor impuse de către State în virtutea §2 al articolului 10, care „reclamă o interpretare riguroasă" (Observer şi Guardian, 26 noiembrie 1991, §59). De altfel, articolul 10 nu protejează numai substanţa ideilor exprimate, dar şi modul în care acestea sunt prezentate (Oberschlick (nr. 1), 23 mai 1991, §57).

Curtea a subliniat că autorităţile unui stat democratic trebuie să tolereze critica chiar şi atunci când aceasta este considerată provocatoare sau insultătoare (Özgür Gündem, 16 martie 2000, §60) şi a estimat că publicaţiile care stigmatizează ideologia dominantă a Statului, chiar în legătură cu subiecte sensibile precum integritatea teritorială a acestuia, nu sunt contrare articolului 10, cu condiţia ca aceste publicaţii să nu incite la ură sau la violenţă: publicul are dreptul de a fi informat într-un mod diferit în legătură cu aceste chestiuni chiar şi atunci când acest lucru este dezagreabil pentru autorităţi (Erdogdu, 15 iunie 2000, §§63 şi 71).

Curtea face distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor din prima categorie se poate dovedi, exactitatea celor din urmă nu se poate demonstra (Lingens,§46). Fiind vorba de prezentarea unor fapte reale, Curtea a precizat obligaţia ce revine jurnaliştilor şi asimilaţilor - de a le relata cu bună credinţă, pe baza faptelor exacte - furnizând informaţii fiabile şi precise şi respectând etica jurnalistică (Fressoz şi Roire, 21 ianuarie 1999, §54). In ce priveşte publicarea rapoartelor oficiale, Curtea a subliniat că, atunci când presa îşi aduce contribuţia la dezbaterile publice pe teme care suscită preocupări legitime, ea trebuie, în principiu, să poată să se sprijine pe rapoartele oficiale, fără a avea nevoie să întreprindă cercetări independente, aceasta cu condiţia ca jurnalul să fi acţionat cu bună credinţă (Colombani şi ceilalţi, 25 iunie 2002, §65 ; a se vedea şi Bladet Tromso şi Stensaas, 20 mai 1999, §68).

În privinţa judecăţilor de valoare, Curtea a respins ideea ca un jurnalist să nu poată formula asemenea judecăţi critice decât cu condiţia de a putea demonstra veridicitatea lor (Dalban, 28 septembrie 1999, §49). De altfel, Curtea a precizat că pentru judecăţile de valoare este imposibil să se aducă dovezi şi că aceasta ar leza însăşi libertatea de opinie, element fundamental al dreptului garantat de către articolul 10 (a se vedea, între altele, Jerusalem, 27 februarie 2001, §42). Ea a acordat jurnaliştilor dreptul de a recurge la o doză de exagerare şi de provocare (!) şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal (Lopes Gomes da Silva, 28 septembrie 2000, §§34-35).

Care este atitudinea Uniunii Europene în legătură cu producerea şi propagarea materialelor obscene, pornografice sau extremiste prin intermediul internetului? Prin Action Plan on promoting safer use of the Internet, organismele Uniunii Europene încurajează educarea publicului-ţintă şi autoreglementarea. Astfel:

Se urmăreşte creşterea informaţiilor referitoare la Internet în rândul utilizatorilor, în special a părinţilor, profesorilor şi copiilor;
E încurajată industria pentru a produce şi a distribui unelte de filtrare şi sisteme de clasificare (rating).

Oricine navighează, cât de cât, pe internet, cunoaşte riscurile la care este supus. Nu, nu e vorba de afirmaţii aşa-zis extremiste (!?) făcute de un profesor pe blogul personal, sau de nu ştiu ce „fotografii indecente”, postate pe acelaşi blog, e vorba de lucruri mult mai serioase, precum traficul de persoane, exploatarea sexuală, şi aşa mai departe. Organizaţiile noguvernamentale din România şi întreaga societate civilă este intens preocupată de acest aspect, cu deosebire de educarea copiilor în spiritul evitării acestor pericole. A merge pe interzicerea dreptului unui profesor de a avea un blog personal, de a-şi posta acolo anumite opinii, pe care unii le-ar putea considera extremiste sau periculoase, sau mai ştiu eu cum, nu e o abordare potrivită, e chiar un abuz, şi încă unul foarte important deoarece violează tot ceea ce există în legislaţia naţională şi europeană în materie de libertate de opinie şi libertate de conştiinţă.

Ar mai fi ceva de spus? Da. Cunosc bine criticile care se pot aduce argumentului ad hominem, dar nu pot să mă abţin să nu întreb: care au fost criteriile care au condus la includerea, în acest „complet de judecată” a domnului Jurca Ioan? Întreb acest lucru deoarece domnul Jurca Ioan a fost sancţionat recent, pe linie administrativă, de I.Ş.J., pentru frauda săvârşită în legătură cu examenul de bacalaureat organizat la Lovrin, în luna iulie, anul curent. Şi, după ştiinţa mea, domnul profesor este, în continuare, cercetat penal, pentru săvârşirea aceloraşi fapte. Bun, am înţeles, directorul are dreptul de a numi diriginţii la clase după criterii .... - mă rog, după anumite criterii – şi, conform acestor criterii, domnul profesor este foarte potrivit pentru a fi diriginte nu doar la o clasă, ci chiar la două, dar, oare este şi aşa de indispensabil unei comisii care trebuie să judece disciplinar un coleg? E o simplă întrebare retorică.

În solicitarea adresată conducerii Şcolii cu clasele I-VIII Pesac s-a făcut vorbire despre „informarea I.Ş.J.” şi la „găsirea” unei soluţii care să fie „cea mai bună”. Cu acest lucru sunt întru totul de acord, fiindcă este normal, cred ca I.Ş.J. să fie informat de un astfel de incident şi să identifice o „soluţie” care să fie „cea mai bună”. Pentru că, dincolo de problemele pe care, se pare, le au anumite persoane cu mine, au şi eu nişte probleme, nişte sensibilităţi. Cum pot suporta să fiu acuzat şi tras la răspundere mereu pentru reaua-voinţă şi incompetenţa managerială a conducătorului unităţii – am spus că voi proba aceste afirmaţii, dacă va fi necesar. Cum pot suporta ca un „fraudaş” dovedit – sau cum să-i zic? – să fie popularizat ca un exemplu pozitiv şi pus, în consecinţă să judece problema „abaterilor” pentru care ar trebui să fiu sancţionat? Şi multe, multe alte lucruri, pe care nu le mai enumăr aici. Iniţial m-am gândit să solicit primăriei şi conducerii şcolii instalarea unor camere video cu sunet, care să înregistreze toate activităţile didactice desfăşurate de mine, pentru a putea fi analizate şi evaluate corespunzător. Din punct de vedere legal, nu cred că ar fi o problemă deosebită, există şi un precedent,destul de aproape, din punct de vedere geografic, la Şcoala din Şofronea, judeţul Arad, unde toate activităţile didactice sunt monitorizate video. Apoi, gândindu-mă mai bine, am realizat că o astfel de măsură nu m-ar ajuta foarte mult. Pentru că, de exemplu, demersuri precum cel al Primăriei Pesac, care nu doar că nu se susţine prin nimic, dar este şi ridicol, astfel de demersuri vor continua. Funcţionez de mulţi ani în această şcoală şi cunosc bine mentalităţile populaţiei din zonă. Şi este evident, că, din punctul de vedere al unei majorităţi destul de consistente, demersuri precum cel al Primăriei chiar se justifică. Am fost patru ani director al acestei şcoli, şi primul lucru pe care l-am spus colegilor a fost acela de a-şi susţine gradele didactice. Cei doi profesori din comisie – nu mă refer la doamna directoare – aveau, în 2006, după mulţi ani de activitate didactică, gradul didactic definitiv ... fiindcă asta era cutuma şcolii. Cum să nu mă urască fiindcă le-am cerut un lucru atât de neobişnuit? Nu, nu, lucrurile sunt perfecte la Pesac, eu sunt cel ciudat, eu sunt cel inadaptat, eu sunt cel vinovat ... e ok. Dar trebuie spus un lucru: am avut performanţe ca student, am avut performanţe, apoi, ca profesor, dar lucrurile astea s-au întâmplat, hăt, de mult, pe când nu mă adusese soarta, sau ce m-a adus, la Pesac. Am avut performanţe şi ca director, de exemplu proiectul ProFamilia ... Ştiu că pot avea performanţe profesionale deosebite, fiindcă am avut astfel de performanţe. Ştiu că aici, pur şi simplu, mă irosesc. Da, ştiu toate aceste lucruri, dar, cel puţin până acum, m-am complăcut în această situaţie. A fost aproape de casă, a fost comod, a fost ... nu ştiu cum a fost. Nu mai este. Paradoxal, crezând, şi dorind, de fapt, să-mi facă rău, unele persoane îmi fac, de fapt, bine. Mă scot din „zona de confort”. E clar, trebuie să fac altceva, aşa nu se mai poate. Sau, mai corect: aici nu se mai poate.

Prin urmare, plec. Nu sunt dorit, şi nici eu nu îmi doresc să mai rămân. De îndată ce va apărea un post liber la o şcoală în împrejurimi – asta însemnând o localitate în care să pot naveta – şi va fi vorba de o şcoală care să îndeplinească anumite criterii ... minimale – mă refer la calitate, evident -, voi merge să dau concurs. Ei, ce se va întâmpla în continuare, nu ştiu. Ştiu ce pot şi ştiu cât pot fi de determinat ... poate va avea cineva nevoie de un profesor ca mine. Ei, cum anul şcolar tocmai a început, posturile tocmai au fost repartizate ... va trebui să treacă un timp oarecare, nu ştiu, şi cred că nimeni nu ştie. Până atunci îmi fac datoria aşa cum pot mai bine, aştept cu dragă inimă orice inspecţie şcolară, mă străduiesc, în condiţiile date să fac cât se poate de mult, mai răspund şi unor şicane precum cea de faţă ... şi asta este.

Dacă domnul Inspector Şcolar General va dori şi va reuşi să identifice o catedră de matematică, la o şcoală – sau la mai multe – cu anumite „standarde” autoimpuse, sunt convins că nu aş dezamăgi, nici şcoala, nici elevii, nici părinţii, pe nimeni. Şi, mai ales, pe „cetăţeanul” din Pesac care a sesizat aspectele menţionate. Dacă nu, nu, va trebui să aştept până când, într-o zi, se va elibera o catedră convenabilă. Din punctul meu de vedere, este singura soluţie posibilă care mulţumeşte toate părţile: „opinia publică” şi colegii din Pesac – o parte a lor -, fiindcă „scapă” de mine, elevii Şcolii din Pesac, şi părinţii lor – o parte a lor – fiindcă, din acest moment, vor avea îndeplinite toate condiţiile pentru a obţine „performanţe” corespunzătoare, şi, pe mine, şi, zic eu, şi pe elevii, părinţii, colegii de la un viitor loc de muncă, dacă, în cadrul acelei şcoli, obţinerea calităţii ar fi o prioritate reală. Altfel, nu am motive să renunţ la calitatea de titular al Şcolii din Pesac până nu devin titular al altei şcoli, oricât de mare ar fi dorinţa unor persoane sau altora. E dreptul meu, nu l-am furat şi nici nu mi-a fost făcut cadou, şi sunt decis să mi-l apăr.

Şi încă un lucru: am acceptat fără a contesta calificativul acordat, şi punctajul aferent, pentru că am considerat că reprezintă, de fapt, măsura celor care l-au acordat, şi nu mai discut nimic despre asta. Dar, dacă îşi imaginează cineva că mă voi renunţa, pur şi simplu, la calitatea de titular pentru că îşi doreşte cineva acest lucru, îmi e teamă că voi dezamăgi: nu voi face asta.

Atât am avut de spus.

Cine citeşte blogul

2011-09-26T15:15:00.000+03:00

Astăzi, secretara şcolii unde lucrez mi-a înmânat următoarele documente:

Primul document:

ROMÂNIA

JUDEŢUL TIMIŞ

PRIMĂRIA COMUNEI PESAC

Pesac, nr. 360, judeţul Timiş, Tel. 0256-382826; Fax: 0256/382888; e-mail: primariapesac@yahoo.com

Nr. Înregistrare 3101/06.09.2011

Către,

CONDUCEREA ŞCOLII PESAC

În urma sesizărilor pe care le-am primit din partea cetăţenilor referitor la activitatea unui cadru didactic de la Şcoala Generală mă simt obligat să vă rog să vă exprimaţi părerea şi să luaţi măsuri disciplinare corespunzătoare împotriva domnului profesor Stoica Adrian din următoarele motive care ne-au fost sesizate de către cetăţeni ai comunei:

1. Rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani, ale copiilor de la Şcoala Generală Pesac, la materia predată de domnul profesor la examene şi după, excepţie făcând cei care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori.

2. Postarea pe blogul „castelul de nisip” care aparţine domnului profesor şi la care au acces toţi elevii a unor opinii extremiste periculoase. Considerăm că un profesor cu asemenea idei nu are ce căuta în mijlocul copiilor şi reprezintă un real pericol pentru ei şi pentru celelalte cadre didactice.

3. Postarea pe blog a unor comentarii şi fotografii indecente care nefiind restricţionate la acces pot fi vizionate de toţi copiii care sunt elevi la şcoală.

Considerăm că aceste lucruri nu pot să caracterizeze un cadru didactic care este şi diriginte şi care educă şi copiii din şcoală şi care chiar reprezintă un real pericol pentru formarea caracterului lor.

Ca urmare a celor sesizate vă rugăm să ne spuneţi părerea dumneavoastră şi să ne informaţi cu privire la măsurile luate şi totodată să informaţi şi Inspectoratul Şcolar de această situaţie pentru ca împreună cu dânşii să găsim cea mai bună rezolvare a acestei probleme.

PRIMAR,

Toma Cornel

Al doilea document:

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII PESAC
JUDEŢUL TIMIŞ
NR. 149/26.09.2011

ÎNŞTIINŢARE,

În atenţia d-nului prof. Stoica Adrian

Prin prezenta, comisia de disciplină constituită cu numărul 56 în data de 08.09.2011 la nivelul unităţii noastre solicită prezentarea dumneavoastră pentru audiere în data de 29.09.2011, în legătură cu faptele sesizate de către reprezentantul primăriei Pesac la adresa numărul 3101 din 06.09.2011.

Vă ataşăm o copie a adresei primăriei prin care să luaţi la cunoştinţă faptele sesizate.

COMISIA DE DISCIPLINĂ
Prof. Todorescu Silvia
Prof. Ciutu Anica
Prof. Jurca Ioan

DIRECTOR,

Prof. Todorescu Silvia

Asta e tot. Deocamdată mă abţin de la orice comentariu.

Mihai în Parlamentul României: criminalul se întoarce la locul faptei

2011-09-23T20:11:00.003+03:00

Cel mai amplu şi sângeros conflict militar pe care l-a cunoscut omenirea a cunoscut mai multe momente care pot fi numite, mai mult sau mai puţin întemeiat, „decisive” sau „de cotitură”. Cu toate acestea, astăzi, la o distanţă temporală de aproape şapte decenii, marea majoritate a istoricilor consideră că punctul culminant al celui de-al doilea război mondial, momentul care a decis, practic, soarta conflictului şi, implicit, destinele a sute de milioane de oameni, a fost reprezentat de bătălia Stalingradului. Fireşte, au existat nenumărate întâmplări şi evenimente notabile în timpul acestui conflict, şi în legătură cu el, dar, repet, soarta războiului a fost decisă de bătălia Stalingradului. Pearl Harbor-ul şi intrarea Americii în război, debarcarea din Normandia, sau detonarea bombelor nucleare asupra oraşelor japoneze Hiroşima şi Nagasaki sunt evenimente extrem de importante, dar nu ele, ci Stalingradul a înclinat decisiv balanţa în favoarea aliaţilor.

De ce reamintesc acest lucru? Bătălia Stalingradului s-a încheiat în 2 februarie 1943, când proaspăt avansatul (prin radio) feldmareşal Friedrich Paulus s-a predat sovieticilor, împreună cu cei cca. 90.000 de militari germani care supravieţuiseră celui mai amplu şi sângeros asediu pe care l-a cunoscut omenirea. Din acel moment, a devenit (aproape) evident că ofensiva germană în Rusia a fost definitiv stopată şi, prin urmare, germanii nu mai pot câştiga războiul.

Au urmat alte momente extrem de importante, cum ar fi bătălia de la Kursk (23 august 1943, peste 600.000 de morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri, conform istoriografiei sovietice) , care au alungat definitiv orice urmă de îndoială asupra unei eventuale întoarceri a cursului războiului.

Spre sfârşitul anului 1943, nimeni nu se mai îndoia, aşadar, de iminenta înfrângere a Germaniei, nici măcar conducătorii acestei ţări. Cu atât mai puţin mareşalul Ion Antonescu, autoproclamatul „conducător al statului român”. Nu discut aici modul şi circumstanţele – evident, anticonstituţionale - în care Ion Antonescu a devenit „conducătorul statului român”. Nu discut nici justeţea – sau, mai degrabă, injusteţea – deciziei din iunie 1941, când Antonescu, în pofida apelurilor lansate de cei mai importanţi oameni politici – amintesc doar de Iiderul ţărănist Iuliu Maniu şi de cel liberal Constantin I.C. Brătianu - a hotărât, de unul singur, continuarea războiului dincolo de graniţele internaţional recunoscute ale României interbelice, antrenând armata română într-o aventură iraţională, cu efecte catastrofale – numai la Stalingrad armata română a pierdut cca. 18.000 de oameni, asta fără a vorbi de pierderile materiale. Discut despre modul în care a avut loc „actul istoric” de la 23 august 1944 şi despre urmările sale.

În primul rând trebuie menţionat că atât mareşalul Antonescu, cât şi oponenţii săi erau perfect conştienţi de iminenta înfrângere a Germaniei şi, prin urmare, doreau ieşirea României din Axă şi încetarea războiului cu aliaţii.

Un război, şi încă unul de talia celui de-al doilea război mondial, nu e o chestiune deloc simplă. Un război, chiar şi unul micuţ-micuţ de tot, nu e ca – mă scuzaţi – un closet, în care intri cu intenţie, sau din greşeală, te uşurezi, sau nu, şi ieşi după cinci minute spunând că „miroase urât” sau că „ai greşit uşa”. De multe, de foarte multe ori, există o singură ieşire dintr-un război, si anume aceea „cu picioarele înainte”. Asta dacă vorbim de oameni. Dacă vorbim de ţări, popoare, natiuni, lucrurile se mai nuanţează.

Nu poţi, aşadar, să iei parte la un război, şi să spui: „gata, m-am săturat, îmi iau jucăriile şi plec”. Pentru a pune capăt unui război trebuie ca şi celălalt să fie de acord. Degeaba nu mai vrei tu să te baţi, dacă nu e şi celălalt de acord. Din punct de vedere tehnic, asta se cheamă „armistiţiu”. Ce este un armistiţiu?

Un armistiţiu este o înţelegere, un act juridic convenit de diplomaţiile părţilor beligerante, prin care acestea se angajează, în anumite condiţii, să suspende acţiunile militare. Armistiţiul trebuie semnat, obligatoriu, înainte de încetarea propriu-zisă a acţiunilor militare. De ce înainte?

Pentru că – e foarte logic, nu? – dacă, într-un război, una din părţi încetează operaţiunile militare împotriva celeilalte, fără a fi semnat, în prealabil, un armistiţiu, aceasta echivalează, de fapt, cu o capitulare. Pentru că, neexistând armistiţiul, cealaltă parte nu este obligată, de fapt, la nimic.

Încă de la începutul anului 1944, Antonescu, dar şi oponenţii săi căutau soluţii de ieşire a ţării din alianţa cu Germania, pe baza unui armistiţiu cu aliaţii. Astfel se face că, începând cu primele luni ale anului 1944, au existat întâlniri, discuţii şi negocieri mai mult sau mai puţin oficiale între reprezentanţii blocului antifascist cu Ion Antonescu şi oamenii săi, pe de o parte, iar pe de altă parte, între reprezentanţii aceloraşi aliaţi şi oponenţii politici ai mareşalului.

Din izvoarele istorice ale epocii, rezultă că mareşalul Antonescu a fost ţinut totdeauna la curent cu demersurile opozanţilor săi, între care, bineînţeles, se afla şi Casa Regală. Rapoartele din perioada 1943-1944 ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi Inspectoratului General al Jandarmeriei conţin referinţe explicite la acţiunile acestora. Mareşalul ştia foarte bine că se urmărea ieşirea României din Axă, şi ştia, de asemenea că liderii celor două partide politice importante, care, reamintesc, se opuseseră făţiş ofensivei româno-germane dincolo de graniţele statului nostru, doreau menţinerea sa în fruntea guvernului României, şi după ieşirea din Axă, în timp de Casa Regală urmărea înlăturarea sa definitivă şi înlocuirea cu generalul Sănătescu sau cu o altă persoană.

Cu toate acestea, deşi ar fi avut toate posibilităţile de a face acest lucru, mareşalul Antonescu nu a luat niciodată măsuri ferme de dejucare a planurilor oponenţilor săi. De ce? Principalul motiv a fost, se pare, o anumită structură psihică deosebită a omului Antonescu. Pe de o parte, acesta considera că e „nedemn” să acţioneze împotriva complotiştilor, pe de altă parte, narcisismul şi grandomania sa nu îi permiteau să le întrevadă acestora vreo şansă de succes. Cu altfel ne putem explica reacţia sa după lecturarea raportului „Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României”, prezentat de SSI în 23 iunie 1944, cu exact două luni înaintea puciului din 23 august: mareşalul şi-a catalogat oponenţii ca fiind „toate zdrenţele [care] s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie”, şi având un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat” ... dar nu a luat nicio măsură.

Ce informaţii avea Hitler despre ceea ce avea să se întâmple în România?

Izvoarele istorice ale epocii demonstrează că Hitler era informat asupra acestor evenimente. Se pare, însă, că Hitler nu a avut niciodată acces la documente „de primă mână” privind evoluţiile reale din România, ci, mai mult, la contrafaceri, presupuneri, prognoze, evaluări, şi aşa mai departe. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, complexitatea problemelor războiului nu i-a permis lui Hitler să-şi concentreze atenţia, în mod special, asupra României. Hitler ştia, aşadar, „ceva”, dar nu foarte mult şi nu foarte clar. Oricum ar fi, încă din ianuarie-februarie 1944, Hitler a ordonat începerea pregătirilor tehnice de invadare a României – este vorba de planul „Margaretha II” – în cazul în care aceasta ar fi „defectat” – e clar, deci, că acest plan fusese conceput mai de mult. Ca urmare a întâlnirii dintre Antonescu şi Hitler, din 26-27 martie 1944, acesta din urmă a ordonat abandonarea planului „Margaretha II”, ca urmare a impresiei pe care i-o crease Antonescu şi a asigurărilor primite.

Astăzi, se poate afirma cu certitudine că acest lucru a convenit de minune complotiştilor, deoarece, în cazul punerii în aplicare a planului „Margaretha II”, în structurile noului guvern impus de germani nu ar fi pătruns niciun complotist.

Nu se ştie cu certitudine ce au discutat cei doi la întâlnirea din februarie şi cât de puternice trebuie să fi fost asigurările şi garanţiile pe care Antonescu i le-a oferit lui Hitler, în aşa fel încât acesta din urmă să renunţe definitiv la aplicarea planului „Margaretha II”, cert este că, peste câteva luni, mai precis în 5 august 1944, lucrurile aveau să se schimbe radical. Hitler a cerut garanţii ferme că România va merge alături de Germania „până la capăt”. Răspunsul lui Antonescu? Iată ce menţionează una dintre stenograme: „Era să adaug, dar m-am reţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodată un popor nu poate să ia un angajament orbeşte alături de alt popor, când acesta face o acţiune şi politică şi militară greşită şi cine spune că Germania nu va mai face de acum înainte aceleaşi greşeli? Nu pot sacrifica poporul meu dacă se produc astfel de greşeli.”

În 5 august, Antonescu vorbea despre „ruptura” dintre România şi Germania şi de faptul că nu îşi putea „sacrifica poporul”.

Generalul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare Române pe lângă Înaltul Comandament al Wehrmacht- ului, consemnează o parte din intervenţia lui Antonescu: „Îmi cereţi să mă sinucid împreună cu poporul şi armata mea? Cum este cu putinţă? Cum puteţi crede că aş putea lupta alături de diviziile germane, înarmate aşa de bine, când aţi refuzat mereu să-mi acordaţi ajutoarele militare solicitate? Cum credeţi că veţi menţine Frontul de Răsărit o dată cu intrarea Turciei în război [2 august 1944], intrare ce oferă Aliaţilor posibilitatea cuceririi Mării Negre şi a Bulgariei, chiar lângă noi? Cum credeţi că, lipsiţi de apărarea antiaeriană, putem rezista raidurilor aliate?"

Şi tot Gârbea consemnează cuvintele pe care i le-a adresat Antonescu la ieşirea din sala în care a avut loc întâlnirea: „Auzi, domnule ... ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata şi poporul român?!” Replica este confirmată şi de Ion Gheorghe, ministrul român la Berlin.

Tot Titus Gârbea consemnează: „Ion Antonescu nu avea ideea fermă de-a rămâne până la sfârşit alături de Hitler şi nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei şi cu tot neamul nostru alături de Germania.”

De celalaltă parte, rezultatul întrevederii lui Hitler cu Antonescu nu a făcut altceva decât să le întărească ideea că acesta trebuia înlăturat cât mai repede, fiindcă altfel ar fi reuşit să semneze armistiţiul care ar fi scos România din război şi astfel, complotiştii nu ar fi reuşit să ajugă la putere. De altfel, e consemnată poziţia lui Veaceslav Molotov, în urma unei întrevederi cu Lucreţiu Pătrăşcanu, anterioară actului de la 23 august: „…Antonescu reprezentă poporul român, iar dvs. o aventură!”

La întâlnirea de la Palat, din preziua puciului, Iuliu Maniu a afirmat: : „Preferatul aliaţiilor în ceea ce priveşte semnarea armistiţiului, în afară de mine bineînţeles, este Antonescu domnilor. De ce? Pentru că el este şeful guvernului, el este şeful armatei, şi el îi cunoaşte cel mai bine pe nemţi, deci el poate asigura transformarea cu minimum de riscuri. Şi mai e ceva domnilor, Antonescu este singura persoană din ţară asta pe care Hitler o respectă.”

Şi, totuşi, ce s-a întâmplat? În ziua de 23 august 1944, mareşalul îl informează pe Hitler de intenţia sa neechivocă de a încheia un armistiţiu cu aliaţii şi de a scoate ţara din război. Notificarea a fost trimisă lui Hitler prin intermediul lui Karl Clodius, ministrul Germaniei la Bucureşti. Din acel moment, pentru complotişti, înlăturarea lui Antonescu devenea o necesitate stringentă, ceea ce s-a şi întâmplat câteva ore mai târziu.

Din punct de vedere politic şi militar, ieşirea României din Axă a fost o necesitate istorică şi nimeni nu contestă acest lucru. Dar, lucrul în care s-a realizat acest lucru a fost o catastrofă naţională. Nu insist acum asupra cronologiei zilei de 23 august 1944, tot ceea ce vreau să subliniez este faptul că, la sfârşitul acestei zile, România a încetat unilateral războiul cu Uniunea Sovietică fără ca să fi semnat un armistiţiu cu aliaţii. Urmarea?

Urmarea a fost că Uniunea Sovietică a continuat, de fapt, războiul împotriva unei Românii care încetase să se mai apere. Cele 14 divizii române, cu un efectiv de peste 150.000 de militari, au fost capturate de sovietici şi foarte puţini au fost cei care s-au reîntors în ţară, cei mai mulţi găsindu-şi sfârşitul în lagărele sovietice.

Năvălite în ţară după 23 august 1944, hoardele sovietice „eliberatoare” s-au comportat o barbarie de neimaginat. De altfel, oriunde au pus piciorul sovieticii, au adoptat acelaşi comportament. În Iugoslavia, de exemplu, unde partizanii conduşi de Iosif Broz Tito luptau din greu împotriva germanilor şi aliaţilor săi, cetnicii şi ustaşii, trupele „eliberatoare” sovietice au provocat atâtea distrugeri populaţiei civile, încât Tito a ordonat trupelor sale să lupte şi împotriva ocupantului sovietic, căruia i-au provocat atâtea pierderi încât, în final, şi-a abandonat intenţiile „eliberatoare” şi s-a retras.

Iată, de exemplu, ce consemna Inspectoratul de jandarmi Iaşi cu privire la „faptele de arme” săvârşite de „aliaţii” sovietici după 23 august, pe raza judeţelor Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale furate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite.

Multiplicaţi aceste date la scara întregii ţări şi vedeţi ce obţineţi.

Ulterior, numeroase documente care atestau acest dezastru au fost distruse, deoarece puneau într-o „lumină proastă” imaginea „fratelui mai mare”. Cu toate acestea, bunicii îşi mai amintesc, poate, câteva versuri prin care poporul român ironiza, plin de sarcasm, „eliberarea” întreprinsă de sovietici:

Soldat rus, soldat rus.

Te-au ridicat atât de sus.

Ca să te vadă popoarele.

Sau fiindcă-ţi put picioarele!

...

Pe drumeagul din cătun

Venea ieri un rus şi-un tun:

Tunul - rus

Şi rusul - tun!

...

Rău era cu "der, die, das"

Da-i mai rău cu "davai ceas"

De la Nistru pân' la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moșie

Harașo, tovărășie

În 12 septembrie, noua putere instalată în România a semnat, oficial, la Moscova, armistiţiul cu aliaţii, consemnând astfel, ieşirea din războiul antisovietic. În realitate, comportamentul „aliatului” rus s-a schimbat prea puţin după acest moment, doar că agresiunea antiromânească a luat forme mai subtile şi mai puţin barbare, atâta tot. De fapt, despre ce armistiţiu mai putea fi vorba, de vreme ce România ieşise deja, din război? Rusia, şi nu numai ea, au continuat să considere România ca un stat agresor învins şi să-l trateze ca atare. Astfel:

România a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, ceea ce a însemnat un efort financiar de peste 2 miliarde dolari SUA, la cursul vremii
Suplimentar, România a fost obligată la plata unor despăgubiri de război de peste 300 de milioane dolari Sua, constând în diferite mărfuri, cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale; ulterior, acest jaf avea să continue sub forma sov-rom-urilor.
Regiunea de nord-vest a Transilvaniei, ruptă din trupul ţării de Tratatul de la Viena a trecut sub administrare sovietică directă, iar ulterior, restituirea sa României a fost condiţionată de trecerea la comunism
Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost cedat definitiv Uniunii Sovietice.

Cum a simţit omul de rând „binefacerile” armistiţiului? Iată ce se spunea atunci:

Armistiţiul ne-a impus

Să dăm boii pentru rus!

Ca să completăm noi doza,

L-am trimis pe Petru Groza!

Şi, poate cel mai important lucru: României i-a fost refuzat statutul de stat cobeligerant, pe care, de exemplu Franţa, care a fost, efectiv, aliata Germaniei, în vremea regimului de la Vichy (iunie 1940 – august 1944) l-a obţinut fără probleme. România a intrat, astfel, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice ... şi tot ceea ce a urmat se cunoaşte.

Acum, la aproape şapte decenii, se cuvine să ne întrebăm: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat puciul de la 23 august 1944? Fireşte, tot ceea ce urmează sunt simple speculaţii, dar, foarte probabil, Antonescu ar fi reuşit să încheie un armistiţiu în condiţii mult mai favorabile. În august 1944, puterea militară a României era, totuşi, considerabilă, iar rezervele sale naturale, importante. Aliaţii aveau tot interesul să înlăture acest stat puternic din rândul puterilor Axei, şi e de presupus că ar fi făcut concesii majore României. Nu, nimeni nu poate garanta că România nu ar fi intrat, în cele din urmă în sfera de influenţă a marelui vecin de la răsărit, dar, cu certitudine, foarte mulţi dintre soldaţii români abandonaţi, pur şi simplu, ar fi supravieţuit şi s-ar fi întors la casele lor. Foarte probabil, jaful sovietic ar fi avut niste dimensiuni mult mai mici şi este foarte posibil ca România să nu fi fost nevoită să cedeze Basarabia şi Bucovina.

Dar nu, acest lucru nu a fost cu putinţă, în principal din cauza puciului din 23 august, orchestrat de ex-regele Mihai, care a intrat, astfel, în galeria celor mai odioşi trădători ai neamului românesc.

În timpul regimului comunist, ex-regele Mihai a fost, mai degrabă, ignorat de noua putere. Comuniştii i-au permis să se retragă cu avuţii îndestulătoare pentru a nu fi nevoit niciodată să muncească, şi încă nu-ştiu-câte generaţii. După instaurarea puterii comuniste, ziua de 23 august a devenit sărbătoare naţională, transformându-se, incet-încet, dintr-un moment oarecum jenant şi discutabil de”întoarcere a armelor” în „marea insurecţie naţională antifascistă şi antihitleristă”, asumată aproape în integralitate de comunişti. În acest mod, ex-regele a fost exclus, oarecum pe uşa din dos, din ecuaţia acestui puci. Pentru comunişti a fost mai bine aşa, să nu-l vorbească pe sărmanul bâlbâit nici de bine, nici de rău. Nu puteau, fireşte, să recunoască trădarea, fiindcă ei înşişi erau părtaşi la crimă. Şi, uite-aşa a fost „albit” ex-regele Mihai, iar astăzi unii politicieni ni-l prezintă ca pe o autentică salvare a naţiunii.

Pe cine mai reprezintă, astăzi, acest bătrân decrepit? Pe cine a reprezentat vreodată? Pe nimeni! Acest individ nu s-a reprezentat decât pe sine, şi propriile interese. Şi, totuşi, acum, acest individ este invitat în Parlamentul României. Nu, nu pentru a fi judecat pentru fărădelegile sale, nu! Pentru a fi omagiat (?!) cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani.

Cine sunt cei care, astăzi, văd în „Majestatea sa” un fel de Mesia al naţiunii române? Sunt două categorii de indivizi, ambii al fel de periculoşi. Sunt unii care au anumite interese, în primul rând de natură economică. Doar nu-şi închipuie cineva că mumia nu ar fi pusă să se „revanşeze” pentru un aşa serviciu. Sau, mă rog, fie-sa, e tot acelaşi lucru. Cei care ar reuşi o asemenea „performanţă” vor intra pe vecie în „graţiile” casei regale. Şi cei care au, cât de cât, habar de istoria interbelică, ştiu ce înseamnă asta. Asta e prima categorie. A doua categorie e constituită din mankurţii pentru care a pune mâna pe carte e o obscenitate. Oameni care nu au citit niciodată nimic, care nu ştiu nimic, dar care sunt capabili să repete ca papagalii orice trăznaie spusă de nu-ştiu-ce personaj pe care ei îl adulează. Pentru ei nu contează că Mihai s-a încârdăşit cu comuniştii trimişi de Moscova şi că a trimis la moarte atâţia militari, nu contează că a abandonat Basarabia şi Bucovina, nu contează, de fapt, nimic, contează doar faptul că, dacă te declari antimonarhist, înseamnă că eşti comunist, securist sau băsist. Sau, toate trei la un loc.

Regret faptul că un mare partid istoric, practic singurul care mai există, îşi bate, pur şi simplu, joc, de poporul român şi de speranţele şi dorinţele sale. Rău am ajuns dacă Traian Băsescu a devenit port-drapelul antimonarhiştilor din România. Cum e posibil acest lucru? Ei, uite că este posibil. De fapt, ce nu este posibil?

Şi-atunci, de ce ne mai mirăm?

Riscurile branconajului

2011-09-20T17:41:00.002+03:00

Nu sunt decât câteva zile de când ministrul Igaş declara cu subiect şi predicat:

Germania susţine o aderare la Schengen în două etape. Finlanda nu mai are nici o rezervă.

Şi încă:

România are 99 la sută şanse să intre în Spaţiul Schengen

pentru că:

În viaţă e bine de fiecare dată să laşi şi un loc în care să te poţi retrage la un moment dat.

Mai mult ca sigur, domnul ministru branconier Igaş se referea la:

REZÉRVĂ, rezerve, s.f. (...) Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi.

Fiindcă astăzi aflăm că Finlanda se opune, de fapt, aderării României la spaţiul Schengen.

Alo, Helsinki! Ce se mai aude cu rezerva aia, tot nu s-a eliberat? Că branconierul s-ar cam retrage ...

True color

2011-09-20T16:13:00.002+03:00

There are moments when, like Goethe's hero, we can say: "verweile doch, Du Bist so schön" – a moment, stay, you are so beautiful! Beautiful moments come and go, and we can only keep their memory. Fortunately, we can do this very well and very easily.

In the last few years, printing technology has evolved greatly. So much that, to achieve an exceptional graphical quality of pictures, it's not necessary to have a complicated laboratory, if it is enough to have a normal inkjet printer. Such a printer usually costs very little, it is reliable, has great performance, occupies a small volume in the home or office, but has a major drawback: the cost of consumables is very high. Furthermore, the technologies used to achieve a printer cartridge are heavily polluting the environment.

Fortunately, we now have available a technology that allows us to reduce operating costs of an inkjet printer with up to 95% and it doesn’t affect the quality of image. And, of course, the pollution effect decreases accordingly. This technology is called ciss (continuous ink supply system). What is this new technology, remarkably simple and perfect adjustable for the majority of the existent inkjet printers?

Ciss, or bulk ink system, or, simply, ink system (fr. systeme d'encre continu, germ Dauerdrucksystem) consists of a set of external tanks that replace the original cartridges. As you know, inkjet printers use two cartridges: one black and one color, or tri-color that is composed basically of three units of storage, each containing a particular fundamental ink color, resulting in the combination of any color or shade. When empty, the cartridges are unusable and must be replaced or refilled. Tricolor cartridge becomes unusable when one of the three units of storage is empty. Most of the time, cartridges are not designed for refill, so sometimes it is possible to refill, sometimes not. Moreover, the quality of any cartridge drops, sometimes dramatically, following refills, and any cartridge can be refilled indefinitely. Also, if your printer is not used for several days, the cartridges can dry and can’t be used. CISS system resolves all these problems: does not dry cartridges ever, there is a single color cartridge with multiple units of storage, but there are several tanks with independent color, and graphical quality never drops due to depletion of colors. In addition, costs operation are significantly reduced up to 95%. CISS System allows thus to make exceptional image quality, and the price conditions comparable to those are provided by the matrix or laser technology.

The easiest way to get CISS system in any European country, is to order directly from the site of the company that sells, or from the pages of local dealers. If delivery is made directly from the central warehouse in Belgium, your product will get to you in 4 days anywhere in the European Union. The system comes with detailed installation instructions in your language, and this operation is simple, and it is depending on the type of printer, requiring up to 20 minutes. But usually five minutes are sufficient. The installation is reversible and it doesn’t affect the memory of the printer. Terms of delivery are excellent and there are, of course, return clauses, without any additional fees, in case the terms of delivery don’t relate to the customer’s expectations.

Indeed, it has never been easier and cheaper to have a photo lab at home. Now, technology has solved this problem and not benefiting from CISS would be a pity. Our memories are worth a little color, do not you think, so?

Cea mai importantă competenţă-cheie

2011-09-18T21:51:00.000+03:00

În 2006, Parlamentul European si Consiliul UE au adoptat o recomandare cu privire la stabilirea de competenţe-cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi.

În viziunea acestor instituţii europene, competenţele-cheie ar fi : cele lingvistice şi de comunicare, în limba maternă şi în cel puţin alte două limbi internaţionale, cele matematice şi de rezolvare a problemelor, competenţele ştiinţifice şi tehnologice, cele de învăţare (learn to learn), competenţele civice, interpersonale, interculturale şi sociale, cele antreprenoriale, şi cele de exprimare culturală.

Eu cred că au omis-o pe cea mai importantă, şi anume abilitatea/competenţa de procurare a hranei, apei şi a mijloacelor minime de subzistenţă, abilitatea de a supravieţui în condiţii extreme. Fără asta, toate celelalte mi se par apă de ploaie.

Nu, nu intenţionez să plec în deşert, dar e foarte posibil să vină deşertul peste mine. Şi nu ştiu dacă unul obişnuit, sau unul nuclear.

Eu am spus mai de mult că ne paşte ceva. Un război, o revoltă globală, ceva, nu ştiu. Şi asta pentru că actuala organizare, bazată pe circuite financiare în locul celor economice, e nefuncţională. A generat criza, din criză nu se poate ieşi în cadrul aceluiaşi sistem, iar depăşirea, schimbarea sistemului înseamnă război. Asta este.

Şi, se pare că din ce în ce mai mulţi vorbesc despre asta.

Aşa că nu uitaţi: supravieţuirea, înainte de toate. Fiecare e cam pe cont propriu.

Premieră istorică în Europa

2011-09-18T21:25:00.000+03:00

Pentru prima oară în istoria Europei, Partidul Piraţilor reuşeşte să pătrundă într-un parlament, fie el şi regional.

Recent încheiatele alegeri regionale din Berlin au fost pierdute de partidul Angelei Merkel, viitorul guvern al capitalei germane urmând să aibă, în viitor, un guvern de stânga – ecologist.

Extrem de interesantă mi se pare ascensiunea Partidului Piraţilor, un partid care militează pentru democraţie directă şi libertate totală. În Europa există mai multe astfel de partide, dar, până acum, niciunul dintre ele nu a obţinut rezultate electorale notabile.

În esenţă, doctrina acestor partide este una profund anarhistă.

De remarcat este, de asemenea, faptul că fondurile de care au dispus piraţii în campania electorală au fost de circa 50 de ori mai mici decât ale câştigătorilor social-democraţi.

Apariţia pe scena politică a unei ţări europene importante a unui partid cu o astfel de orientare este mai mult decât salutară. De ce? Fiindcă depăşirea, într-un mod durabil, a actualei crize economice, şi crearea premizelor pentru o nouă societate, în care astfel de crize să nu mai poată exista, nu e posibilă în interiorul actualelor ideologii, şi cu actualele instrumente politico-financiare. Nu credeţi ? Mai vorbim, deocamdată, criza nu dă niciun fel de semne că ar doris ă ne părăsească, dimpotrivă.

Ce mai pregăteşte MECTS

2011-09-15T22:43:00.000+03:00

Uite-aici: PROIECT - Hotărâre de Guvern privind asistenţa acordată de către statul român cu titlul gratuit pentru Afganistan, în vederea formării de specialişti în domenii de interes pentru acest stat. Şi, de ce nu?

Cu Afganistanu’ cam aşa stă treaba: s-au chinuit englezii să-I toace, dar s-au chinuit degeaba. Apoi, au încercat ruşii, dar şi-au luat-o de nu s-au văzut. De-acolo li s-a tras, într-o oarecare măsură, şi destrămarea. Apoi, şi-au băgat şi americanii boticul. Şi cu ce s-au ales? Cu o grămadă de soldaţi morţi, cu alţii care au luat-o razna … asta ca să nu mai vorbim de „aliaţi”. Au încercat cu de toate ... cum să-i lichideze pe ăia? Pe bin Laden l-au căutat 10 ani, şi cand l-au găsit, n-au avut ce să arate, cică l-au dat la rechini.

Ideea e că nu se poate. Afganii ăia nu sunt oameni. Cu ei nu poţi să discuţi aşa, omeneşte: fă, frate, şi tu, o afacere, că tot e bulă imobiliară. Ia şi tu un credit ipotecar şi trage-ţi o viluţă de să moară toţi duşmanii. Aiurea, ăia stau prin peşteri, şi n-au nicio treabă cu facturile la apă caldă. Naşpa ţară, naşpa popor. Nu vor să intre „în rândul lumii”, nu vor să se „civilizeze”. Că, la urma-urmei, asta înseamnă „civilizaţia”: să ai cât mai multe credite – şi la ţări e la fel. Cu cât ai mai multe datorii, cu atât eşti mai cool, ăsta-i trendu’. Da’ afganii, nu şi nu.

Ce dracu’ să le faci şi la ăştia? Dai în ei cu bomba, nici nu le pasă. Te duci peste ei cu tancu’, ei cred că ai venit cu ajutoare. Poţi să dai cu ce vrei, cu târnăcopul, cu dinamita, cu kalaşnicovul, cu laserul, cu avionu’ invizibil, cu ce vrei, nici nu bagă de seamă. Cu ce să le mai dai?

Ei, cu ce? Cu niscaiva „specialişti” şcoliţi în România. Dacă-s trecuţi şi pe la şcoala de vară a PDL-ului, problema e rezolvată. Ce, există ceva care să le reziste?

Legea mitingurilor şi întrunirilor publice – proiect

2011-09-10T16:42:00.001+03:00

De câteva zile, pe situl ministerului ăla al lui Igaş se lăfăie nu-ş ce proiect de lege prin care sunt reglementate mitingurile şi întrunirile publice. Cică pen’ca să-şi zică boboru părerea. Care bobor, asemenea, PNL-ului, „ia act”.

Surse prost informate, dar demne de încredere, m-au informat că, de fapt, chestia aia de pe situl M.A.I. e vrăjeală. E pusă-aşa, ca să dea bine la presă şi la bobor. Care, bobor va cârti, că legea nu-i bună, şi-atunci va fi modificată, pe ici, pe colo, ca să „pice” pe un alt text, din care am reuşit să obţin doar primele 10 articole. Sună aşa:.

Art. 1. Se numeşte întrunire publică orice aglomerare umană, întâmplătoare sau nu, de cel puţin cinci persoane, care nu se deplasează, sau se deplasează cu o viteză mai mică decât cea apreciată ca atare de agentul constatator, pe spaţiul public sau în orice alt loc, într-o suprafaţă de cel puţin 12 m2.

Art. 2. Prin excepţie de la prevederile Art. 1, următoarele aglomerări umane de cel puţin cinci persoane nu sunt considerate întruniri publice:

a) Cazul în care, într-un salon al unui spital de stat, avem cinci sau mai mulţi bolnavi în maximum trei paturi.

b) Cazul în care un grup de sportivi, de regulă rugbyşti, execută o „grămadă ordonată”, dar numai dacă nu folosesc acest prilej pentru a scanda diverse lozinci antiprezidenţiale antiguvernamentale, împotriva aliaţilor de la guvernare, sau a oricărei minorităţi, cu excepţia celei parlamentare.

c) Cazul în care tineri pedelişti sau simpatizanţi ai altor partide din arcul guvernamental dansează pinguinul, fetele de la Căpâlna, sau alte dansuri utile şi folositoare.

Art. 3. Existenţa a cinci sau mai multe comentarii pe un singur post al unui blog sau site se consideră întrunire publică virtuală şi se supune aceloraşi condiţii şi interdicţii ca şi întrunirile publice reale.

Art. 4. Agresiunea sexuală a patru sau mai multe persoane asupra uneia singure se socoteşte viol în grup şi se sancţionează specific, cu condiţia ca niciunul dintre participanţii la acţiune să nu scandeze lozinci de tipul celor menţionate la Art. 2 (b). Sunt permise, în schimb, gemetele, scrâşnetele, icnetele şi manelele, de preferinţă cele în care este pomenit numele preşedintelui. În cazul în care această interdicţie este ignorată, se va considera că este vorba de o întrunire publică neautorizată, şi participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa cea mai grea.

Art. 5. Pentru a se putea desfăşura, întrunirile publice trebuie autorizate. Autorităţile au dreptul şi obligaţia de a reţine, pe termen nelimitat, toate persoanele implicate în organizarea şi/sau desfăşurarea unei întruniri neautorizate. De asemenea, pot dicta reţinerea oricărei persoane care cunoaşte sau despre care se bănuieşte că ar cunoaşte o persoană împlicată în organizarea sau/şi desfăşurarea unei întruniri neautorizate, dar numai până la dictarea unei condamnări definitive. După execuţie, inculpatul poate fi eliberat, iar fapta i se prescrie automat.

Art. 6. Autorizarea unei întruniri publice este un proces complex, de maximă împortanţă social-economică, culturală, politică, ecologică, şi aşa mai departe. Pentru autorizarea unei întruniri publice, aceasta trebuie declarată, iniţial, autorităţii locale, care este obligată să formuleze un răspuns ferm în maximum şase luni şi să indice, de asemenea, următorii paşi care trebuie parcurşi.

Art. 7. Pentru declanşarea procesului de autorizare a unei întruniri publice, iniţiatorul trebuie să prezinte, pentru început, date reale, valide, măsurabile, asupra următoarelor date:

a) Scopul şi durata întrunirii publice; întrunirile publice care au ca scop denigrarea realizărilor guvernului, sau protestul împotriva politicilor guvernamentale sunt interzise. În schimb, cetăţenii pot critica liber mersul lent al reformelor guvernamentale. Cetăţenii pot critica vehement ritmul lent al închiderii şcolilor şi spitalelor, creşterea lentă a preţurilor, insuficienţa sacrificiilor făcute pentru redresarea economică, şi aşa mai departe. Lista domeniilor care pot fi criticate este indicată în anexa A.

b) Numele, adresa, datele personale alepersoanelor care participă la întrunire şi care urmează să ia cuvântul, şi conţinutul discursurilor lor. În cazul în care autoritatea determină o eroare gramaticală sau ideologică, ea poate returna solicitarea şi procesul se reia. În cazul în care organizatorul are nevoie de asistenţă specializată în redactarea discursurilor participanţilor, autoritatea poate oferi aceste servicii, contra cost.

c) Dovezi prin care organizatorul demonstrează că este capabil, din punct de vedere financiar, să suporte costurile ocazionate de o eventuală intervenţie a forţelor speciale (gaze lacrimogene, scuturi, tunuri cu apă etc.)

d) Cererea de atribuire a locaţiei de desfăşurare a întrunirii. Aceasta trebuie să fie numai pe un teren agricol, de pe care recolta a fost recoltată în întregime, dar nu început încă lucrările aferente următorului ciclu agricol, sau pe o păşune, sau în alte locuri special amenajate în acest scop.

e) Alte documente şi date pe care le solicită autoritatea.

Art. 8. Pentru a preveni producerea oricăror dezordini şi deturnări ale sensului întrunirii publice, autoritatea locală sau/şi cea centrală îi vor furniza organizatorului, contra cost, pe baza dovezilor de bonitate bancară, un număr suficient de persoane special antrenate în vederea efectuării de reţineri şi arestări.

Art. 9. Orice întrunire publică poate fi realizată efectiv numai după ce, în prealabil, s-au organizat minimum două simulări, şi acestea au decurs în condiţii foarte bune.

Art. 10. Organizatorul nu are dreptul de a-şi filma şi difuza propria întrunire, dar, în vederea încadrării juridice corecte a faptelor, autoritatea judecătorească poate face aceasta. În lipsa acestor dovezi video, se va dicta pedeapsa cea mai grea.

Şi aşa mai departe ... Sună bine, nu? Şşt!

Vă rog să faceţi ceva! E foarte important!

2011-09-06T18:46:00.001+03:00

Astăzi scriu iarăşi despre educaţie, nu am încotro. Pentru că astăzi am aflat, cu mare întârziere, de un om minunat şi de ideea sa extraordinară. Omul se numeşte Ioan Ursu, iar despre ideea sa voi vorbi mai jos.

Cu siguranţă, cu toţii ne temem, mai mult sau mai puţin, de întuneric. Întuneric ... luaţi-o în ce sens doriţi.

De ce ne e frică de întuneric? Fiindcă, la adăpostul întunericului se pot întâmpla multe, şi se întâmplă multe. În general, lucruri nu prea plăcute, uneori, lucruri de-a dreptul fioroase sau oribile.

Cum scăpăm de întuneric? Simplu, prin lumină. Numai că lumina poate fi mai înfiorătoare decât bezna. Cum aşa?

Întunericul este, prin excelenţă, tărâmul minciunii, al fraudei, al lucrurilor ascunse. Şi unii au, realmente, ceva de ascuns, lumina i-ar ucide numaidecât.

Cine are ceva de ascuns? Nimeni. Nu, nu Nimeni, în sensul de niciunul, ci Nimeni în sensul de domnul sau doamna Nimeni. Domnul sau doamna Nimic. Domnul sau doamna Zero.

La adăpostul întunericului, aceşti domni şi doamne şi-au făurit biografii fictive, şi-au atârnat medalii de tinichea, şi-au luat o coadă de mătură pe post de arbaletă, şi astăzi se prezintă ca nişte adevăraţi „generali” ai sistemului educaţional. Cine sunt aceşti „generali”? În obscuritate, urechile tremurânde ale unui iepuraş pricăjit pot părea cine ştie ce. Pot părea orice. O simplu click al comutatorului i-ar face să apară în toată splendoarea nulităţii lor, de „generali” de hârtie?

Vi se pare că, într-adevăr, sistemul educaţional serveşte la ceva? Da, la rotunjirea averilor unora. Şi drept cimitir tuturor eşuaţilor care nu şi-au găsit loc în altă parte.

110% dintre cei care lucrează în sistem fac parte din aceste categorii. Şi ca să nu mă acuzaţi că nu ştiu matematică, iată: 20% sunt cu averile, 90% sunt eşuaţii. Acesta e învăţământul, aceasta e educaţia.

Vi se pare că sistemul educaţional este transparent? Aiurea, e mai secretos decât toate serviciile secrete, la un loc. Adică, am nevoie de un AKM? Se rezolvă, cu un telegon la Ciorogârla. Îmi trebuie o focoasă – nu, nu o iabraşă, o ogivă, sau cum i-o mai zice, vorbesc cu hoţii de fier vechi, e ca şi rezolvat. Da’ dacă vreau şi eu, să zicem, să văd ce face loaza aia de fiu-meu la şcoală, nu se poate. Sau ce face profesorul, nu? Nici asta nu se poate.

De ce? De ce acest secret?

Habar n-am. Dau şi eu cu presupusul. Poate că dacă ar vedea tot omul care e interesat ... nu ştiu ce-ar fi. Da, chiar, ce-ar fi?

Anul ăsta s-au introdus camere de luat vederi la bacalaureat. Pe unde s-au introdus, şi cum s-au introdus. Şi? A fost vreo problemă? Da, a fost, au trecut doar jumate. Mult, eu zic că mult. Fiindcă tot s-a copiat, fiindcă tot la fraudat. Dar, n-are importanţă, asta a fost. A păţit cineva ceva din asta? Din „violarea vieţii private” sau alte aiureli de genul ăsta? Să fim serioşi! Nici dacă tot ceea ce se întâmpla în sălile de clasă ar fi fost transmis în timp real, pe panouri publicitare, în magazine, pe străzi, în gări, la metrou, oriunde, să se holbeze oricine la scremetele nu ştiu cărui june care nu s-a omorât cu cartea. Dar aşa? Care a fost problema? Nicio problemă.

Ce s-ar întampla dacă toate activităţile didactice, inclusiv consilii profesionale, de administraţie etc., ar fi filmate şi transmise tuturor actorilor interesaţi? Nu se poate, e secret. Extraordinar!

Câte abuzuri ar putea fi preîntâmpinate, şi câte mizerii ar ieşi la iveală! Cât de bine s-ar vedea cine îşi face datoria şi cine nu! Cu o condiţie, însă. Să nu se ajungă cu prostituţia morală până acolo încât să se facă din alb negru şi din negru alb. E o chestie de pixeli.

Ideea acestui om este, repet, extraordinară, şi toate realizările sale sunt extraordinare. Din Evenimentul Zilei:

Când ajunge acasă, în apartamentul lui din Bacău, profesorul de 59 de ani pune lecţia pe internet, pe blogul lui, profulonline.blogspot.com. E mulţumit. A ajuns la cursul cu numărul 46. Nu-i aduce niciun ban această îndeletnicire, iar singura lui sursă de venit este mierea. Mama lui, care are 84 de ani, o vinde în borcane la Piaţa Sud, din Bacău.

Sistemul de învăţământ, duşmanul uriaş cu care s-a luat la trântă

Povestea tragi-comică a profesorului începe în 2002, când a avut o revelaţie: învăţământul s-a degradat atât de mult, încât numai filmând cursurile, profesorii şi elevii s-ar responsabiliza şi ar fi interesaţi de carte.

"Slăbiciunea procesului didactic este dezinteresul. Eu am intervenit exact în punctul sensibil", explică profesorul de ce ar trebui filmat actul didactic.

Convins că aceasta este soluţia, şi-a luat camera video şi a început să-şi filmeze orele. Timp de doi ani a înregistrat totul, până când câţiva elevi şi părinţii lor au început să se revolte, mai ales că proful punea înregistrările pe net şi-i făcea de râs pe cei ce n-aveau tragere de inimă spre carte.

"Lăsaţi-o mai uşor cu bişniţa!"

S-au făcut comisii peste comisii, a fost sancţionat şi avertizat să renunţe la filmări, dar profesorul nu se lăsa: îi înregistra până şi pe cei veniţi să-i evalueze orele. În scurt timp, a devenit persona non-grata în şcoală, mai ales că începuse să-i ia în colimator pe colegii slab pregătiţi.

"Lăsaţi-o mai uşor cu bişniţa, puneţi mâna şi învăţaţi lecţiile, că vă faceţi de râs în faţa copiilor. Le citiţi copiilor din manual cu virgulă cu tot!", îi certa profesorul. Nu a durat mult până când, de la colegii de şcoală şi până la profesorii din inspectoratul şcolar, a primit ştampila de nebun şi invitaţia de a merge la psihiatru.

În 2008, când deja nu-l mai înghiţea nimeni, a fost dat afară din învăţământ pe motiv că nu respectă programa. "M-au beştelit peste tot", spune profesorul, amărât şi amuzat totodată de situaţie. De fapt, admite că are o oarecare nebunie. "Adevărul este că să lupţi cu sistemul este o dovadă de nebunie", se încurajează singur. "Eu pot să înţeleg că nimeni nu îşi doreşte această transparenţă, pentru că ar arăta cât sunt de slabi. Nu vreau ca de mâine toate orele să fie filmate, dar să mi se permită mie, într-un proiect pilot, să fac acest lucru la orele mele", este dorinţa lui în cazul în care ar fi reprimit la catedră. Şi mai visează ceva: ca înregistrările de la clasele lui să se transforme într-un manual video, din care să se inspire restul elevilor şi tinerii profesori.

Video-manual pentru Bac

După nenorocirea de la prima sesiune a Bacalaureatului, profesorul s-a dus la Inspectoratul şcolar şi a cerut sprijin pentru a realiza un video-manual pentru cei care dau Bac-ul în a doua sesiune. S-a întors la stupii lui la fel cum a plecat. E prea aprig şi intransigent ca să-l ia cei mari în seamă, aşa că tot în preajma albinelor îşi trăieşte frământările şi-şi varsă amarul.

Bun. Evenimentul Zilei nu-mi place, de aceea îl şi citesc foarte rar. Toată povestea asta are, în viziunea celor de la EvZ, un aer băşcălios: „povestea tragi-comică”, „revelaţie” etc. Să vă fie rușine, omul ăsta NU E NEBUN. Sau da, e nebun, fiindcă a avut curajul să se ia la trântă cu sistemul.

Îl iubesc pe acest om, povestea lui este, într-o oarecare măsură, şi povestea mea. Voi da, poate, altădată, amănunte.

Sistemul educaţional este infestat 110%. Sistemul educaţional este copleşit de corupţie şi mediocritate. Sistemul educaţional nu poate supravieţui, în aceste condiţii. Nu are cum. Elevii învaţă mult mai greu din ceea ce le predă un profesor decât din ceea ce este un profesor. Profesorii trebuie să fie repere morale autentice şi, bineînţeles, profesionişti. Dar, dacă, în anumite condiţii, omul poate evolua profesional şi ştiinţific, pe baza experienţei – experienţa nu înseamnă de a face un lucru greşit de mai multe ori, deşi mulţi asta cred – din punct de vedere moral, lucrurile stau puţin diferit. Corupţii trebuie înlăturaţi definitiv din sistem, încrederea e ca fecioria, se pierde o singură dată.

Vise! Cine îşi poate imagina aşa ceva? Cine îşi poate imagina un învăţământ românesc curăţat de toţi dăunătorii săi? Sunt prea mulţi, mult prea mulţi, extrem de agresivi şi mult prea uniţi. „Corb la corb nu-şi scoate ochii” – de ce corb? Fiindcă e negru, corbul e pasărea întunericului, a beznei.

Nu discut calitatea pedagogică a acestui om, nu asta mă interesează. Mă interesează că acest om a avut curajul să iasă în faţă, să zică: uite, ăsta sunt eu, cu bune, cu rele, ucideţi-mă, dacă doriţi, dar, măcar să ştiţi pe cine ucideţi.

Vă rog să urmăriţi acest filmuleţ până la capăt, e important. Apoi, mergeţi aici şi semnaţi petiţia. E timpul ca învăţământul să iasă la lumină, educaţia e lumină, educaţia nu se poate face în beznă.

Dacă subiectul educaţiei din România nu vă este cu totul indiferent, trebuie să faceţi ceva pentru această idee, trebuie să o daţi mai departe, trebuie să luptaţi pentru scoaterea educaţiei la lumină.

Mioriţa

2011-09-05T17:47:00.000+03:00

Pe-un picior de plaiu,

Pe-o gură de raiu,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei

Unu-i Moldovean

Unu-i Ungurean

Şi unu-i Vrâncean.

Iar cel Ungurean,

Şi cu cel Vrâncean,

Mări se vorbiră,

Ei se sfătuiră

Pe l'apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel Moldovan

Că-i mai ortoman

Ş'are oi mai multe,

Mîndre şi cornute,

Şi cai învăţaţi

Şi cîni mai bărbaţi!...

Suntem, neîndoielnic, ţara Mioriţei, este cea mai reprezentativă creaţie literară a folclorului nostru. Este aşa? Şi ce aflăm, oare, din Mioriţa?

Păi, eu cam asta am aflat: că, dacă se nimereşte să fie unul mai „ortoman”, se întâmplă ceea ce se întâmplă. Conform dicţionarului de arhaisme, „ortoman” înseamnă, pe de o parte, bogat, dar şi chipeş, viteaz, mândru. E vorba, până la urmă, de o calitate, de o bogaţie, de o calitate, de ceva în plus, nu neapărat în plan material. Balada vorbeşte de „oi mai multe”, dar şi de „cai învăţaţi şi cîni mai bărbaţi”. Ei, asta e, de fapt, ceea ce deranjează. Calităţile morale, nu bogăţia materială. Uneltitorii ştiu că pot fura oile, caii, câinii baciului moldovean, şi pentru asta nu e necesar să-l ucidă, dar nu ăsta e scopul lor. Ei nu vor, pur şi simplu, să se îmbogăţească, pentru că nu o pot face, nici măcar prin furt. Da, prin furt ar putea dobândi „oi mai multe”, dar nu „cai învăţaţi” şi nici „cîni bărbaţi”, fiindcă şi „caii”, şi „cînii” sunt precum stăpânii lor. Iar în acest caz, cei doi baci nu sunt câtuşi de puţin „învăţaţi” şi, evident, nici „bărbaţi”.

La vremea şcolii, am fost şi eu terorizat de această Mioriţă, despre care am învăţat, da, că este „unul dintre miturile noastre fundamentale , care ne definesc ca popor”. De-atâtea ori mi-a fost repetată această tâmpenie, încât mi-a intrat în sânge. Da, Mioriţa ne defineşte, într-adevăr, ca popor. Un popor primitiv, un neam de lotri şi criminali, de care mă simt din ce în ce mai îndepărtat. Apare, pe undeva, vreunul mai curajos, mai drept, mai onest, mai inteligent, mai demn, într-un cuvânt, mai „ortoman”? Da? Atunci, hai să-l ucidem, oricând se vor găsi doi gata să facă asta, şi, bineînţeles, chiar dintre colegii săi. Nu, nu să-l jefuim – aţi găsit vreo referinţă în baladă cu privire la jaf, doresc, oare, cei doi criminali să-şi însuşească bunurile, de unde reiese asta? Să-l ucidem, fiindcă nici dreptatea, nici demnitatea, nici inteligenţa nu pot fi „furate”, şi, chiar dacă ar fi, cel „păgubit” nu ar pierde nimic, dimpotrivă.

Suntem poporul Mioriţei. Suntem săraci şi vai de noi, din toate punctele de vedere, dar nu vrem, sau nu putem să ne schimbăm, ne place aşa, suntem slugarnici până la vomă, în faţa celui mai bogat sau a celui mai puternic, dar îl urâm de moarte pe cel a cărui singură avere sunt genunchii neînvăţaţi cu târâişul. Confundăm sinceritatea cu mârlănia, francheţea cu batjocura, demnitatea cu imbecilitatea, curajul cu sfidarea, şi aşa mai departe. Ne plesneşte fierea în strâmtoarea nimicniciei noastre, dar nu putem accepta că există şi ei. Ei, ceilalţi. Ceialţi, care nu-s ca noi. Îi urâm că sunt sus, dar nu observăm că, de fapt, noi suntem jos. Noi ne-am ales locul, noi am ales să fim limitaţi, nesemnificativi, neimportanţi, penibili, inutili, noi am decis că doar crima mai poate da un sens goliciunii noastre. Urâte creaturi suntem!

Cică s-ar fi născut în Guatemala nu-ş ce porc cu faţă de om. Aiurea, în România sunt cu miile, se poartă şoricul gros, gros de tot. Azi am văzut o grămadă.

Cum promovăm orice examen, întotdeauna

2011-09-04T23:21:00.001+03:00

Există ceva mai important decât limba română, se numeşte responsabilitate.

Există ceva mai important decât matematica, se numeşte onestitate.

Există ceva mai important decât istoria, se numeşte sârguinţă.

Există ceva mai important decât orice limbă străină, se numeşte cinste.

Există ceva mai important decât fizica, se numeşte răbdare.

Există ceva mai important decât chimia, se numeşte corectitudine.

Există ceva mai important decât biologia, se numeşte optimism.

Există ceva mai important decât geografia, se numeşte organizare.

Din păcate, responsabilitatea, onestitatea, sârguinţa, cinstea, răbdarea, corectitudinea, optimismul, organizarea nu figurează în curriculumul naţional, nici în cel obligatoriu, nici în cel opţional. Din păcate, de multe ori, nici profesorii nu stăpânesc aceste materii. Şi-atunci, cine să le predea?

Dar, poţi promova un examen precum cel de bacalaureat fără responsabilitate? Poate că da, dar nu are nicio valoare. Fără onestitate? Acelaşi lucru. Fără sârguinţă, cinste, răbdare, corectitudine, optimism, organizare? De fiecare dată, acelaşi lucru.

Sunt prea multe materii? E prea mult de învăţat? Putem comasa, oare, totul, într-o singură materie? Da, sigur că da, se numeşte caracter.

Nimic nu a lipsit, de fapt, celor care au eşuat la bacalaureat, cu excepţia unui singur lucru: caracterul. Dar, de unde caracter? De unde se poate. De oriunde, dar, mai ales, din noi înșine.

Dacă nu avem caracter, nu avem nimic. Dacă avem, în schimb, doar caracter, avem, de fapt, tot. Inclusiv bacalaureatul.

E simplu, nu?

De cele mai multe ori, când vrei cu adevărat, poți!

Era şi timpul!

2011-09-04T21:08:00.007+03:00

Sunt mai bine de două decenii de când a fost lansată cea mai mârşavă acţiune de distrugere a sistemului educaţional românesc.

N-am spus şi nu voi spune niciodată că, înainte de 1989, toate lucrurile erau roz în România, în educaţie. Şi atunci era corupţie în sistem, şi atunci funcţionau tot felul de epave umane pe post de cadre didactice, şi atunci erau nişte probleme cu curriculumul – nu era religie, dar era socialism ştiinţific, tot un drac – şi atunci, ca şi acum, erau tot felul de analfabeţi cu diplome, şi atunci, ca şi acum, multe şcoli erau utilate modest, chiar foarte modest. Dar, dacă atunci, se mai întâmpla ca un idiot, fiul sau fiica nu-ştiu-cui, să reuşească să termine un liceu, sau chiar o facultate – că, despre doctorat nu se prea vorbea – acum, astfel de exemplare se numără cu miile, cu zecile de mii, şi nu mai sunt nici fiul sau fiica nu-ştiu-cui, şi nu urmează doar cursurile unei facultăţi, ci a trei-patru, la snop, asta în timp ce mai fac şi vreo cinci mastere şi şapte doctorate! Nu, nu dau exemple, cunoaşteţi, desigur, destule. Tot ce era, atunci, rău, greşit, viciat, în sistemul naţional de educaţie, acum e înzecit, însutit, sau înmiit.

Cauzele sunt cunoscute: pentru niciunul din guvernele care s-au succedat, până acum, la conducerea statului, învăţământul, calitatea sa, nu au fost reale priorităţi. Învăţământul a fost văzut doar ca o vacă de muls, şi încă una din cele mai profitabile. Altfel, cum ne explicăm faptul că marea majoritate a parlamentarilor români au fost, sunt, au devenit între timp, profesori pe la tot felul de hogeacuri pompos denumite universităţi? Ce importanţă avea faptul că problemele învăţământului deveneau, din zi în zi, mai grave, atâta timp cât lor le mergea bine? De asta a ajuns învăţământul românesc în budă, nu doar la figurat, ci chiar la propriu: citiţi aici.

An de an, pe măsură ce proporţia de studenţi la hectar creştea în ritmul nebun al lambadei postrevoluţionare, tot ceea ce se numea calitate îşi dădea obştescul sfârşit. Iar dascălii adevăraţi, dascălii de calitate începeau să abandoneze sistemul, goniţi atât de salariile mizere, cât şi de nesfârşitul şir de mizerii şi umilinţe pe care trebuiau să le îndure în fiecare zi.

„Teoreticienii” sistemului au postulat „centrarea pe elev”. Viermii din teritoriu au înţeles imediat mesajul şi l-au interpretat aşa cum au vrut. Conducerea şcolilor s-a încârdăşit imediat cu „reprezentanţii elevilor”. Dar nu, nu cu cei care, cât de cât, se străduiau să-şi vadă de interesul lor real, de învăţătură, de disciplină, ci cu loazele şi cu derbedeii care numai chef de învăţătură nu aveau.Ei trebuiau încurajaţi, respectaţi, cocoloşiţi, ca nu cumva să se surmeneze din pricina programului prea încărcat sau prea anost, ei trebuiau protejati, mai ales, de bădărănia, mitocănia şi reaua-voinţe a celor care se străduiau să-i mai înveţe câte ceva. Ei trebuiau să fie ajutaţi să se dezvolte, să progreseze, să devină viitorii conducători ai societăţii, viitoarele modele morale, viitoarele vedete, viitorii Cristi Borcea, Marean Vanghelie, Traian Igaş, şi aşa mai departe.

Puţinii dascăli care, în aceste condiţii, au încercat să rămână oneşti, verticali, să-şi facă meseria cu onestitate şi profesionalism, au ajuns bătaia de joc nu doar a acestor adolescenţi pierduţi – pe youtube sunt mii de dovezi – ci şi a colegilor lor mai „şmecheri”, ajunşi pe anumite „posturi de conducere”, nu datorită nu ştiu căror performanţe profesionale sau capacităţi manageriale, ci prin cu totul alte mijloace.

Două decenii, aceşti paraziţi ai sistemului au clefăit aceleaşi lozinci deşucheate pe care le-au auzit de la canaliile din vârf: „interesul superior al elevului”, „centrarea pe elev”, „implicarea comunităţii”, şi aşa mai departe. Ce înseamnă toate acestea? Este oare, în „interesul superior al elevului” să-l notezi nu cu 5, ci, poate, cu 9 sau 10, chiar dacă e complet analfabet şi doar că nu-i curg bale din gură? E, oare, normal, ca elevi implicaţi zilnic, sau aproape zilnic, în tot felul de agresiuni, să aibă, în final, medie sau calificativ maxim la purtare?

Da, din păcate, toate aceste realităţi au fost tolerate şi încurajate de factorii de decizie din teritoriu.

Elevul este un idiot şi nu ştie nici măcar de ce parte se ia creionul? E vina ta, profesore, că nu l-ai învăţat, că nu ai „metodă pedagogică”, că nu ai tact, că nu ai ... nu-ş ce dracu’ nu ai. Aşa că, mai bine, mai dă-i „o şansă”, a, nu, nu trebuie să-i dai „pomană”, dar trebuie să găseşti exact acele exerciţii şi acele modalităţi de evaluare ca să ia o notă convenabilă. Iar, dacă totuşi, ai fost atât de tâmpit încât l-ai lăsat corigent, atunci e rău, e chiar foarte rău. Pentru că va trebui să vii toată vara la şcoală – tu, fireşte, elevul, dacă vrea – să-l „meditezi”, dar trebuie s-o faci de aşa manieră încât, la sfârşit să se vadă rezultatele ... adică să promoveze.

Am şi eu o experienţă de aproape două decenii, am lăsat şi eu corigenţi, am asistat, de asemenea, la examene de corigenţă, nenumărate, şi o spun cu mâna pe inimă: sunt puţini, foarte puţini, extrem de puţini cei care, în iunie sunt proşti, adică de lăsat corigenţi, iar în septembrie, sunt deştepţi, adică de promovat! Nu, de regulă, la „olimpiada de toamnă”, „talibanii” ăştia vin mai „talibani”. Cine-a ştiut în vară tabla înmulţirii, în toamnă nici să adune nu mai ştie. Dar, „trece”. De regulă, „trece”. De ce? Ei, de aia ... o să spun altădată.

O, dacă ar fi doar ăştia, doar cei care nu se prea omoară cu învăţătura, cei care nu pot sau nu vor să înveţe, dar mai sunt şi huliganii. Ăia care sar şi la bătaie dacă le zici ceva. Ăia pe care trebuie să-i tratezi cu maxim respect, fiindcă „aşa e legea”, da’ ei pot să facă, practic, orice. Şi, dacă soliciţi cuiva aplicarea unei măsuri punitive, a unei pedepse, că nu profesorul de la oră este cel care stabileşte sau/şi aplică sancţiunea, atunci ... mai bine nu. Că iarăşi pici de fazan. De ce n-ai „metodă pedagogică”? De ce nu faci lecţia aşa de atractivă încât până şi-un idiot ca el să fie captivat de ea?

Două decenii şi mai bine, astfel de oameni au fost umiliţi, marginalizaţi, batjocoriţi de toată lumea: de conducere şi colegi pentru că nu au „rezultate”, de cei mai slabi elevi, de vecini, de prieteni, de societate – pentru ciudăţenia lor – şi, bineînţeles, de politicieni care au considerat, probabil, că, dacă un dascăl e aşa de prost încât nu se poate adapta sistemului, nici nu merită un salariu mai mare. Ei, cei mai „adaptabili” s-au mai descurcat: ba o meditaţie pentru „consolidarea cunoştinţelor”, ba un cadou de ziua nu-ştiu-care, ba o grisină, o „atenţie” de la bac, găinării din astea. Dar ceilalţi, „încuiaţii”, neprietenoşii, „acriturile”, nu.

Unii s-au pensionat. Alţii au plecat, pur şi simplu, dintr-un sistem pe care nu l-au înţeles niciodată şi care nu i-a înţeles niciodată. Unii, din păcate, s-au resemnat, cel puţin aparent, s-au „normalizat”. Alţii, foarte puţini, au rezistat „în picioare”.

Locurile celor plecaţi/pensionaţi au fost luate de tot felul de indivizi, unii capabili, corecţi, pregătiţi, dar care au fost supuşi aceloraşi presiuni, iar alţii ... aşa cum sunt.

Ia uitaţi ce prostii zice protv-ul: cică bacalaureaţii de anul acesta ar putea deveni, din septembrie, profesorii unor noi generaţii de elevi. Da, poate, şi ar fi chiar foarte bine să fie aşa, fiindcă ei, adică absolvenţii cu bacalaureat de anul acesta tot vor mai fi învăţat ceva. Ce ne facem, însă, cu cei care au dat bacalaureatul acum un an-doi-trei şi care predau deja elevilor noştri? Asta-i problema.

Spuneam ... nu prea mai există profesori competenţi, profesionişti, oneşti în învăţământul românesc. Să fii şi plătit mai prost ca un gunoier, şi să fii şi dispreţuit de tot felul de giboni retradaţi, nu e tocmai ceea ce şi-ar dori şi ar accepta un om cu creierul cât de cât mobilat. Da, dar mai e şi vocaţia. Unii au rămas din vocaţie. Puţini, dar au rămas. Au rămas şi au aşteptat. Au aşteptat şi au aşteptat. Şi au aşteptat. Au aşteptat răzbunarea. Şi răzbunarea se poate să fi venit. Pe mâna ministrului Funeriu, dar nu ştiu dacă şi cu voinţa sa. Se poate ca lucrurile să-i fi scăpat de sub control, nu ştiu. Voi vedea.

Bacalaureatul de anul acesta a fost răzbunarea acestor oameni umiliţi. Să fiu bine înţeles: nu a fost o acţiune împotriva elevilor, aşa cum interpretează, văd, unii, a fost o acţiune pentru elevi. Să promoveze doar cine merită, cine se străduieşte, cine este onest şi muncitor, asta e, desigur, în favoarea elevilor. Loazele să-şi caute de treabă.

Oricum ar fi, cutia Pandorei s-a deschis. Chiar dacă directorii obedienţi, incompetenţi, ai unităţilor de învăţământ cu promovabilitate zero sau aproape de zero nu au fost demişi, cum ar fi fost, desigur, normal, zilele lor în posturile actuale sunt numărate. Există, fireşte, şansa de a deveni, peste noapte, buni manageri şi oameni de caracter, poate şi printre ei sunt „resemnaţi” sau „conservaţi” care vor înţelege imperativele momentului ... dar nu prea cred. Cred că, mai degrabă, acolo unde mai există profesori „adevăraţi”, aceştia se vor revolta. Vor face educaţie „pe bune”, cu toate riscurile. Vor dezerta din oştirea minciunii, a falsului, a deşertăciunii, a lipsei de performanţă. Vor risca totul pe o singură carte. Vor lăsa, poate, clase întregi de corigenţi şi repetenţi, dar cei care vor ajunge, totuşi, la bacalaureat, nu vor fi chiar habarnişti. Îşi vor regăsi, poate demnitatea pierdută sau doar umbrită de tot ceea ce s-a întamplat în aceşti ani mizerabili.

În tot acest vălmăşag, rolul ministrului pare a fi foarte important. Zilele trecute vorbea de „ieşirea din imperiul minciunii” – s-ar părea că e de partea „insurecţioniştilor”, ba chiar generează această mişcare. Hm ... Poate, nu ştiu, încă nu sunt convins. Poate asta urmăreşte, sau poate nu. Voi vedea. Încerc să judec la rece, să apreciez.

În orice caz, eu trec „cu arme şi bagaje” de partea „revoluţiei”, indiferent de urmări! Douăzeci de ani au aşteptat genunchii mei să stea drepţi, acum poate s-or şi anchiloza aşa!

Am pierdut un pariu. Am pariat pe un procent mult mai mare de promovaţi la sesiunea a doua. M-am înşelat. Sunt bucuros că m-am înşelat, uneori e şi aşa: te bucuri când pierzi, te întristezi când câştigi. E foarte bine că am pierdut!

Pe acest blog există nici nu mai ştiu câte postări critice la adresa ministrului Funeriu. Chiar foarte critice – e un eufemism, desigur. Evident că îmi asum ceea ce am scris, evident că nu retractez nimic, e ceea ce am simţit şi am gândit, la un moment dat. Dar, sincer, mi-aş dori mult, foarte mult, să pot spune la un moment dat: m-am înşelat. Aşa cum am spus despre acest pariu.

Zilele trecute am ridicat din cutia mea poştală un pliant al unei firme din zonă. Anunţau că fac angajări, muncitori calificaţi şi mai puţin calificaţi. Vorbeau şi depre salarii. Salariul unui muncitor cu vechime mai mare de patru ani, anuntat de ei, e mai mult decat ce câștig eu, după douazeci de ani de invatamant si, evident, toate gradele didactice. Ei, asta nu-i bine. Orice comandant de oaste ştie ca soldații pot lupta bine si cu burta goala, dar nu prea mult. Dacă nu vor fi elaborate urgent proceduri detaliate de identificare a profesorilor performanţi, a „generatorilor de calitate” din sistem, dacă aceştia nu vor fi recompensaţi, mai ales material, generos, atunci se va alege praful şi pulberea de această aşa-zisă reformă, iar toţi cei care ar putea aduce un plus de calitate vor fi întorşi „cu nasul în ţărână”.

Am motive, oare, să sper că asta nu se va întâmpla? În general, sunt optimist, dar caut să mă şi informez. Voi mai vedea.

UPDATE: Are dreptate.

Câtă lume are în minte faptul că bacalaureatul se mai numeşte şi examen de maturitate? Covârşitoarea majoritate a celor care l-au picat nu au ajuns în situaţia asta în primul rând pentru că nu ştiu matematică, română, istorie, biologie, chimie - ei nu ştiu toate astea deoarece sunt imaturi, nu neapărat proşti. N-au învăţat pînă la 18 - 19 ani ce înseamnă responsabilitate, datorie, seriozitate, ce înseamnă să munceşti pentru a-ţi merita hrana zilnică, bunurile de care te foloseşti. Şi de asta este vinovată societatea de după '89, pe care am înjghebat-o noi, părinţii, nu ei. Şi noi am picat bac-ul, după ce l-am luat cu ani în urmă.

Ăştia ce-au cu noi?

2011-08-29T12:01:00.000+03:00

Să vină unii şi să zică-aşa: bă, rromânaşilor, ş-aşa sunteţi voi rupţi-n cur şi-aţi umplut Ioropa dă boschetari şî cerşetori, ia, luaţi, bă, de la mandea, neşte melearde s-aveţi d-un mic, d-o bere, di-o napolitană la borac, dă ceva, acolo ... canci. Pă iei îi fute grija pă ce cheltuim noi banii. Care bani, bă? Ce, ne daţi voi? Noi, cu banii noştri face ce vrea, da?

D-aia crapă toţi dă invidie, dare-ar boleşniţa-n curul lor, că noi are bani şî e credincioşi, şi ne-ajută Doamne-Doamne. Ceă trăbuie cerceătare la noi? Ceă trăbuie şcuală? Ceă, rromânii eă proşti? Ceă, ei nu ştie cu cardurili? La ce-i bună şcuala? Tă-nvaţă-acolo să faci biştari, sau ce?

Mămăliga nu explodează

2011-08-29T11:40:00.000+03:00

Oare?

Anul 1989 a fost, după cum se ştie, unul de profunde frământări politico-sociale în tot răsăritul Europei. Peste tot, oamenii erau agitaţi, organizau greve, mitinguri, proteste, militau deschis pentru schimbări politice şi sociale majore etc. Doar România părea că aparţine unei alte realităţi. În România oamenii erau „liniştiţi” şi îşi vedeau de „treburile lor”.

Nu analizăm aici justeţea mişcărilor populare din 1989, „spontaneitatea” lor, caracterul lor benefic sau mai puţin benefic, şi alte asemenea aspecte. Exista şi atunci o criză, existau interese, nu toţi „revoluţionarii” erau sinceri, mă rog, nu asta contează. Ideea este următoarea: nu poţi determina un mare număr de oameni să ia parte la un protest, decât atunci când nemulţumirea acelor oameni ajunge la un prag critic. Atâta timp cât oamenii sunt fericiţi, nu organizează greve, mitinguri, mişcări de stradă, şi aşa mai departe.

Circula în timpul lui Ceauşescu un banc foarte sugestiv: Cum recunoaştem o oală sub presiune fabricată în România de o alta fabricată aiurea? Răspuns: Pe măsură ce se încinge, oala sub presiune fabricată aiurea fluieră, în timp ce oala fabricată în România bate din palme.

Ceea ce am numit „prag critic al nemulţumirii” diferă substanţial de la om la om, şi de la naţiune la naţiune, şi depinde foarte multe de educaţie. De un tip de educaţie, să-i zicem civică, sau cetăţenească, sau cum vreţi. Românii sunt, şi au fost dintotdeauna cam lipsiţi de acest tip de educaţie. Că vrem, că nu vrem, asta asta, şi o ştim cu toţii.

Dintre toate popoarele est-europene, românii erau cei mai săraci şi umiliţi. Şi, totuşi, românii tăceau, românii nu se revoltau. Românii „băteau din palme”.

Când, poate, unii nici nu se mai aşteptau, mămăliga românească a explodat. Răsturnarea regimului comunist al lui Ceauşescu a fost violentă, extrem de violentă dacă o comparăm cu toate celelalte evenimente similare. Îmbrânceli, hârjoneli, tunuri cu apă, scutieri şi alte asemenea drăgălăşenii s-au văzut peste tot. Dar, doar în România a fost război în toată regula. S-a tras cu muniţie reală, de război, au fost victime, ei, nu chiar 60.000, cum susţineau conspiratorii, dar au fost, cu sutele. Doar în România, fostul conducător a fost asasinat, pur şi simplu, după o parodie de proces despre care e bine să nu mai vorbim.

De curând a fost publicat un aşa-zis clasament mondial al fericirii. Sau al nefericirii, dacă vreţi. Şi ce vedem? Aproape trei sferturi dintre danezi, suedezi şi canadieni se consideră fericiţi. La celălalt pol, al nefericii, ce vedem? România, cu 16%, e jos, jos de tot. În spatele ei sunt: Uzbekistanul, cu 14% - habar nu am ce e cu Uzbekistanul ăsta -, apoi Libia, tot cu 14% - şi cred că toată lumea a auzit câte ceva de Libia, de vreo jumătate de an e omor, revoluţie, război civil, habar n-am, se omoară ăia ca muştele, e nasoală rău -, vine apoi Somalia, cu 13% - acolo se moare, efectiv, de foame -, Irakul, tot cu 13% - şi la ei tot aşa, de vreo zece ani tot într-un război, revoluţie, revoltă sau ce-o mai fi, o duc, nu e zi să nu fie vreun atentat, să nu explodeze ceva – şi Bangladesh, tot cu 13% - şi Bangladeshul e una din cele mai sărace ţări din lume.

Mda ...

Nemulţumiri am văzut cam peste tot. În Grecia au fost atâtea mitinguri, atâtea proteste, încăierări cu poliţia, şi aşa mai departe. În Spania, în Italia, în Franţa, la fel. Anglia a fost vreo săptămână sub teroarea comandourilor de huligani. Da’ niciuna din ţările astea nu e sub noi, sau în vecinătatea noastră. Aha! Deci, ăia sunt mai fericiţi ca noi, da’ protestează. Noi dansăm pinguinul, da’ crăpăm de nefericire. Care-i morala?

În 1989, erau vreo patru milioane de membri de partid. Când „huliganii” lui Ceauşescu au răsturnat regimul şi au dizolvat partidul comunist, n-a mai fost niciunul. Toţi au spus că au fost obligaţi să devină membri de partid. Obligaţi de cine? N-au fost obligaţi de nimeni. Fiecare s-a făcut comunist din anumite motive. Unii ca să acceadă la anumite funcţii, alţii pentru o butelie de aragaz.

În seara zilei de 21 decembrie 1989, după mitingul din Bucureşti, ascultam Radio Bucureşti – parcă aşa se numea pe atunci. Se transmiteau, în flux continuu, tot felul de telegrame trimise de „oamenii muncii”. Nu, nu discut subiectul acestor telegrame. Dar, mă întrebam, şi mă întreb şi acum, vor fi fost reale aceste telegrame? Eu cred că, în mare parte da. Sunt mulţi oameni care au o plăcere nebună să pupe-n cur, atunci când ar vrea să urle de durere. A doua zi, şi în zilele următoare, aceiaşi oameni au început să-şi ardă carnetele de partid prin pieţele publice, fără nicio urmă de decenţă. Toţi deveniseră, peste noapte, anticomunişti înrăiţi!

Acum, aceste lucruri sunt istorie, dar merită să ni le reamintim. Fiindcă istoria se răzbună pe cei care o uită prea uşor.

Habar nu am unde e „pragul critic” pentru români, dar e limpede că suntem destul de aproape. Şi e la fel de limpede că românii nu prea au iniţiative. Dar, şi când le au!

Politicienii noştri viseză colorat. Unii din ei se gândesc, fireşte, la ce metode de manipulare să mai inventeze pentru a se menţine la putere. Pentru a mai suge energia şi bogăţia acestui popor. Ceilalţi se gândesc la cât de bine le va fi când vor ajunge ei la butoane. Când vor putea face ei acelaşi lucru pe care îl face acum puterea. Şi la faptul că, dezgustată de actuala putere, poporul le va oferi lor această oportunitate!

Eroare fatală! Dacă opoziţia nu înţelege, acum, în al 25-lea ceas al zilei că poporul are nevoie de altceva, sunt pierduţi. Şi, odată cu ei, noi toţi. Lucrurile sunt simple, extrem de simple: dacă, în 2012, actuala putere nu va fi măturată, va fi rău, extrem de rău. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar ca opoziţia să câştige alegerile, de o manieră extrem de categorică. Dar, pentru asta, opoziţie trebuie să-şi schimbe radical oferta. Şi să redevină credibilă. Doar ea poate salva România de la un dezastru. E o misiune extrem de dificilă, poate nu imposibilă, dar extrem de dificilă. Asta, doar în condiţiile în care timpul mai are răbdare. Dacă nu, nu.

Din păcate, opoziţia nu poate redeveni credibilă defilând cu cele două păpuşi gonflabile care nici nu ştiu pe ce lume trăiesc.

Speranţa moare ultima, dar moare şi ea. Cine ar putea să redea, în acest moment, să redea speranţa României? Cine?

Nesuferitul

2011-08-28T19:09:00.000+03:00

Aţi întâlnit vreodată un copil cu adevărat nesuferit? Eu da.

E mult de-atunci, eram eu însumi copil şi, în vremurile acelea, nu aveam prea multe opţiuni de petrecere a timpului liber, mai cu seamă în vacanţe. Mă jucam cu alţi copii, de prin vecini.

Printre aceşti copii era unul care, pur şi simplu, ne teroriza. Era cu adevărat nesuferit, dacă ne vedea împreună, voia şi el să se joace cu noi, dar nu consimţea să respecte niciun fel de reguli, nici măcar pe cele făcute de el, era agresiv, vorbea urât, se purta urât, deranja pe toată lumea, ne insulta pe fiecare dintre noi, fără nicio noimă şi ori de câte ori avea chef, sărea şi la bătaie, şi, de îndată ce se simţea insuficient de „respectat” de vreunul din noi, sau deranjat, în orice fel, începea să urle ca un apucat, iar maică-sa, care, probabil, nu avea niciodată o altă ocupaţie, apărea imediat, ca o vrăjitoare, şi începea să ne aplice aceleaşi „tratamente”, dar la o altă dimensiune. Familia respectivă era binecunoscută în zonă, fuseseră, cred, mai multe reclamaţii, dar fără niciun rezultat, aşa că singura şansă pe care o aveam noi, copiii, de a ne juca „normal” era să-l evităm, pur şi simplu, pe „nesuferit”. Acest lucru nu a avut niciun efect asupra băiatului respectiv, sau, poate că da, pentru că, din zi în zi devenea mai rău şi mai nesuferit.

După ce am mai crescut, am început să nu-mi mai petrec timpul liber în vecinătatea blocului în care locuiam, şi, astfel, îl întâlneam din ce în ce mai rar.

Trebuie spus că nu eram colegi de şcoală, de altfel cred că nici nu frecventa şcoala.

Anii au trecut, am mers la facultate şi, într-o vacanţă, aflându-mă în oraş, ce sau pe cine credeţi că am întâlnit?

Am întâlnit un grup de cetăţeni, pe lângă se aciuase şi acest individ, ajuns acum, şi el, la vârsta adultă. El era blond, dar prietenii săi erau bruneţi. Chiar foarte bruneţi.

În acele timpuri era foarte popular jocul „de-a alba-neagra”. Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, spun doar că era o metodă foarte primitivă prin care nişte şmecheri luau bani de la fraieri. Mă rog, cred că toată lumea ştie, de fapt, despre ce vorbesc.

Lac să fie, că broaşte destule. În jurul bruneţilor se strânsese grămadă de gură-cască. Probabil că nu aş fi zăbovit prea mult, dacă nu mi-aş fi zărit, printre ţiganii care se ocupau cu aşa ceva, mai vechea mea cunoştinţă. Mai văzusem aşa ceva şi nu mă interesase niciodată. Dar acum, un „nu-ştiu-ce” nu m-a lăsat să trec mai departe, nepăsător. Am stat, cred, o oră, sau mai bine, să „studiez” jocul.

Am observat, astfel, că „trupa” avea mai mulţi membri decât cei care mânuiau, efectiv, piesă, la un moment dat. Astfel, cei care nu erau implicaţi deveneau „galerie”, îndemnând „clienţii” să indice o anumită piesă, „suferind” sau „bucurându-se” alături de ei, şi chiar intrând ei în joc, împotriva „casei”. Da, trebuie să recunosc că, iniţial, pentru mine a fost un mare şoc atunci când un astfel de „client” mai norocos, care reuşise să câştige de vreo cinci ori la rând, acceptând să dubleze, de fiecare dată, suma, trecu, cu maximă naturaleţe, la „aparate”. Aşa, deci! Clientul „norocos” făcea parte din gaşcă!

Omul meu juca şi el, din când în când. Câteodată mai pierdea, dar, cel mai adesea câştiga. Ba, o dată sau de două ori, ţiganii au vrut să-l alunge: „pleacă, dom’le, de-aici, nu ţi-ajunge?”. Asta până când, la un moment dat, l-am surprins dând un fişic de bani, câştigaţi „cinstit”, unia dintre ţigani, probabil şefului găştii.

Un fel de orbire ciudată a pus stăpânire pe mine. Aveam ceva bani la mine, destul de mulţi pentru acea perioadă, să spunem echivalentul unei burse studenţeşti, şi am decis să-i înmulţesc (?!). Studiasem deja destul, cunoscusem deja cam toate secretele, doar nu erau să mă facă ei pe mine!

Cred că vă daţi seama că am fost destul de necăjit. Nu am vorbit nimic atunci cu ai mei, dar, reîntors la facultate, am vorbit cu un coleg ce îmi devenise prieten bun. Era un tip destul de înţelept – aşa îl consideram atunci, şi îl consider şi acum, deşi nu mai ştiu nimic de el. Am avut un dialog în genul:

- Nu trebuie să fii aşa de supărat, educaţia e scumpă. Dar investiţia în educaţie este cea mai bună. Ai primit o lecţie valoroasă!

- Nu-ţi mai bate şi tu joc de mine, ţi-am spus ce s-a întâmplat. Pur şi simplu, m-a făcut un retardat, înţelegi? Şi, culmea, nu el m-a tras de mânecă, eu m-am băgat, cum să nu fiu supărat?

- Nimeni nu e retardat, doar tu, dacă nu înţelegi. A, că tipu’ ăla nu ştie matematică, gramatică sau mai ştiu eu ce? Da, şi ce, înseamnă că e retardat? Nu, el ştie alba-neagra, şi nici aia prea bine, dar nu-i trebuie mai mult. Fiindcă şi aşa, prost cum este, analfabet, nesuferit, reuşeşte să agaţe fazani ca tine şi să le ia banii. Pricepi? Te-a băgat pe terenul lui, înţelegi? Dacă erai aşa de deştept, de ce nu l-ai băgat pe terenul tău, unde să joci după regulile tale?

De ce mi-am adus aminte de această poveste? Pentru că, de atunci am învăţat – cât am învăţat – această lecţie: pe „terenul lui” orice idiot e imbatabil. Poţi să fii un titan al cunoaşterii, dacă ai ajuns să candidezi din iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, ai pierdut. Asta este. E vorba de terenul de joc, când joci „în deplasare” eşti mort.

Din punctul meu de vedere, liderii USL , amândoi, fac exact ceea ce nu ar trebui să facă: joacă pe terenul lui Traian Băsescu. De ce? Pur şi simplu, nu înţeleg. Cred că nu-şi dau seama. Nu-şi dau seama al cui joc îl fac. Şi, uite-aşa, cu tot ce-au făcut, nu rău, ci îngrozitor de rău, Traian Băsescu şi PDL-ul, avem toate şansele să ne mai pricopsim cu ei pentru încă multă vreme de-acum încolo, mai precis până când vor fi măturaţi de vreo revoltă populară.

Ce se mai poate spune despre o astfel de declaraţie:

UDMR trebuie să înţeleagă că se duce cu PDL la bine şi la greu. Nu se duc în puşcărie toţi, numai cei care au încălcat legea, dar se duc în opoziţie toţi dacă noi câştigăm. Dacă noi câştigăm alegerile şi facem guvernul, UDMR nu are ce căuta într-un astfel de guvern. Astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016, dar dacă rămân acolo unde sunt acum, pot veni la dialogul dintre putere şi opoziţie, dar cu alte propuneri vin degeaba. (Crin Antonescu)

I-o fi luat cineva minţile? I-o fi scris Băsescu textul?

Pentru că „astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016” ... cât de disperat trebuie să fii ca să declari aşa ceva? Pentru că nu e prima dată când Antonescu propune maghiarilor ... ce? Guvernarea ... că o fi până în 2012, până în 2016, până ... om mai vedea. Adică, Antonescu se angajează să dea maghiarilor ceea ce ei, acum, şi ceea ce el, Antonescu, nu are ... Asta pe de o parte. Pe de altă parte, de ce ar fi buni maghiarii acum, iar în 2012 nu? A, da, fiindcă n-ar mai face rău un an de zile ... sigur că da. Nu, nu, nu. Antonescu fie nu poate, fie nu vrea, fie nu ştie să joace corect. Ce importanţă are că ungurii au votat, in corpore, reducerea salariilor bugetarilor, şi pe aceea a reducerii pensiilor? Ce importanţă mai are, acum, „lista ruşinii”? Un om politic adevărat nu condiţionează niciodată relaţia cu alte forţe politice de o anumită dată calendaristică, ci de anumite împrejurări şi, mai ales, de anumite principii. După mine, singurul punct de vedere politic corect, faţă de UDMR, şi nu numai faţă de UDMR, ar fi fost întreruperea oricărui dialog până la eliminarea din toate funcţiile publice a celor care au votat legile austerităţii – de exemplu. Orice altceva dă impresia de duplicitate. De fapt, nu dă impresia, ESTE duplicitate. Şi, când ai intrat pe terenul duplicităţii, eşti al lui Băsescu. Te-a mâncat, asta este.

Din păcate, Antonescu nu realizează asta, sau nu are puterea de a lua decizii corecte. În ceea ce-l priveşte pe Ponta ... mai bine mă abţin. E jalnic.

Se pare că avem ghinion. Oare nimic nu-i poate trezi pe somnoroşi? Altfel, nu vom mai scăpa nicicând de nesuferiţi.

Bucurie incredibilă

2011-08-28T14:50:00.000+03:00

Ştiţi cum se bucură libienii la prima oră a dimineţii (6h47min la Londra, 7h47 la Tripoli)? Dacă nu, priviţi acest filmuleţ „live” transmis de BBC.

Aşa ... de revoluţia română din 1989 vă mai amintiţi? Atunci rebelii au decupat, pur şi simplu, stema din steag, demonstrând cu celebrul steag cu gaură-n mijloc ...

Ei bine, libienii au fost şi mai şi. Ei nu au demonstrat cu steagul Libiei gaddafiste – complet verde, şi nici măcar cu cel al Libiei de dinainte de Gaddafi , ci cu steagul Indiei!!!

Ei, şi băieţii ăştia de la BBC ar dori să înghiţim aşa ceva? De ce nu? Că doar n-or fi englezii mai breji ca românii? Ce, românii n-au „pus botul” la vrăjeala lui Funeriu cu pixelul albastru? Şi n-a ajuns, apoi, Funeriu ministru? Iac-aşa se fac treburile!

Eu zic să ne bucurăm bine astăzi, că mâine nu ştim ce-o fi.

No comment

2011-08-28T12:39:00.001+03:00

Când ieşim în stradă?

2011-08-27T13:31:00.000+03:00

Conform studiilor efectuate de cercetătorii de la NECSI (New England Complex Systems Institute), factorul determinant în declanşarea revoltelor sociale este reprezentat de preţul alimentelor şi, implicit, de dificultatea de a le procura. Mai pe româneşte, de foame.

Din punctul meu de vedere, nu e nicio noutate. Românii au o vorbă: goliciunea înconjoară, foamea dă de-a dreptul.

Prezentarea rezultatelor acestei cercetări a avut loc în contextul în care lumea întreagă este încă şocată de violenţele din Marea Britanie, de la începutul lunii. La o primă vedere, explicaţia celor de la NECSI este falsă. Pentru că este greu de presupus că, pentru autorii jafurilor şi tulburărilor din Marea Britanie, care îşi construiau acţiunile cu ajutorul unor dispozitive mobile de ultimă generaţie şi jefuiau/atacau tot ceea ce le ieşea în cale, preţul alimentelor şi procurarea lor ar fi fost o problemă mai mare decât pentru locuitorii Africii de Est, unde tocmai are loc o mare foamete.

Asta este, însă, adevărat, dacă judecăm strict punctual. Dacă judecăm global, percepţia se schimbă. Creşterea globală a preţului alimentelor alimentează, astfel, declanşarea de revolte şi tulburări sociale, dar nu neapărat în locul unde alimentele sunt cel mai greu de procurat!

În graficul de mai jos puteţi urmări corelaţia foarte clară între indicele preţurilor alimentelor (pe plan mondial) şi incidenţa unor revolte şi revoluţii locale. E, într-adevăr, concludent.

Da, există o anumită logică în asta. Dar, la fel de adevărat este că, pentru declanşarea unei revolte sociale mai este necesar un factor, şi anume, o anumită stare de nervozitate, de pre-revoltă. Aceasta nu trebuie să fie, în mod necesar, manifestă. Faptul că, într-o anumită ţară/zonă au loc, aproape zilnic, greve, mintinguri, proteste mai mult sau mai puţin violente, nu înseamnă că ţara se află în faţa unei insurecţii.

Nu am vorbit de pretext, de „scânteie”. Chiar dacă oamenii sunt extrem de nemulţumiţi, e nevoie de un declanşator, nu?

Da şi nu. De fapt, într-o astfel de situaţie, orice mic incident poate fi un declanşator: o altercaţie în trafic, sau la restaurant etc., un telefon anonim, sau un apel pe un forum, oricare din aceste evenimente mărunte şi, practic, incontrolabile pot genera o revoltă.

Conform autorilor studiului, dacă nu se vor lua măsuri corective, riscul declanşării unei răzmeriţe mondiale va atinge maximul exact peste doi ani, în luna august a anului 2013. Bineînţeles, până atunci vom avea tot felul de evenimente precum „revoluţiile” în desfăşurare din Africa şi Orient.

Ultimul cartuş

2011-08-26T17:02:00.001+03:00

Aşa cum, pe parcursul a doar câţiva ani, calculatorul personal a devenit, dintr-o extravaganţă, o necesitate, tot astfel s-a întâmplat şi cu imprimanta. Tot mai des, avem ceva de imprimat, de tipărit, o lucrare, un referat, un document pe care l-am primit pe mail, şi aşa mai departe, şi ne e din ce în ce mai greu să facem acest lucru dacă nu avem propria noastră imprimantă.

Care sunt criteriile de care ar trebui să ţinem seamă atunci când ne decidem să achiziţionăm o imprimantă?

Bineînţeles, trebuie să ştim ce dorim să facem cu acea imprimantă. Apoi, costul ei, bineînţeles. Există un cost de achiziţie şi unul de exploatare. Evident, trebuie să avem în vedere ambele costuri.

Există trei tipuri de imprimante, şi anume:

Imprimantele matriciale – luaţi-vă gândul de la ele. Probabil, în câţiva ani, vor dispărea cu totul, acum mai sunt, încă, folosite de contabili. Funcţionează într-un mod asemănător cu maşinile de scris de odinioară. Calitatea grafică este foarte scăzută şi sunt zgomotoase.
Imprimantele laser sunt foarte răspândite, mai cu seamă în mediul economic. Pot fi achiziţionate la preţuri rezonabile, mai cu seamă cele alb-negru. Sunt rapide şi fiabile, iar calitatea tipăriturii este accepatbilă. Au costuri de exploatare reduse, iar asta le face foarte potrivite pentru acele medii unde există volume mari de muncă.
Imprimantele cu jet de cerneală (inkjet) sunt cele mai ieftine, asigură o calitate grafică superioară, dar sunt mai lente decât cele laser. Acest tip de imprimante se pretează mult mai bine la utilizări casnice. Principalul lor punct slab constă în preţul ridicat al consumabilelor.

S-ar părea, aşadar, că principala dilemă pe care o putem avea atunci când ne gândim să achiziţionăm o imprimantă personală este: renunţăm la calitate în favoarea banilor, sau invers? Din fericire, există o soluţie care ni le garantează pe amândouă şi anume sistemul CISS (continuous ink supply system). În ce constă acesta?

În mod normal, orice imprimantă inkjet funcţionează utilizează două cartuşe, sau rezervoare de cerneală: unul pentru cerneala neagră, iar celălalt, pentru cea colorată. Cartuşul color este format, la rândul lui, din trei recipiente. Atunci cand tipărim ceva colorat, cernelurile din cele trei recipiente se combină în mod convenabil pentru a reda nuanţa dorită. Când cerneala se goleşte, cartuşele trebuie înlocuite. Trebuie menţionat că, în cazul cartuşului color, acesta devine inutilizabil în situaţia în care o singură cerneală din cele trei s-a epuizat.

Într-o astfel de situaţie, avem două opţiuni: achiziţionarea unui nou cartuş sau reumplerea lui (refill); discutăm doar de imprimante care permit refillul. Prima opţiune este extrem de costisitoare, iar cea de-a doua nu este incomodă. Costul unui refill este mult mai redus decât cel al unui cartuş nou, dar trebuie remarcat că producătorii de cartuşe de imprimantă nu oferă niciun fel de garanţii pentru refill, şi, de fapt, nici nu-l încurajează. Asta înseamnă că niciodată nu este sigur că un cartuş poate fi refillat, şi de câte ori. Refillul trebuie făcut cu o deosebită atenţie, altfel putem avea consecinţe care merg până la distrugerea echipamentului. Cu fiecare refill, catitatea efectiv refillată scade.

După cum arată numele, sistemul CISS reprezintă un alt sistem de alimentare cu cerneală decât cel clasic. În cadrul său, se folosesc nişte cartuşe asemănătoare cu cele de la sistemul clasic, dar care nu se golesc niciodată, fiind alimentate permanent din nişte rezervoare exterioare. Datorită acestui sistem costul imprimării scade cu până la 95% faţă de cazul în care am utiliza doar cartuşe originale. În plus, sunt eliminate şi neajunsurile provocate de refill. Mai mult decât atât, în cazul sistemului CISS, putem realiza o calitate grafică superioară imprimării clasice, utilizând, pentru generarea culorilor, mai mult decât 3 culori fundamentale. Acest avantaj este decisiv în cazul imprimantelor foto.

Pentru procurarea sistemelor CISS, soluţia optimă este comandarea lor online, direct de pe situl firmei CiSSmarket.ro. Situl este prietenos, conţinând sfaturi utile cu privire la instalarea şi funcţionarea sistemului CISS.

Modalităţile de plată sunt variate, iar livrarea se face rapid, în întreaga ţară. În plus există posibilitatea returnării produsului şi a încasării contravalorii sale integrale, dacă, dintr-un motiv sau altul, nu a corespuns aşteptărilor clientului.

În plus, de la CISSmarket.ro, se pot achiziţiona imprimante special concepute şi configurate pentru a utiliza sistemul CISS.

În opinia mea, imprimantele inkjet cu sistem CISS reprezintă soluţia optimă pentru utilizarea casnică, îmbinând în mod fericit calitatea grafică şi costul de exploatare scăzut.

Cartuşul sistemului CISS va fi, cu siguranţă, ultimul pentru imprimanta dumneavoastră, nu va mai trebui nici să-l refillaţi, nici să-l înlocuiţi.

Puşcării memorabile

2011-08-26T15:30:00.003+03:00

O fotografie dintr-o staţiune de odihnă, oameni bucurându-se de binefacerile vacanţei? Da, la prima vedere aşa ar părea, numai că, de fapt, ceea ce vedeţi e un aspect din închisoarea San Antonio, de pe Insula Margarita, din Venezuela. În acest loc, care găzduieşte aproximativ 20.000 de deţinuţi, regulile nu sunt prea diferite de cele din lumea „de-afară”, ba, poate, chiar mai relaxate. Cam tot ceea ce e interzis într-o închisoare tradiţională, şi nu numai, aici este permis: telefoane mobile, arme, droguri etc., asta ca să nu mai vorbim de petreceri, distracţii etc., cu o singură condiţie, care, de altfel, funcţionează şi „afară”: aceea ca deţinuţii să aibă suficienţi bani pentru a şi le putea permite. Singura restricţie se referă la părăsirea locului de detenţie.

Ceea ce se întamplă acolo nu face, de altfel, decât să repete experienţa unei alte închisori latinoamericane, Pavon, din Guatemala. Acolo, guvernul guatemalez a cedat, încet-încet, atribuţiunile conducerii închisorii către deţinuţi, adoptând o poziţie de indiferenţă totală faţă de ceea ce se întâmpla între zidurile aşezământului. Aşa se face că, de exemplu, un deţinut mai puternic şi-a putut construi propria vilă, cu două nivele şi cu jacuzzi, în perimetrul închisorii. Închisoarea ajunsese să dispună de fabrici proprii de droguri, restaurante de lux, era frecventată de prostituate etc. Totul a luat sfârşit în anul 2006, când, în urma unei razii energice a poliţiei, închisoarea Pavon a fost „normalizată”.

În alt colţ de lume, în Norvegia, aflăm închisoarea Halden Felgsel , care dispune de facilităţi demne de un hotel de lux: televizor cu ecran plat, baie, bucătărie, frigider, living, lumină naturală. Deţinuţii au la dispoziţie o bibliotecă, sală de muzică, bază sportivă, compusă din mai multe terenuri, sală de gimnastică etc. Lipsesc, din păcate, barul, discoteca şi serviciul de room-service, spre marea nemulţumire a lui Behring Anders Breivik, autorul carnagiului de pe insula Utøya, şi a colegilor săi, care ispăşesc aici diferite pedepse.

Tot în Norvegia, pe o altă insulă, Bastøy, funcţionează prima închisoare prima ecologică din lume. Este un loc superb, cu plaje şi câmpuri întinse care se întind ca într-o rezervaţie naturală.

Deţinuţii se autogospodăresc în libertate totală, iar când nu muncesc, joacă tenis, călăresc, şi chiar înoată, atunci când apele Mării Nordului permit acest lucru. Pe insula Bastøy, deţinuţii primesc lecţii de ecologie şi agricultură, fiind învaţaţi să cultive eficient pământul în grădini sau sere încălzite cu energie solară, să recicleze diferite materiale etc.

În Austria, pentru violatori precum Fritzl, găsim Centrul de Justiţie Leoben, o închisoare care arată, mai degrabă, ca o multinaţională. Fiecare celulă dispune de baie, bucătărie, birou, unele din ele fiind proiectate pentru cupluri.

În vremea asta, în România ... e încă destul de cald, nu găsiţi?

Practic, adevărata opoziţie suntem noi

2011-08-24T20:41:00.001+03:00

Într-un sat, o femeie îi povesteşte unei vecine:

- Sî viezî, fimiei,şi mi s-o-ntâmplat ieri. O vinit aşă un om, cum să-ţî spui, un om ca toţi oaminii, da’ io nu l-am cunoscut. Şî cum stătem io la poartă aşă, numărând jitile cari treceu pi uliţi, iel numa’ şi dieschidi poarta şi întrî-n curti, âşă pi lângă mini. Io, după iel. Zâc: şi-i, omuli, pi şini cauţî, câ barbatu-meu nu-i acasî, ii-n Spania, la căpşuni. Cela zâce: taci, fă, că cu tini am triabî. Şi intrî-n casă, io după iel: da’, şi triabî ai, măi omuli, ia sî-mi zâşi numaidecât. Iel zâce: taci dracului, meliţâ, adâ mai ghini ceva di mâncari şi di băut, câ-s flămând şî ostenit. Io, şi sî fac? S-aduc, sî n-aduc? Dacî n-aduc, cum a pleca omu’ din casa mie? N-a zâci cî nu-s gospodinî, sau cî nu l-am priimit cum triebuie? Şi sî fac? Şi iacă, că n-aviem nimica, răbdi am suşiit gâtu’ la un cucoşăl, l-am fîăcut numaidicât la tigai’, o mămăligî vârtoasă, mujdei, ştii, cum sî cadi când îţi intrî un om în casî, apăi vo trii stiecle di jin, am beut noi, ne-am veselit, da’ nu m-am lăsat, sub nicio formî: ci triabî ai, măi omuli, cu mini, numaidecât sî-mi zâşi, acu’, acu’ sâ-mi zâşi, cî io nu mă mai pot ţâne. Şi iel şi criezi câ faşi? Odat sî răpedi la mini, îmi râdicî poalili, şi, şi sî spun, io zâc: şi faşi, omuli, ieşti niebun, ci triabî ai cu mini? Io cât am putut m-am opus, da, cum ieram ş-un pic bată, prea mult nu. Şi, driept, nici n-o fost aşă rău. Ei, cân’ s-o terminat, zâce: da’ nişti bani n-ai? Io zâc: am, că mi-o triimis bărbatu-mio o mii di ieuro ... da’ pentru şie-ţî triebui? Cela zâci: dă-i fă, tu-ţ coaili mă-ti! Io, şi sî fac? Dacî apucasâm sî-i zâc, mai putem da’napoi. I-am dat, da’ tot pi iel am fost: ia, acu’ sâ-mi spui şi triabî ai cu mini. Câ cu mini nu-ţ mierji-aşa. Şi di ti află barbatu-mio din Spania ... Da iel zâci: iei, las’, fă, câ ţi-oi spuni săptămâna viitoari. Şi pliacî. Iei, şi zâşi di asta?

- Şi sî zâc? Da’ tu şi vriei sî faşi?

- Şi fac? Iacă şi fac: aştiept pânî săptămâna viitoare, când o zâs cî vini din nou, şî dacă nu mi-o spuni clar, şi vre di la mini, sau dacî n-o vini, io atunşi îl dau la poliţii, sâ ştiie cî cu mini nu-i uşor. Îl dau la tâlharii, şî la viol, şî la tot. Cî cu mini nu-i mierji, cum sâ nu-mi spui’ şi vrie?

Am găsit, pe blogul lui Moshe&Mordechai, o postare excepţională:

Practic, adevărata opoziţie suntem noi. Noi cei care cârtim, noi cei care mârâim, noi cei care protestăm atunci când se pregăteşte frauda, atunci când regulile jocului se schimbă în mod scandalos. Atunci când regula democraţiei, care cere ca votul majorităţii să aleagă demnitarul, noi protestăm. Partidele din opoziţie au altă treabă. Îşi exersează machismul, sub scutul voturilor noastre, care, cred ei, li se cuvin. Îşi odihnesc liderii în îndelungi vacanţe, în vreme ce noi continuăm să mârâim. Iar când va veni vremea votului ne vor acuza tot pe noi, că nu le-am strâns îndeajuns de multe voturi pentru a veni la putere. (restul aici).

Nu-l cunosc pe autor, de fapt, mint, l-am văzut de câteva ori la tv. şi, sincer, nu mi s-a părut strălucit. De fapt, într-un platou plin cu tot felul de invitaţi, cu intervale stricte în care poţi vorbi etc., nu prea poţi străluci decât dacă te cheamă Alin Popoviciu. Altfel, dacă spui fraze cumpănite, articulate, evidenţiezi lucruri de bun-simţ etc., rişti să treci, mai degrabă, ca banal, prăfuit, neinteresant. Aşa şi cu blogul. În general banalităţi. Lucruri atât de comune încât cu greu ţi-ai putea imagina că ar exista mulţi care să nu le ştie / să nu le simtă. De exemplu acum: „puterea se pregăteşte să tragă opoziţiei covorul de sub picioare, iar aceştia din urmă par preocupaţi doar de felul în care li se va aşeza freza atunci când vor cădea”.

Cine nu vede asta? Toată lumea, în afară de idioţii fără speranţă şi de cei interesaţi. Oare liderii aşa-zisei opoziţii din ce categorie fac parte?

Eu unul m-am cam săturat. Eu unul simt că nu mai rezist. Eu unul nu mai cred în nicio mascaradă democratică. Eu cred că liderii opoziţiei sunt, de fapt, inţeleşi, cu puterea, am mai spus-o cu câteva prilejuri. Pentru că, altfel, nu-mi pot explica letargia opoziţiei, lipsa ei de viziune, totala lipsă de implicare.

Au avut loc alegeri parţiale în două colegii din Neamţ şi Maramureş. Şi la Neamţ, şi la Maramureş au fost probleme grave. Nu, nu mă leg de ce-a făcut PDL-ul, e treaba lor, ce puteau să facă nişte hoţi? Stăm acum şi ne lamentăm că iar ne-au furat hoţii. Din nou. Extraordinar, chiar că nu m-aş fi aşteptat!

Da, dar s-a mai întâmplat şi altceva. Au defectat primarii din teritoriu. La Maramureş, primarul PNL-ist al Băii Mari a făcut campanie candidatei pedeliste. Cică pentru a-i plăti nu ştiu ce poliţe PSD-ului, care i-ar fi pus „tălpi” vreo zece ani. La Neamţ, la fel. Cică Ponta o să-i dea afară pe toţi cei care au ~~defecat~~ defectat. Mersi! Poa’ să le facă şi clismă cu bariu, mandatul l-a pierdut deja.

Poate cineva să-mi demonstreze că nu-s mână-n mână – mă refer la putere şi la USL? Afară de faptul că nu suntem o naţiune chinuită de sindromul „şi triabî au şî ăştia?”. Chiar, ce treabă are PDL-ul? Dar USL-ul?

Practic, adevărata opoziţie suntem noi.

Sunteţi pregătiţi?

2011-08-23T14:30:00.001+03:00

PDL este, desigur, lupul cel rău. PDL a prăbuşit nivelul de trai, a redus salariile, pensiile, ajutoarele sociale, a închis şcoli, spitale, asta ca să nu mai vorbim de nenumăratele contracte dubioase, de sălile de sport construite te-miri-unde, de „băieţii deştepţi”, mă rog, a făcut cam tot ce se putea face rău. Şi continuă să facă!

În acelaşi timp, USL este fecioara imaculată (cu băsmăluţă roşie). USL luptă din greu pentru drepturile salariaţilor, pensionarilor, mamelor, copiilor, în general, pentru drepturile oricui, chiar şi pentru cele ale loazelor care, neomorându-se prea mult cu şcoala, au picat examenul de bacalaureat. E clar că USL nu reprezintă altceva decât cinstea întruchipată şi viitorul luminos al ţărişoarei noastre. Şi e la fel de clar că, din prima zi a guvernării USL, salariile bugetarilor vor fi aduse acolo de unde le-a coborât PDL, şcolile, spitalele, vor fi redeschise, poliţiştii reangajaţi, mă rog, se va repara cam tot ce-a stricat PDL.

Da, dar pentru asta mai e nevoie de un mic amănunt: de votul popular. Acesta este instrumentul prin care poporul îşi exprimă suveranitatea ... ce mişto!

Aici, alianţa heruvimilor are o mică-mare problemă: are, se zice, cam 70% intenţii de vot – de ce aşa puţine? – dar se cam poticneşte la vot. Duminică au avut loc alegeri legislative parţiale în două colegii care au aparţinut PSD, deci USL. Rezultatul se cunoaşte: la Maramureş, reprezentantul USL a câştigat, destul de puţin concludent, atât din punctul de vedere al presenţei la vot, cât şi a procentajului efectiv realizat, iar la Neamţ a câştigat, în mod clar, reprezentantul PDL. Păi, cum e posibil? După trei ani de sărăcire, umilire, nedreptăţire etc., nemţenii şi-au dat votul exact celor care i-au adus în situaţia asta? Şi-au vândut conştiinţele pentru un kil de ulei şi/sau 100 de lei, sau ce s-a întâmplat acolo?

Ei bine, nu. Eu nu mai cred în „teoria sacoşelor” şi nici în cea a „turismului electoral”. Astfel de metode de fraudare a alegerilor sunt extrem de primitive şi ineficiente: îi dai unui amărăştean o sacoşă şi-i zici: votează X. Da, şi? Ce garanţii există că, ajuns în faţa urnei, nu va proceda exact pe dos, că va vota Y? Nu, zău, metoda „sacoşa” e complet perimată, nu vi se pare?

Bun, şi-atunci care este cel mai eficient mod de a frauda alegerile? Simplu, punem doi candidaţi pe listă, să zicem Tanda şi Manda. Amândoi atât de corecţi şi de eligibili, de-ţi vine să-ţi verşi maţele. Aparent, cei doi sunt duşmani, altfel, sunt amici şi parteneri în afaceri. Ba, se pare că şi nevestele şi le mai împrumută, din când în când. Şi-apoi, alegeţi, fraţilor, alegeţi pe cine vreţi voi. Sau, nu veniţi la vot, dar asta înseamnă că v-a durut în cot de exerciţiul democratic, şi, deci, „ciocu’ mic”.

Ce a fost cu alegerile de duminică? Oare chiar nu v-aţi prins că, la Neamţ cel puţin, USL a propus, deliberat, un candidat neeligibil (ei, las’ că nici cel propus de PDL nu a fost grozav de eligibil). Ponta era convins că va pierde (fiindcă asta şi urmărea). De aceea, şi declara, încă înainte de a se termina alegerile:

Daca vor fi aleşi în aceasta seară ne vor reprezenta cu cinste şi îşi vor face datoria faţă de alegători, dacă nu vor fi aleşi în această seară vor fi candidaţii noştri la anul şi de la anul vor fi in Parlamentul României.

Aşa ... grijă pentru electorat, canci. Ce-mi pasă mie, Ponta, că tu, alegător nenorocit, mi-ai respins candidatul fiindcă era/este, într-adevăr, neeligibil? La anu’ ţi-l vâr, din nou, pe gât, şi-o să vezi că o să-l şi votezi! De unde ştiu? Stai să vezi cu ce-o să vină PDL, şi-apoi mai vorbim!

Domnul Ponta este acelaşi personaj care afirma, imediat după prezidenţialele din 2009, că partidul său are un „sistem de fraudare a voturilor”, e drept, nu la fel de performant precum cel al PDL. Când afirmi despre propriul tău partid că are, sau este un sistem de fraudare, e semn că nu mai poţi rămâne în acest partid. Ori, ca „om cinstit”, pleci, ori eşti dat afară. Ponta nici nu a plecat, nici nu a fost dat afară. A fost, însă, „uns” şef peste acest partid. Pentru ce? Probabil, pentru a-i perfecţiona sistemul de fraudare, că altfel nu înţeleg.

Fireşte, Ponta se opune ferm preşedintelui Băsescu şi PDL-ului, atunci când e vorba de anumite lucruri. În alte chestiuni, însă, cum ar fi distrugerea democraţiei din România, atâta câtă mai este, Ponta îi „ia faţa” lui Băsescu. Ia uitaţi:

Preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, joi, pentru Agerpres, că salută afirmaţiile şefului statului, Traian Băsescu, privind votul uninominal necompensat într-un singur tur la alegerile din 2012, amintind că Uniunea Social Liberală a depus în urmă cu două luni un proiect de lege privind alegerea parlamentarilor în acelaşi mod ca şi primarii, într-un singur tur de scrutin.

Ce să (mai) spui?

Da, proiectul există, a fost depus, într-adevăr, acum două luni, şi, la îngrijorările mai mult decât justificate ale „opiniei publice”, recte ale unor ziarişti şi bloggeri ceva mai băgăreţi, s-a transmis că e vorba de o cacealma. De altfel, şi acum Victor Ponta spune acelaşi lucru:

„[...] în funcţie de cum o să voteze PDL, ne dăm seama dacă Băsescu minte sau nu. Dacă el minte, PDL o să se opună la lege”.

Dacă Băsescu vine cu o aberaţie, tu, opoziţie, vii cu o aberaţie şi mai mare, doar pentru a demonstra că Băsescu a minţit? Şi ce dacă a minţit? Ce, ar fi prima oară, mai impresionează pe cineva?

Nu, nu, nu! Cine mai crede, acum, că USL este altceva decât PDL este, ori extrem de naiv, ori interesat. PDL şi USL sunt legate prin „frăţia puterii”. Ele sunt o familie (famiglia) şi vor face tot ceea ce pot pentru ca puterea să rămână în familie. UDMR şi partidul ăla al lui Oprea sunt de decor.

Ce se va întâmpla? Ce e foarte probabil să se întâmple?

Depinde. Dacă puterea, în care includ, fireşte, şi USL-ul, va fi ponderată, probabil că va fi linişte. O perioadă, cel puţiin. Poate până în 2012, poate până în 2014. Dacă, însă puterea va continua să-şi bată joc de cetăţeanul de rând, acesta nu va avea altă şansă decât să se revolte.

Cu nu foarte mult timp în urmă spuneam:

Traian Băsescu anunţă că, şi dacă USL obţine majoritatea parlamentară absolută la alegerile din 2012, tot cine vrea muşchii lui va fi prim-ministru – adică Bok cel mic. Că-i dă voie Constituţia, articolul 103. Clovnul Antonescu sare imediat de cur în sus: caraghiosul, dacă face aşa ceva, îl suspendăm imediat. Una la mână: Antonescu nu e în stare să suspende pe nimeni, nici nădragii nu şi-i ţine suspendaţi. De ce nu l-a suspendat în 2009? A doua la mână: Băsescu e un idiot dacă îşi închipuie că 2012 va fi ca 2011. Un mare idiot. Pentru 2012 sunt posibile doar două lucruri: ori poporul român va fi murit, şi atunci poa’ să pună prim-ministru şi pe Ţociu şi Palade, că nu mai contează, ori poporul român nu va fi murit, iar el, Băsescu, va trebui să se ascundă bine, bine de tot, fiindcă altfel nu-l văd prea bine. S-ar putea să-l caute unii să-l belească, şi ăia să fie tari la constituţie, dar să nu cunoască niciun articol din ea. Şi a treia la mână: dacă Antonescu ia în calcul şi această posibilitate, dar îşi imaginează că băieţii ăia de-l vor căuta pe Băse la glanda operată la Viena, vor striga: „Antonescu, Antonescu”, „revoluţia bunului simţ” şi alte asemenea poezii, înseamnă că, ori are o imaginaţie foarte ... fulgurantă, ori are iq-ul mai mic decât numărul de la cămaşă.

Oamenii vor să trăiască. Oamenii au dreptul să trăiască. Pentru ca să trăiască, oamenii au nevoie de păpică. Altfel nu se poate. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea Comtimului. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea miilor de fabrici, a serelor, de defrişarea pădurilor, de concesionarea sau vânzarea bogăţiilor ţării, de contractarea unor datorii înrobitoare. Omului nu-i poţi spune: nu, tu nu ai dreptul să trăieşti, fiindcă nu ai bani, şi nu ai bani fiindcă nu lucrezi, şi nu lucrezi fiindcă nu ai unde. Omul ştie că vrea să trăiască şi, oricât ar fi de puţin „valoros”, tot va da mai multe parale pe propria-i viaţă decât pe a ta.

Iată o ştire proaspătă: După criza mondială urmează revolta mondială, crede Noriel Roubini. El consideră că situaţia în care se află economia mondială este confirmarea afirmaţiilor lui Karl Marx care considera că forma de organizare capitalistă se autodistruge. Da, este inevitabil, şi valul revoluţionar va mătura, cât de curând, şi România. Poate peste câteva luni, poate peste câţiva ani, sau poate peste câteva decenii. Depinde şi de modul în care va reacţiona clasa politică românească. Cel puţin până în acest moment, reacţionează foarte prost, ceea ce înseamnă că, practic, grăbesc şi generează dezordinile.

În fizică există o lege numită „a acţiunii şi reacţiunii”. Eu cred că e o lege generală a Universului. Şi nu cred că românii vor mai „pune botul” multă vreme la „vrăjeli” de tipul: Harbuz sau Rădulescu? În curând vor spune destul de răspicat: nici, nici!

Când? Puţintică răbdare ... Sunteţi pregătiţi?

Istoria se repetă?

2011-08-21T21:00:00.001+03:00

Vremurile se schimbă, oamenii se schimbă, ideile se mai schimbă şi ele. Doar prostia rămâne aceeaşi, mereu proaspătă, mereu surprinzătoare. Şi proştii, bineînţeles.

Cu prostia te naşti, nu devii. Prostia e cea care te alege, nu tu pe ea. Dacă îţi este scris să fii prost, eşti prost, oricând, oriunde. Când oamenii se aşteaptă mai Dacă îţi este scris să fii prost, eşti prost, oricând, oriunde. Când oamenii se aşteaptă mai puţin – boc! - trânteşti prostia în stare pură. O prostie pe care 10 filosofi, dacă ar fi dorit, nu ar fi putut-o scorni într-o săptămână, un prost autentic o produce „la minut”. Nu, nu la minut, la secundă.

După monumentala declaraţie în care anunţa, cu multă mândrie, închiderea a un sfert din şcolile ţării, credeam că, o vreme, domnul Funeriu, domnul ministru Funeriu, va tăcea, nemaiputând scorni o mai mare sminteală. Când colo, ia uitaţi:

Cei care nu vor lua BAC-ul vor merge în câmpul muncii. Își vor găsi un loc de muncă, pentru că mulți dintre ei au învățat o meserie în școală.

Aşadar, „cei care nu vor lua BAC-ul” (ruşine, domnule ministru, cuvântul corect este „bacalaureat”, dacă şi ministrul poceşte cuvântul, ce să mai spunem despre ceilalţi) nici din a doua încercare „vor merge” – remarcaţi: nu „vor putea merge”, „vor avea şansa să meargă”, nu, „vor merge”, pur şi simplu, ca şi când ar fi obligaţi s-o facă – unde? „În câmpul muncii” ... o cât mi-era de dor de expresia asta, n-o mai auzisem de vreo douăj’de ani, era şi timpul s-o repună vreun dobitoc în circulaţie: „câmpul muncii”. Mie îmi place grozav „câmpul muncii”, mă duce cu gândul la vremuri de mult apuse, la tinereţea mea, la practica agricolă efectuată de elevi şi studenţi la începutul fiecărui an şcolar – da, atunci chiar se justifica denumirea – la şantierele şi brigăzile de tineret, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la filmul „Liceenii”, prima iubire, Mirabela Dauer lătrând „magistrala albastrăăă”, ... o, tempora!

Ok. Zice mai departe Funeriu: „Își vor găsi un loc de muncă, pentru că [...] au învățat o meserie în școală”. Aha. Deci, în şcolile astea româneşti, mai cu seamă în „ghetourile” de care vorbea deunăzi, carte s-o fi făcut, nu s-o fi făcut, dar meserie s-a învăţat. Ce meserie s-a învăţat? Poate aia de „muncitor necalificat”, că altceva nu cred. Da, ştiu, absolvenţii anumitor categorii de licee au obţinut/au putut obţine nişte certificate de calificare profesională nivel ... nu contează. A binevoit domnul ministru să facă o statistică, un sondaj, să vadă cam câţi dintre posesorii unor astfel de certificate şi-au găsit loc de muncă în domeniu? Da’ ce vorbesc eu de absolvenţii de S.A.M.-uri şi licee, hai să vedem ce se întâmplă cu absolvenţii învăţământului superior, care au învăţat mult mai multă meserie – nu-i aşa? – să vedem câţi s-au pregătit să fie profesori, medici, jurişti, economişti, şi aşa mai departe, şi lucrează ca profesori, medici, jurişti, economişti etc.

Dar, gata. Domnul ministru Funeriu are, probabil, o „viziune măreaţă”. Dar e complet rupt de realitate. Luni încep probele scrise ale celei de-a doua sesiuni a bacalaureatului anului 2011. A fost frumos şi anul 1981, anul Universiadei de la Bucureşti .... dar s-a terminat. Suntem în 2011, anul în care nu doar cei care „nu vor lua BAC-ul” nu îşi vor găsi un loc de muncă, ci şi ceilalţi ... Trăim în România pedelistă.

P.S. La vecini e aşa:

Din nou, Funeriu. Pur şi simplu, incredibil

2011-08-20T09:26:00.000+03:00

De-a lungul istoriei, multe au fost necazurile, problemele, calamităţile care s-au abătut pe capul acestui popor. Dar, poate, niciuna nu a reuşit, într-un timp atât de scurt, o distrugere atât de temeinică, o alterare atât de profundă, o degradare atât de intensă a societăţii româneşti, precum guvernul Boc.

În cadrul acestui guvern, ministrul Funeriu ocupă un loc aparte. El este cel care, într-un an şi jumătate, a pus lacătul pe uşile a un sfert din şcolile României, şi acum se şi laudă cu asta:

Preconizăm pentru începutul anului şcolar 2011-2012 un număr în jur de 6.500 de unităţi cu personalitate juridică, deci acest lucru înseamnă număr de personalităţi juridice redus cu 25 la sută. În mandatul meu am închis aproximativ 1.500 de unităţi care nu puteau fi numite şcoli, ci ghetouri educaţionale.

Ministrul Funeriu vorbeşte cu nonşalanţă, apoi, de „oportunităţile” educaţionale ale elevilor care provin din zone sau comunităţi unde tocmai s-a închis şcoala. E ... de necomentat. Logica domnului Funeriu e atât de găunoasă, încât, pur şi simplu, nu mai am cuvinte.

Ca orice minciună „respectabilă”, şi acesta conţine o anumită doză de adevăr. Partea cu „ghetourile şcolare” este adevărată – deşi cuvântul mi se pare cam dur – dar, mai întai ar trebui să ne întrebăm cum s-a ajuns aici.

Oare faptul că, decenii în şir, profesia didactică a fost desconsiderată – dar nciodată, parcă, aşa cum este acum - să fi avut vreo contribuţie la apariţia acestor „ghetouri educaţionale”? Oare faptul că învăţământul, educaţia au fost şi sunt, în continuare, subfinanţate, nu are nicio importanţă?

Oare faptul că recrutarea şi promovarea resursei umane din educaţie s-a făcut şi se face, în continuare, defectuos, o fi contribuit cu ceva la această calitate deplorabilă a calităţii serviciilor educaţionale?

Oare faptul că sintagma „centrăriipe elev” este înţeleasă şi aplicată în sensul deresponsabilizării elevului în legătură cu propria sa dezvoltare, este cu totul lipsit de însemnătate?

Oare faptul că managementul activităţilor educaţionale este deplasat, sistematic, spre anumiţi actori care, de cele mai multe ori, nu au nicio pregătire specifică, şi nu spre profesioniştii din sistem, are sau nu vreo relevanţă?

Şi aşa mai departe...

Din cele spuse de ministrul Funeriu, nu e vorba de profesori, elevi, părinţi etc., ci de şcoli. De clădiri.

Am văzut multe şcoli care, din diferite motive, şi-au încetat activitatea. De regulă, din motivul retrocedării către foştii proprietari. Ştiţi ce s-a întâmplat, practic, de fiecare dată?

O clădire şcolară e o clădire şcolară, e construită după anumite norme, nu poate fi transformată în altceva. Nu poţi s-o transformi nici în magazin, nici în bloc de locuinţe. Nu e bună nici de spital – de parcă spitalele nu s-ar închide şi ele – nici de clădire de birouri, nici de spaţiu de producţie, de nimic. O clădire şcolară e bună pentru a fi şcoală. De îndată ce nu mai e şcoală, se degradează şi nu mai poate fi folosită, devine o ruină. Şi exact asta a făcut Funeriu cu 1500 de clădiri şcolare.

Pe de altă parte, de ce nu suflă Funeriu niciun cuvânt despre ceea ce s-a întâmplat cu celelalte şcoli, cele care nu au fost închise/desfiinţate? Înţeleg, luăm niste resurse dintr-un loc şi le deplasăm în altul, în cadrul aceluiaşi sistem. Închidem undeva un „ghetou educaţional”, dar facem, în altă parte, o şcoală ultramodernă, care să poată asigura servicii educaţionale la standardele despre care tot vorbim. Ei, s-a făcut aşa ceva?

Evident, nu. Ce ştie să facă Funeriu? Ce ştie să facă guvernul Boc? De doi ani, numai de asta aud: de tăieri, închideri, reduceri, restrângeri, desfiinţări, şi aşa mai departe. Oamenii ăştia au moştenit o ţară prea mare şi nu ştiu cum s-o facă mai mică, s-o reducă la dimensiunile lor de pitici infami.

Şi, dacă, în alte ţări, există cineva care să se zburlească la piticaniile care nu ştiu să facă altceva, la noi, din păcate, nu are cine ...

Precizări necesare

2011-08-19T22:03:00.002+03:00

Uff … aş fi dorit să nu ajung niciodată să fiu nevoit să fac astfel de precizări, dar, asta este …

1. Toate posturile de pe acest blog sunt semnate de mine şi, prin urmare, îmi aparţin în totalitate. Bun, recunosc, am mai furat câte-o idee de nu-ştiu-unde, am luat o poză de unde, poate, nu aveam voie, chestii din astea, dar, punându-mi jos semnătura, mi-am asumat ceea ce am făcut. Am scris exact ceea ce am vrut, nimeni altcineva nu a făcut-o în locul meu. Dacă, prin ceea ce am făcut, am greşit, am jignit, am minţit, sau cine ştie ce am mai făcut, eu am făcut-o, eu şi numai eu, şi nimeni altcineva. E limpede?

2. În aceste condiţii, atacarea, cu bună ştiinţă, a unui membru al familiei mele, sau a oricărei alte persoane, care are o legătură cu mine, pentru opiniile pe care mi-am permis să le exprim pe blog, este un fapt de o josnicie nemaipomenită. Să fie un membru al familiei „judecat” pentru că un altul a făcut nu-ştiu-ce, aşa ceva e împotriva firii, şi nu nu se întâmplă decât în societăţi orwellizate ...

3. Am scris un articol, sau mai multe, în legătură cu o anumită problemă, cu un anumit aspect ... e normal să faci asta când ai un blog, da? Şi, mi-am asumat ceea ce am scris. Au fost unii care au citit ... foarte bine, de asta şi scriu, nu? Ei, unii au fost deranjaţi, şi asta e normal. Unii mi-au dat feed-back, pozitiv sau negativ. Am gândit: vrea cineva să comenteze? Să-i fie de bine! Vrea să mă înjure? S-o facă sănătos! E timid omul, şi simte nevoia să facă asta sub protecţia anonimatului? Mmm, nu prea e ok, adică, dacă vrei să-njuri, spune, dom’le, cine eşti, măcar atât. Dar, am zis să las şi commenturile anonimilor. Dacă atâta pot, sau atâta îi duce capul, asta este. Recunosc că am greşit. Am greşit fiindcă un nenorocit anonim şi-a permis, pe blogul meu, să insinueze tot felul de lucruri despre soţia mea, care s-ar fi „pretat” – la ce? „la ce s-a pretat”? – şi, în virtutea acestui fapt, mi-a sugerat să tac „dracului din gură”. Ca urmare, sunt nevoit să precizez: de acum încolo, îmi voi rezerva dreptul de a selecta commenturile care să apară şi care nu. Dacă va fi necesar, voi introduce opţiunea de apariţie a commenturilor doar după ce vor fi aprobate de mine ... şi sunt mai multe. Nu vreau, însă, să sperii cititorii oneşti. Voi face doar lucruri normale, pe care le fac majoritatea bloggerilor confruntaţi cu astfel de cititori.

4. Ceea ce urmează este scris pentru toţi, dar vizează un singur cititor. Cel care, citind acest blog şi găsind că unele aspecte nu sunt tocmai plăcute, a reproşat – e un eufemism – acest lucru soţiei mele. Nu, nu mi s-a adresat mie ... ce ar fi putut, oare, să-mi spună? S-a adresat, în schimb, soţiei mele, aşa cum a făcut-o. Acelui cititor îi adresez următorul îndemn:

N-are nicio importanţă dacă, cel puţin până acum, ai trăit cu impresia că am ceva cu tine. Nu am avut şi nu am, încă, nimic cu tine, dar acest lucru se poate schimba oricând, dacă voi avea motive. Amice, te rog foarte mult, ai nevoie de acest lucru: gândeşte-te la ce ai făcut şi ceea ce, eventual, ai de gând să faci. Întreabă-ţi amicii, trebuie să ai câţiva, întreabă-ţi duşmanii, întreabă pe cineva, dacă nu poţi afla singur răspunsul. Întreabă: dacă cineva – adică eu – mi-a făcut nu-ştiu-ce – ia zi, ce ţi-am făcut? – e normal să reproşez (alt eufemism) acest lucru altcuiva – în speţă soţiei – şi nu lui?

Prietene, îţi zic frumos: las-o, te rog, pe soţia mea, în pace, da? Tu ai ce ai (?!) cu mine, da? Atunci rezolvă cu mine. Fii bărbat!

5. Nu mai spun ce rost are un blog, că anumite cercetări nu se fac pe bloguri, că anumite acuzaţii, dacă există, se prezintă în alte locuri decât pe bloguri, că pe bloguri nu se iau decizii administrative sau de altă natură ... mă rog, cred că aproape toţi cei care au ajuns aici ştiu ce e un blog, iar cei care nu ştiu ... ăia sunt irecuperabili. Aşadar, fără acuzaţii de doi bani, da? Eu scriu pe un blog, nu sunt investigator.

6. Am o vorbă, sună cam aşa: să se facă dreptate, începând cu chiar cu mine. Eu nu ştiu dacă e bine sau nu, dacă e moral sau nu, dar mă întreb: cum poţi să ceri sau chiar să aplici o pedeapsă cuiva, în momentul în care nu eşti pregătit tu însuţi să suporţi o pedeapsă similară, în cazul unei greşeli similare? Nu poţi pretinde că doreşti elucidarea unei situaţii, aflarea adevărului, atâta timp cât tu însuţi te excluzi din acel adevăr, sau încerci să excluzi anumite persoane. Eu asta doresc: elucidarea completă a adevărului în legătură cu o anumită situaţie semnalată. E ceva în neregulă? Să presupunem că, al un moment dat, aceste cercetări ar ajunge la o persoană apropiată sau chiar la mine, da? Ce-ar trebui să fac? Să zic „stop, până aici”? Anonimul foarte curajos (?!) comentează că mi-am acuzat, chiar involuntar (?!), soţia, şi că, probabil din acest motiv, sunt o „caricatură”. Nu, boule, tu ai făcut asta, şi ai făcut-o cât se poate de voluntar, dar „anonim”, că nu te ţin pingelele s-o faci „la lumina zilei”, eu am cerut doar elucidarea adevărului. Este posibil ca acest adevăr să conducă la mine, sau la o persoană apropiată? Cu-atât mai bine, e vreo problemă? Atunci, iertare! Eu nu-s altceva decât un prăpădit de sectant, fac parte din secta lui Ammonius Saccas, cel care spunea: „Amicus Plato sed magis amica veritas” (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul), eu nu ştiu să mă protejez pe mine de adevăr ... Da, şi, din cauza asta nu sunt un coleg bun, un prieten bun, un soţ bun, un bun „om de echipă” ... asta este. Nu sunt. Dar nici umbră, strigoi, anonim nu sunt. Hai, omule, dacă te ţine, arată-te, uită-te în ochii mei şi spune-mi „caricatură” sau ce vrei tu. Dar, atâta timp cât nu ai un nume, un contur, un element de identitate, „taci dracului din gură” – asta ca să te citez.

7. Tot pentru un singur cititor: nu mai scriu despre subiectul respectiv. Cred că nu mai am chef, că m-am scârbit. Asta trebuie să fie, scârba. Nu am chef să tranform acest blog într-o chestie prea personală, pe nimeni nu interesează războiul meu cu o umbră. Şi, nu pun nicio condiţie.

P.S: Domnule anonim - vă rog să mă iertaţi - aţi scris: „Aşa că, vedeţi vă rog BÂRNA din ochii dumneavoastră şi apoi etalaţivă mediocritatea inteligenţei de care sunteţi tare mândru”. N-am înţeles dacă sunt mândru de mediocritate sau de inteligenţă, de fapt, nici nu contează, dar, domnule, aţi terminat o facultate, ce dracu’, sunteţi şi dumeavoastră profesor, chiar nu ştiţi cum se scrie „etalaţivă”? Dacă logica vă este necunoscută, respectaţi măcar gramatica.

Regretul lui Băsescu: un sentiment sincer

2011-08-19T15:32:00.001+03:00

Nu e niciun secret: există mulţi, foarte mulţi români care regretă al doilea mandat al lui Băsescu. Din tot atâtea motive. Şi nu e nicio surpriză dacă, în fiecare clipă, încă un român descoperă motive suficient de serioase pentru a regreta cel de-al doilea mandat al lui Băsescu. Când, însă, însuşi preşedintele declară că îşi regretă al doilea mandat, ar putea fi o problemă. Şi, dacă el însuşi îşi regretă acest al doilea mandat, ce, sau cine îl împiedică să demisioneze?

Uşor ...

Toată lumea ştie că Băsescu minte aşa cum respiră, cu o dezinvoltură cum nu s-a mai pomenit de la Münchhausen încoace: e suficient să ne amintim discursul rostit după promulgarea legii prin care salariile profesorilor erau majorate cu 50%, în paralel cu anunţul de tăiere a salariilor aceloraşi profesori cu 25%. Sau lacrimile vărsate atunci când a anunţat că „dragă Stolo” nu mai poate(?!) candida la preşedinţie. Sau ... sau ... sau ... preşedintele a fost dovedit de nenumărate ori ca mincinos. De atât de multe ori, încât pare mai legitim să ne întrebăm: când a spus Băsescu adevărul – dacă l-a spus vreodată?

Eu cred că acum Băsescu spune adevărul. Eu chiar cred că Băsescu simte în rând cu poporul: regret pentru al doilea mandat. Doar că motivele sunt diferite. De ce regretă românii al doilea mandat al lui Băsescu, e clar. Dar, de ce şi-ar regreta însuşi preşedintele acest lucru? Iată de ce (câteva exemple):

Ce ar face distrusul guvern al României dacă ar avea cea mai mică speranţă că, în 2012, ar putea majora pensiile şi salariile? Lăzăroiu spune că nu există un scenariu mai prost decât cel al nemajorării salariilor si pensiilor (ba există scenariul în care vor fi scăzute, sau nu vor mai fi plătite de loc). Ştiind acest lucru, ce face guvernul?

Ok, ia uitaţi ce zice unu’: România nu va avea timp să ajunga la zona euro; vom mânca, la gamelă, hrana împărţită de armată (previziuni 2012). Cine zice? Ei, unu’, nici nu are importanţă, important este dacă există vreo şansă ca acest scenariu să se materializeze.

Spaniolii nu mai au nevoie de noi şi nu ne mai doresc pe teritoriul lor. Şi nu glumesc! Iată, pentru început e vorba de vreo 400.000 de oameni, cetăţeni români, care nu mai au drept de muncă pe teritoriul spaniol. Aşa, interesant ... Şi ce vor face, oare, aceşti oameni? Vor trece, oare, în Franţa, unde vor fi primiţi cu braţele deschise? Posibil. Sau în Italia, sau în Germania, oriunde. Poate. Ce se va întâmpla, oare, dacă o parte dintre ei, repet, o parte, o mică parte, va găsi de cuviinţă să se întoarcă în România? Vor afla aici un loc prielnic pentru a dezvolta tot felul de afaceri, sau îşi vor afla uşor un loc de muncă decent? Sunt convins că da. Doar am avut o creştere economică semnificativă, de circa 0,2%, numai în ultimul trimestru.

De teamă. Din teama că, într-o zi, va trebui să dea socoteală. De asta.

Da, Băsescu are suficient de multe motive. Şi acesta e doar începutul! În zilele, săptămânile, lunile care vor urma, vor apărea din ce în ce mai multe. Şi, din ce în ce mai clare.

În aceste condiţii, e posibil ca, la un moment dat, preşedintele Băsescu să demisioneze?

Nu, în niciun caz. Şi asta pentru că preşedintele e, într-un anumit sens, un om de onoare. Oricât de ciudat ar putea părea, chiar şi după atâtea nenumărate minciuni, Băsescu nu şi-a pierdut total credibilitatea şi onoarea. Şi tocmai acea picătură de onoare, pe care o mai are în vine, îl va împiedica să facă un astfel de gest, oricât de mari ar fi riscurile pe care va trebui să le înfrunte! Sunt aproape convins că Băsescu va fi în stare să sacrifice absolut orice : pe sine însuşi, familia, partidul - de ţară nu mai vorbesc, aia a fost deja sacrificată, de mult – numai şi numai pentru a nu permite poporului de a fi condus (guvernat?!) mai bine decât merită!

Da, şi eu sunt de acord: românii nu trebuie conduşi mai bine decât merită! De ce am ajuns aici? Doar Băsescu e vinovat?

P.S. Băsescu se teme. Băsescu ştie că are motive să se teamă. De data asta chiar a spus adevărul: Băsescu regretă al doilea mandat, fiindcă ştie că sunt şanse minime să reziste până la capăt. Cu simţul său de fiară politică, Băsescu simte când ceva nu merge bine. Şi, în ciuda aparentei acalmii estivale, sunt câteva lucruri care nu merg deloc bine, în primul rând economia, dar nu numai. Băsescu nu minte nici măcar când spune că ar renunţa la ultimii doi ani de mandat, în anumite condiţii: regionalizare şi alte bla-bla-uri. Aiurea, dar nu poate să nu ceară nimic în schimb. Şi, dacă ar cere doar imunitate pentru sine şi clanul său, ar pica al dracului de prost ... si nici n-ar obţine-o.

Iată, însă, că Băsescu mai are o idee: Statele Unite ale Europei. Ce vrea să spună cu această idee? E simplu: ar dori, într-o zi, să predea gestiunea, dar nu reprezentanţilor poporului, desemnaţi de acesta, ci unor funcţionari europeni. Să se spele ăia pe cap mai departe cu România, să plătească ei pensii şi salarii, să construiască ăia şcoli, spitale, autostrăzi şi aşa mai departe. Că ăia, europenii adică, nu l-ar scoate pe el vinovat – sau, nu aşa de vinovat – de rahatul în care ar găsi ţara.

V-am spus eu că se teme? Şi regretă ... sincer. Poate, puţintel cam târziu. Sau, poate nu ....

Dumnezeu şi omul răzvrătit (dialog)

2011-08-15T09:58:00.000+03:00

Dumnezeu: Eşti liber să faci ce doreşti cu conştiinţa ta, dar îndoaie-ţi genunchii. În cel mai scurt timp, va face şi conştiinţa acelaşi lucru. Şi îl va face singură, fără ca tu să fii nevoit să depui niciun efort.

Răzvrătitul: Şi dacă nu accept?

Dumnezeu: Atunci vei simţi, cu adevărat, ce înseamnă mânia Mea. Voi trimite asupra ta toate relele acestei lumi: sărăcia, boala, trădarea prietenilor, dispreţul copiilor, nebunia şi, în final, moartea. Moartea, dragul meu, e definitivă, ireversibilă şi orizontală.

Răzvrătitul: Cei care se supun scapă de toate astea? Sau, măcar de una ... de moarte, de exemplu?

Dumnezeu: Să nu-mi mai pui niciodată această întrebare.

Un dor (şi doare)

2011-08-11T18:35:00.002+03:00

Când, sub dictatură, un om are nebunia de a rosti, în mod clar, Adevărul, cei mai mulţi se gândesc, în intimitatea lor: CE CURAJ!

Când, în democraţie, un om are curajul se a rosti, în mod clar, Adevărul, va auzi, în spatele său, murmurul mulţimii jenate: CE NEBUN!

Sub dictatură, poţi deveni foarte uşor erou: nu ai decât să te ridici împotriva dictatorului, a sistemului, a serviciilor secrete. Vei fi, probabil, strivit, vei muri fizic, dar vei deveni nemuritor (?!) în conştiinţa colectivă. Şi, uneori, ai şansa de a învinge! Singur în faţa unui sistem infernal, ai o şansă la un milion de a învinge! E ceva.

Într-o democraţie e foarte greu să te faci auzit, deoarece e o rumoare permanentă, glasul Adevăului fiind tot timpul diminuat, alterat, anulat de zumzăiala minciunii şi indiferenţei. Într-o democraţie, ai alţi adversari: prejudecăţile colective, minciuna instituţionalizată, prostia, micimea sufletească, nimeni nu a reuşit să câştige vreodată împotriva lor. Într-o democraţie nu ai nicio şansă de a deveni erou, poţi muri de o mie de ori, nimeni nu va băga de seamă. În schimb, de îndată ce deschizi gura şi îţi ţugui buzele, ca pentru a rosti un cuvânt Adevărat, devii ridicol înainte de a spune prima silabă. Asta înseamnă că oamenii te vor evita, prietenii îţi vor întoarce spatele, şi toţi se vor feri de tine ca de un proscris. Nu, nimeni nu te va ucide, dar vei fi exclus, de oriunde, pentru veşnicie. Asta dacă nu cumva, cu un efort extraordinar, vei reuşi, vreodată, să redevii „normal”.

Zău dacă nu mi-e dor câteodată de un dictator nebun! Vouă nu?

Vine criza, bine-mi pare ...

2011-08-09T14:17:00.016+03:00

La sfârşitul anilor ’80, România oferea tabloul jalnic al unei economii autarhice, orientate ferm spre o producţie inferioară şi spre un export masiv, din punct de vedere cantitativ. Pe plan intern, viaţa românilor era grevată de tot felul de lipsuri materiale. Alimentele erau, în cea mai mare parte, raţionalizate, cartelate, şi chiar aşa, nu se găseau, erau greu de procurat, circulaţia automobilelor era restricţionată, cozile la benzină atingeau kilometri şi durau zile sau săptămâni, curentul se întrerupea în fiecare seară etc. Acesta a fost contextul socio-economic în care au avut loc evenimentele din decembrie 1989.

Condiţiile de viaţă nu erau, însă, uniforme peste tot. În unele oraşe, de exemplu în capitală, pâinea nu fusese cartelată, şi, de aceea, numeroşi ţărani din împrejurimi erau nevoiţi să vină în capitală pentru a se aproviziona cu pâine. Ce putea fi mai dureros şi mai absurd decât imaginea acelor oameni care umpleau trenurile de categorie inferioa ră, ba şi pe cele de categorie superioară, cu nenumăraţi saci cu pâine? Să trăieşti în Bărăgan, în grânarul ţării adică, şi să te duci la Bucureşti pentru a cumpăra, ca un sălbatic, nu o pâine, nu două, ci saci întregi, pentru toată familia, rude, vecini, şi, poate, şi pentru animale.

În acele condiţii îngrozitoare, zona de vest făcea o notă distinctă. În Timişoara nu se introdusese cartelarea, pâinea, carnea, zahărul, uleiul, untul, şi alte mărfuri alimentare se vindeau „la liber” şi, culmea, din când în când, nu tot timpul, se mai şi găseau. În plus, o altă sursă importantă de aprovizionare o constituia micul trafic din zona de frontieră, graţie căruia pătrundeau în ţară cantităţi însemnate de mărfuri industriale şi alimentare.

Şi da, era şi Comtimul. Ce era Comtimul?

Comtimul era un complex agroindustrial a cărui principală activitate consta în creşterea şi îngrăşarea porcilor. În zilele sale de glorie, Comtimul dădea de lucru, în mod direct, la vreo 15-20.000 de oameni, avea un efectiv de câteva milioane de capete, din care sacrifica zilnic câteva mii. Şi, în aceste condiţii, oricât de mari ar fi fost restricţiile sistemului, tot mai ajungea câte ceva şi în măcelăriile şi magazinele comerţului socialist.

După revoluţie, lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Cea mai mare parte a producţiei Comtimului a fost orientată spre consumul intern. Şi astfel, timişorenii, şi nu numai ei, au putut afla că, în judeţul lor, exista, de multă vreme, acest combinat care avea o producţie impresionantă, şi care producea nenumărate sortimente de carne, mezeluri şi specialităţi, de o calitate deosebită. Apogeul a fost atins odată cu deschiderea unui imens magazin de prezentare, în zona centrală a Timişoarei. Era ceva nemaivăzut, iar oamenii, nu numai timişoreni, ci, mai ales, din „provincie”, veneau şi se aşezau frumos la cozi, care durau ore sau zile întregi, fie şi numai pentru a vedea „minunea” de la Timişoara. Reflexele de gândire ale perioadei anterioare şi-au spus cuvântul, şi, deşi magazinul era aprovizionat non-stop, totuşi, pentru ca marfa „să ajungă la toţi” au fost introduse anumite restricţii de cantitate şi/sau preţ. Restricţii lejere, dar, cum unii, mai ales cei din zone mai îndepărtate, se încăpăţânau să plece cu un porc întreg în portbagaj, stăteau de mai multe ori la coadă, sau, plăteau, pur şi simplu, pe unii care îşi făcuseră, pur şi simplu, un job din asta.

Directorul Comtimului a fost declarat un mic Dumnezeu local şi a fost numit prefect al judeţului. A fost primul prefect al judeţului Timiş, după revoluţie.

Încet-încet, lucrurile au început să se mai schimbe. Sau oamenii s-au obişnuit, sau varietatea s-a mai diminuat, sau calitatea, oricum, ceva s-a întâmplat, Comtimul a încetat să mai fie ce-a fost, a început să diminueze, să se stingă, şi, în cele din urmă, s-a închis complet. A dat faliment.

A dat faliment un complex agroindustrial care, în zilele de glorie, putea hrăni, dacă nu toată România, atunci, cu siguranţă, o mare parte a ei, şi nimeni nu a vărsat o lacrimă. Nu ştiu, o fi plâns cineva, n-o fi plâns, habar nu am. Între timp, apăruseră alte minuni la care timişorenii, şi nu numai ei, puteau căsca liniştiţi gura. De exemplu, Totalco. Ce a fost Totalco?

La începutul anilor ’90, nişte afacerişti – nu mă interesează cine şi cum – au achiziţionat, concesionat, închiriat – iarăşi nu mă interesează – nişte grajduri în comuna Giroc, din marginea Timişoarei, şi terenurile aferente. Pe aceste terenuri au construit o parcare gigantică, după standardele de atunci, iar grajdurile le-au transformat în magazine „cu de toate”. Totalco a fost, cred, primul mare complex comercial din România „de tip nou”. Da, am văzut Oborul, înainte de ’89, şi Oborul era mare, avea şi piaţă agricolă, dar era altceva, era comerţul ăla socialist, nu semăna deloc, dar deloc cu hypermarketurile de mai târziu, da, primul hypermarket, adevărat hypermarket din România a fost Totalco-ul de lângă Timişoara. Într-o epocă în care nu existau Metro, Carrefour, Real, primul hypermarket adevărat a fost Totalco.

În timp ce Comtimul se stingea încet-încet, în toată ţara se petreceau lucruri ciudate. Mii şi mii de hectare de teren arabil erau lăsate de izbelişte: România era o ţară în plină dezvoltare şi nu mai avea nevoie de aşa ceva. Minele erau închise: România se pregătea să intre în Europa şi era ruşinos să o facă cu o industrie minieră urâtă şi murdară. Mii şi mii de fabrici erau închise, şi milioane de oameni erau aruncaţi în şomaj sau pensionaţi: de ce să ne mai chinuim noi să producem nu-ştiu-ce, când putem cumpăra acel ceva, la juma’ de preţ, din magazin, de la chinezi? Dar ce contau toate astea? Economia duduia, şi românii trăiau din ce în ce mai bine. Credite cu buletinul, plasme, concedii în străinătate, un vis de prosperitate care creştea văzând cu ochii. Din ce?

Şi, deodată, totul s-a prăbuşit. Undeva, în lume, o firmă a dat faliment. Lehman Brothers se numea, şi era vorba despre o bancă. Sau o societate de investiţii. Sau o corporaţie de servicii financiare. Sau, ce-o fi fost. Oricum, Lehman Brothers nu a produs, niciodată, nimic, nici măcar o scobitoare sau un sac de talaş. Nimic, doar „servicii financiare”. Şi chestia asta avea să ne dea peste cap? Pe noi şi întreaga lume?

Nu, criza n-a venit, la noi, atunci când a falimentat Comtimul, nici când alţi producători importanţi au fost distruşi, eliminaţi, când industrii întregi au dispărut, pur şi simplu, ci când a dat faliment o bancă, o nu, o „corporaţie financiară” de aiurea ... da, dar ce corporaţie!

Prin 2008, semnele crizei erau mai mult decât evidente, dar politicienii noştri zâmbeau fericiţi, iar preşedintele promulga legea majorării salariilor profesorilor, cu 50%, acuzându-l pe Tăriceanu că e hoţ. Şi tot preşedintele ne asigura că, la noi nu va fi niciodată criză.

În mod normal, ar fi trebuit să aibă dreptate. Când ai un combinat care hrăneşte o întreagă ţară, când ai mii de întreprinderi industriale care produc, când lucrezi fiecare palmă de teren arabil, când eşti stăpânul propriilor capacităţi de producţie, când nu ai nicio datorie, atunci nu ai cum să intri în criză. Te doare-n cot de ce se întâmplă în America, în China, în Somalia, sau oriunde în lume. Ai ce-ţi trebuie în gospodăria ta, şi poţi da şi altora.

Numai că România nu mai avea nimic, în afară, poate de consum. Atunci, ce şi-a zis Băsescu: ia să omor şi consumul, şi a redus salariile. Rezultatul: ieşiţi pe stradă şi-l veţi constata singuri.

Când am rămas fără marafeţi, mi-am zis aşa: n-are a face, de foame n-o să mor. Ştiu eu o alimentară cu produse foarte bune şi preţuri foarte rezonabile. Şi e aici, în cartier, două blocuri mai încolo, mai economisesc şi benzina, e ok.

Când am căutat alimentara, n-am mai găsit-o. În spaţiul respectiv erau acum două bănci, o farmacie, şi un dealer de telefoane. Progresul, de! Cine mai are nevoie acum de mâncare? Pe când de servicii financiare ...

Una din bănci era închisă. Locatarii mi-au spus că a mers cât a mers, dar apoi s-a retras. Că nici băncile nu o mai duc aşa bine. Şi, cum, rămâne spaţiul gol? am întrebat. S-aude c-o să vină unii ... din ăştia ... nişte pompe funebre, mi-a răspuns un oarecare.

Mda. Pompe funebre. Spaţiul nu poate rămâne gol.

Revine criza. Din America, din Grecia, din Italia, de peste tot. Vin peste noi ca hunii, ca vandalii, ca polonezii, acum treizeci de ani. Vorbesc în limbi ciudate: Sarà che ormai abbiam trascorso troppo tempo insieme. Secondo tempo? Non ci sarà nessun „secondo tempo", è la fine. The end. Kонце фильма. Capisci?

Capisco pe dracu'.

Cotrocenii au anunţat că poa’ să mai vină înc-o criză, noi suntem stabilizaţi! Şi, culmea, iar au dreptate!

Aţi intrat vreodată într-un salon de spital, unde zac „stabilizaţii”? Ştiţi cum arată un stabilizat?

Ei bine, un „stabilizat” e aşa: e un om căruia i s-a luat tot, absolut tot, până şi dreptul de a muri! Un alt bolnav, un rănit oarecare, are dreptul de a urla, de a se da cu capul de pereţi, de a pierde sânge, de a înebuni, stabilizatul nu. El stă bine-mersi, în rezerva lui, cu faţa-i pământie, golită de idei, de amintiri, de orice, şi trăieşte, pardon, este trăit de alţii, de aparate. Nu, nu mai e stăpân pe el însuşi, stăpâni sunt alţii, alţii îl ţin in viaţă, atâta timp cât consideră că e necesar şi util, şi nu prea costisitor ... apoi, gata!

Da’ noi suntem stabilizaţi de mult! La noi s-au tăiat salarii, pensii, la noi a fost, este încă, grozăvie ... şi rezultatul? Un dans al pinguinului şi repede acasă ... pe când la alţii. Nu, nu mai vorbesc de Grecia, de Spania, de Italia ... şi alea sunt ţări în care se trăieşte bine ... bine. Da’ uitaţi-vă la englezi, la ce se petrece ACUM în Anglia ... şi, ce în Anglia nu se trăieşte bine?

Traian Băsescu anunţă că, şi dacă USL obţine majoritatea parlamentară absolută la alegerile din 2012, tot cine vrea muşchii lui va fi prim-ministru – adică Bok cel mic. Că-i dă voie Constituţia, articolul 103. Clovnul Antonescu sare imediat de cur în sus: caraghiosul, dacă face aşa ceva, îl suspendăm imediat. Una la mână: Antonescu nu e în stare să suspende pe nimeni, nici nădragii nu şi-i ţine suspendaţi. De ce nu l-a suspendat în 2009? A doua la mână: Băsescu e un idiot dacă îşi închipuie că 2012 va fi ca 2011. Un mare idiot. Pentru 2012 sunt posibile doar două lucruri: ori poporul român va fi murit, şi atunci poa’ să pună prim-ministru şi pe Ţociu şi Palade, că nu mai contează, ori poporul român nu va fi murit, iar el, Băsescu, va trebui să se ascundă bine, bine de tot, fiindcă altfel nu-l văd prea bine. S-ar putea să-l caute unii să-l belească, şi ăia să fie tari la constituţie, dar să nu cunoască niciun articol din ea. Şi a treia la mână: dacă Antonescu ia în calcul şi această posibilitate, dar îşi imaginează că băieţii ăia de-l vor căuta pe Băse la glanda operată la Viena, vor striga: „Antonescu, Antonescu”, „revoluţia bunului simţ” şi alte asemenea poezii, înseamnă că, ori are o imaginaţie foarte ... fulgurantă, ori are iq-ul mai mic decât numărul de la cămaşă.

Oamenii vor să trăiască. Oamenii au dreptul să trăiască. Pentru ca să trăiască, oamenii au nevoie de păpică. Altfel nu se poate. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea Comtimului. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea miilor de fabrici, a serelor, de defrişarea pădurilor, de concesionarea sau vânzarea bogăţiilor ţării, de contractarea unor datorii înrobitoare. Omului nu-i poţi spune: nu, tu nu ai dreptul să trăieşti, fiindcă nu ai bani, şi nu ai bani fiindcă nu lucrezi, şi nu lucrezi fiindcă nu ai unde. Omul ştie că vrea să trăiască şi, oricât ar fi de puţin „valoros”, tot va da mai multe parale pe propria-i viaţă decât pe a ta.

Omului nu poţi să-i spui: ştii, e nasol cu păpica, fiindcă a căzut Lehman Brothers, sau fiindcă a scăzut ratingul SUA. O fi el tâmpit, dar nici chiar în halul în care să creadă tot, chiar tot ce vrei TU să-i vâri pe gât. El ştie că nu mai are păpică din cauză că TU ai distrus Comtimul, TU ai distrus fabricile, industria, agricultura, transporturile, inclusiv flota, TU ai vândut ţara, TU ai adus-o în sapă de lemn. Care TU? TU, clasă politică postdecembristă. TU, preşedinte: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. TU, prim-ministru, de la Petre Roman la Emil Boc.

Ceauşescu a avut păpică, dar a preferat s-o vândă, decât s-o dea poporului, şi a plătit cu viaţa pentru asta. A, da, revoluţia a fost anticomunistă, a avut un program, nu a fost o simple revoltă pentru păpică, da, ştiu. Ştiu tot. Ştiu că şi acum, la un sfert de veac, unii mai susţin aceleaşi aberaţii.

Ok, Ceauşescu a avut păpică, dar n-a dat-o. N-a dat-o că aşa a vrut el. Dar, a avut-o. Ăsta, mă refer la Băsescu, nu are. Nu are nimic, nici să vrea nu are ce să dea. Asta-i diferenţa.

Asemănarea este că n-a făcut Ceauşescu toate căcaturile din perioada comunistă. Da’ când au venit ăia cu tulumba, a plătit pentru toţi. Şi pentru canalul Dunăre-Marea Neagră (primul canal), şi pentru Sighet, şi pentru Piteşti, pentru Dej, Pauker, Luca, Apostol, Drăghici, şi pentru toţi, chiar şi pentru medalia cu diamante primită de regele Mihai de la Stalin (nu, nu pentru medalie, ci pentru trădarea care a determinat-o). Pentru toate au plătit bătrânii ăia care, oricum, nu prea înţelegeau ce li se întâmplă. Şi, poate, şi „prinţul moştenitor”, Nicu Ceauşescu, mort, zice-se de ciroză, la 6 ani după revoluţie.

Eu cred că Traian Băsescu nu îşi va termina mandatul în mod normal, în 2014. Nu, nu cred nici că va fi suspendat, dar nici că şi-l va termina în mod normal. Face cineva un pariu?

Sau, dacă nu, cine va plăti pentru toate oalele sparte de vreo douăzeci de ani încoace? Doar Băsescu, sau şi alţii? Sau, poate, nimeni, cum ne-am obişnuit deja? Ei, ce ziceţi?

Vine criza, bine-mi pare, la noi e stabilizare ...

Argumentele minciunii: forţa brută. De ce nu cred şi nu sunt monarhist

2011-08-08T13:12:00.000+03:00

Dintre toate argumentele cu care este sprijinită o minciună, acesta este cel mai răspândit şi primitiv. De fapt, argumentul forţei brute e un non-argument, o non-justificare. Nu e nici măcar: „ceea ce afirm este adevărat fiindcă este adevărat, punct” – ăsta e, deja, un raţionament, evident, vicios, dar, totuşi, un raţionament. Nici vorbă de: „eu spun întotdeauna adevărul, în orice împrejurare, prin urmare, şi acum”, nu, aşa ceva e foarte complicat, e vorba de o deducţie, de o particularizare, recte de un raţionament destul de complicat, şi nu, nu, argumentul forţei brute e super-super-simplu, e ... e, pur şi simplu. Argumentul forţei brute e, de fapt, o informare scurtă-scurtă, sau un ordin la fel de scurt. Atât de scurt încât „executarea” nici nu mai trebuie menţionată, e implicită. Şi da, nu există nici măcar un îndemn de genul: „încearcă numai să mă contrazici” sau altceva de genul ăsta.

Argumentul forţei brute e însuşi Dumnezeu. Dintre nenumăratele definiţii ale divinităţii, aceasta mi se pare cea mai nimerită: e argumentul forţei brute.

De ce se întâmplă cutare nenorocire? Aşa a lăsat Dumnezeu. De ce e atâta răutate în lume? De ce atâta suferinţă? De ce atâtea frustrări? Aşa a lăsat Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, nu mai e nimic de făcut.

Dar Dumnezeu e rău? Nu, Dumnezeu nu e rău, Dumnezeu e bun. De fapt, nu e bun, e chiar binele, binele absolut. Cine spune asta? O spune, oare, Dumnezeu? O, nu, nu, Dumnezeu e mult prea mare, şi mult prea bun, şi mult prea leneş ca să se ocupe cu aşa ceva. O fac, în locul său, teologii.

Ce sunt teologii? Sunt „cârja lui Dumnezeu”. Sunt cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu şi îl relevă prostimii. De ce-o fi având nevoie Dumnezeu de asta, habar nu am.

Dumnezeu este creatorul societăţii perfecte, acolo, în cer. O societate în care există, culmea, chiar şi opoziţie, dar numai în scop didactic şi numai pentru a putea fi demonizată permanent, că doar nu vă închipuiţi că o să ajungă vreodată Scaraoţchi în fruntea raiului!

Precum în cer, aşa şi pe pământ! Ăsta e scopul final al tuturor teologilor, de varii culori. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Dar scopul lui Dumnezeu? Habar nu am, eu cred că, şi dacă ar exista, Dumnezeu nu ar avea niciun scop, şi niciun sens. Vi se pare că are vreunul?

Să fim bine înţeleşi: „împărăţia lui Dumnezeu” nu e republică, şi cu atât mai puţin anarhie. E, în mod clar, monarhie, şi nu orice fel de monarhie, ci una absolută. Cine îndrăzneşte să sufle-n borşul lui Doamne-Doamne?

De aceea, orice teolog, fie el şi apolitic, e, de fapt, monarhist. De aceea, orice monarhist, fie el şi liber-cugetător, e, de fapt, un teolog.

Iată de ce monarhia, monarhiştii şi, mai cu seamă, monarhii îmi sunt nesuferiţi. Complet nesuferiţi.

Dar republica? Republicanii? Preşedinţii?

Republica este o monarhie care, o dată la câţiva ani, se poate transforma în anarhie. Nu mai există putere, poporul deţine puterea, iar instrumentul prin care acesta şi-o exercită se numeşte ştampilă de vot. Asta, bineînţeles, dacă alegerile sunt corecte, nu există fraude etc., etc., ceea ce nu se prea întâmplă. Oricum, în câteva ore, urnele se închid, se numără voturile, se anunţă rezultatele, şi totul reintră în „normal”.

Sistemul republican e interesant doar în zilele în care au loc alegeri, în rest e la fel de anost şi de împotriva firii ca şi cel monarhic. Iar unii preşedinţi pot fi mult mai jalnici decât majoritatea monarhilor. De exemplu, al nostru.

Nu, nu sunt nici republican, nu am de ce. Dintre monarhie şi republică, aceasta din urmă e, însă, răul cel mai mic. Iar altceva nu suntem, pur şi simplu, capabili să experimentăm. Asta e, ne mulţumim cu ce putem avea.

Ca să afli adevărul, trebuie să-l cauţi. Degeaba te plângi că nu l-ai găsit, dacă toată viaţa nu ai făcut altceva decât să te scufunzi în minciună.

Amice, ia seama! Trăieşti într-o lume plină de ipocrizie. Dacă nu realizezi acest lucru, înseamnă că nu ştii pe ce lume trăieşti, adică eşti un idiot. Dacă realizezi, dar te-ai „adaptat”, eşti o canalie. Ai o singură şansă, aceea de a căuta adevărul. Da, dar cum? Şi unde?

Dacă nu îi demontezi argumentele, minciuna va şti să ţi se prezinte ca adevăr. Deci, trebuie să-i demontezi argumentele. Pentru asta trebuie să le cunoşti, şi asta e greu. Nimeni nu le ştie pe toate, dar nici nu e nevoie. Începe cu ce e mai rău, cu ce e mai grav, cu argumentul forţei brute. Distruge-l, nu mai lăsa nimic din el! Caută adevărul, mai degrabă, în tine însuţi şi în natură, dar mai ales nu te încrede în teologi şi filosofi! Mai ales în cel ce-l invocă, la orice pas, pe Doamne-Doamne!

Pauză

2011-07-25T20:26:00.001+03:00

Eu am dreptate şi tu n-ai. Dar, pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor.

E o vorbă care îmi place foarte mult. Am auzit-o prima dată de la Ion Raţiu, dar şi el o auzise de la Winston Churchill.

Am, însă, şi dreptul de anu sta de vorbă cu tine atunci când sunt prea oboist sau consider că nu merită efortul. Şi, dacă nu eşti dispus să auzi şi un alt punct de vedere decât al tău, nu prea merită.

Acum plec în vacanţă. Vreo zece zile nu voi avea net, şi nici chef să postez. Oricum, proştii pot fi proşti şi fără binecuvântarea mea. Şi cei deştepţi, de asemenea. Şi, oricum, eu nu-s nici deştept, nici amuzant, abia se face puţin aer curat!

Pa!

Răspuns curajosului anonim

2011-07-25T20:04:00.000+03:00

Am fost provocat de un oarecare ce se ascunde, curajos, în spatele unui nick anonim. Respectivul (respectiva) mă chestionează asupra rezultatelor slabe obţinute de elevii mei la ultima evaluare naţională.

După cum scrie, nu cred că e vorba de un elev/elevă: în vreo nouă rânduri, doar două greşeli gramaticale, şi acelea minore (trecem cu vederea absenţa diacriticelor, spaţierea necorespunzătoare etc.) denotă o educaţie cât de cât îngrijită, un nivel de instruire destul de ridicat, poate chiar un „bacaloriat”, cine ştie? Oricum ar fi, eu sunt bucuros să dezbat, cu oricine, oriunde, oricând, această problemă, cu condiţia ca această dezbatere să fie serioasă şi responsabilă. E cam greu de crezut că pot face acest lucru cu o persoană care se semnează, simplu: „anonim”.

Mai e ceva: am probe materiale care atestă că această „dezbatere” a avut loc, în lipsa mea şi că s-a şi ajuns la anumite concluzii. Nu, nu e o glumă, e realitatea, dar, deocamdată, nu vreau să mai spun nimic despre această aşa-zisă dezbatere. Gata!

Spuneam că persoana care m-a provocat nu este un elev. Deduc şi din modul în care face referinţă la elevi, folosind persoana a treia şi nu a-ntâia, cum ar fi normal dacă ar fi elev. Sincer, aş fi preferat să discut cu un elev, aş fi preferat să îmi spună un elev că „am pus umărul” la nenorocirea lui. Vreau să-l văd pe acel elev care îmi spune acest lucru privindu-mă în ochi! Vreau să-l văd pe acel elev care să-mi descrie cum s-a străduit el să înveţe, dar eu „am pus umărul” şi i-am zădărnicit eforturile!

Sigur, de afară lucrurile pot fi văzute puţin diferit. În limba română, ca de altfel în mai toate limbile pământului, există două verbe diferite, care descriu acţiuni diferite, unul este „a preda” şi celălalt „a învăţa”. Ceea ce face profesorul –sau ar trebui să facă - se numeşte predare, ceea ce face elevul – sau ar trebui să facă – se numeşte învăţare. Ceea ce se verifică în final este nivelul achiziţiilor, care depinde în mod esenţial de ceea ce face elevul.

Despre asta putem, eventual, discuta, domnule Anonim, despre cum predau, şi dacă nu predau corespunzător, de ce nu predau, cum ar trebui să fac lucrul ăsta altfel etc., nu despre de ce nu învaţă elevul. A, da, putem discuta şi despre cum e posibil ca un elev care încheie, totuşi, cu o medie de 6, sau 7, sau 8, la disciplina de examen, să obţină o notă de 1 sau de 2, atunci când susţine examenul respectiv. Este un subiect interesant şi doresc mult să discut acest aspect. Şi nu numai să-l discut, dar discuţia să se şi finalizeze cu o decizie.

Uitaţi-vă ce s-a întâmplat, în vara asta, la bacalaureat, în Timiş. Au existat mai multe licee unde nu a existat nici măcar un promovat la bacalaureat. Nici măcar unul! Au existat, de asemenea, foarte multe, unde numărul de promovaţi a fost insignifiant. Dar, aceşti elevi au promovat, totuşi, 12 clase. În momentul în care s-au prezentat la bacalaureat, ei nu erau corigenţi nici la română, nici la matematică, nici la oricare altă materie. Erau promovaţi la toate materiile, da? Şi, totuşi, la bacalaureat, în locul şaptelui cu care încheiaseră cu doar câteva zile înainte, au luat un doi cât ei de mare. De ce?

Uite de ce: fiindcă există un curent general de opinie foarte puternic împotriva evaluărilor corecte, a „şcolii pe bune”. Cine face presiuni în această direcţie? Fac părinţii, care vor, fireşte, un „viitor” pentru copilul lor, dar ignoră faptul că acesta nu depune, de fapt, niciun efort, în această direcţie, fac „pilele” părinţilor, fac elevii înşişi, fac doctorii care le dau scutiri medicale false, toată lumea face, inclusiv profesorii. Asta e cel mai grav, că înşişi profesorii acceptă să se prostitueze şi să facă fel de fel de compromisuri în acest sens.

La gimnaziu, doar la două discipline, limba română şi matematică există o supraevaluare finală, care se suprapune evaluării profesorului la clasă. La orice altă disciplină, dacă profesorul evaluează de 10, sau de 9, sau de oricât, aia e nota, numai la matematică şi la limba română e o problemă atunci când elevul e de 9 la clasă şi de 2 la evaluarea naţională. În aceste condiţii, profesorii de alte discipline pot da notele cu foarte mare lejeritate, şi, efectiv fac acest lucru. Există o cultură a „grijii pentru elevi”, care trebuie să promoveze, dacă se poate, cu medii cât mai mari, şi indiferent dacă au învăţat sau nu ceva. Această cultură este net majoritară în şcoală, şi este puternic favorizată chiar de conducere, aici e buba.

Uitaţi ce s-a întâmplat anul acesta cu colegii care au supravegheat bacalaureatul la Lovrin. Ştim ce s-a întâmplat acolo, da? Profesorii şcolii noastre au mers „i-au ajutat” pe elevii care au dat bacalaureatul, deşi acest lucru nu era doar imoral, ci şi ilegal, şi semnaseră ce nu vor face asta. Şi, totuşi, au făcut-o, cunoscând foarte bine consecinţele la care se expuneau, da? De ce? A fost oare „omenia” aia atât de consistentă încât să merite riscul? Întreb ... Chiar aşa de săraci au ajuns profesorii noştri? Da’ oare ăla care umbla prin săli, îndemnându-i pe alţi supraveghetori, mai „reticenţi”, să încalce legea, acela o fi primit ceva în plus pentru „strădanie” sau a făcut-o complet dezinteresat? Întreb şi eu ...

Nu, domnule Anonim, astfel de persoane cum sunt cele la care m-am referit mai sus nu au făcut ceea ce au făcut, neapărat pentru bani, au făcut-o pentru că nu realizează că şcoala poate fi făcută şi altfel, că şcoala poate fi făcută şi „pe bune”.

Domnule Anonim, du-te dumneata pe blogul ăsta şi-o să vezi că sunt o grămadă de posturi în care l-am înjurat pe Funeriu. Da, l-am înjurat, şi asta credeam atunci, şi asta cred şi acum. Cred, de exemplu, că Funeriu s-a făcut de nenumărate ori de râs şi a binemerită apelativul de idiot pentru fiecare din aceste întâmplări. Dar, dincolo de asta, dacă a pornit această acţiune de răscolire a căcatului din învăţământ, şi dacă nu va claca la mijlocul drumului, va merita tot respectul meu şi al întregii societăţi. Sunt prea multe persoane, domnule Anonim, care nu ar promova, astăzi, un bacalaureat precum cel organizat anul acesta, dar care predau, totuşi, în şcoală. Aceştia sunt, domnule Anonim, cancerul învăţământului românesc, şi de ei trebuie scăpat urgent, dar asta nu se poate cu lefurile de mizerie existente acum.

Hai că am divagat, domnule Anonim. Problema era de ce nu am obţinut eu rezultate, nu? Pentru că nu am niciun fel de condiţii, domnule Anonim, înţelegi? Puteam face mai mult? Cu siguranţă, dar şi aşa am făcut destul de mult, chiar prea mult. Şi pentru mine, şi pentru elevii mei. O spun cu toată răspunderea.

Şi vă mai spun ceva, domnule Anonim, tot cu toată răspunderea. Dacă anul acesta nu se schimbă ceva – şi sunt şanse mari să nu se schimbe nimic ... deşi nu se ştie – niciunul dintre elevii clasei a VIII-a nu va lua măcar 5 la evaluarea naţională. NICIUNUL. Şi nu ştiu câţi vor lua 4 ... dacă va lua vreunul. Sunt praf, nu ştiu nimic, şi, mai ales, nu ştiu să înveţe, că n-au învăţat în viaţa lor. Dar, dacă încep să se mai mişte lucrurile, de exemplu, de exemplu dacă se implementează, până în toamnă, această măsură cu cartelele magnetice, sau dacă treaba asta se va face corect, şi nu formal, dacă se iau şi alte măsuri, la nivel local, eu, pe jumătate îi salvez. Pe minimum jumătate, s-ar putea şi trei sferturi, dar pe jumătate sunt sigur. Pentru asta, trebuie, însă, să îi las pe ceilalţi repetenţi, altfel nu se poate. Ei nu sunt de nivelul clasei a VIII- a, nici măcar de nivelul clasei a IV-a, nu ştiu să citească, nu reuşesc să facă un calcul aritmetic simplu, nu pot să merg cu ei la evaluare şi să am şanse. E limpede?

Opţiunile sunt, deci cele pe care le-am enunţat. În prima variantă, toţi vor fi „nenorociţi”. În a doua (cel puţin) jumătate vor „scăpa”. Credeţi că mă va lăsa cineva să merg pe a doua variantă? Bine ar fi, dar nu cred.

Şi încă o dată, stimate domn/doamnă Anonim, vreţi să discutăm? Cu plăcere, eu am toată deschiderea, dar veniţi cu nume şi prenume, da?

Intuiţia mea îmi spune că nu sunteţi elev/elevă, părinte, poate, dar cel mai probabil, coleg de serviciu? Mă înşel cumva?

Regele şi patria: 10 întrebări

2011-07-25T17:10:00.000+03:00

Întrebarea nr. 1: Ce este, astăzi, regele?

Răspuns: Regele este o piesă la jocul de şah, aşezată, în momentul iniţial, la stânga nebunului, sau la dreapta, depinde din ce punct de vedere priveşti. Pe tablă, regele e nevolnic, şi de aceea trebuie apărat tot timpul.

Întrebarea nr. 2: Ce înseamnă, astăzi, în România, a fi monarhist?

Răspuns: Bună întrebare. A fi, astăzi, monarhist, în România, e cu siguranţă, total diferit de ceea ce însemna acest lucru în secolul al XIX-lea. Şi, evident, e diferit de ceea ce înseamnă a fi monarhist în orice altă ţară. A fi, astăzi, monarhist, în România, este ... ei bine, nici nu are importanţă ceea ce este, este o chestie foarte-foarte chic, ca un fel de iPad 4, dar mult mai deştept. E o chestie pentru oameni cool, pentru youtubizaţi. Toţi oamenii deştepţi e monarhişti, numai Băsescu şi Iliescu nu (oare chiar aşa?) Cine nu e monarhist e naşpa şi expirat.

Întrebarea nr. 3: România are nevoie, în acest moment, de un rege?

Răspuns: La prima vedere, România are, în acest moment, un număr suficient de regi şi împăraţi, aşa că unul unul în plus sau în minus nu prea ar schimba prea mult lucrurile. Acest lucru este fals, de fapt România are mare nevoie, în acest moment, de un rege, sau chiar de mai mulţi.

Întrebarea nr. 4: Care este, în acest moment, pentru România, utilitatea unui rege?

Răspuns: Pentru România, în acest moment, utilitatea unui rege este neîndoielnică. Cine să reprezinte, România la tot felul de nunţi, îngropăciuni şi alte bâţâieli? Chiar lăsăm toate chestiile astea în seama Brigittei Sfăt? Dacă o cheamă din nou la mititica? Şi, cine să adreseze „mesaje personalizate” poporului norvegian ori de câte ori un dement mai împuşcă vreo sută dintre ei? Şi, da, cine va mai apărea la showurile noastre de televiziune în momentul în care domnul şi doamna Lis se vor trage mai către casele lor?

Întrebarea nr. 5: De ce toţi monarhiştii sunt, fără excepţie, „credincioşi”? De ce, în rândurile lor nu există nici măcar un ateu, un liber-cugetător, un agnostic?

Răspuns: Raţiunea de a exista a unui monarh, dincolo de paravanul pe care îl poate oferi, prin imunitatea sa perpetuă, pentru felul de matrapazlâcuri, nu este de sorginte omenească, ci „divină”. Monarhul este „unsul lui dumnezeu” pe pământ, prin urmare, dacă existenţa lui Dumnezeu este problematică, prin ce şi-ar mai putea justifica existenţa regele? De asemenea, monarhiştii sunt întotdeauna credincioşi, pentru că, pentru a fi credincios, sunt suficienţi şi doi neuroni, în timp ce facultatea de a gândi logic, pe bază de raţionamente şi dovezi, specifică unora dintre „necredincioşi”, necesită minimim trei.

Întrebarea nr. 6: Ce sloganuri folosesc monarhiştii?

Răspuns: Monarhiştii folosesc sloganuri scurte, pe care să le poată reţine uşor, cum ar fi: „Nihil sine Deo”. Cum existenţa lui „Deo” este extrem de problematică, ceea ce rămâne din sloganul monarhist este, de fapt, „nihil”, cuvânt care descrie perfect structura morală, inteligenţa şi alte capacităţi ale monarhistului comun. Monarhiştii supradotaţi, adică cei care au promovat bacaloriatu’ au şi alte sloganuri nostime, cum ar fi: „un dumnezeu în cer şi un ~~rege~~ drac pe pământ”.

Întrebarea nr. 7: Ce înseamnă „altera pars”?

Răspuns: Pe mine mă întrebi, sau doreşti să afli ce reprezintă asta pentru un monarhist? Ei bine, pentru un monarhist, asta nu înseamnă nimic, e o noţiune incomprehensibilă, deoarece, după cum am spus, monarhiştii posedă doar doi neuroni, unul pentru noţiuni şi situaţii pozitive, plăcute, şi unul pentru noţiuni negative, iar „altera pars” nu există. De exemplu, deoarece Traian Băsescu a spus ceva rău de Mihai, oricine are şi exprimă convingeri republicane e, în mod obligatoriu, un „pupinbăsist”.

Întrebarea nr. 8: Ce înseamnă „malum in se” şi ce înseamnă „malum prohibitum”?

Răspuns: Ha, ha. Chiar crezi că există vreun monarhist care să priceapă aşa ceva? Mă îndoiesc. Ei bine, pentru mine, monarhia este „malum in se”, iar regele, oricare, e „malum prohibitum”.

Întrebarea nr. 9: Ce deosebire există între rege şi monarhie?

Răspuns: O, este o deosebire fundamentală. Regele este o persoană, monarhia este o instituţie. Regele ca persoană, poate fi simpatic, util sau chiar progresist, monarhia, ca instituţie, este, desigur, perimată, retrogradă şi extrem de nocivă. Pentru marea majoritate a monarhiştilor, însă, nu e nicio deosebire.

Întrebarea nr. 10: Cum a revenit Spania la monarhie? Şi, mai ales, dacă monarhia e un aşa lucru rău în sine, cum au reuşit ţările nordice: Suedia, Norvegia, Olanda etc. să fie atât de dezvoltate, în ciuda faptului că sunt monarhii?

Răspuns: Două întrebări într-una singură ... nu-i rău, să iasă la număr. Aşadar: de la ce a „revenit” Spania la monarhie? De la „republica lui Franco”? Să fim serioşi, nu există nicio ţară în lume care să treacă, în condiţii absolut democratice, şi fără nicio ingerinţă străină, de la republică la monarhie. Vorbim de Spania? Ei bine, Spania nu a fost altceva, înainte de Juan Carlos, decât o dictatură fascistoidă, nicidecum o democraţie funcţională. Apoi: ţările nordice au obţinut câteva succese pe calea dezvoltării economico-sociale în pofida monarhiei, şi nu datorită ei. Regele are, în acele ţări, ca şi în Marea Britanie, de altfel, un rol pur decorativ, ţara este condusă, efectiv, de primul ministru.

Cadoul lui Stalin

2011-07-25T12:25:00.003+03:00

Nu cred să existe prea mulţi oameni care să nu fi auzit de Stalin. Cine a fost Stalin şi cu ce s-a ocupat. Celor mai puţin cunoscători sau cu memoria un pic mai scurtuţă le reamintesc aceste versuri celebre în epocă:

O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,

Tu, cel care ai readus omul la viață,

Tu, cel care faci sa rodească pământul,

Tu, cel care repui în drepturi prin secole,

Tu, cel care faci să înflorească primăvara,

Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…

Tu, splendoare a primăverii mele!

O, tu, Soare reflectat de milioane de inimi!

Fără îndoială, Stalin a fost unul din cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut istoria, dacă nu chiar cel mai mare. Şi nu, nu e vorba (doar) de crime de război, nu. Numai în timpul holodomorului (foametea organizată de guvernul sovietic în Ucraina, în anii 1932-1933) au murit 3-4 milioane de oameni (după alte surse, până al 12 milioane), iar peste o sută de mii au fost executaţi, pur şi simplu, pentru furturi reale sau imaginare sau pentru „dosirea” alimentelor. Bun, ăsta a fost Stalin, şi nu cred că mai are rost să mai discutăm ceva despre acest aspect. El şi-a urât conaţionalii, a ucis milioane dintre ei, de ce ar fi iubit România sau pe români? Şi de ce ar fi făcut cadouri României?

Şi, totuşi, Stalin a făcut un cadou României. Un cadou otrăvit, evident. E vorba, evident, despre regele (?!) Mihai, căruia Stalin i-a dăruit un avion, pe care l-a premiat cu medalia „Pobeda” şi, pe care, în final, l-a făcut scăpat în occident, cu o avere impresionantă care i-a permis să huzurească o viaţă întreagă.

Nu e aşa? Dar, cum e? Invit toţi monarhiştii din ţara asta să-mi demonstreze că, după 23 august 1944, şi până la plecarea lui Mihai din ţară, Stalin nu ar fi avut posibilitatea să-l aresteze sau să-l lichideze oricând, dacă ar fi vrut. Dacă ar fi vrut. Dar, Stalin nu a dorit acest lucru. De ce? Nu ştiu, la asta ar trebui să răspundă tot monarhiştii. Sau nu, nu monarhiştii, ci Maniu, sau Brătienii (Dinu şi Constantin Bebe), sau Tătărăscu, sau chiar comunistul Pătrăşcanu. De ce ei au plătit cu viaţa, în timp ce Bâl-Bâl a fost cruţat?

Eu nu acuz, întreb doar. Ştiu, fireşte, legenda modului în care Mihai şi-a semnat actul de abdicare şi presiunile infernale (?!) la care a fost supus, şi nu încetez să mă minunez cum a reuşit acest retardat să-si negocieze aşa bine, „cu pistolul la tâmplă”, nu doar viaţa, ci şi averea, în condiţiile în care, în decembrie 1947 nu avea, efectiv, nimic de oferit la schimb ocupantului sovietic.

Pentru a înţelege acest lucru, cred că ar fi util să reamintim un anumit detaliu, mai puţin cunoscut, din biografia lui Stalin. Acu’ să nu vă imaginaţi că ruşii, sovieticii erau atât de tâmpiţi încât inghiţeau pe nemestecate orice dejecţie a propagandei oficiale. Da, vor fi fost şi din cei care au crezut că Stalin e noul Mesia, dar câţi să fi fost? Nu, oamenii ştiau, simţeau ce se întâmplă. Ştiau foarte bine acest lucru, dar asta nu-i împiedica pe unii dintre ei, pe mulţi dintre ei, să-l pupe-n cur toată ziua şi toată noaptea, 24 de ore din 24. Ce, vă imaginaţi că versurile de mai sus şi le-a scris Stalin singur? Sau, că a ordonat să i se închine astfel de versuri? Nu, le-a scris un dobitoc numit A. O. Avdienko, din „pură convingere”.

Prin anii ’20-’30, cinematografia sovietică era la începuturile existenţei sale, iar sursele de inspiraţie ale cineaştilor sovietici, destul de limitate. Una dintre ele, cea mai generoasă dintre ele, era, fireşte, viaţa şi isprăvile marelui conducător. Cum pentru fiecare aspirant la glorie, a-l juca pe „Zeus ex bachina” acelor vremuri reprezenta nu doar o provocare extremă, ci şi o consacrare definitivă, se înţelege că viermuiala era foarte mare, iar unele „reprezentări” erau chiar submediocre. Până când, în 1938, însuşi Stalin a făcut ordine în domeniu, nemailăsând orice terchea-berchea să-i întrupeze profilul august pe micul ecran. De fapt, din acel moment, unui singur actor i s-a permis să-l reprezinte, în continuare, pe Stalin (în producţiile oficiale sovietice, nu în băşcăliile occidentale – care nici nu prea au existat). Alesul a fost Mihail Georgievici Gelovani. Aproape toate reprezentările pe care le avem astăzi în minte, cu privire la înfăţişarea lui Stalin sunt, de fapt, întrupările lui Gelovani.

Dar ce a avut aşa deosebit acest Gelovani? A fost, fără îndoială, un actor talentat, dar, cu siguranţă, nu singurul. A fost georgian, ca şi Stalin, şi asta poate să-l fi ajutat cumva, nu ştiu. Dar, ceea ce a înclinat, în opinia mea, balanţa, a fost originea lui Gelovani. Acesta nu era chiar un fitecine, un ţărănoi parvenit precum cel pe care îl interpreta, provenea, dimpotrivă, dintr-o veche familie regală gruzină, şi era el însuşi prinţ al acestei familii. Şi, se înţelege, nu oricine putea să-l înţeleagă şi să-l joace pe marele conducător, ci numai un om cu educaţie şi cu origine aleasă, un prinţ precum Gelovani.

Să fi fost acesta unul dintre motivele care să-l fi determinat pe Stalin să-i cruţe viaţa nevârstnicului şi neinteligentului Mihai? Poate că da, sau poate că nu, dar e o ipoteză. Eu zic că da, e posibil, Stalin a fost, nu o dată, generos, cu persoanele care ştiau să facă „frumos” în faţa lui, mai cu seamă dacă aveau şi o origine „nobilă”.

Acesta este, cred, motivul pentru care nu avem un rege-martir, mort, dar avem, in schimb, o lepră bătrână, vie.

In ultimul timp, nu am (mai) scris nimic despre curlimbiştii lui Mihai, aceşti pulex irritans (lat. nominativ pulex/pūlicēs, genitiv pūlicis/pūlicum, dativ pūlicī/pūlicibus, acuzativ pūlicem/pūlicēs, ablativ pūlice/pūlicibus, vocativ pulex/pūlicēs, variantă autohtonă pulifrici, sg., pl. invariabil, sau purice/purici) ai blogosferei româneşti. Sunt prea mici şi răspândesc prea multe boli ca să merite să fie băgaţi în seamă. Dar, când o astfel de creatură chitinoasă face ce face şi te muşcă de cur, n-ai ce face şi trebuie să ripostezi. Uitaţi de scrie acest idiot cu ciucuri: „(...) nu consider că ar exista om sănătos la cap - repet, sănătos la cap - care să spună că Regele Mihai ~~nu ar fi avut sau~~ are onoare, demnitate, verticalitate (sic!).” (am pus eu dicriticele). Şi mai şi repetă! Ei, v-am spus eu? Trec peste faptul că mă face „nesănătos la cap”, atâta poate, atâta face. Dovezi canci. Ce dovezi, păi nu ajunge că l-a porcăit Băsescu? Aşa e, tot ce spune Băsescu e sfânt, da’ pe dos. Atâta îl duce mintea. Da, dar să afirme aşa, ce a afirmat, asta chiar e bună de tot.

Săriţi, fraţi monarhişti, şi daţi-i una peste cap dobitocului, că ~~fantazează~~ fezandează cam mult.

Şi încă un lucru: meseria asta de „rege” s-a cam scos din nomenclator, chiar dacă unii n-au auzit. Ăluia de-i zic ei rege n-are nicio meserie, şi nici n-a avut vreuna. În afară de cea mai veche, fireşte ...

Atacurile erau necesare

2011-07-24T13:04:00.001+03:00

Aceasta e fost declaraţia seacă a criminalului Anders Behring Breivik, autorul atentatelor de la Oslo. Oribile, dar necesare.

Oricât aş dori să nu-i dau dreptate, nu pot. Atacurile erau, intr-adevăr, necesare. Mai mult decât necesare. De ce?

Toată lumea ştie prince criză grozavă trece omenirea – şi, când zic „omenirea”, mă gândesc, în principal, la ţările „avansate” şi „democratice” din Europa şi America; altfel, de îndată ce ajungem la economiile „emergente” din Asia sau din alte părţi vedem că lucrurile nu stau chiar aşa. Criza e atât de devastatoare încât, până şi cea mai puternică economie a planetei stă să se prăbuşească. Toată lumea se întreabă ce se va întâmpla, oare, în viitoarele zile, cu Statele Unite: vor intra sau nu în incapacitate de plată – ceea ce echivalează cu falimentul – sau vor continua să se supraîndatoreze, conform logicii strâmbe potrivit căreia e foarte uşor să zbori, totul e să te tragi suficient de tare de păr.

Aşa ... şi criza asta cine a făcut-o? Nu, în niciun caz guvernele iresponsabile ale ţărilor occidentale, nu, nu instituţiile plătite de cetăţenii acestor ţări tocmai pentru a evita astfel de derapaje, nu, nu politicile greşite aplicate de conducătorii acestor ţări, şi nici bancherii şi finanţiştii. Atunci, cine?

Eu, nu, pentru că „eu” sunt bun ... oricine aş fi ...

Şi nici cei care seamănă, cât de cât cu mine. Dacă eu sunt bun, atunci şi ei sunt, de asemenea buni. Doar am copilărit împreună, am urmat cursurile aceleiaşi şcoli, cu aceiaşi profesori, împărtăşim aceleaşi valori – care sunt, evident, corecte, etc.

Cei care îmi seamănă mai puţin, pot fi, însă, răi. Cu cât îmi seamănă mai puţin, cu atât sunt mai răi. Eu sunt un om cultivat, ei sunt nişte analfabeţi, eu sunt produsul şi moştenitorul unei mari culturi, ei vin din neant, din grote sau din junglă, sunt nişte sălbatici neevoluaţi şi incapabili de evoluţie.

Experienţa ne arată că oamenii nu învaţă nimic din experienţă. Acum aproape opt decenii, într-un context economic dificil, omenirea a optat pentru totalitarism şi fundamentalist. Că a fost vorba de fascism, comunism, legionarism sau alt –ism, aproape nici nu mai are importanţă. Important este faptul că rezultatul a fost un război devastator, cu zeci de milioane de victime, cu ruinarea economiilor, cu multilarea spirituală a mai multe generaţii etc.

Rezolvarea actualei crize economico-sociale e, deopotrivă, politică si economică. Dar, ea nu poate fi făcută de oamenii care au generat-o. Şi nici utilizând bagajul ideologic care şi-a demonstrat deja limitele.

În toată Europa, nu doar în România, extremismul politic câştigă din ce în ce mai mult teren. În general este vorba de fascism, de extrema dreaptă, dar, cum pricipiul acţiunii şi reacţiunii e valabil nu doar în fizică, nu pot să nu remarc dezvoltarea şi consolidarea extremei stângi, a unui anarho-sindicalism de factură bolşevistă, a unei noi „clase revoluţionare” construită pe două principii fundamentale: „jos” şi „să ni se dea”.

Principiile, echilibrul şi demnitatea, cu care au înţeles alte generaţii să facă politică, sunt astăzi doar un balast netrebuincios. Şi nu, nu e vorba doar de România, Europa „redescoperă”, încet-încet, toate „valorile” care au condus la cel mai mare conflict din istoria omenirii.

Confruntaţi cu fel de fel de probleme, cetăţenii europeni sunt, se pare, incapabili, să răspundă acestei evoluţii nefavorabile. Şi ce dacă, de exemplu, Ungaria este condusă, în acest moment, de un guvern fascist şi revizionist? Dacă e cineva deranjat, nu are decât să-şi facă şi el un guvern fascist, dar antimaghiar, şi cu asta basta, ce mare lucru?

Ascensiunea puternică a fascismului la nivelul tuturor ţărilor şi structurilor europene este o realitate care nu mai poate fi negată sau trecută cu vederea. Dar, sunt vremuri excepţionale, şi vremurile excepţionale necesită măsuri excepţionale. Excepţionale, dar corecte. Cum a fost, de exemplu, reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, în România (?!)

„Corectitudinea” politică are un anumit aspect fizic. O chelie precum cea a băsescului este permisă şi recomandată, la fel şi faţa de mandril curentat a funeriului. Poţi să te îmbraci la costum, sau poţi să-ţi pui cizme de cauciuc atunci când mergi la inundaţii – apropo, ce se întâmplă anul acesta cu inundaţiile, că trece sezonul? Dar, în nicio împrejurare nu trebuie să-ţi pui un turban à la bin Laden, că pică al dracu’ de prost. Şi nici claia nespălată a lui Remus Cernea nu dă prea bine.

De data asta, atentatorul nu a fost nici un fanatic purtător de turban, nici un rocker drogat. A fost vorba, aproape, de un cetăţean „model”: născut-crescut într-o ţară extrem de bogată, beneficiind de o educaţie superioară – a absolvit Oslo Handelsgymnasium (Şcoala de comerţ din Oslo), Handelshøyskolen (Şcoala superioară de afaceri din Oslo, cea mai mare de acest tip din Norvegia şi a doua din Europa), a urmat cursurile American InterContinental University etc. – o persoană activă, implicată civic şi politic – a fost membru al Partidului Progresului din Norvegia, a doua forţă politică a ţării, admirator al unor personaje politice „corecte” precum Winston Churchill sau Geert Wilders. Un om cât se poate de onest, dacă e să judecăm după motto-ul său: „un singur om care are credinţă valorează la fel de mult ca o sută de mii care au doar interese” (J.S. Mill). Aşadar, „credincios”, creştin, evident (luteran), blond, ochi albaştri etc.

Da, un adevărat „cetăţean model”, dar şi un nebun periculos. Wow? Cum, nu numai musulmanii fanatici sunt criminali şi terorişti? Ce revelaţie!

Da, atentatele au fost necesare, din păcate. Au fost necesare, pentru a ne pune în gardă, pe noi, ceilalţi, asupra pericolelor care pândesc, în continuare, asupra ţărilor şi vieţilor noastre. Da, criminalii „noştri”, creştini, nu sunt cu nimic mai breji decât „ai lor”. Da, societatea noastră nu e cu nimic mai evoluată, din punct de vedere cultural sau spiritual, decât jungla Amazoniei, a, că, întâmplător, nivelul de trai e altul, e altceva. Da, Dumnezeul creştin e la fel de rău ca şi Allahul islamic, şi unul şi altul instigă la crimă. Da, Coranul este o porcărie, şi Biblia la fel, de fapt, cea mai mare parte a Coranului a fost copiată din Biblie.

Necesar, dar inutil. Fiindcă oamenii nu învaţă niciodată nimic.

Ieftin şi bun: manele chinezeşti

2011-07-20T15:59:00.000+03:00

Şi, la urma-urmei, dacă tot produc, practic, orice, de la îmbrăcăminte-încălţăminte, la medicamente şi suplimente nutritive, televizoare şi calculatoare, autoturisme, jucării, chiar şi cărţi pentru copii – da, am văzut şi asta, cărţi pentru copii, scrise în limba română, dar produse în China – de ce nu ar produce şi manele? Ce, nu se pot scoate bani şi din manele? Ba, cum să nu? Aşa că, era de aşteptat.

De fapt, eu cred că, în următorii ani, chinezii vor face, pentru noi, cam tot ceea ce nu putem, sau nu vrem, sau suntem prea leneşi, sau prea tâmpiţi ca să facem noi. Şi nu, nu mă refer doar la autostrăzi, sau la produse industriale, ci, mai ales, la finanţe, politică, educaţie, sănătate, şi, de ce nu, apărare naţională. Ei, om trăi şi om vedea.

Până atunci, vă invit să ascultaţi câteva manele chinezeşti.

Bun, nu sunt manele, am glumit. Au o linie melodică puţin diferită, cu vizibile influenţe asiatice, ruseşti şi indiene. Iar fetele nu sunt, propriu-zis, chinezoaice, adică han, sunt uigure, un neam turcic ce trăieşte în provincia Xianjiang – numită, de altfel, şi Turkestanul chinezesc – din nord-vestul Chinei. Şi – părerea mea – arată şi se mişcă mai bine decât manelistele noastre. Aşa că, una peste alta, ceea ce fac fetele astea seamănă, oarecum, dar e peste nivelul manelelor noastre. Eu zic că sunt adevărate artiste, şi ştiţi de ce? V-aţi dat seama în ce limbă e cântată prima melodie? Nu? Nici eu, dar, se pare că e vorba, în mod surprinzător, de mandarină, adică o limbă despre care aveam prejudecata că nu poate fi „acordată” decât cu ritmurile melodice specifice ... dar uite că nu e deloc aşa.

Dar, dacă ar fi cântat în româneşte?

Scrisoare deschisă domnului Funeriu

2011-07-15T19:05:00.001+03:00

Rezultatele ultimului examen de bacalaureat au produs, cred, cel mai mare zgomot din istoria sistemului educaţional românesc. Zile şi săptămâni de-a rândul, ecranele televizoarelor s-au umplut de tot felul de analişti tembeli care, fie au cerut demisia lui Funeriu, pe motiv că a distrus învăţământul românesc, fie l-au susţinut, arătând că rezultatele de acum nu sunt decât consecinţa reformelor Marga-Andronescu.

În cea mai mare parte, aceste aşa-zise analize nu au reprezentat decât o păguboasă batere a apei în piuă, dar au reuşit să producă o aşa sastisire a publicului, încât numai pronunţarea cuvântului „bacalaureat” produce îndepărtarea grabnică a oricărui posibil conlocutor. În aceste condiţii, ce rost are reluarea unui subiect şi aşa analizat pe toate feţele?

În opinia mea, tocmai datorită faptului că zgomotul a reuşit, aproape, să acopere orice abordare constructivă a problemelor educaţiei, nu doar că are rost o reluare a discuţiei, din alt punct de vedere, ba chiar e imperios necesară.

Prin definiţie, una din funcţiile principale ale oricărui examen (sau concurs), este aceea de a împărţi concurenţii în două grupe: cei care au promovat examenul şi cei care nu au făcut acest lucru. Consecutiv acestei operaţiuni, fiecare din cele două grupuri primeşte o „etichetă”, o denumire. De exemplu, pentru că tot ne referim la educaţie: recent a avut loc concursul de titularizare a cadrelor didactice, care, fireşte, a împărţit profesorii în două categorii: cei care au reuşit să obţină, în urma acestui concurs, un post – îi vom numi „reuşiţii" sau „angajaţii” şi, respectiv, „respinşii” sau „şomerii”.

Având în vedere acest lucru, cum i-am putea denumi, oare, pe cei care au reuşit să promoveze, în această vară, bacalaureatul lui Funeriu? Îi putem numi, oare, supergenii, sau doar aproape genii? Nu, evident că nu. Simplul fapt că un anumit elev a reuşit, în această sesiune zisă de coşmar, să promoveze, într-un mod absolut onest, acest examen, nu ne garantează faptul că ne aflăm în faţa unui nou Arhimede, sau a unui nou da Vinci, a unui Serghei Bubka al cunoşteriii, a unui Everest al competenţei. Dimpotrivă, singura informaţie de care dispunem este aceea că suntem în faţa unui absolvent care, probabil, din când în când – nu întotdeauna – a mai deschis o carte, un manual, ceva, a mai trecut şi pe la şcoală, poate nu chiar în fiecare zi, dar, aşa, cât de cât, poate a mai ascultat şi ce-a zis un profesor sau altul ... şi gata.

Şi despre cei care nu au reuşit să promoveze ce se poate spune?

Păi, ce să se poată spune? Se poate spune că sunt/au fost nişte elevi cuminţi, silitori, care s-au consacrat cu totul studiului, dar ghinionul sau dificultatea deosebită a subiectelor, emoţiile, prezenţa camerelor de luat vederi, sau cine ştie ce alţi factori, i-au făcut să clacheze, să rateze într-unul din cele mai importante momente ale vieţii lor, spre marea lor deziluzie a lor, a părinţilor, a rudelor şi a prietenilor? Nu, nu cred că se poate afirma, la modul serios, acest lucru. În cea mai mare parte, aceşti absolvenţi şi-au bătut joc, cel puţin ultimii patru ani, de propria lor pregătire şi de propriul lor viitor, au frecventat mai des discoteca sau birtul din colţ decât şcoala, s-au uitat într-o carte doar atunci când au jucat şeptică şi, în general, au fost coşmarul profesorilor şi părinţilor lor. Şi, se mai poate spune că aceşti indivizi ar fi mai bine să-şi ia gândul de la practicarea oricărei profesii intelectuale.

Şi, dacă am ajuns aici, ce e, oare, o „profesie intelectuală”? Profesorul este sau nu un intelectual?

Ar putea fi, dar, în general, nu este. De multe ori, profesorul este doar un individ care ştie doar să completeze rubricile unui catalog, iar dacă greşeşte, barează cu cerneală roşie. Da, şi ştie – când ştie – să calculeze o medie aritmetică. Când nu, o face calculatorul. Şi, mai ştie să dowloadeze o planificare de pe didactic.ro. Îndrăznesc să afirm că peste trei sferturi dintre profesorii din preuniversitar nu ştiu şi nu fac mai mult, cine are argumente să mă contrazică. În ceea ce-i priveşte pe cei din universitar ... tot aşa, poate şi mai rău.

Dar, medicii sunt, oare, intelectuali?

Care medici? Ăia care au plecat sau ăia care n-au făcut-o încă, dar urmează s-o facă în următoarele luni?

Medicii stau ceva mai bine decât profesorii, dar nu grozav.

Alţii? Care alţii? Ofiţerii? Juriştii? Politicienii? Inginerii? Ziariştii? Cine?

Acu’ să fim cinstiţi, vi se cere, de exemplu, la serviciu, să fiţi capabil/ă să încadraţi o poezie curentului romantic, sau simbolismului, sau să precizaţi, fără greş, dacă o anumită creaţie artistică e epică sau dramatică, să ştiţi ce-i aia o apoftegmă şi ce-i ăla un oximoron, şi, în acelaşi timp, să ştiţi să calculaţi niste derivate parţiale sau să ordonanţaţi un grafic de producţie, asta fără să mai vorbim de cele şaptesprezece limbi pe care trebuie să le stăpâniţi la nivel conversaţional? Nu, nu vi se cere aşa ceva, şi nici nu există astfel de joburi. Sunt lucruri cunoscute şi recunoscute: 90-95% dintre toate joburile care există, în acest moment, la nivel planetar, şi 90-95% din joburile care se vor crea în viitorii, 10, 20 sau 100 de ani nu sunt și nu vor fi extrem de solicitante, din punccăt de vedere intelectual. Mai precis, dincolo de scris-citit şi cunoaşterea elementară a operaţiilor matematice, pregătirea specifică pentru oricare dintre aceste slujbe va putea fi făcută în câteva zile, sau câteva săptămâni, sau câteva luni, nu în ani şi ani de facultate, masterat, doctorat, şi aşa mai departe. Asta e realitatea!

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, care credeţi că e factorul cel mai important în dezvoltarea economico-socială a unei ţări, şi, implicit, în nivelul de trai al populaţiei? Resursele naturale? O, da, sunt importante, fiindcă nu-i totuna să-ţi curgă sau nu ţiţeiul la robinetul din curte. Dar, uite că tocmai ţările cele mai bogate, ţările unde, pentru a-ţi asigura prânzul, nu trebuie să faci altceva decât să întinzi mâna şi să culegi banana sau nuca de cocos, ţările unde, tot timpul, e atât de plăcut, încât nu ai nevoie de casă, şi nici măcar de îmbrăcăminte, tocmai ţările alea sunt, astăzi, ultimele la orice capitol al dezvoltării umane?

Atunci, poate, e important regimul politic: democraţia stimulează dezvoltarea, iar dictatura o stânjeneşte. Shit, China vi se pare o democraţie funcţională?

Atunci, poate credinţa, nu? Adică, pe noi, românii, dacă ce vom smeri, vom fi „tari în virtute” şi, mai ales, vom termina odată construcţia aceea babilonică, Catedrala Neamului, sau cum i-o fi zicând, o să ne iubească Doamne-Doamne, pe când pe alţii o să-i lovească, aşa cum i-a lovit pe japonezi la Fukushima.

Mda, e ceva, numai că lucrurile stau exact pe dos. Cu cât o ţară e mai „credincioasă”, cu atât sunt şanse mai scăzute ca ea să ocupe un loc fruntaş în orice top al dezvoltării. Nu, nu puneţi Vaticanul, aia nu e ţară.

Şi-atunci, ce? Cumva, educaţia?

Da, exact, asta este, educaţia. Dar nu educaţia despre care se tot vorbeşte şi despre care ne imaginăm noi că o facem. Mai precis, tot ceea ce contează sunt primii 5% cei mai deştepţi, inteligenţi, creativi oameni din acea ţară.

America ... America e o ţară de idioţi. Da, ăsta-i adevărul, şi ce-i cu asta? Americanii sunt acolo unde sunt, sau, mai degrabă, erau acolo unde erau – vom mai avea ocazia să discutăm despre America, după 3 august – nu datorită celor 95% de idioţi, ba chiar în pofida lor, ci datorită celor 5% care nu sunt chiar idioţi. Niciodată America nu s-a bazat pe mankurtul care habar are de România, sau, dacă a auzit de ea, cred că e undeva prin Asia şi are capitale la Budapesta, nu, nu, acest individ, pur şi simplu, nu a contat, tot ceea ce a contat au fost cei 5% din vârful piramidei. Da, acesta este adevărul, cu toate problemele noastre, cu tot căcatul din sistemul nostru educaţional, şcolile noastre primare sunt mai bune decât cele ale americanilor, gimnaziile la fel, chiar şi liceele, dar, atunci când vine vorba de adevărata performanţă, de universităţi, de centre de cercetare academică, nu există nicio comparaţie, noi, pur şi simplu, nu existăm, nu suntem nici în Top 10, nici în Top 100, şi nici în Top 500 cele mai bune instituţii de învăţământ superior nu e prea sigur că suntem. Şi aici este diferenţa majoră dintre noi şi americani, atât în domeniul educaţiei, cât, mai ales, în cel al dezvoltării generale.

Pe mine unul, procentul de peste 50% picaţi la bac nu mă îngrijorează prea mult; probabil, după sesiunea de toamnă, nu vor mai fi peste 50%, poate nici 40% ... dar să nu anticipăm. Nici dacă ar fi fost 75% picaţi nu ar fi fost nimic îngrijorător. La peste 90%, da, ar fi fost îngrijorător, iar peste 95%, cu adevărat catastrofal. Dar, cum, la peste 40% promovaţi, vorbim de catastrofă? Mi se pare puţin cam ipocrit. Nu, nu e catastrofă, e normalitate. Şi, preferabil ar fi ca nivelul subiectelor să fie chiar mai crescut, astfel încât procentul promovaţilor să scadă. Atunci, poate, bacalaureatul va reîncepe să reprezinte ceva, acum nu reprezintă nimic, absolut nimic. Dar, ce zic eu de bacalaureat, facultatea nu reprezintă nimic, nici chiar masterul, poate doar doctoratul, ceva-ceva, dar foarte puţin.

Şi mai e ceva: dacă se doreşte ca bacalaureatul să reprezinte, într-adevăr, ceva, să fie frontiera clară care să-i despartă pe cei pentru care o ocupaţie intelectuală este o imposibilitate teoretică şi practică, de cei pentru care acest lucru nu e chiar aşa de imposibil, atunci cum e posibil ca rezultatul său să fie „veşnic”? Acesta e un subiect despre care voi mai vorbi, altădată. Opinia mea este că nu ar trebui să fie veşnic. Mai întâi pentru că, în timp, oamenii se mai şi tâmpesc, iar apoi că nu e deloc etic ca un examen de bacalaureat cu doar 5% picaţi să echivaleze cu unul la care procentul de eşec e de zece ori mai mare.

Ia uitaţi aici, o ştire cu adevărat interesantă: peste 38% dintre absolvenţii de ciclu primar sunt semianalfabeţi. Bun ... e grav? Mda, nu e chiar plăcut, dar nu e cu totul ieşit din comun, şi nici nu e chiar atât de grav. Mult, mult mai grav e ceea ce urmează, şi anume: peste 40% dintre absolvenţii de gimnaziu sunt, de asemenea, semianalfabeţi. Păi, voi înţelegeţi despre ce e vorba? Iată, e vorba de următorul lucru: pornim, ca societate, cu o sută de absolvenţi de ciclu primar, din care 38 sunt retardaţi, nu ştiu să citească, şi îi înscriem în clasa a V-a. La sfârşitul clasei a VIII-a le mai dăm un test şi constatăm următoarele: niciunul din cei 38 nu a învăţat, între timp, să citească, deşi, acum au cu patru clase în plus, în schimb, doi dintre cei care au ştiut, cândva, să citească, acum nu mai ştiu, adică s-au tâmpit între timp! Bun, şi-atunci, care e rolul gimnaziului? Şi, dacă mergem mai departe, la liceu, ce se întâmplă acolo? Oare, la sfârşitul liceului avem tot 40% semianalfabeţi, sau între timp am ajuns la 55%, cum par să indice rezultatele de la bacalaureat? Şi, mai departe, la facultate? Oare facultăţile nu produc semianalfabeţi?

Bun, ce-i de făcut?

În primul rând, să acceptăm că şcoala nu e un drept, ci un privilegiu. Da, putem vorbi de învăţământ gratuit, nu-i nicio problemă, dar nu şi de învăţământ obligatoriu. Sau, nu din partea furnizorului de educaţie. Pentru că, mai cu seamă în ultimul timp, aşa s-a înţeles chestia asta cu obligativitatea: şcoala e obligată să-l facă pe copil cu patru clase, cu opt clase, sau cu bacalaureat. Chiar dacă el, copilul, nu vrea asta, sau nu poate, sau şi una şi alta. Nu, trebuie să recunoaştem că există eşec educaţional. Şi nu putem, nu avem niciun drept, să obligăm o societate să ţină pasul cu ultimul membru al ei. Şcolile – mă refer la cele obişnuite – trebuie urmate doar de cei care sunt în stare să facă asta. Ceilalţi? Ceilalţi ar trebui, încă de la sfârşitul clasei a patra, să meargă la o şcoală de meserii. Să înveţe să facă ceva – nu ştiu ce – ceva util, o brutărie, o tâmplărie, bucătărie sau altceva, ceva ce pot face, ce pot înţelege, n-are niciun rost să fie trimişi mai departe în şcoală, să se chinuie cineva să-i lămurească ce-s prolegomenele lui Kant când ei nu ştiu nici măcar să-şi scrie numele.

Apoi, şi asta e foarte important, învăţământul românesc trebuie orientat, în mod ferm, spre performanţă. Aici e o mare-mare problemă. Mai cu seamă în ultimii ani, facultăţile cu profil pedagogic au devenit nişte paria în cadrul universităţilor. Statutul profesorului a decăzut într-atât, profesia a devenit atât de neatractivă încât cei mai buni absolvenţi au început, pur şi simplu, să evite aceste facultăţi. Bun, şi în momentul în care cel care predă, de exemplu, matematica, e un fost absolvent submediocru al liceului, care a ajuns la facultatea respectivă doar pentru că la horticultură era mai scump? Nu, serios, vă aşteptaţi ca un fost elev de 5-6-7, ajuns profesor, să se transforme într-un veritabil descoperitor şi „şlefuitor” de talente, un adevărat antrenor de olimpici ... când el însuşi a fost un antitalent?

În opinia mea, unităţile de învăţămant trebuie clasificate, asta e sigur. Pentru cei 5-10% elevi care, de fapt contează (eu aş merge către 10%, să existe o rezervă) sunt necesare şcoli de elită şi profesori de elită. Selectarea profesorilor: cu salarii de 6-700 de lei, chiar nu merge, poate cu de zece ori mai mult. Nu sunt bani? Pentru asta trebuie să fie! Mai tăiem de ici, de dincolo, de la săli de sport şi de la festivalurile berii, dar, pentru aceşti oameni, trebuie să existe bani! Şi, totuşi, dincolo de bani, ce mai facem? Uf, ce urmează e greu, foarte greu, neînchipuit de greu. Pentru că trebuie să cunoaştem principiile mecanismelor învăţării şi să acţionăm în conformitate cu acestea. Adică?

Adică, iată: elevii – nu doar elevii – învaţă din explicaţiile profesorului, învaţă din cărţi, învaţă cu ajutorul calculatorului, învaţă individual sau în grup, învaţă în 1001 de moduri, dar, mai ales, învaţă din exemplul personal. Şi învaţă, mai ales, şi ceea ce profesorul nu ar prea vrea să îi înveţe. Un profesor delăsător îi va învăţa pe elevi să fie delăsători, unul „aiurit” îi va învăţa să fie „aiuriţi” şi aşa mai departe. Aici e cheia, şi aici s-ar cuveni să fim foarte-foarte atenţi. Fiindcă, dacă s-ar înfiinţa aceste şcoli de elită, cu salarii de elită, cine credeţi că ar ajunge să predea acolo? Foştii olimpici, cei reuşişti la facultate cu 10 sau pe-aproape, sau actualii inspectori, metodiştii, directorii şi tot felul de paraziţi care nu au avut nicio performanţă notabilă până la 30 de ani, după care, brusc, au devenit „genii”, odată cu venirea partidului „lor” la putere? Atâta timp cât avem, în guvern, un exemplu ca Igaş, e, fără îndoială, o naivitate, să presupunem că ar putea fi altfel.

Suntem încremeniţi în proiect. Stăm prost, acum ştim că stăm prost, ştim şi ce trebuie făcut, dar vom face oare? Nu, pentru că sunt prea multe interese în joc. Eu aşa zic.

Ei, domnule Funeriu, acum ştim cum stau lucrurile, şi ştim şi ce e de făcut - oare? Dar, veţi face, oare, ceea ce trebuie? Fiindcă, altfel, va însemna doar că v-aţi bătut joc de o generaţie, şi-atât.

În limba română, cel puţin până acum, cuvântul „reformă” a avut toate genurile şi culorile politice posibile şi s-a conjugat întotdeauna în tandem cu un alt cuvânt celebru: „eşec”. Să îmi închipui, oare, că, de data asta va fi altfel? Pe ce bază, domnule Funeriu? Demonstraţi-mi că nu e aşa.

Gândul zilei (44)

2011-07-13T10:06:00.002+03:00

Capitalismul a fost întotdeauna un eşec pentru clasele de jos. Acum, el începe să eşueze şi pentru clasa de mijloc.
(Howard Zinn)

Americanii îi dau dreptate lui Boc!

2011-07-11T19:13:00.000+03:00

Ia uite ce au mai descoperit americanii ăştia: cică, dacă primeşti bani, creşte riscul de a muri. Cu cât primeşti mai mulţi bani, cu atâta-i mai mare riscul. Şi dacă nu primeşti nimic, nu ai niciun risc!

Minunat studiu, straşnică concluzie! Acu’ înţeleg de ce-a tăiat Boc salariile bugetarilor, ca să le prelungească viaţa. Fiindcă, judecaţi dumneavoastră, ce câştig poate fi şi ăsta: îi tai unui bugetar 25% pentru un an, şi el, ca răspuns, mai ia zece ani pensie? Nu, nu, la mijloc nu a fost niciun calcul economic, a fost doar un cadou al domnului Boc.

Aşa, că dragi părinţi, încercaţi să vă determinaţi copiii să înveţe mai mult şi mai bine, fiindcă, oricum, asta nu îi va face să câştige nimic în plus, dar le va prelungi, în schimb viaţa! Succes!