Un politician respectabil

Pentru a putea funcţiona, orice organism social trebuie să se bazeze pe respectarea unor principii simple si sănătoase, cum ar fi solidaritatea activă a membrilor săi, promovarea dreptăţii şi echităţii, sprijin real acordat membrilor aflaţi în dificultate, încurajarea şi promovarea activismului, şi altele. Dacă unul sau mai multe din aceste principii este sistematic ignorat, batjocorit, pus sub semnul întrebării, rezultatul este ceea ce vedem peste tot în jurul nostru: multă sărăcie, disperare, umilinţă, nefericire. Şi multă, multă ură.

José Alberto "Pepe" Mujica Cordano este, desigur, un excentric. Este preşedintele uneia dintre cele mai avansate şi civilizate ţări de pe continentul sud-american, Uruguay. Conform datelor Transparency International, este una din ţările cu cele mai bune politici şi condiţii de muncă de pe continent, fiind, de asemenea, una dintre cele mai puţin corupte ţări din lume. Din multe puncte de vedere, Uruguay-ul este o ţară mult mai „europeană” decât însăşi Uniunea Europeană. De altfel, cca. 95% dintre locuitori sunt descendenţi ai imigranţilor de pe bătrânul continent. Uruguay-ul este cunoscută, de asemenea ca o ţară cu standarde educaţionale înalte şi servicii sociale dezvoltate, cel puţin prin raportare la vecinii săi de continent. 

În ceea ce priveşte dinamica economică, poate cel mai bine ar fi să citez o declaraţie relativ recentă a Fondului Monetar Internaţional. Ştiţi, tipii ăia care zic: „tăiaţi pensii, tăiaţi salarii” ... da, da, ăia.

Creşterea economică a Uruguay-ului a generat creşteri semnificative ale bunăstării. Venitul pe cap de locuitor, calculat în termeni de putere de cumpărare, s-a dublat în ultimul deceniu, şomajul a scăzut la un minim record, iar indicatorii sociali s-au îmbunătăţit în continuare.  Factorii-cheie care susțin această excelentă performanță excelentă sunt:  reformele politice semnificative, politicile macroeconomice prudente, politicile sociale puternice, și, în general, un mediu de susținere externă.

Deși scenariul de bază este, în continuare, acela al unei creșteri economice robuste, Uruguay ia în considerare faptul că perspectivele pe termen scurt vor fi fi modelate de evoluțiile perspectivelor globale.  Estimarea noastră este că produsul intern brut real (PIB) îşi va încetini creșterea până la 6 la sută în 2011, și chiar până la 4 la sută pe termen mediu.  Consumul privat va rămâne principalul motor de creștere economică, dar va avea o creştere mai redusă.  Mari investiții străine directe  vor susține, în continuare, creșterea economică în 2012-13.  Exporturile (...) nu vor mai fi la fel de dinamice ca și în ultimii ani, din cauza unei încetiniri economice a partenerilor comerciali-cheie ai Uruguay-ului.(...)

Sectorul financiar rămâne solid și robust, iar dezvoltarea acestuia sprijină investițiile pe termen lung și creșterea economică.  Băncile sunt lichide, bine capitalizate, cu puţine credite neperformante și în mare parte finanțate din resurse locale (...).

Perspectivele de creștere Uruguay sunt, în general, luminoase, dar aducerea lor la îndeplinire  necesită în continuare atenţie la creșterea productivității și gestionarea resurselor.

(declaraţia aparţine misiunii FMI conduse de Ulric von Erickson Allmen şi a fost făcută pe 4 noiembrie 2011).

Da ...

Ca preşedinte al Uruguay-ului, Mujica şi-a atras porecla de „cel mai sărac preşedinte din lume”. Şi asta fiindcă, deşi ales preşedinte al unei ţări care poate fi luată ca model de dezvoltare şi prosperitate economică, această, să-i zicem, întâmplare, nu i-a modificat cu nimic stilul de viaţă anterior. Din cei circa 250.000 de pesos uruguayeni  (≈ 12.200 $) pe care îi primeşte lunar de la locul său de muncă, circa 90% îi donează unor ONG-uri locale şi instituţii de caritate, iar restul îi foloseşte pentru a duce o viaţă simplă si austeră. El locuieşte undeva la ţară, într-o localitate numită Rincón Cerro, într-o casă modestă, în apropierea capitalei, şi continuă să-şi lucreze singur pământul micii ferme al cărei proprietar este. Cu nu locuieşte, practic, în locuinţa oficială care i-a fost pusă la dispoziţie de către stat, în calitate de preşedinte al statului, Mujica a pus, mai departe, această locuinţă la dispoziţia unor organizaţii care se oferă servicii sociale pentru persoanele fără adăpost. Şi, cum în vara trecută au fost câteva zile cu adevărat geroase (fiind în emisfera sudică, anotimpurile sunt inversate faţă de noi), reşedinţa prezidenţială a fost, efectiv, folosită pentru a oferi cazare unor astfel de persoane! Mmm ... vă puteţi imagina vreun politician român într-o asemenea situaţie? Şi ... să nu confundăm planurile, Mujica nu era în campanie, şi nu participa la nicio serbare câmpenească! Dealtfel, deşi poporul său e unul vesel şi petrecăreţ, preşedintele e, mai degrabă, rezervat, în astfel de chestiuni. Fiind vegetarian, singurele animale pe care le creşte (libere) sunt, de fapt, nişte câini. 

Cu câteva luni în urmă, în timp ce mergea „la oraş” pentru a-şi cumpăra un capac de toaletă (?!) a fost recunoscut de jucătorii unei echipe locale de divizie inferioară, Huracán del Paso de la Arena, care i-au solicitat câteva cuvinte de îmbărbătare înaintea unui meci important. Mujina a acceptat, a ţinut un scurt discurs motivaţional, s-a fotografiat cu toţi jucătorii, şi a plecat repede acasă, deoarece trebuia să-şi şi monteze capacul pe care tocmai îl cumpărase.

La capitolul „avere”, pe numele preşedintelui este înscris doar un autoturism VW cu an de fabricaţie 1987, în timp ce ferma aparţine soţiei sale. Nu are niciun fel de conturi în bănci, dar nici datorii.

Bun, s-ar putea crede, pe bună dreptate, că acest stil de viaţă care poate fi caracterizat şi ca „excentric” este, de fapt, ostentativ, că preşedintele vrea să transmită o anumită imagine publică. În legătură cu acest aspect, Mujica a declarat, în repetate rânduri, că, de fapt, acesta este stilul său de viaţă, aşa îi place să trăiască, şi că nu e vorba de nicio umilinţă! Pur şi simplu, alege ceea ce îi place cel mai mult, ceea ce îi convine!

În fapt, Mujica nu a avut şi nu are nicio problemă de imagine. La cei peste 77 de ani ai săi, ambiţiile economice, sau politice, sau de orice altă natură, se vor mai fi domolit, lăsând loc unei adevărate înţelepciuni a senectuţii. Şi, da, când este vorba să-şi afirme părerile, opiniile, valorile în care crede cu adevărat, preşedintele nu are nicio problemă în a face acest lucru, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna apreciat de concetăţenii săi. Sau, mă rog, de o majoritate consistentă. Pentru că da, preşedintele are valori pe care simte că trebuie să le apere. Astfel, într-o ţară predominant catolică, şi pe un continent cu foarte multe excese religioase, Mujica este şi se declară ateu!  José Alberto "Pepe" Mujica Cordano este primul preşedinte de ţară latino-american care s-a autodeclarat, în mod deschis, şi fără niciun echivoc, ateu. Primul şi, deocamdată, singurul. Da, da, fiindcă până şi „tovarăşul” Castro, cel care, întreaga sa viaţă s-a pus „în beţe” cu cea mai mare putere mondială, nu a avut niciodată curajul de a merge până la capăt, vorbind, în schimb, de „perfecta coerenţă dintre gândirea creştină şi cea revoluţionară” ... pam, pam.

Cred că Mujica este un politician de respectat. Şi de admirat. Unul dintre puţinii care există în lume. 
 

Mmm ... ceva păreri? Comentarii? Sau, poate mai bine să mergem să pupem nişte moaşte, că s-o-ndura bunul Dumnezeu şi de noi ... şi-ntr-o zi o să ne scoată şi din criză ... o să vedeţi.

Wtf ...

Crin Antonescu: Marele mesaj al poporului român este că nu mai are ce să înveţe în materie de alegeri democratice

Da, Antonescule, aşa este. Dacă tu nu mai eşti capabil, de multă vreme, să înveţi nimic, dacă evoluţia ta politică este o continuă dezamăgire, îţi închipui, desigur, că şi alţii sunt la fel. Mă rog, e problema ta, crezi ce vrei, dar ar trebui să recunoşti măcar că, „în materie de alegeri democratice” nu eşti nici la nivelul lui Bashar-al-Assad. Un singur lucru mai trebuie să-nveţi despre alegeri: să le câştigi.

Hai, pa !

Patibularii

Sigur, în mod oficial, mâine, România îşi va demite (sau nu) preşedintele, pe numitul Băsescu Traian. Dar, nu doar atât. Băsescu Traian este doar un nume, un om, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm adio de la el, e în firea lucrurilor. Dar, în ecuaţie nu e doar un nume, sau un om. E vorba de un întreg sistem de valori, de modul în care ne raportăm la noi înşine, de identitatea noastră, de modul nostru de gândire.

Traian Băsescu e om politic, nu filosof. Traian Băsescu e preşedinte, nu om de cultură. De aceea, poate, ar trebui să-i trecem cu vederea anumite rugozităţi ale limbajului: domnia-sa e, „la bază”, marinar, şi marinarii nu sunt chiar un exemplu de etichetă si bună-creştere. Obişnuiţi mai degrabă cu stihiile oceanelor, izolaţi, luni şi ani în şir, de ceea ce s-ar putea numi „civilizaţie”, ei pierd din elasticitatea specifică dansatorilor de salon. Sunt, mai degrabă, oameni dintr-o bucată, neobişnuiţi cu niciun fel de contorsiuni, şi care spun adevărul frust, fără să se preocupe prea mult că unele obraze maifine ar putea fi rănite. Acesta să fie, oare, preşedintele Traian Băsescu?

Nu, nu vreau să răspund acestei întrebări. Şi nu mai vreau să readuc în memorie niciuna din memorabilele ziceri ale suspendatului. Nu, pentru că menirea domniei-sale nu este să „zică frumos”.

Dânsul nu, dar propagandiştii domniei-sale, da. Că nu degeaba ne rupem de la gură pentru a plăti stipendiile culturnicilor băsişti. Cum ar fi, par exampl, HR Patapievici. În opinia căruia, România este:

o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării

locuită de

un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare (..) 23 de milioane de omuleţi patibulari.

De fapt :

românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu

comunică într-o limbă

în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…

Neamul acesta târăşte prin istorie :

puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos

Cultura sa este una

de tip second-hand

iar educaţia una cu care

nu poţi face nimic.

În ceea ce priveşte istoria:

în toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.

Acestea sunt, desigur, nişte opinii „autorizate”, sunt adevăratele opinii ale regimului Băsescu. Dar, sunt ele şi adevărate? Câţi români se recunosc în ele? Mulţi? Puţini?

Nu ştiu, nu pot să ştiu. Eu îmi doresc să fie cât mai puţini ... dar sunt conştient de contrariu. Ei, poate că n-om  fi toţi cei 23 de milioane – de fapt, de vrednici ce-am fost, nu mai suntem decât vreo 19 milioane – n-om fi chiar toţi aşa de patibulari ( = vrednici de a fi spânzuraţi). Dar, unii dintre noi chiar aşa sunt. Exact aşa cum i-a descris Patapievici.

Dar, oare sunt mai mulţi sau mai puţini de 50%? Trebuie doar să aştept până mâine seară.

Principalul motiv

... pentru care mâine voi merge la vot şi voi vota „DA” este următorul:

În 2008, din motive evident electorale, şi în ciuda tuturor avertismentelor premierului CP Tăriceanu, preşedintele Traian Băsescu a promulgat celebra lege prin care salariile profesorilor urmau să fie majorate cu 50%. Întrebat apoi dacă este posibil ca această lege să nu se aplice – toată lumea, sau, mă rog, aproape toată lumea, bănuia că această lege nu se va aplica – preşedintele a rânjit în stilul său caracteristic şi a explicat că acest lucru ar însemna că România nu mai e stat de drept.

În continuare, preşedintele Traian Băsescu nu a condiţionat, în niciun fel, numirea premierului Emil Boc de aplicarea acestei legi, şi nu i-a cerut nici ulterior să facă acest lucru. Consider că, în acest fel, guvernul lui Emil Boc nu şi-a adus la îndeplinire menirea sa esenţială – cine aplică legile dacă nu guvernul? – şi acelaşi lucru se poate spune şi despre preşedinte – cine veghează la aducerea la îndeplinire a legilor?

Prin urmare, preşedintele Băsescu a sabotat, cu bună ştiinţă, statul de drept în România, fiind vinovat, în acest fel, de încălcarea gravă a Constituţiei României.

Faptul că, în 2009, Traian Băsescu a fost reales – dacă a fost reales – în mod democratic, ca preşedinte al României, nu îl exonerează de răspundere în cazul de încălcare flagrantă a Constituţiei României, pe care l-am prezentat mai sus, însă cetăţenii care i-au acordat votul pot fi acuzaţi – evident, doar din punct de vedere moral – de favorizarea infractorului.

Acesta este cel mai important motiv pentru care mâine mă voi prezenta la referendum şi vot vota „DA”. Dar tu?

Logica unei decizii lipsite de logică

În sfârşit, PDL a dezvăluit secretul lui Polichinelle: boicotează referendumul.

Nu ştiu, n-am înţeles, şi, probabil nu voi înţelege niciodată de ce alţii au crezut altfel. Poate că pentru că strategia boicotului este una sinucigaşă. Şi iată de ce: astăzi, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată sesizarea Partidului Democrat Liberal privind dispoziţiile din hotărârea Parlamentului care prevede că Legislativul va lua act de hotărârea CCR în situaţia în care va stabili că nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate din legea privind referendumul şi va decide asupra procedurii de urmat.

În alte cuvinte, în situaţia nevalidării referendumului, din lipsă de cvorum, Traian Băsescu NU se întoarce, în mod automat, la Cotroceni, ci NUMAI în condiţiile în care Legislativul, adică Parlamentul decide că aceasta este „procedura de urmat”. Parlament care, dacă nu uităm „de la mână pân’ la gură”, tocmai l-a suspendat pe numitul Traian Băsescu.

Oare mai-marii PDL cunosc acest insignifiant amănunt?

Sunt convins că, în cazul unora, răspunsul e „NU”. E plin Parlamentul de idioţi care votează după cum ridică şeful de grup deştu’ ... dar mai sunt şi alţii. Cei care ştiu. Sau, poate că ăia au migrat, deja, la alte partide, sau poate au fost aduşi la tăcere de ăilalţi, de idioţi ... nu, chiar n-aş crede asta. Oricât de antipatici mi-ar fi pedeliştii – şi îmi sunt teribil de antipatici – nu pot să cred că, în rândurile lor nu mai există niciun creier lucid.

Bun, şi-atunci, de ce se aruncă toţi cu capu’nainte ca oile? O fi şi-aici vreo strategie, ceva?

Dar, ce strategie? Fiindcă e clar, în cazul lipsei cvorumului, Băsescu ajunge din nou la mâna Parlamentului. Se va „defecta” acesta încă o dată, cum s-a defectat la moţiunea de cenzură împotriva guvernului MRU?

Bine, ar fi, în mod clar, cea mai mare tâmpenie petrecută sub cupola Parlamentului ... dar chiar imposibil n-ar fi. E clar, de asemenea, că o asemenea poveste ne-ar arunca definitiv, nu din Europa, ci din istorie, de-a dreptul, ar râde şi canibalii de noi, că nici la ei nu s-a petrecut aşa ceva, acolo, când e unu’ suspendat, îl halesc cu totul. Bun, nu vreau să mă gândesc la impactul economic, la cursul leului ... care leu? Da, sincer, parcă m-ar împinge un michiduţă să-mi doresc şi aşa ceva ... doar pentru a vedea mufa’ lui Şova.

Vor mai fi, fără îndoială, presiuni ale coanei (*)UE ... şi mai ce? O să bage ăia trupele peste noi? Nu se duc în Siria, unde, se pare, situaţia e chiar pe nasoale, ce să caute la noi? Şi-atunci?

Şi-atunci, nimic.

Şi, totuşi, de ce a luat PDL această decizie sinucigaşă?

În primul rând, pentru că i-a devenit foarte clar, extrem de clar, în afara oricărui dubiu, că, la referendumul din 29 iulie numărul celor care vor vota cu „NU” nu va fi mai mare decât al celor care vor vota cu „DA”, în alte cuvinte că Băsescu va pierde.

În al doilea rând, pentru că strategia boicotului oferă, totuşi, ceva. Nu, nu şansa întoarcerii rezultatului, aceasta nu mai există de mult, dar, totuşi, un mic respiro, câteva săptămâni, o lună, ceva.

De ce are nevoie PDL de acest respiro?

PDL nu are nevoie de acest respiro, PDL nici nu mai prea există, e doar o ceată de oameni dezorientaţi şi hăituiţi, mulţi dintre ei cu grave probleme penale. PDL nu mai intră în niciun calcul politic de viitor, cei care se mai simt în stare se orientează spre alte „construcţii politice”, gen „Noua Republică”, ICCD, şi-aşa mai departe. Nu PDL, nimeni nu mai mizează pe el. În politică, PDL e, deja, un „cal mort”.

Şi-atunci?

Atunci, miza e pe oameni. Pe pedelişti. Care, prin acest subterfugiu, pot primi -speră ei - o mică „gură de oxigen”. Un interval de timp, suficient, speră ei, pentru a-şi curăţa urmele. Pentru a-şi transfera fondurile, şi pentru a şi le securiza, pentru a-şi măslui bilanţurile contabile. Şi, de ce nu, pentru a o şterge cât se poate de româneşte.

Aceasta este logica deciziei PDL.

Apropo, mai ştie cineva ceva de doamna Udrea? Într-o vreme gestiona miliarde, nu-i aşa?

UPDATE: Sunt, se pare şi alţii care gândesc cam la fel: 

Traian Basescu poate cadea in propria groapa sapata de el, dupa ce impreuna cu PDL a decis marti boicotarea referendumului pentru demiterea presedintelui din 29 iulie 2012. Daca referendum-ul nu e valid ("cvorum" de jumatate plus unu din numarul de persoane de pe listele electorale), nu poate produce efecte juridice, si nu schimba nimic situatia actuala, adica se mentine suspendarea lui Traian Basescu! Asta pana se va hotari cu DA sau NU asupra demiterii, demitere care nu poate opera in lipsa unui referendum valid! Din cauza costurilor, un al doilea referendum s-ar organiza probabil odata cu alegerile parlamentare...

Şi ăia sunt jurişti, nu „chibiţi” ca mine. Parc-ar fi ... pe bune. Nu?

Ce faci când nu votezi

E cât evident decât că EI nu te iubesc. E cât se poate de evident decât că pe EI nu îi interesează câtuşi de puţin situaţia ta, dacă poţi sau nu să oferi vreun viitor copiilor tăi, dacă poţi sau nu uşura suferinţele bătrâneţii părinţilor sau bunicilor tăi. E cât se poate de evident că EI nu îţi dau, de fapt, nimic, dar, de luat, ţi-ar lua tot.

Dar cine sunt aceşti misterioşi „EI”?

Toţi cei care stau cu mâna în buzunarul tău. Toţi cei care trăiesc pe munca ta, şi pe banii tăi ...

Cum ar fi ...

Statul. Statul trăieşte exclusiv din taxe, impozite, accize, amenzi ... şi aşa mai departe. Bani pe care îi ia din buzunarul meu, al tău, al tuturor. Statul care nu produce nimic. Sau, dacă produce ... poate mai vorbim despre asta.

Justiţia. Din ce trăieşte justiţia? Produce ceva, sau trăieşte numai din onorarii, taxe, amenzi, şi aşa mai departe. Şi, fireşte, din „bugetul de stat”. Trăieşte bine, „imparţialitatea” are preţ mare peste tot.

Clerul. Ăsta ce produce? Apă sfinţită şi rugăciuni pentru ploaie? Sau trafic de influenţă şi îndobitocire? Mă rog, fiecare cu opţiunea lui.

Băncile. Aaa ... dar băncile sunt, în cea mai mare parte, private. Private, da. Şi ce înseamnă asta? Că-ţi dau bani, când ai nevoie? Ok, de unde au băncile bani? Au produs băncile ceva, au vândut acel ceva şi au făcut bani? Produse bancare ...? Să fim serioşi! Banii ăia, pe care tocmai i-ai primit tu, nu sunt ai băncii. Sunt banii mei, ai tăi, ai altora ... nici nu are importanţă. Ideea e că nu sunt, de fapt, ai băncii.

Firmele private. Ei, nu zău, cum să trăiască firmele private din munca mea? Foarte simplu, prin relaţiile pe care le au cu ceilalţi borfaşi. Când o firmă privată construieşte, pe baza unui contract cu statul, un parc sau o sală de sport – de altfel, complet inutile – şi primeşte, pentru aceasta, un milion de lei, dar lucrarea ar fi putut fi făcută şi cu o sută de mii, şi mult mai bine, diferenţa din ce buzunar e luată? Şi în ce buzunar se duce? De ce avem autostrăzi de cinci ori mai scumpe decât toţi vecinii noştri, şi nici aşa nu avem?

O, da, EI sunt prietenii tăi. EI îţi oferă servicii educaţionale, de sănătate, pensie ... shit. EI NU-ŢI OFERĂ NIMIC DE BUNĂ VOIE, ci numai obligaţi ... mai puţin academic, strânşi de ...

EI nu sunt un concept abstract, EI sunt, de fapt, o mulţime de oameni. Clasa politică, şi conexiunile ei. Clasa politică, adică putere plus opoziţie. Toţi sunt la fel, dar, fiindcă nu sunt, în mod direct şi extrem de vizibil, „la butoane”, cei din opoziţie par mai frecventabili. De fapt, nu „par”, chiar aşa şi sunt ... dar numai cât sunt în opoziţie. Excepţiile sunt, întotdeauna, individuale ... şi confirmă regula.

Încă o dată: justiţia, clerul, băncile, firmele private, chiar dacă par în afara oricărei afilieri (?!), sunt, de fapt, intim legate, prin mii de fire, de STAT. De clasa politică. Iar clasa politică nu va face, de bună voie, niciodată, nimic pentru tine. Numai constrânsă de împrejurări, sau din calcul politic, altfel, nu! NICIODATĂ!

Clasa politică nu ştie decât de frică! Clasa politică pretinde că e la dispoziţia ta, că acţionează numai şi numai în favoarea ta ... minte. Minte cu neruşinare, tu eşti la dispoziţia ei! Iar, dacă vrei să nu fii călcat în picioare cu totul, dacă vrei ca măcar o parte din ceea ce îţi iau EI să se reîntoarcă, trebuie să ştii că nu vei putea face niciodată asta prin consens şi bună-înţelegere, ci numai prin constrângere ... şi prin instrumente specifice. Cum ar fi VOTUL.

Nu-ţi fă niciun fel de iluzii, nu politicienii au inventat votul. Sau, poate ei l-au inventat, atunci când au văzut că nu e de joacă cu REVOLTA. Politicienii se tem foarte mult de revoltă, pentru că aceasta înseamnă întotdeauna durere, suferinţă şi moarte ... şi nu se ştie niciodată a cui. De aceea au inventat aşa-zisa „democraţie”, de asta au inventat sistemul electoral. Nu din dragoste de „popor”, ci din frică de revoltă. Şi, pentru că votul, de obicei, nu ucide.

Nu ucide? Poate, dar provoacă multă suferinţă ... normal. Pentru cei ce pierd, fireşte. De aceea, politicienilor le este, adesea, la fel de frică şi când vine vorba de vot. Mai ales atunci când ştiu ce pierd. De aceea, ar face, de multe ori, orice, pentru a nu pierde. Iar „orice” înseamnă „orice”.

Nici pentru cei care câştigă, votul nu e chiar o mană cerească. Pentru că ei ştiu că oricând se poate întoarce. Pentru că ei ştiu că, de îndată ce poporul se poate supăra şi pe ei, le poate arăta oricând „cartonaşul roşu”.

Cea mai mare fericire a clasei politice este atunci când poate să anestezieze poporul, să-l „adoarmă”, să-i diminueze spiritul civic. Iar rata de participare la vot e cel mai bun indiciu în acest sens.

Să fim bine înţeleşi: rata de participare e mai importantă decât însuşi rezultatul votului. O rată de participare cât mai ridicată, chiar dacă, în final, conduce la un rezultat apropiat de 50% la 50%, transmite un mesaj cât se poate de neliniştitor pentru întreaga clasă politică (indiferent de reacţiile acesteia). Practic, mesajul transmis e acesta: aveţi grijă ce faceţi, suntem cu ochii pe voi!

Şi, ştii cât de greu îi vine celui care trăieşte pe seama ta să ştie că eşti „cu ochii pe el”? Ai idee?

Pe de altă parte, o rată de participare mică transmite un mesaj extrem de liniştitor: faceţi ce vreţi, oricum nouă nu ne pasă! Perdant să fii, cum să nu-ţi placă un astfel de mesaj, ştiind bine că peste un an, doi, cinci, sau când va fi, când „îţi va veni rândul ”, fiindcă se mai „primeneşte” şi clasa asta politică – nu? -, mai sunt şi „traseişti” etc., când îţi va veni rândul, vei putea să te îmbuibi în linişte, nimeni nu te va deranja, şi nimic cu adevărat rău rău nu ţi se va putea întâmpla.

Guvernanţii tocmai au anunţat cam câţi bani se vor cheltui pentru organizarea referendumului din 29 iulie: aproape 100 de milioane ... să fie mai rotund. Ştiţi cumva din ce buzunar? Asta fără a mai socoti banii din campania electorală ... dar cine poate avea o evidenţă cât de cât?

Şi toate acestea pentru ce? Pentru a demonstra, eventual, că nu ne pasă?! Că nu ne interesează? Că pot face, de fapt orice, fără nicio teamă, fiindcă nu ne vom strânge niciodată într-un număr îndestulător pentru a-i pune în dificultate?

Da, evident, susţinătorii lui Băsescu au motivele lor să creadă că neprezentarea la vot poate fi benefică pentru ei. NU ESTE aşa, neprezentarea la vot nu e benefică decât pentru cei care trăiesc pe seama altora ... indiferent de culoarea lor politică (de altfel, să fim serioşi, au fost făcute aproape toate combinaţiile posibile, majoritatea covârşitoare a politicienilor au schimbat partidul cel puţin o dată ...). Până şi Băsescu a ajuns să-şi îndemne simpatizanţii – atâţia câţi mai sunt – să vină la vot!

În aceste condiţii, chiar dacă a nu vota e la fel de constituţional ca a vota, din punt de vedere moral, e, de fapt, o trădare a poporului, o închinare fără condiţii în faţa celor care îşi fundamentează existenţa pe seama muncii altora.

Când nu votezi, nu exişti ... dar nu e vorba doar de atât, e treaba da dacă vrei sau nu să exişti. Când nu votezi, de fapt, interzici şi altora dreptul de a fi ... iar asta nu mai e treaba ta! Votează!

Dacă ar putea, unii ţi-ar lua totul

Lumina soarelui, susurul apelor, pământul de sub tălpi, zâmbetul speranţei. Dac-ar putea, unii ţi-ar lua totul.

De ce ar face asta? Nu ştiu ... şi nu voi şti, probabil, niciodată. Ştiu, însă, că există oameni care nu pot fi, pur şi simplu, fericiţi, dacă nu fac pe alţii nefericiţi. Dar nici atunci nu sunt, de fapt, fericiţi ci, poate, doar uşor „energizaţi”. Pentru unii, răutatea e chiar sensul vieţii.

Sunt, însă, lucruri, pe care nimeni nu ţi le poate lua, niciodată: lumina soarelui, susurul apelor, pământul de sub tălpi, zâmbetul speranţei. Oamenii au, câteodată, nevoie de atât de puţin pentru a fi fericiţi! Unii ... Alţii nu pot fi fericiţi niciodată.

Cel care nu a făcut nimănui niciun bine nu a cunoscut fericirea.

Ţara coloneilor, regimul arlechinilor

Nu-ş dacă numele de Pugaciov vă (mai) spune ceva ... dar, din start, vă spun că nu e vorba de Alla Pugaciova, aia care cânta, acu’ vreo treizeci de ani şi mai bine: nuşno bâit smieşnâim dlia v’seh! Poate că atunci erau vremuri mult mai amuzante, într-adevăr ... nu ştiu.

Nu, acum vreau să scriu despre Emelian Pugaciov, conducătorul revoltei cazacilor, din anii 1773 – 1774. Ei, ce-a făcut, ce-a dres acest Pugaciov, profitând, în mai mult sau mai puţin corect, de nenumăratele slăbiciuni ale celor din jurul său, cert este că, la un moment dat, a ajuns să pună în pericol chiar existenţa imperiului ţarist. De fapt, acest Pugaciov, care avea în comun cu Romanovii cam cât are politica cu conştiinţa, a utilizat, la un moment dat, o mic şiretlic, dându-se drept răposatul ţar Petru al III-lea, cel care fusese, se pare, ajutat, să ajungă mai repede la tainica întâlnire cu Dumnezeu, chiar de către preacredincioasa şi preaînţeleapta sa soţie, viitoarea împărăteasă Ecaterina cea Mare. Cronicile vremurilor sunt puţin confuze şi este posibil ca unele detalii mai picante să fi fost adăugate după un anumit timp. S-a zvonit, de exemplu, că alteţa sa Marele Duce Petru nu ar fi reuşit să se achite corespunzător de îndatoririle conjugale, astfel că, în cele din urmă, Marea Ducesă a trebuit să-şi îndrepte atenţia către alţi bărbaţi, unul dintre aceştia, ofiţerul Grigori Orlov, cu care a avut şi un copil, fiind autorul loviturii de stat în cursul căreia Petru al III-lea a murit ca urmare a unei „crize de homoroizi”.

Dar, să revenim. Ţarul Petru a fusese asasinat în 1762, cu 11 ani înainte de răscoala condusă de Pugaciov, iar diferenţa de vârstă dintre cei doi era de 14 ani. În plus, răposatul ţar fusese deja „reîncarnat” de încă vreo șapte pișicheri, cel mai cunoscut fiind un anume Fedot Begmolov, astfel că pentru a fi, cât de cât credibil, Pugaciov ar fi trebuit să explice destul de multe lucruri oarecum neverosimile. Ei, n-are importanţă, este foarte uşor să convingi să convingi pe oricine, cu privire la orice, dacă acea persoană doreşte să fie convinsă. Dacă nu, nu.

Se înţelege că prima datorie a ţarului detronat era recâştigarea tronului, lucru care nu era chiar pe placul orgolioasei sale false soţii, Ecaterina, şi nici a amantului din acel moment, nimeni altul decât felmareşalul Potiomkin, ştiţi, ăla care ne-a lăsat moştenire celebrele sale oraşe şi cuvântul corespunzător: potemkiniadă.

(Pentru cine nu ştie, despre acest Potiomkin s-a tot povestit că ar fi construit, pe bani reali, oraşe şi sate false, pentru a-i impresiona pe împăratul german Iosif al II-lea, regele polonez Stanislas al II-lea, ambasadorul Franţei - contele de Ségur, pe prinţul Ligne al Belgiei, şi bineînţeles, pe însăşi împărăteasa, aflaţi, cu toţii, intr-o călătorie prin recent cuceritele provincii din sudul Ucrainei. Aceste oraşe şi sate ar fi fost, în realitate, construite din decoruri de teatru, iar „locuitorii” ar fi fost plătiţi cu ziua. Aceasta, cel puţin, a fost varianta biografului german al feldmareşalului Potiomkin, şi cum ştim că nemţii nu mit niciodată ... Cuvântul potemkiniadă indică, aşadar, o mare şi gogonată minciună, cu privire la o minunată realizare, pe bani publici. Dar, iată că iar m-am luat cu vorba.)

Cum a făcut, cum a dres Pugaciov ăsta, prin minciuni, înşelătorii, manipulare, dar a reuşit să cucerească o mulţime de localităţi şi să coaguleze o armată destul de consistentă – la un moment dat de aproape treizeci de mii de oameni – cu care a înfruntat, în mod repetat, armatele imperiale, provocându-le anumite înfrângeri ruşinoase. Că era puţintel cam analfabet ... ce mai contează? Mai puţin, şi ar fi dat cu toată curtea de pământ ... n-a fost să fie.

Cum el însuşi era noul şi adevăratul ţar (?!), nici oastea sa nu putea fi una de strânsură, compusă din tot felul de derbedei şi pierde-vară, ci noua şi adevărata armată imperială, organizată şi condusă după toate regulile artei militare! Numai că ... de unde? De unde, de neunde, cel puţin pentru un timp, planurile lui Pugaciov păreau să reuşească, iar armata sa începea să cuprindă, în rândurile sale, din ce în ce mai mulţi colonei, generali şi mareşali.

În vremurile acelea, un om simplu, pornit „de jos”, nu avea, practic, nicio şansă de a ajunge la un astfel de grad militar. Pentru aşa ceva îi trebuiau, cumulat: o solidă cultură generală, nenumărate bătălii „în picioare”, acte deosebite de bravură şi mulţi-mulţi ani de cătănie. Se făceau, nu-i vorbă, şi atunci, avansări „la apelul bocancilor”, dar acestea erau rezervate exclusiv aristocraţiei, nicidecum mujicilor. Asta până la Pugaciov, evident, fiindcă, pentru a-şi motiva şi fideliza oamenii, acesta a făcut nenumărate promovări „la excepţional”. Practic, după cucerirea fiecărui oraş, mulţi dintre oamenii săi, şi anume exact aceia care se distinseseră printr-o barbarie cu totul excepţională, sau printr-o remarcabilă rezistenţă în ceea ce priveşte consumul de alcool, printr-un rezultat deosebit la vreun concurs de viol, şi altele asemenea, erau de îndată promovaţi, astfel că, în curând, armata lui Pugaciov avea mai mulţi mareşali şi generali decât toate celelalte armate ale continentului, la un loc.

Ei, şi se povesteşte că, după o astfel de „bătălie victorioasă”, terminată prin cucerirea a încă unui oraş inamic, la sediul marelui stat major al armatei lui Pugaciov se pusese de-un chefuleţ micuţ, stropit cu butoaie de vodcă, după cum cereau cutumele vremii. Şi, cum de la clondir la harţag e doar un pas, şi cum generalii şi mareşalii marelui şi adevăratului împărat se cam aprinseseră, acesta s-a simţit nevoit să intervină extrem de ceremonios şi convenţional:

- Domnilor mareşali şi generali, vă rog să respectaţi protocolul curţii imperiale.

Săracii oameni, habar nu aveau cu ce mănâncă şi protocolul ăla. Dar, subjugaţi de personalitatea lui Pugaciov, au pus capăt disputei.

*

La mai bine de două sute de ani de la aceste întamplări, România e o ţară plină de colonei şi generali. Arunci o piatră, nimereşti un colonel. Dacă nu, un doctor în drept. Sau, şi una şi alta. Unde te duci, unde te întorci, dai de alţi colonei. Oameni care nu au pus în viaţa lor mâna pe o armă sunt colonei, cei care au văzut un film cu război sunt deja generali. Şi toate astea mulţumită „generalului izmenelor”, care nu a văzut, el însuşi, vreun teatru de bătălie altfel decât decât la televizor, dar se pricepe la alte lucruri. Traian Băsescu l-a numit „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”, apoi l-a „reevaluat”. După care l-a reevaluat şi Ponta, încă o dată.

Stau uneori şi mă-ntreb: nu m-or fi făcut ăştia şi pe mine colonel, aşa, la plezneală, c-aşa am înţeles că-i modelul acum. Sau, poate, m-or fi făcut şi doctor, şi nu mi-au spus nimic. Asta numai aşa, ca să mă poată „da în gât” mai târziu, că mi-am plagiat teza. Care teză, fraţilor, că nu ştiu de nicio teză? Tu nu, dar noi ştim, şi ştim şi după cine ai plagiat. Hmmm...

Pe bune, nu ştie nimeni ce grad militar am? Sau dacă mi-am dat sau nu doctoratul? Nu mă aude nimeni? Păcat.

P.S.: Pe Pugaciov ăla, l-a mâncat Suvorov fript. L-a prins şi l-a băgat într-o cuşcă, l-a dus la Moscova, apoi l-a descăpăţânat puţin, într-o zi geroasă a lunii ianuarie a anului 1775, spre imensa bucurie a norodului adunat la panaramă. De Pugaciovii ăştia de-acum şi de armata lui de falşi colonei oare cine ne mai scapă?

Din acest moment, poporul are ultimul cuvânt

În Parlamentul Românei s-a consumat deja penultimul act al revocării preşedintelui Traian Băsescu. Pentru ca această revocare să devină efectivă, mai e necesar un singur lucru, şi anume votul popular.

Din acest moment, cuvântul îl are poporul. El e singurul în măsură să decidă dacă Traian Băsescu mai rămâne la Cotroceni sau merge în lada de gunoi a istoriei. Şi tot din acest moment, orice intervenţie externă pe această temă devine un act ostil la adresa României şi a poporului român. Media e liberă să spună orice, dar niciunui politician străin nu-i este permis să exprime vreo opinie sau alta fără a jigni poporul român.

Din punctul meu de vedere, nimic e dinainte ştiut. Vor fi oameni care vor vota într-un fel sau altul nu din convingere, ci din interes. Sau, pentru că vor fi fost manipulaţi. Sau, din cine ştie ce motive. Însă, orice declaraţie şi orice acţiune a unui politician străin, întreprinsă cu scopul de a influenţa votul poporului, nu poate fi considerată altfel decât ostilă şi ofensatoare la adresa României şi a poporului român. Tot aşa va putea fi considerat şi gestul acelor ziarişti care vor prezenta o opinie sau alta, bazându-se, mai ales, pe faptul că şi nu-ştiu-care politician sau ziarist străin „a zis şi el că ...”.

Doar o ghicitoare

Cine a spus, şi în ce împrejurare?

Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.

(I.L.Caragiale, într-o scrisoare către Al. Vlahuţă)

Ce s-a schimbat, oare, în ţara asta în ultima sută de ani?

Păreri de rău

Crin Antonescu ar avea toate motivele să fie fericit. Partidul său ale obţinut un rezultat excelent, cel mai bun de la al doilea război mondial, zdrobindu-şi adversarul politic.Liberalii conduc, astăzi, o treime din consiliile judeţene, au primari într-un mare număr de localităţi,unele foarte importante, şi, poate cel mai important lucru: în acest moment, candidatul cu cele mai mari şanse de a deveni viitorul preşedinte al României este chiar Crin Antonescu – asta, fireşte, dacă, între timp, nu revenim la monarhie.

Cu toate acestea, Crin Antonescu nu e fericit pe de-a-ntregul, cu toate acestea domnia-sa nu e scutit de regrete şi păreri de rău. Cum ar fi:

Îmi pare rău că nu sunt suficient de dur să-l dau pe uşă afară

Pe cine ar vrea domnul Antonescu să dea afară? Pe Radu Câmpeanu, unul dintre puţinii seniori ai partidului, şi nimeni altul decât cel care a reînfiinţat – nu neapărat singur – Partidul Naţional Liberal, în primele zile de după revoluţia din ’89, fost candidat la preşedinţia României, la primele alegeri postrevoluţionare, etc. Dar, ce a făcut, oare, atât de rău, domnul Câmpeanu, de a provocat o astfel de reacţie a domnului Crin Antonescu?

Ei, iată ce a făcut: şi-a exprimat neîncrederea în Crin Antonescu. A spus că nu crede că românii îl vor vota la preşedinţie. Da, şi? Care-i problema?

Radu Câmpeanu nu mai este, de multă vreme, în prim-planul politicii româneşti. Radu Câmpeanu este, din toate punctele de vedere, un „fost”, el neputând, sub nicio formă, să-l concureze pe Crin Antonescu, sau pe orice alt lider activ al PNL, pentru orice funcţie reală, în partid, sau în administraţie. Radu Câmpeanu are, totuşi, 90 de ani şi, ca să-l mai vezi într-o funcţie publică trebuie să fii la fel de nebun ca să-l mai vezi pe Mihai de Hohenzollern rege al României! 

Şi-atunci, de ce s-a supărat Crin Antonescu? De ce s-a grăbit să-l „pună la punct” pe Radu Câmpeanu?

Probabil, pentru că în PNL – în PNL-ul domnului Antonescu – nu mai e loc pentru de-alde Câmpeanu. Da, şi pentru că-i bătrân, dar, mai ales, pentru că nu ştie să-şi ţină gura. S-a teminat cu gargara, cu indisciplina, asta a fost bună cât timp partidul era la 3%, când eşti la 3% poţi spune orice, că oricum nu contează, nu te bagă nimeni în seamă, eşti un zero ... da’ nu când eşti la 30%, atunci trebuie disciplină, organizare ... şi mai ce?

Partidul Naţional Liberal şi-a câştigat un loc aparte printre celelalte partide tocmai pentru că, până la un punct, a tolerat şi chiar încurajat dialogul civilizat, schimbul fructuos de opinii, chiar divergente, libertatea de gândire şi conştiinţă, sinceritatea. Lucruri care, s-o recunoaştem cinstit, i-au fost şi nu prea i-au fost de folos, mai cu seamă în ultimii ani, când a prevalat un alt model de partid, şi anume partidul-sectă, partidul în care un singur om are voie să gândească şi să vorbească, acest drept fiindu-le înterzis celorlalţi membri şi simpatizanţi, cu excepţia faptului că vor să aducă vreun elogiu conducătorului iubit. Şi nu a fost vorba de un singur partid, nu! PCR a fost dintotdeauna o sectă, cu toate că, povestesc unii, prin ’68, cineva şi-ar fi permis, pentru puţin timp, să întredeschidă un geam. Şi se ştie ce s-a ales de PCR! S-a schimbat un regim, a apărut o speranţă, şi mulţi erau cei care credeau că niciodată nu va mai fi posibilă apariţia partidelor-sectă. Dar, nu a fost aşa, mentalităţile se schimbă greu, pe parcursul a generaţii, nu doar în câţiva ani. Victima a fost, de data asta, un partid care-şi zicea, şi creştin (?), şi democrat (?), dar nu era decât taliban. După PNŢCD, a venit rândul PDL, care îşi numără azi morţii şi răniţii, dar nu conştientizează pe deplin motivul decăderii sale.

Astăzi, PNL şi preşedintele său se află „pe cai mari” ... dar au fost şi alţii ... unde sunt acum? Ce oferă, acum, în plus, PNL, faţă de ceea ce au oferit, la timpul lor, celelalte partide? Adică, nu mai ai voie să vorbeşti, să exprimi o opinie, decât dacă această opinie este favorabilă partidului şi preşedintelui său? Unde e, acum, „revoluţia bunului-simţ”, promovată cu obstinaţie nu cu mult timp în urmă? A ajuns PNL în situaţia în care dă afară un om ca Radu Câmpeanu, fiindcă e bătrân, inutil, şi vorbeşte prostii, şi primeşte un om ca Sorina Plăcintă, care e puternică, utilă, şi, mai ales, are lecţia învăţată?

Radu Câmpeanu nu are, neapărat, dreptate. Nu Radu Câmpeanu îi determină pe români să îl voteze sau nu pe Crin Antonescu, ci Crin Antonescu însuşi. Prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin modul în care se comportă, aduce aminte, în mod nefiresc şi aproape dureros, de un personaj extrem de popular acum câţiva ani, dar pe care, acum, foarte mulţi români l-ar dori uitat şi scos din cartea de istorie, un personaj care îşi trăieşte, în mod jenant, sfârşitul de carieră politică. De ce face Crin Antonescu acest lucru?

Nu ştiu, nu am un răspuns.

Poate că nu conştientizează că asta îi face rău, că îi diminuează, în mod real, şansele de a ajunge preşedintele României. Sau, poate mă înşel eu, poate că, dimpotrivă, asta îi sporeşte şansele. Poate că românilor le place un astfel de preşedinte, habar n-am. Şi cred că nimeni nu ştie, de fapt.

Şi mie îmi pare rău ...

Asta-i pohta ce-am pohtit!

După declaraţia politică de ieri a Parlamentului României, şi, mai cu seamă după intervenţia lui Şova, singura opţiune posibilă a preşedintelui Traian Băsescu este demisia neîntârziată. Este, de altfel, şi singura opţiune benefică pentru ţară.

Din păcate, şansele ca acest lucru să se producă sunt, practic nule, structura psihologică a preşedintelui nepermiţându-i să facă acest lucru. Din păcate pentru el, şi pentru ţară, deopotrivă, Traian Băsescu e construit, din punct de vedere psihologic, pe un calapod clasic de dictator: viclean, intrigant, mediocru intelectual, spontan, răzbunător, extrem de orgolios şi, într-un anumit sens, patriot în adâncul sufletului, chiar dacă, în cazul lui Băsescu, dimensiunea asta (a patriotismului) s-a concretizat, mai ales, în răţoieli inutile şi primejdioase la adresa unor vecini, împăunări prosteşti, şi aşa mai departe. Un astfel de om nu renunţă niciodată, cu atât mai mult atunci când este convins că are dreptate. Frica, ameninţarea, calculul politic meschin au sens pentru astfel de personaje doar atâta timp cât nu au dreptate, şi ştiu asta. Când, dimpotrivă, sunt convinse că au dreptate şi că apără un ideal superior, astfel de persoane înfruntă cu seninătate orice pericol. La fel au procedat şi Nicolae Ceauşescu, Saddam Hussein sau Muammar al-Gaddhafi. Cu toţii au putut să renunţe, la un moment dat, la putere, pentru a-şi salva pielea, dar n-au făcut-o, cum, foarte probabil, nu o va face nici Traian Băsescu.

Să precizăm, dintru început, un lucru: în disputa sa cu Victor Ponta şi cu Parlamentul României, dreptatea este, indiscutabil, de partea preşedintelui. Nu neapărat în ceea ce priveşte reprezentarea României în relaţiile cu Uniunea Europeană - de fapt, asta nici nu conteaza prea mult - ci în ceea ce priveşte modul în care încearcă Victor Ponta să tranşeze această chestiune. În România, şi peste tot în lume, putere juridică au doar legile, hotărârile, deciziile, dispoziţiile etc., dar nu declaraţiile, fie ele politice, sau de orice altă natură. Şi ... gata.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, este, de asemenea, evident, că Victor Ponta nu abordează, şi nu doreşte să abordeze o problemă generală, cum ar fi aceea a raportului de putere dintre preşedinte şi premier, ci pe aceea particulară, a raportului de putere dintre el personal, şi Traian Băsescu. Nu ştiu, poate nu-mi amintesc eu, dar nu cred că Victor Ponta a avut ceva de comentat în situaţii similare, dar când prim-ministru era Emil Boc. Bine, de aici se pot porni tot felul de discuţii, se poate afirma, cu deplin temei, că, de fapt, Emil Boc nu şi-a dorit şi nu a pretins niciodată să reprezinte România faţă de U.E., în detrimentul preşedintelui, şi aşa mai departe. Cum adică? Păi, dacă activitatea respectivă e în „fişa postului” premierului, şi nu a altcuiva, poate premierul, oricare ar fi el, să zică: „ei, acu’, dacă vrea preşedintele, să meargă el, că eu oricum nu prea vreau”?? Unde s-a mai pomenit, în vreun serviciu public, să faci doar ce vrei, când ai chef, dacă ai chef, iar ce nu să pasezi sarcina cui o vrea, şi totuşi, să nu fii dat afară, în ziua următoare? Dar asta e altă problemă ...

Revenim la atitudinea lui Traian Băsescu şi la declaraţia ulterioară a lui Şova.

Pentru cine nu îşi (mai) aminteşte, fac o mică digresiune. Mă întorc la episodul excluderii lui Mircea Geoană din PSD. Care a fost, de fapt, motivul real al acestui gest? Nu altul decât lupta internă de putere din PSD (Mircea Geoană „păcătuise” autopropunându-se ca viitor candidat al PSD la alegerile prezidenţiale din 2014). Urmăriţi, vă rog, filmuleţul următor:

Ce spune, de fapt, cu subiect şi predicat, Victor Ponta? Că motivul excluderii lui Geoană a fost, de fapt, „o problemă de încredere”. Ce-o fi însemnând „încrederea” asta ... fiecare înţelege ce vrea. Ei, dar cum trebuiau, cât de cât, păstrate aparenţele, sarcina instrumentării „judecării” lui Geoană a revenit lui Şova. Care a găsit, că nu-i mare lucru, nişte articolaşe prin statutul PSD, pe care le-a interpretat cum a vrut muşchiul lui, fără a avea, însă, nici măcar elementarul bun-simţ de a le citi (şi) în prezenţa „împricinatului”, adică a lui Geoană ... vă amintiţi, desigur, cum a programat „şedinţa” respectivă la o oră, dar, când a ajuns sărmanul „prostănac”, a constatat că, de fapt, şedinţa avusese deja loc ... aşa o mascaradă nici pe vremea lui Stalin nu se putea vedea în fiecare zi.

Nu mai vorbesc, apoi, de precaritatea cunoştinţelor istorice ale lu’ dom’ profesor, nu mai vorbesc de nimic. Mă aşteptam, însă, să nu-l mai văd o vreme, să-l ascundă PSD-ul o vreme, să-l mai trimită undeva, la studii, oriunde, dar nu la televizor, nu în vizorul media, nu pronunţându-se despre chestiuni pe care, în mod evident, nu le înţelege. Speranţe deşarte ...

Traian Băsescu ştie prea bine în ce piesă joacă. Poate să umble cât vrea cu Constituţia în buzunar, poate să o arate oricui, adevărul e că a pierdut. Istoria se repetă. Câţi au fost curioşi, în 2007, când a fost suspendat preşedintele, să deschidă Constituţia, să citească, să înţeleagă dacă preşedintele a încălcat-o sau nu, să voteze în cunoştinţă de cauză, şi fără nicio patimă sau partipris? Câţi? Puţini, foarte puţini. Şi dacă, acum, s-ar ajunge la suspendare, pe temeiul invocat de Şova, câţi s-ar obosi să deschidă şi să înţeleagă Constituţia? Tot atât de puţini, poate şi mai puţini. Deosebirea e că, spre deosebire de 2007, Băsescu are mult mai mulţi duşmani – nu e treaba mea să explic cum i-a dobândit.

Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie că mandatul său a luat sfârşit, practic, atunci când l-a desemnat pe Ponta premier. Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie, că rolul său la Cotroceni, în acest moment, este unul pur decorativ, el nemaiavând nicio sarcină decât aceea de atrage, ca un magnet, ura acumulată de popor în urma măsurilor aberante ale guvernării portocalii şi, implicit, de a mai adăuga nişte procente în dreptul USL la alegerile din toamnă. USL are, în acest moment, o nevoie aproape disperată, de Traian Băsescu la Cotroceni, fie şi pentru a nu mai fi atât de vizibile măgăriile pe care continuă să le facă – numai astăzi, de exemplu, şi-a „întărit” rândurile cu încă un „combatant de valoare”, e vorba de doamna senator Plăcintă.

Nu, nu mandatul lui Băsescu e în pericol – oricum nu are nicio şansă de a-l duce până la capăt, asta dacă nu cumva doreşte PSD acest lucru, pentru a-l „fierbe în suc propriu” pe pofticiosul Antonescu, eventual în ideea de a prelua, în nume propriu, şi preşedinţia. Nu, nu PDL e în pericol, la urma-urmei, PDL e o culoare – mai este? – un acronim, un ambalaj, orice; poate fi aruncat fără niciun regret la primul coş de gunoi, oamenii, însă, pedeliştii adică (sau, foştii pedelişti) sunt oameni de valoare (?!) şi pot fi integraţi fără nicio problemă în USL. Mizerabil!

(Apropo, şi fără prea mare legătură, când a fost primit în USL, „tata vămilor” aka Gheorghe Ciobanu a promis că va fi urmat de nu-mai-ştiu câţi primari din colegiul său. Asta nu s-a întâmplat, mai mult decât atât, USL a reuşit să piardă şi primăria singurului oraş - din cele trei din colegiu – pe care o deţinuse în mandatul 2008-2012).

PDL e, de asemenea, terminat. Pentru alegerile din toamnă, desfăşurate în sistem uninominal pur, rezultatele vor fi încă şi mai proaste decât acum. Câte preşedinţii de consiliu judeţean mai deţine PDL? Două, Alba şi Arad, adică sub 5% din total. Ei, cam atâtea mandate parlamentare va putea obţine, în cel mai bun caz, în toamnă, PDL. Rezultat cu care nu va conta nici cât PPDD.

Şi, atunci, pentru ce să (mai) rămână Băsescu la Cotroceni? Doar pentru a fi demis şi umilit peste numai câteva luni, când, cu adevărat, nimeni nu va avea nevoie de el?

O demisie, acum, a lui Traian Băsescu, urmată, aproape imediat, de o autodizolvare a PDL – ţi-ai găsit! – ar pune România în faţa unei situaţii inedite, şi ar face-o, cred, să realizeze, cât de mare este pericolul derapajului antidemocratic ce se prefigurează. Ar forţa, cred, dezintegrarea rapidă a USL şi salvarea, astfel, a ultimului partid din perioada precomunistă, e vorba, fireşte, de PNL (chiar dacă asta ar presupune asumarea a încă patru ani de opoziţie; evident, orbit de mirajul puterii, PNL nici nu concepe asa ceva).

Din păcate, cum spuneam, Băsescu nu înţelege nimic. Va continua să se plimbe cu Constituţia-n mână, fără să observe că, de fapt, timpul său a trecut, că indiferent de ceea ce face, sau nu face, situaţia se înrăutăţeşte, că damele de companie şi toată turma de dobitoace amuşinează deja sub coada noului mascul alfa, că, în curând hoitul său va fi aruncat hienelor obraznice şi flămânde, pe care chiar el le-a promovat.

Urât sfârşit de carieră politică!

Cât despre viitorul uselist luminos ... mai bine nu mai spun nimic.