luni, 31 octombrie 2011

Hărţuirea la locul de muncă

În România, în condiţiile actuale, numărul celor pentru care serviciul reprezintă o corvoadă, al celor care se simt exploataţi, marginalizaţi, umiliţi, discriminaţi la locul de muncă, al celor care îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu fără vlagă, fără interes şi, de multe ori, şi fără speranţă, este dramatic de mare. Condiţiile crizei, disponibilizările masive, oportunităţile de muncă din ce în ce mai mici, datoriile acumulate în trecut, responsabilităţile familiale etc. sunt factori care i-au făcut pe oameni să accepte condiţii de muncă din ce în ce mai grele, mai obositoare, un program de lucru din ce în ce mai încărcat, cu din ce în ce mai multe activităţi/ore suplimentare, salarii din ce în ce mai mici şi, nu în ultimul rând, comportamente din ce în ce mai abuzive ale şefilor şi conducătorilor ierarhici. De aceea, mulţi, foarte mulţi români ar putea considera că sunt hărţuiţi la locul de muncă. Sunt sau nu românii hărţuiţi la locul de muncă?

Da şi nu, depinde de ce semnificaţie acordăm acestui cuvânt. Nu orice comportament abuziv al şefului constituie hărţuire la locul de muncă. De regulă, comportamentele abuzive ale şefilor sunt consecinţa unei pregătiri manageriale deficitare şi al unui stil de management de forţă, bazat pe stressul subordonaţilor. Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a fu Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a funcţionat perfect (?!). Un astfel de manager crede sincer că singura strategie fezabilă pentru a-i determina pe angajaţi să fie mai eficienţi (?!) este să-i ţii într-un stress permanent, să-i tratezi într-o manieră umilitoare, să le reaminteşti mereu, de o manieră cât mai directă şi lipsită de echivoc, „cine-i şeful” şi cât de mare este puterea sa etc. Dar, repet, un astfel de stil de management nu este hărţuire!

Hărţuirea este o formă de agresiune mult mai perfidă, mai rece, mai ipocrită, decât cea prezentată anterior. Hărţuirea la locul de muncă este întotdeauna o manifestare a jocului de putere din organizaţia respectivă, este instrumentată întotdeauna de şeful respectivei instituţii/structuri/departament, în complicitate cu anumite persoane din instituţie (şi uneori, din afara instituţiei) – managementul bazat pe stress nu presupune existenţa aproape obligatorie a acestor complicităţi – şi este îndreptată întotdeauna împotriva unei singure persoane, urmărindu-se eliminarea sa din organizaţie/instituţie (la nevoie, chiar eliminarea sa fizică, sau punerea într-o situaţie în care să nu-si mai poată exercita niciodată anumite prerogative: o boală incurabilă, detenţia, defăimarea irevocabilă etc.). Cum, de multe ori, „ţinta” este o „persoană cu greutate”, liderul informal al unui grup mai mult sau mai puţin contestatar, „execuţia” victimei se poate solda şi cu „victime colaterale”, dar, repet, hărţuirea este îndreptată, la un moment dat, împotriva unei singure persoane.

Care sunt motivele care îl determină pe hărţuitor să procedeze astfel?

Primul şi cel mai important motiv este structura psihologică a hărţuitorului. Acesta este o persoană slabă, egocentrică, ipocrită, perversă. Aceste caracteristici sunt parte înnăscute, parte dobândite pe parcursul experienţei de viaţă, din prima copilărie şi ulterior, dar aproape niciodată imputabile victimei. Hărţuirea are multe caracteristici asemănătoare vânătorii din lumea reală: e absurd să ne întrebăm de ce leul este crud, sângeros şi viclean – e aşa, fiindcă aşa e, fiindcă nu poate fi altfel, fiindcă este predeterminat genetic să fie carnivor, să se hrănească cu carnea şi sângele victimelor sale, aceasta e „natura” lui, iar „uciderea” cu sânge rece a victimei nu e nici rea, nici bună, e naturală, sau „în firea lucrurilor”. Dacă privim, însă, lucrurile, din punctul de vedere al victimei, vânătoarea nu mai este un lucru atât de „natural”, în orice caz, nu atât de „natural” încât s-o accepte „cu braţele încrucişate” – deşi, de multe ori, asta chiar se întâmplă, atât în „junglă” cât şi în „civilizaţie”: victimele îşi acceptă soarta pasiv. Uneori, victima e atât de puternică încat nu doar că scapă cu viaţă, dar mai aplică prădătorului o corecţie severă. Putem vorbi, aşadar, de un anumit pattern al hărţuitorului, de o predeterminare genetică şi socială a sa, hărţuitorul este şi rămâne hărţuitor chiar şi atunci când circumstanţele nu-i permit acest lucru, exact aşa cum un animal de pradă rămâne animal de pradă chiar şi atunci când doarme!

Al doilea motiv important este reprezentat de circumstanţe. Ca şi în lumea reală, hărţuitorul nu va ataca decât atunci când va avea o „victimă” în faţă, şi când va avea o poziţie favorabilă faţă de aceasta.

În firme şi organizaţii, de multe ori, agresiunile şi abuzurile sunt reciproce, adică nu doar „şeful” este abuziv cu subordonaţii, ci şi aceştia cu el. Abuzul subordonaţilor poate lua forme evidente, sau mai subtile (mici întârzieri, îndeplinirea aproximativă a sarcinilor de lucru, mici sabotaje, „uitarea nevinovată” a unor informaţii etc.), astfel încât, uneori, de cele mai multe ori, şi şeful se simte, la sfârşitul zilei de lucru, la fel de prost, la fel de sfârşit, ca şi subordonaţii săi. Dar, dacă în cazul unui management defectuos putem vorbi de astfel de interacţiuni reciproce, în cazul hărţuirii nu există niciodată aşa ceva. Hărţuitorul, persoana a cărei structură psihologică este aceea de hărţuitor, nu va declanşa niciodată un atac direct împotriva şefului său, decât, poate, în momentul în care are informaţia că, oricum, „zilele şefului sunt numărate”, când, da, ar putea poza într-un dizident şi un opozant al acestuia. Aşadar, orice „afront” adus „şefului” din partea unui subordonat nu este un act de hărţuire, ci mai degrabă, de „revoltă” (justificată sau nu).

Aşadar, hărţuitorul atacă întotdeauna de sus în jos, şi niciodată invers.

Tot legat de circumstanţe, vorbim de „calitatea” victimei. Aşa cum un bivol „tulbură” mai mult minţile unui leu decât un biet iepuraş, tot astfel, hărţuitorul este „stimulat” de diverse caracteristici ale victimei: „dimensiune”, reputaţie, calitate profesională etc. Prădătorii apreciază foarte mult „trofeele”.

Aşa cum un prădător din lumea animală simte nevoia de a vâna nu doar atunci când securitatea fizică sau alimentară îi este ameninţată, ci şi pentru „menţinerea tonusului”, tot astfel un hărţuitor uman va avea tot timpul o ţintă reală sau „de antrenament”, chiar şi în condiţiile în care eliminarea ţintei „de antrenament” nu îi va aduce niciun fel de avantaje.

În lumea animală, atacul prădătorului este precedat de o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de „pândire” a victimei. De regulă, prădătorii din lumea animală au un spirit de observaţie deosebit, şi mizează foarte mult pe surpriză şi viteză. Lupta directă, în câmp deschis, precum şi urmărirea îndelungată nu sunt deloc avantajoase pentru un prădător, de aceea, acesta va face tot ce este posibil pentru a le evita.

Hărţuitorii de la locul de muncă procedează similar, de aceea, cu cât „lupta” se prelungeşte mai mult, cu atât cresc şansele victimei, şi, de asemenea, cresc şansele şi când sunt scoase în evidenţă anumite caracteristici ale confruntării, prin mediatizarea cazului. Atenţie, însă, de multe ori, media, din goană de senzaţional, poate face mai mult rău victimei!



În lumea animală, pentru ca un animal să poată juca rolul de „pradă” pentru un prădător trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi:
  1. Să aparţină altei specii, sau să fie „atipic”. În general, fenomenul de canibalism este rar în lumea animală, dar nu inexistent. De aceea, prădătorii vor evita, în general, să atace membrii aceleiaşi specii, sau vor ataca exemplarele „monstruoase” (bolnave, cu diformităţi, cu aspect diferit etc.)
  2. Rivalitatea şi concurenţa pe resurse. În această situaţie, animalele atacă pe toţi cei care le încalcă „teritoriul”, fie că sunt sau nu diferiţi. 
  3. Teama. Uneori, animalele atacă de teamă, pentru a nu fi ele însele atacate.
Hărţuitorii din lumea reală atacă din exact aceleaşi trei motive:
  1. Atipicitatea. În general, inconştient sau nu, managerii încearcă să creeze o organizaţie „după chipul şi asemănarea lor”, chiar dacă asta se traduce printr-o limitare a opţiunilor, o descreştere a productivităţii etc. De multe ori, managerii impun norme formale (regulamente), alteori normele sunt informale. De multe ori, normele informale sunt reflectarea unei personalităţi tiranice a şefului. Ca exemplu de norme informale, expresie a unei astfel de personalităţi dictatoriale a şefului, sunt cele cu privire la unele aspecte interzise expres prin legile ţării şi care, prin urmare, nu pot fi introduse în documentele organizaţiei. Ele se referă la interdicţii de natură religioasă, etică, sexuală, vestimentară etc. Interdicţiile informale pot fi deosebit de puternice în instituţiile publice, si, mai cu seamă, în cele din domeniul educaţiei, sănătăţii etc.
  2. Rivalitatea. Promovarea în sistemul public se face, de regulă, pe motive care nu au nimic de-a face cu pregătirea profesională, cu performanţa demonstrată, sau cu alte aspecte mai mult sau mai puţin obiective. Indiferent de cât de mult s-ar strădui unii să arate că acest lucru nu este adevărat, sau oricât de mult s-ar strădui să-l modifice (?!), adevărul este că, în general, promovarea în sistemul public se face pe criterii clientelare, de obedienţă politică – excepţiile confirmă regulă. De regulă, profilul psihologic al hărţuitorului se combină perfect cu cel al pupincuristului de carieră, astfel că, de obicei, nu-i este prea greu să obţină numirea în postul vizat, chiar atunci când niciun motiv obiectiv, de performanţă profesională, nu ar justifica acest lucru. Faptul că este numit, că ocupă postul de conducere respectiv, nu îi conferă automat, si competenţele necesare, iar hărţuitorul ştie foarte bine asta. Ca urmare, el se va teme permanent, de anumite „comploturi” puse la cale de rivalii săi, şi va căuta să-i elimine, prin orice mijloace. Hărţuitorul va tolera în jurul său numai persoane incapabile şi obediente. 
  3. După cum am arătat, hărţuitorul simte teamă chiar şi atunci când nimic nu justifică acest lucru, vede rivali acolo unde nu sunt, şi acţionează în consecinţă.
Prezenţa unui hărţuitor în fruntea unei instituţii/organizaţii are un efect devastator asupra acelei instituţii, pentru că hărţuitorul distruge şi îndepărtează cea mai valoroasă resursă a organizaţiei: resursa umană. Faptul că performanţa instituţională este mai greu de identificat şi apreciat în mediul public – bazat pe servicii oferite populaţiei – decât în mediul privat, unde economicul are un cuvânt mult mai greu de spus, este explicaţia faptului că, în mediul public fenomenele de hărţuire sunt mult mai frecvente, în timp ce în mediul privat are o incidenţă mai ridicată managementul bazat pe stress. În cazul unui mediu economic, acţiunile unui şef hărţuitor se concretizează imediat în cheltuieli nejustificate, slabă eficienţă economică şi, în cele din urmă, faliment (mai repede, chiar, decât în cazul managementului bazat pe stress), în timp ce în mediul public, preţul ineficienţei instituţionale este plătit de „beneficiari”, fie că aceştia sunt elevi – în cazul instituţiilor educaţionale, pacienţi – în cazul instituţiilor medicale, etc.

Arătam că unul din cele mai importante motive care pot sta la baza declanşării unei hărţuiri la locul de muncă este cel reprezentat de atipicitatea victimei, aceasta putând însemna, după caz, o credinţă religioasă „necorespunzătoare” sau absenţa oricărei credinţe, o orientare sexuală „necorespunzătoare”, apartenenţa la un anumit grup etnic etc. Cu toate acestea, cel mai puternic argument de atipicitate este reprezentat de  atitudinea onestă, dar critică, a victimei. Societatea românească, în ansamblul ei, este extrem de reticentă la aşa ceva. Şi aici nu este vorba (doar) de atitudinea unui şef incompetent, ci de a societăţii în general!

Vă aduceţi aminte prima explicaţie oferită de preşedintele Băsescu atunci când a fost pus în faţa filmului în care era prezentat lovind un copil? Nu, în primul moment, nu a negat fapta, asta s-a întamplat mult mai târziu, după ce a putut analiza în detaliu consecinţele unei atitudini sau ale alteia. În primul moment a spus: „o fi făcut el ceva, o fi vorbit urât”. Din nefericire, acest mod de a judeca lucrurile este caracteristic poporului român şi este un factor care ne ţine, încă extrem de departe de valorile culturii şi civilizaţiei europene. Sigur, când cineva este hărţuit, iar hărţuirea se concretizează într-un tratament discriminatoriu, într-o decizie ilegală etc., nu puţini sunt cei care, fără a se obosi să mai judece faptele, exclamă: „ei, o fi făcut ceva rău”. Şi chiar atunci când victima îşi prezintă, de o manieră strălucită, argumentele, tot vor fi fiind şi din cei care să exclame în continuare: „păi, n-am zis eu c-a făcut ceva rău, uite, uite e ...”, şi acum depinde, după caz: ateu (ba nu, satanist), sau pervers, sau ţigan, sau mai ştiu-eu-cum. Dar, de fapt, şi aceste „păcate” se mai pot ierta, dar să ai „gură mare”? Asta, nu, nu se poate ierta, nicicând, niciodată, astfel că victima poate ajunge în situaţia ingrată de a fi luată la refec chiar de cei mai apropiaţi prieteni, colaboratori, rude etc.: „cine te-a pus să vorbeşti / să scrii ...”. 

În general, hărţuitorii sunt înzestraţi cu o oarecare charismă şi pot trece, de multe ori, ca persoane „seducătoare”. De fapt, modul în care hărţuitorul ştie să opereze cu „emoţiile” unui anumit public este o componentă esenţială a „meşteşugului” ocupaţiei sale. Când un patron spune angajatului său: „stai la lucru cât vreau eu, iar dacă nu-ţi convine, te dau afară”, sigur avem de-a face cu un şef abuziv, cu un management bazat pe stress, dar nu pe o hărţuire. Nu e hărţuire, pentru că şeful este vizibil, îşi asumă identitatea, spune foarte clar „eu vreau”, „eu decid”, şi altele asemenea, acţionează, aşadar, frontal, pe câtă vreme hărţuitorul „stă la pândă” şi „învăluie”. Managerul abuziv din exemplul de mai sus este puţin impresionat de „impresia artistică” pe care o lasă, la o adică spune tuturor subordonaţilor acelaşi lucru, pe când hărţuitorul trebuie neapărat să lase o „impresie pozitivă”. Hărţuitorul adoră să pară concesiv şi îngăduitor, dar în acelaşi timp, „încărcat de responsabilitate”. El nu ia niciodată vreo decizie de sancţionare fiindcă „aşa vrea muşchii lui”, nu el face asta doar pentru că „e nevoit”, „e de datoria sa”, dar, „în sinea lui” (?!), el regretă „situaţia în care s-a ajuns”, îl compătimeşte pe angajat etc. Fireşte, hărţuitorul este un cabotin, ce altceva ar putea fi?

Care sunt etapele hărţuirii?

După alegerea victimei, aceasta trebuie să devină „receptivă”, aceasta însemnând o anumită diponibilitate pentru „a greşi”, la „indicaţiile” şi presiunile hărţuitorului, sau din „proprie iniţiativă”. Oricum, „cu vinovăţie” (că altfel nu mai poate fi sancţionată!!).

Pentru aceasta, hărţuitorul adoptă atitudine voit iraţională şi discontinuă, concretizată prin episoade „fierbinţi” sau „glaciale”, de natură să destabilizeze mental victima, care începe să se îndoiască de ea însăşi. Astfel, de exemplu, hărţuitorul pozează, alternativ, atât în „persecutorul” victimei, cât şi în „salvatorul” sau „învăţătorul” ei: victima a întocmit, astăzi, un document, bineînţeles, în mod greşit (deşi este identic cu cel întocmit ieri), şi, prin urmare, pentru a nu fi sancţionată, dar şi pentru a învăţa, trebuie să-l corecteze de îndată; când face acest lucru, procesul se reia, până într-un final când hărţuitorul devine extrem de conciliant şi acceptă documentul în formă iniţială, cu condiţia ca, totuşi, victima, să înveţe să-l întocmească „corect”. În funcţie de „talentul artistic” de care dispune, hărţuitorul se poate plânge de tot felul de lucruri, inclusiv de maniera în care este tratat de victimă, dar nu numai, de cât de mare este volumul de muncă pe care trebuie să-l susţină, şi de cât de „nerecunoscătoare” este victima etc. Scopul acestor „reprezentaţii”, făcute sau nu în prezenţa victimei, este dublu: pe de o parte, „captarea bunăvoinţei” celorlalţi, care „trebuie să înţeleagă” că victima are, într-adevăr, „o problemă”, precum şi culpabilizarea victimei, care trebuie „pregătită” în aşa fel încât să ajungă să se simtă ea însăşi vinovată într-o situaţie din care nu înţelege mai nimic.

Odată ce această etapă a fost realizată, tot ceea ce rămâne de făcut este declanşarea „atacului final” care trebuie să aibă ca efect îndepărtarea victimei din organizaţie. În acest moment, nu mai contează temeinicia acuzaţiilor care se aduc victimei, nu contează nici articolele sau paragrafele de lege invocate pentru justificarea sancţiunii, pentru că, la o analiză cât de cât atentă, se constată o discrepanţă ca de la cer la pământ între adevăr şi ceea ce este prezentat ca adevăr. Tot ceea ce contează este starea psihică a victimei, care se confruntă cu o atitudine reprobatoare din partea colegilor, prietenilor, cunoscuţilor, îşi asumă o parte din vină, are, prin urmare, o stare psihică extrem de proastă, marcată de episoade de deznădejde, de neîncredere totală şi, prin urmare, abandonează orice demers de dobândire a dreptăţii, se abandonează disperării, se prăbuşeşte total, cel puţin pentru o perioadă suficient de lungă pentru a pierde orice termen legal de reacţie.

Despre modul practic în care se realizează hărţuirea, voi mai avea, cred, ocazia, să vorbesc. Acum vorbesc puţin despre mine si despre cazul meu.

Nu am fost niciodată, cu adevărat, interesat de astfel de practici, până când nu am căzut eu însumi victimă unei astfel de practici. În timpul liber care a apărut, astfel, împotriva voinţei mele, am început să pregătesc apărarea şi, bineînţeles, contraatacul. Am fost, şi sunt, în continuare, interesat atât de aspectul legal al problemei, cat mai ales de aspectul psihologic: să înţeleg, în primul rând, ce mi se întâmplă, şi din ce cauză, care sunt rolurile diverselor persoane şi grupuri de interese etc. Am citit, în această perioadă - ei, am frunzărit, am extras ceea ce m-a interesat, n-am citit în întregime, „literă cu literă”, dar urmează – două cărţi, şi anume: Nelson Bouchard – Rezolvarea problemelor la serviciu, Ed. Polirom, 2006, şi Patrick Légeron – Cum să te aperi de stress, Ed. Trei, 2003. Sunt lucruri foarte interesante, idei deosebite, şi care se potrivesc „ca o mănuşă” situaţiei mele.

În plan practic, asta înseamnă următoarele lucruri:
  1. Că înţeleg perfect ceea ce mi se întâmplă, mă rog, în aspectele esenţiale, ceea ce este fatal pentru hărţuitor, care mizează, în mod decisiv, tocmai pe neînţelegerea situaţiei mele.
  2. Că am un tonus moral excelent, sunt conştient că nu sunt vinovat cu absolut nimic, şi pregătit să-mi expun argumentele într-o manieră extrem de clară şi convingătoare în faţa IŞJ – acu’, evident, depinde şi de faptul că vor dori sau nu să mă asculte, că vor dori sau nu să înţeleagă aceste argumente ... mă rog, sunt mai multe aspecte, dar
  3. Sunt perfect pregătit şi pentru un eventual eşec în faţa I.Ş.J. şi, evident, merg mai departe, nici nu se poate pune problema în alt mod.
Cam asta e. Cred că voi mai scrie despre hărţuire la locul de muncă, sunt lucruri foarte interesante, pe care ar trebui să le cunoască, zic eu, cât mai multe persoane care sunt sau ar putea fi supuse unei hărţuiri la locul de muncă.

Şi, poate, cine ştie, la un moment dat, se va produce o „revelaţie”, o „iluminare” la nivelul mentalului colectiv, în aşa fel încât să înţeleagă cât mai mulţi oameni că „a fi acuzat” nu e totuna cu „a fi vinovat”, că „a fi sancţionat” nu implică, în mod necesar, şi o culpă, mai mult, că „a nu face” sau „a nu zice nimic” poate reprezenta, de multe, de foarte multe ori, o vinovăţie reală, că nu răutatea celor răi e ceea ce ne distruge şi ne otrăveşte vieţile, ci indiferenţa, nepăsarea sau chiar tăinuirea celor buni. Poate că, într-o zi, nimeni nu-şi va mai aminti de proverbul cu capul pe care nici sabia nu-l taie ... poate ...

Pentru azi am scris destul.

4 comentarii:

  1. Ce s-a intamplat la comisia de audiere?

    RăspundețiȘtergere
  2. http://costelgilca.wordpress.com/2009/01/07/prima-actiune-privind-hartuirea-la-locul-de-munca/

    RăspundețiȘtergere
  3. va rugam sa ne lamuriti despre ce comisie e vorba, suntem in situatie asemenatoare.
    va multumim

    RăspundețiȘtergere