Despre „hulă” şi „blasfemie”. Aici şi în Europa

Undeva, pe scena unui teatru foarte bine-cunoscut, dintr-un oraş foarte bine-cunoscut, capitala unei ţări europene foarte bine-cunoscute, o trupă de actori joacă o piesă nonconformistă. Spre finalul piesei, este „profanată” imaginea Mântuitorului, chipul său fiind acoperit cu excremente. Nu cunosc subiectul piesei, dar, probabil, aceasta nu este singura manifestare blasfemică, ci, mai degrabă, apogeul.

E cât se poate de firesc ca o piesă cu un asemenea subiect să stârnească aprige controverse. Este cât se poate de firesc ca unii să se simtă ultragiaţi, să condamne piesa, să înjure autorul, regizorul, actorii etc. Dar, trebuie să înţelegem un lucru: reprezentaţiile au avut loc pe scena unui teatru, adică într-un loc unde nu ajungi, pur şi simplu, din întâmplare, sau fiindcă pe-acolo trece cel mai scurt drum spre casă sau serviciu. Nu, un teatru e un loc unde ajungi conştient, căutând, pur şi simplu ceva, plătind chiar un anumit preţ pentru a putea asista la reprezentaţie etc. A, că, poate ceea ce vezi nu-ţi place, e altceva, nu ai decât să te ridici şi să pleci.

Nu astfel au procedat nişte – cum să le spun? – fanatici creştini. După ce, de-a lungul mai multor zile, au organizat demonstraţii împotriva evenimentului cultural respectiv, într-o seară au reuşit să intre în incinta teatrului şi au atacat actorii şi spectatorii, aruncând în ei cu ouă şi alte obiecte urât mirositoare. Au fost atacate şi persoane care încercau să intre sau să iasă din clădirea teatrului. Poliţia a acţionat prompt, arestându-i pe protestatari.

Bun. Hai să vedem ce-i cu chestia asta. Sunt convins că peste trei sferturi dintre români ar exclama indignaţi: Ce, l-au mânjit pe Iisus Hristos cu căcat? Nu se poate, ăştia trebuiau împuşcaţi!

Da, într-o Românie cretinopată, trei sferturi dintre locuitori aşa gândesc. Numai că lucrurile nu stau deloc aşa, iar intervenţia poliţiei a fost şi morală, şi corectă, din punct de vedere legal. Incidentele au atras atenţia chiar şi a primarului capitalei franceze, Bertrand Delanoë, care s-a arătat „consternat” de reacţia violentă a acestor talibani creştini. Mai mult decât atât, chiar instituţia considerată a fi lezată prin acţiunea teatrului a reacţionat oficial, condamnând, prin vocea cardinalului Andre Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Franţa, acţiunea grupului de protestatari, arătând că acesta acţionează autonom, în numele Bisericii Catolice, dar fără niciun mandat din partea acesteia.

Da, astfel de reacţii precum cea a primarului Parisului sau a arhiepiscopului de Paris fac parte din normalitatea unei lumi cu adevărat democratice, civilizate şi laice, unde separaţia dintre stat şi biserică este efectivă, şi nu doar clamată, precum în România. În România, în schimb, un primar „vigilent” cere, şi chiar şi obţine, destituirea unui profesor pe motive de „hulă” – el le numeşte, delicat, „opinii extremiste periculoase”, dar e clar că e vorba de „blasfemie” şi de nimic altceva – precum şi din motive „estetice” – „fotografii şi comentarii indecente” – unde? ţineţi-vă bine – pe „blogul personal”. Adică într-un loc perfect asemănător sălii de teatru: ce dracu’ cauţi dacă nu-ţi place piesa (respectiv ce scrie autorul blogului)? Poliţia nu intervine, primarul e bine-mersi, aşişderea şi conducerea şcolii, singurul păgubit – deocamdată – e proprietarul blogului, care, momentan, şi-a pierdut locul de muncă. 

Ha, ha! E evident că lucrurile nu se vor opri aici. Joi, 3 noiembrie, îmi „pledez” cauza în faţa Colegiului de Disciplină al IŞJ, unde, sper eu, voi găsi oameni mai „open-minded” decât cei care m-au sancţionat ILEGAL. Eu trebuie să „compar” şi nu adevăraţii vinovaţi, cei care, în dispeţul tuturor normelor morale şi, mai ales, în dispreţul LEGII, m-au sancţionat pentru utilizarea unor drepturi fundamentale, prevăzute în Constituţia României, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, într-o mulţime de legi şi acte normative! Ei, nu-i nimic, asta este, aşa se aplică legea în România!

Şansa mea, şi cred că nu doar a mea, este că România este cam la jumătatea distanţei dintre Franţa şi Iran sau Afghanistan, poate mai aproape de Franţa. Asta din punct de vedere geografic, fiindcă, din alte puncte de vedere: politic, cultural etc., ar trebui să fim mult-mult mai aproape de Franţa, de Europa, în general. Numai că ... numai că ştim cu toţii cum stau lucrurile, şi ştim prea bine de ce tot ne privesc unii şi alţii chirâş atunci când vine vorba de justiţie – şi nu numai de justiţie. Personal, nu cred că am cum să pierd această cauză. Nu am cum, pur şi simplu. Da, IŞJ ar putea menţine sancţiunea aplicată de şcoală. Da, aş putea pierde şi în justiţie. Aş putea pierde în prima fază, şi aş putea pierde şi în recurs, ce nu e posibil în România, mai ales când vine vorba de justiţie? Dar, îmi este cu totul imposibil să cred că o astfel de decizie ar putea fi susţinută până la capăt.

Sunt relaxat şi încrezător. Ar trebui să fiu altfel? Din punctul meu de vedere, războiul pe justiţie e deja câştigat, singura miză care a rămas e cea psihologică (?!).

Psihologic sunt, însă, foarte robust.