luni, 18 ianuarie 2010

Inventatorul

Astăzi m-am hotărât să scriu ceva ce nu are nicio legătură cu politica. Am auzit şi eu că domnul Stroe a câştigat colegiul 1 la o diferenţă considerabilă faţă de contracandidatul său, dar, deocamdată, nu ştiu cum să interpretez acest lucru şi cum mă va afecta în mod direct. Pentru azi am pregătit, însă, o poveste de un cu totul alt gen.

Pe islazul de la marginea orăşelului se strânsese puhoi de lume. Se adunaseră tineri şi bătrâni, femei cu prunci, dar şi mulţime de oficialităţi: primarul, câţiva consilieri, vreo doi judecători, directorul gimnaziului şi cel al muzeului din localitate, prefectul judeţului, vreo doi miniştri, ziarişti, câţiva afacerişti locali şi o mulţime de gură-cască pe care cei câţiva jandarmi nu prea reuşeau să îi determine să îşi ocupe locurile rezervate. În acea zi, la marginea micului orăşel de la poalele munţilor avea să aibă loc un eveniment cu adevărat memorabil. Un concetăţean de-al lor inventase o maşinărie cu ajutorul căreia intenţiona se se ridice de la sol şi să zboare asemeni păsărilor. Puţini erau cei care îşi imaginau că evenimentul va avea loc, cu adevărat, mai ales că aşa-zisul inventator era destul de cunoascut în localitatea ca fiind un om cu „mâini de aur”, dar fără multă şcoală şi puţin nebun.

Despre inventator se ştiau si se povesteau multe, încă din perioada când era un ţânc. Tatăl său, acum decedat, fusese un om cu stare, mare negustor, cu avere şi cu servitori, dar pe fiul său îl retrăsese de la şcoală după ce terminase patru clase şi-l dăduse pe lângă un cioban, să-nveţe şi el o meserie, deoarece mai mulţi dascăli îi spuseseră că nu e bun de şcoală şi nu are niciun rost să mai cheltuiască zadarnic cu dânsul. Mai mult decât atât, puştiul făcuse şi acasă o mulţime de năzbâtii care făcuseră înconjurul localităţii şi iscaseră hohote batjocoritoare, astfel că săracului om nu-i mai rămăsese de făcut decât să-l îndepărteze de-acasă, să-l trimită la stână, unde putea să facă orice, că n-ar fi ajuns decât de râsul celorlalţi ciobani, nicidecum al întregii comunităţi.

Una din cele mai cunoscute năzbâtii fusese un cărucior la care înhămase motanul ... auzi, să înhami motanul la căruţă, o asemenea prostie nu mai auzise nimeni în zonă. La vârsta când alţi copii nu pridideau niciun efort pentru a-şi ajuta părinţii în gospodărie, flăcăiaşul nostru făcea trăsură pentru motan! Altă dată, puştiul a meşterit un oblon care, chipurile, se închidea singur când începea să plouă şi se deschidea când era vreme frumoasă. Oblonul ar fi trebuit să colecteze apa care se scurgea de pe şindrilă în timpul ploii şi, astfel, să se închidă singur, iar apoi, cand apa s-ar fi evaporat, să se deschidă, de asemenea, singur. Numai că oblonul nu s-a închis deloc atunci când a venit ploaia, şi a trebuit să fie închis manual, iar mai apoi, din cauză că lemnul a stat mult timp în apă, s-a umflat şi nu a mai putut fi deschis decât cu forţa. Cu atâta forţă, încât, pur si simplu, a fost distrus. O altă ispravă a fost un sistem de hrănire automată a păsărilor. Pentru a obţine o porţie de boabe, pasărea trebuia lovească cu ciocul într-un anumit loc ... dar, vă daţi seama, sistemul nu a funcţionat nici măcar experimental. Şi multe, şi multe alte isprăvi de care oamenii îşi mai aduceau sau nu aminte.

Se povesteşte, apoi, că, odată, la şcoală, învăţătoarea le arătase copiilor un măr şi îi întrebase ce culoare au merele. Toţi copiii au spus că roşii, pentru că mărul învăţătoarei era roşu, numai un băiat, cel mai bun din clasă, şi care, între timp ajunsese primar, spusese, cu multă înţelepciune, că merele pot fi şi galbene. Învăţătoarea fusese foarte mulţumită de răspunsul său şi subliniase că, într-adevăr, mărul din mâna sa era roşu, dar cel desenat în carte era galben şi, într-adevăr, merele sunt fie roşii, fie galbene, fie verzi, dacă nu sunt coapte, fie chiar jumătate roşii şi jumătate galbene sau verzi, dar niciodată albe sau albastre, sau de alte culori. Ei bine, atunci eroul nostru, inventatorul de mai târziu se ridicase în picioare şi spusese că toate merele sunt, întotdeauna albe, ceea ce a iscat, bineînţeles, un hohot de râs în clasă şi o reacţie a învăţătoarei, care a considerat că puştiul îşi bate, pur şi simplu, joc. Băiatul şi-a primit nota, dar a scos un măr din ghiozdan, a muşcat zdravă din el, apoi, arătând mărul clasei, a spus: „Priviţi, mărul meu e alb, şi aşa sunt toate merele pe care le-am văzut. Coaja, da, poate fi roşie, sau galbenă, sau verde, dar nu mărul. Mărul e, întotdeauna, alb.”

Altă dată, la o oră de stiinţe naturale, băiatul a afirmat că, pentru a curăţa un complet un cartof, sunt suficiente patru tăieturi drepte, dar nimeni nu a înţeles despre ce e vorba, astfel că puştiul a venit a doua zi cu un briceag şi a curăţat cartoful, din patru tăieturi, în aşa fel încât a obţinut un fel de piramidă triunghiulară, aruncând, bineînţeles, cea mai mare parte a cartofului. Învăţătoarea l-a certat iarăşi, spunându-i că nimeni nu taie astfel un cartof, şi acuzându-l că a vrut să deranjeze ora. Chestiunea a ajuns la director, care a hotărât ca puştiul să fie eliminat o săptămână, iar învăţătoarea să fie, de asemenea, mustrată, fiindcă permisese accesul puştiului cu briceagul la oră.

Anii trecuseră şi, o bună bucată de timp nimeni nu a mai ştiut nimic de el. Când a murit tatăl său, băiatul a moştenit averea acestuia şi a revenit în sat, dar nu s-a gândit să-i ducă mai departe meseria. Fiind acum bogat, îşi permitea să stea fără să facă, practic, nimic. Îşi umpluse casa de cărţi şi tot felul de maşinării făcute chiar de el însuşi, dar care nu serveau la nimic. Îşi mai ajuta vecinii şi cunoscuţii, atunci când era vorba să-şi repare un car, o moară sau altcceva, dar nimeni nu-l văzuse, încă, înjugând boii la căruţă şi plecând în holdă. Umbla vorba că se pricepe chiar să meşterească un ceas, dar nimeni nu ştia nimic precis, deoarece cei care aveau ceasuri erau foarte puţini şi nimeni nu îndrăznise să-i ceară ajutorul.

Mulţimea de gură-cască, adunaţi ca la panaramă, începuseră să mustăcească. Ciudata maşinărie fusese adusă în trei căruţe şi inventatorul începuse să o asambleze, chiar acolo, pe islaz, pe un dâmb sau pe o ridicătură în mijlocul câmpiei. Unii, mai curioşi, apucaseră chiar să atingă părţi ale ciudatei maşinării, sau doar să le vadă mai de aproape, şi îşi dădeau cu părerea că nici măcar un legănuş pentru un copil nu s-ar fi putut face cu şipcile acelea, atât erau de subţiri şi de fragile, darmite nu ştiu ce maşină care să zboare asemeni păsărilor. Unii spuneau, chiar, că, la sfârşitul „demonstraţiei”, concetăţeanul lor urma să fie arestat şi aruncat în temniţă fiindcă - nu-i aşa? - nu-i puţin lucru să pui pe drum atâtea obraze subţiri, de la o aşa mare depărtare. Alţii mai spuneau, citând nu-ştiu-ce călugăr şi om învăţat, că o asemenea maşinărie nu are cum să zboare decât dacă-i lucrătură diavolească şi că, dacă, într-adevăr, aparatul se va ridica de la pământ, cel mai bine ar fi ca omul să fie imediat arestat, ca niciun tânăr să nu mai fie vreodată tentat să se gândească la asemenea „exhibiţii” şi să-şi frângă gâtul. Una peste alta, mulţimea adunată aştepta, cu o satisfacţie aproape nedisimulată ca omul să greşească şi să i se întâmple ceva rău, să se prăvălească precum un sac cu cartofi, cu tot cu ciudata sa maşinărie şi să ajungă bătaia de joc a târgului, care de mult nu mai avusese un motiv aşa de întemeiat de batjocură şi băşcălie.

Veni şi momentul în care omul se urcă în aparat. Mulţimea îl urmărea cu răsuflarea tăiată, pândind momentul în care va putea să râdă şi să se distreze după poftă. Patru cai au fost înhămaţi şi au început să tragă de aparat. La un moment dat, ceea ce părea de necrezut, s-a întâmplat, şi anume drăcovenia s-a înălţat la vreun metru deasupra pământului şi, apoi, după ce caii au fost lăsaţi slobozi, şi-a continuat zborul, reuşind să se înalţe, după câteva clipe, deasupra capetelor lor şi să plutească în văzduh. Mulţimea de gură-cască, oameni evlavioşi şi cu firca lui Dumnezeu, îşi făceau acum cruce şi îşi scuipau în sân, pândind momentul în care, după cum spusese părintele, concetăţeanul lor avea să fie pedepsit pentru nemaipomenita sa îndrăzneală. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat, după vreo patru sau cinci minute de zbor, maşinăria a revenit la sol şi, deşi s-a zdruncinat zdravăn, nu s-a frânt şi omul a coborât teafăr şi nevătămat. În acel moment, din piepturile a mai mulţi flăcăi s-au auzit chiote de veselie, iar alţii au început să aplaude frenetic. La urma-urmei, ceea ce se întamplase era un lucru cu totul nemaivăzut şi nemaiauzit şi meritul era şi al concetăţeanului lor, dar şi al oraşului, în întregime, şi al fiecăruia în parte.

Demonstraţia se încheiase şi primarul a găsit de cuviinţă să-şi invite înalţii oaspeţii mai de seamă la o gustare frugală. Bineînţeles, şi omul nostru a fost invitat la respectiva agapă, care nu semăna câtuşi de puţin cu o gustare frugală. Mâncăruri alese şi vinuri scumpe au fost aduse în faţa mesenilor înfometaţi, iar lichidul auriu sau roşiatic a făcut limbile să se dezlege destul de repede şi, poate, mai mult decât era necesar. Încet-încet, comesenii s-au împărţit în grupuri şi fiecare grup discuta problemele arzătoare la ordinea zilei. Astfel, primarul, prefectul, cei doi miniştri şi câţiva dintre consilierii locali discutau despre preţul grânelor, despre scandalurile politice din capitală şi despre cea mai bună strategie în viitoarea campanie electorală. La un moment dat, unul dintre afaceriştii locali, infiltrat, cine ştie cum, în acel grup, a spus că, în ziua aceea avusese loc un eveniment absolut memorabil şi că, probabil, ar trebui investiţi ceva bani pentru ca inventatorul nostru să îşi perfecţioneze aparatul. Prefectul judeţului a răspuns că, fără îndoială, a fost un eveniment foarte interesant, dar fondurile sunt insuficiente şi, în niciun caz, nici judeţul şi nici ministerul nu au bani de irosit cu aşa ceva. Mai mult decât atât, prefectul a făcut o observaţie plină de bun-simţ în legătură cu o problemă ridicată mai înainte de domnul primar, şi anume insuficienta colectare a veniturilor. „De ce nu ai pus, măi, taxă, pentru spectacol? N-ai văzut câţi oameni s-au strâns? Ce, crezi că n-ar fi plătit, ia socoteşte câţi bani ai fi putut strânge, că popor oricum ar fi venit”, spuse prefectul.

Din vorbă în vorbă, primarul ajunse să spună că fusese coleg de clasă cu inventatorul, în primii ani de şcoală. Povesti, de asemenea, multe dintre isprăvile din vremea aceea, din care, pe multe le cunoştea doar din auzite, iar, la un moment dat, făcu observaţia plină de înţelepciune că şi el ar fi putut, la o adică, să plăsmuiască o astfel de drăcovenie dacă ar fi avut timp să se gândească la ea şi dacă nu ar fi umblat atâta la şcoală. Dar, cum dracu’ să te gândeşti la aşa ceva când nu hălăduieşti toată ziulica cu oile, şi când la fizică ai învăţat, foarte clar, că niciun corp mai greu ca aerul nu poate zbura, punct. Ce înseamnă şi să fii ignorant, concluzionă, cu foarte mult bun-simţ, primarul orăşelului.

Omul nostru ascultase în tăcere ce spuneau unul şi altul, dar acum îşi trase scaunul mai aproape de grupul din jurul gazdei şi începu să vorbească.

„Este adevărat că nu am fost la şcoală decât câţiva ani, dar acest lucru nu m-a împiedicat, în lungile zile în care am păscut oile, să citesc toate manualele, din scoarţă-n scoarţă, şi încă multe-multe cărţi. E drept că am aflat multe lucruri din cărţi, dar şi mai multe am aflat privind cu atenţie în jurul meu. Am avut ocazia, de exemplu, să văd iarba crescând. Mergeam cu oile într-un loc şi, a doua zi reveneam în acelaşi loc, putând vedea, astfel, cât a crescut iarba peste noapte. Aţi văzut, vreodată, cât creşte iarba într-o noapte? Apoi, am asistat la multe furtuni şi am văzut cum vântul turbat ridică, fără niciun efort, nu doar frunze uscate, ci de-a dreptul, crengi sau alte obiecte mai mari. Am văzut, apoi, păsările zburând. Tare mult mi-a plăcut să mă uit la păsări. Ştiam că păsările sunt mai grele decât aerul, dar le vedeam si zburând, si asta mi-a dat ideea. Domniilor voastre, preocupaţi fiind de a sorbi pe nerăsuflate ştiinţa din cărţi şi prea ocupaţi cu afacerile sau cu dregătoria, aţi aflat vreodată timp pentru a privi, pur şi simplu, iarba crescând sau păsările zburând?”

Zicând acestea, omul nostru se înclină uşor, salută şi părăsi sala. În urma lui, după câteva clipe de buimăceală generale, comesenii continuară să discute, cu însufleţire, ceea ce îi interesa mai mult, şi anume preţul grânelor, scandalurile politice, strategia electorală şi alte subiecte serioase şi importante, nicidecum privitul păsărilor sau crescutul ierbii peste noapte.

Odată ajuns acasă, omul şi-a distrus singur ciudata maşinărie şi, peste două săptămâni, când primarul i-a propus să dea un nou „spectacol”, de data asta cu taxă, a refuzat categoric.

Mai mult decât atât, omul şi-a distrus, de asemenea, toate maşinăriile ciudate pe care le inventase, şi-a vândut toată averea şi s-a mutat într-o altă ţară, unde, după cum povestesc unii, s-ar fi apucat de negustorie, reuşind, nu în foarte mult timp, să ajungă un bogătaş încă şi mai mare decât fusese, la timpul său, tatăl lui. Oamenii spun, de asemenea, că în ţara unde s-a dus a devenit şi un mare filantrop, construind multe spitale şi o universitate care îi poartă numele, dar că niciodată nu s-a mai întors acasă şi nici nu a lăsat vreun ban moştenire vreuneia din rudele rămase acasă. Dar, astea sunt poveşti, nimeni nu poate şti nimic exact, singura certitudine care există, în clipa de faţă este că nicăieri, în istoria aviaţiei, nu apare consemnată această poveste şi numele inventatorului, astfel încât înclin să cred că oamenii din acel orăşel au inventat toată această poveste pentru a „ieşi cu ceva în faţa” vecinilor lor. Adevărul nu îl cunosc nici eu şi, poate, nu îl va afla nimeni, niciodată.

Cum probabil, nu mulţi dintre puţinii cititori ai blogului meu au avut răbdarea să parcurgă până la capăt acest text atât de insipid şi, probabil, puţintel cam lung, îi felicit în mod special şi, le promit că, în măsura în care inspiraţia mă va ajuta, voi reveni cu poveşti de acelaşi gen, fără nicio conotaţie politică, mai cu seamă dacă voi primi şi semnale în acest sens. Bunului cititor, salut!

Un comentariu:

  1. Imediat dupa Revolutie, cineva intors din (inca pe atunci) R.D.Germania, a constatat ca la noi toata lumea discuta politica, in timp ce acolo, in mediul unde se "învîrtise", oameni pareau a fi preocupaţi mai mult de preţuri.Da, ce e referitor la politica citesc in diagonală, poate pentru ca nu pot schimba nimic.
    POvestile cu si despre oameni, mi s-au parut insa interesante intotdeauna.

    RăspundețiȘtergere