Da, chiar aşa, nimic despre parodia de azi. Doar Mărgineanu. Aşa-i că-i mai interesant decât toţi Bilii şi toate Caterinele la care v-aţi holbat astăzi?
vineri, 29 aprilie 2011
joi, 28 aprilie 2011
Istoria zilei (37)
Kurt Gödel s-a născut în 28 aprilie 1906 în în oraşul ceh Brno, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, într-o familie de mici industriaşi. Tatăl său, de la care a moştenit, se pare, dragostea de ştiinţe şi înclinaţia spre logică, avea o fabrică de textile. De la vârsta de 10 ani, Gödel a început să acode o mare atenţie studiului matematicii, religiei şi limbilor străine.
Gödel este autorul uneia dintre cele mai mari descoperiri matematice din secolul trecut (dacă nu cea mai mare), aşa-numita incompletitudine a matematicii, evidenţiată prin cele două celebre teoreme de incompletitudine publicate în anul 1931. Pentru a putea vorbi despre importanţa acestei descoperiri va trebui să facem un scurt excurs istoric.
Fiecare dintre noi a auzit, din şcoală, de sistemul axiomatic al lui geometriei euclidiene. Există mai multe sisteme axiomatice echivalente care pot fi utilizate pentru construirea geometriei euclidiene, dar, în fiecare dintre ele apare o axiomă „ciudată”, cea a paralelelor (sau a lui Euclid), sau o altă axiomă echivalentă, al cărei enunţ poate fi formulat astfel: printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă şi numai una la acea dreaptă. „Ciudăţenia” acestei teoreme constă într-o aparenţă mult mai complicată decât a celorlalte axiome, care sunt „extrem de evidente”. Pornind de la această „lipsă de evidenţă”, timp de multe secole, mai toţi marii matematicienii ai timpului s-au întrebat dacă nu cumva, sub „masca” de axiomă nu se ascunde, de fapt, o teoremă, adică un adevăr demonstrabil pe baza celorlalte axiome şi a teoremelor anterior demonstrate pe baza axiomelor. Cum singurul mod cunoscut, în acele timpuri, de a demonstra că un enunţ este o teoremă şi nu o axiomă, era de a demonstra efectiv acea teoremă, aceasta a fost direcţia în care s-au concentrat matematicienii, aceea de a „demonstra” axioma lui Euclid. Şi, culmea, cei mai mulţi au şi „reuşit” să facă acest lucru, dar, întotdeauna pe baza greşelii de raţionament numite cerc vicios. În alte cuvinte, au utilizat în demonstraţie o consecinţă a axiomei lui Euclid, lucru evident nepermis pentru o demonstraţie corectă. Dar, de multe ori, între momentul „demonstrării” axiomei lui Euclid şi cel al invalidării, pe bază de raţionament eronat, a acelei „demonstraţiei”, treceau adesea ani sau chiar decenii de „triumf” ştiinţific al matematicianului în cauză.
Cam pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, după secole de zadarnice eforturi, matematicienii au început să se întrebe: ce-ar fi dacă am elimina cu totul axioma lui Euclid, înlocuind-o cu un enunţ diferit, chiar dacă acesta ar „viola”, în mod evident, „bunul simţ” matematic şi „realitatea” fizică înconjurătoare? Ce-ar fi dacă am presupune, de exemplu, că, printr-un punct exterior unei drepte nu s-ar putea duce nicio paralelă la acea dreaptă, sau mai multe?
Dar o astfel de axiomă nu are nicio legătură cu lumea în care noi trăim! Cum am putea accepta, de exemplu, că două drepte concurente (între ele) sunt, în acelaşi timp, paralele cu o a treia? E, evident, absurd. Dar, problema nu era cât de „absurdă” era noua construcţie logico-matematică, ci dacă este contradictorie sau nu. În alte cuvinte, ce se întâmplă dacă substituim axioma lui Euclid cu un alt enunţ? Va exista o consecinţă a acestei noi axiome care să contrazică celelalte axiome? Vom putea, aşadar, „demonstra” că axioma lui Euclid este, de fapt, o teoremă, folosind un raţionament de tipul „reducerii la absurd”?
În ciuda „absurdităţii” evidente a consecinţelor noilor axiome, matematicienii nu au reuşit să descopere nicio „fisură logică” în noile construcţii. Au luat naştere, astfel, încă două geometrii, cea eliptică, în care nu există paralele, şi cea hiperbolică, sau lobacevskiană, în care, printr-un punct exterior unei drepte se pot duce mai multe paralele. Dezvoltarea acestor geometrii a fost impulsionată de fervoarea cu care matematicienii au căutat, fără succes „contradicţia lor internă”.
Prin strădaniile unor matematicieni precum Leibniz, a fost creată logica simbolică, care substituie afirmaţiile verbale cu şiruri de simboluri matematice. Prin această operaţie în esenţă extrem de simplă, analiza logică a unui discurs devine aproape o operaţie de rutină. Astfel, devine posibilă analiza demonstraţiilor fundamentelor matematicii într-o manieră pe cât de simplă, pe atât de riguroasă.
Călugărul iezuit René Descartes este, la rândul său, autorul celei mai mari „crime” comise împotriva geometriei. El stabileşte o corespondenţă biunivocă între mulţimea numerelor reale şi aceea a punctelor unei drepte, pe baza căreia reduce studiul geometriei la cel al unor ecuaţii algebrice, adică, în ultimă instanţă, la nişte operaţii numerice, ale căror proprietăţi pot fi foarte bine exprimate folosind logica simbolică.
Cu acestă construcţie, geometria părea a fi „perfect izometrică” cu algebra, iar studiu aceasteia din urmă părea a fi a se putea realiza foarte uşor cu ajutorul logicii simbolice. Toate bune până aici, sau, mai bine spus, până la obiecţia lui Hilbert şi programul fundamentat pe aceasta. Despre ce era vorba? Hilbert a considerat că are mai mult sens să faci coerent fiecare aspect al matematicii, în loc să reduci această coerenţă la un izomorfism cu o altă disciplină matematică. Adică, în loc să se demonstreze aspecte ce ţin de geometrie prin algebră, interpretând punctele din spaţiu ca numere, fiecare ramură a matematicii, şi în special geometria, ar trebui să poate fi redusă la un sistem formal de simboluri.
La începutul secolului XX, Russell şi Whitehead au încercat să descopere cele mai intime secrete ale fundamentelor logice ale matematicii. Rolul strădaniilor lor s-a concretizat în cele două volume ale Principia Mathematica. Russell a sperat să descopere o notaţie formală, simbolică în care toate regulile de inferenţă să fie totalmente explicite. Sistemul formal al lui Russell urma, astfel, să conţină un sistem de semne („alfabetul”); o gramatică, adică un set de reguli pentru a combina semnele în formule; reguli de transformare (generare) care permită treacă generarea unei formule pe baza unei alte formule; axiome; demonstraţii, acestea fiind constituite dintr-un număr finit de formule, pornind de la o o axiomă (sau mai multe) şi mergând apoi pas cu pas, folosind regulile de transformare.
La începutul anilor ’20 ai secolului trecut, Hilbert (1862-1943) a formulat un program propriu, de unificare a întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar. „Crezul” fundamental al acestui program a fost formulat de Hilbert: „nu există probleme insolubile” şi Wittgenstein: „tot ceea ce poate fi spus poate fi spus clar”.
Această viziune mecanicistă asupra matematicii părea să elimine pentru totdeauna nevoia de gândire sau judecată. Matematica şi ştiinţa, in general, s-ar fi transformat într-un „paradis al leneşilor”, orice „adevăr” putând fi generat, „la cerere”, din „axiomele originare”, de către maşinile moderne de calcul.
Optimismul lui Hilbert, care a inspirat, în acea perioadă, mulţi oameni de stiinţă, avea, însă, să fie distrus definitiv, de lucrarea din 1931, a unui matematician german cvasi-necunoscut: Kurt Gödel: „Despre propoziţiile indecidabile din Principia Mathematica şi ale sistemelor înrudite între ele”. Gödel a demonstrat că mulţimea consecinţelor logice ale oricărui sistem formal este incompletă sau inconsistentă. În alte cuvinte, Gödel a demonstrat existenţa enunţurilor indecidabile în matematică, şi în stiinţe, în general, ceea ce înseamnă că matematica este şi va rămâne mereu incompletă. Există şi vor exista întotdeauna enunţuri matematice care nu vor putea fi demonstrate în interiorul sistemului axiomatic respectiv. Acceptarea acestor enunţuri ca axiome nu va reuşi să rezolve problema, în acel moment putând fi formulate alte enunţuri indecidabile.
Şi, ca şi când asta nu ar fi fost de ajuns, Gödel a demonstrat şi inconsistenţa matematicii. Adică, existenţa, în interiorul matematicii, a unor numere asociate simultan unor enunţuri de tipul „această afirmaţie este adevărate” şi „negaţia acestei afirmatii este adevărată”; Gödel nu utilizează, în demonstraţia sa, enunţuri matematice directe, ci asociază numere acestor enunţuri.
Rezultatul lui Gödel a şocat lumea matematicii, deoarece matematica fusese percepută, până atunci, ca singurul proprietar al logicii şi certitudinii, iar Gödel invalida această presupoziţie. Şi, aşa cum se întâmplase şi cu principiul lui Heisenberg, matematicienii şi filozofii au început să se întrebe asupra semnificaţiilor mai profunde ale teoremei lui Gödel. Cum putea fi ea interpretată? Care sunt implicaţiile acesteia? Ce înseamnă, de fapt, că există afirmaţii matematice adevărate care nu pot fi demonstrate? Cum arată asemenea adevăruri? Cum recunoaştem un astfel de adevăr?
În matematică există, la ora actuală, nenumărate probleme deschise, numite, uneori, conjecturi. Unele din ele se dovedesc a fi demonstrabile, şi chiar sunt demonstrate, dar altele nu sunt şi nu vor putea fi demonstrate niciodată, dar nici infirmate.
Einstein și Gödel în 1950
Presupunând că o astfel de conjectură reprezintă un adevăr fundamental, un adevăr care niciodată nu va putea fi dovedit, am putea să o declarăm ca una dintre axiomele fundamentale ale matematicii, dar asta nu va face decât să sporească numărul axiomelor cu încă una, şi apoi jocul reîncepe.
Pentru unii, teoremele lui Gödel reprezintă o problemă majoră, un eşec în încercarea de a stabili că putem avea încredere totală în logică şi matematică. Alţii văd lucrurile într-o lumină mai bună. Oricum ar fi, marele proiect al lui Hilbert care a constat în reducerea edificiului matematicii la manipularea unor simboluri, operaţie care ar putea, în principiu, să fie efectuată de către un computer, s-a prăbuşit irevocabil. Gödel ne spune că o asemenea abordare prezintă nişte limitări şi nu poate fi aplicată matematicii în ansamblu. Există lucruri pe care matematicienii le fac şi care nu vor putea fi niciodată realizate de către calculatoare, iar acesta pare a fi un lucru bun.
Articolul lui Gödel din 1931 pune bazele a ceea ce se numeşte „teoria funcţiilor recursive”, un instrument puternic cu aplicaţii mai ales în tehnica de calcul.
În 1939, Gödel şi soţia sa au fugit din calea naziştilor, angajându-se la Princeton, unde a fost coleg cu Einstein, cu care, de altfel, a şi legat o strânsă prietenie.
Despre Gödel se presupune că ar fi avut anumite probleme mentale încă de când s-a născut, dar acestea au devenit din ce în ce mai evidente odată cu înaintarea în vârstă. Obsesia paranoidă a lui Gödel a fost aceea că va fi ucis prin otrăvire sau infectare, astfel că, pentru a se feri de acest lucru, nu mergea nicăieri decât echipat cu o mască stranie, care îi acoperea integral faţa, cu excepţia orificiilor pentru ochi, curăţa si dezinfecta excesiv tacâmurile şi farfuriile şi nu consuma decât mâncare făcută de soţia sa. Când aceasta a murit, a refuzat să mai mănânce şi a murit, pur şi simplu, de foame. Acestea sunt, poate, idiosincraziile unor indivizi pe care, cei mai mulţi dintre noi îi percepem nebuni – şi, poate aşa şi sânt – dar, in realitate, sunt nişte genii pe care, cu greu le putem nu inţelege, ci măcar accepta. Şi mă gândesc, de exemplu, şi la Grigory Perelman, matematicianul care preferă să trăiască într-o mizerie halucinante, deşi a câştigat premii consistente, pe care a refuzat să le ridice.
Teiştii fac, uneori, referinţe, la un aşa-numit argument ontologic al existenţei lui Dumnezeu, pe care Gödel l-a elaborat spre sfârşitul vieţii sale, deci într-o perioadă nu prea fastă a existenţei sale. În realitate, argumentul este criticabil din mai multe direcţii, dar nu este intenţia mea să vorbesc acum despre asta.
miercuri, 27 aprilie 2011
Ce, bă, voi credeaţi că PDL-iştii-s proşti?
E-te că nu-s! Ăsta e chiar geniu! Ia, citiţi colea! Citiţi, bă, şi vă ofticaţi (datele provin din fişa personală a senatorului Marius-Gerard Necula, de pe situl senatului):
Universitatea „Danubius", Galaţi, Master Drept Comunitar: 2006-2008Doctorand în Economie: 2006-2008Student, Drept, Universitatea „Danubius", Galaţi: 2007-2008Student, Studii Economice, Universitatea „Titu Maiorescu", Bucureşti: 2007-2008
Aşadar, în 2006, s-a gândit omu’ că nu i-ar sta rău cu un doctorat în economie şi s-a înscris la aceste cursuri, nu se ştie la ce facultate, în ce centru ... acu, ce-aţi vrea şi voi, toate amănuntele? Ei, şi după un an, ce se mai gândi Gerărdel al nostru: bă, dacă se prind ăia că io-s pe nasoale, că vreau să fiu doctor, da’ n-am terminat şi io o facultate de profil, acu’ nu că nu se poate – ce nu se poate? – da’, orişicum, mai bine s-o fac şi pe aia? Şi uite aşa se făcu că, la frageda vârstă de patruzeci şi trei de cotolani, Jagardel s-a înscris şi la facultate, la economie, ca „simplu student”. Şi la drept, de asemenea, fiindcă începuse şi un master în drept cu un an înainte.
Priceput-aţi ceva? Priceput-aţi pe dracu’, că sunteti proşti, nu ca Jagardel ăsta! Care, de deştept ce îi, face întâi doctoratul, şi-apoi facultatea! Beton, frate ...
Acu’, pe bune, mă întreb cât de dobitoc trebuie să fii ca să scrii că ai început o facultate, din care ai făcut un an, după ce erai deja doctorand în domeniu? Foarte dobitoc. Cumplit de dobitoc. Dar, nu mai dobitoc decât cei care l-au votat!
Ia, citiți și-aici:
Ia, citiți și-aici:
Etichete:
Cugetările moluştei,
Să-i prostim pe proşti
luni, 25 aprilie 2011
Dumnezeu explicat copiilor
Dumnezeu este extrem de gelos:
39. Să ştiţi, dar, că Eu sunt Dumnezeu şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea.
40. Căci Îmi ridic mâna spre cer şi zic: „Cât este de adevărat că trăiesc în veci,
41. atât este de adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul sabiei Mele şi voi pune mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc;
42. sabia Mea le va înghiţi carnea, şi-Mi voi îmbăta săgeţile de sânge, de sângele celor ucişi şi prinşi, din capetele fruntaşilor vrăjmaşului.”
(Deuteronomul 32)
Dumnezeu se face vinovat de genocid:
29. La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
(Exodul 12)
Dumnezeu se răzbună pe copii pentru păcatele părinţilor:
13. David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Şi Natan a zis lui David: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri.
14. Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri.”
15. Şi Natan a plecat acasă. Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie, şi a fost greu bolnav.
16. David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil şi a postit; şi când a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pământ.
17. Bătrânii casei au stăruit de el să se scoale de la pământ; dar n-a voit şi n-a mâncat nimic cu ei.
18. A şaptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut să-i dea de veste că a murit copilul. Căci ziceau: „Când copilul trăia încă, i-am vorbit şi nu ne-a ascultat: cum să îndrăznim să-i spunem: „A murit copilul”? Are să se întristeze şi mai mult.”
(A doua carte a lui Samuel 12)
Oamenii lui Dumnezeu sunt şi ei ucigaşi:
23. De acolo s-a suit la Betel. Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!”
24. El(isei) s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii.
(A doua carte a împăraţilor 2)
Răzbunarea lui Dumnezeu cade şi asupra animalelor:
2. Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor: El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot.
3. Morţii lor sunt aruncaţi, trupurile lor moarte miros greu, şi se topesc munţii de sângele lor.
4. Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte, şi toată oştirea lor cade cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin.
5. „Căci sabia Mea – zice Domnul – s-a îmbătat în ceruri; iată, se va coborî asupra Edomului, asupra poporului pe care l-am sortit nimicirii, ca să-l pedepsesc.
6. Sabia Domnului este plină de sânge, unsă cu grăsime, cu sângele mieilor şi ţapilor, cu grăsimea rinichilor berbecilor; căci Domnul ţine un praznic de jertfe la Boţra, şi un mare măcel este în ţara Edomului.
7. Bivolii cad împreună cu ei, şi boii, împreună cu taurii; ţara lor se adapă cu sânge, şi ţărâna se umple de grăsime.”
8. Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion.
(Isaia 34)
Dumnezeu aplică pedepse colective, arbitrare:
12. Peste toate înălţimile pustiului vin pustiitori, căci sabia Domnului mănâncă ţara de la un capăt la altul; şi nimeni nu-i lăsat în pace.
...
17. Dar dacă nu vor asculta nimic, voi nimici cu desăvârşire pe un astfel de popor, îl voi nimici şi îl voi pierde, zice Domnul.”
(Ieremia 12)
Dumnezeu nu tolerează nicio opinie în afară de cea a lui:
1. Poporul a cârtit în gura mare împotriva Domnului, zicând că-i merge rău. Când a auzit Domnul, S-a mâniat, s-a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberei.
(Numeri 11)
5. (Poporul) a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”
6. Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel.
(Numeri 21)
Când are chef, Dumnezeu ucide zeci de mii de oameni dintr-o dată:
41. A doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, zicând: „Voi aţi omorât pe poporul Domnului!”
42. Pe când se strângea adunarea împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, şi pe când îşi îndreptau privirile spre Cortul întâlnirii, iată că l-a acoperit norul şi s-a arătat slava Domnului.
43. Atunci Moise şi Aaron au venit înaintea Cortului întâlnirii.
44. Şi Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:
45. „Daţi-vă la o parte din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă!” Ei au căzut cu feţele la pământ;
46. şi Moise a zis lui Aaron: „Ia cădelniţa, pune foc în ea de pe altar, pune tămâie în ea, du-te repede la adunare şi fă ispăşire pentru ei; căci a izbucnit mânia Domnului şi a început urgia.”
47. Aaron a luat cădelniţa, cum zisese Moise, şi a alergat în mijlocul adunării, şi iată că începuse urgia printre popor. El a tămâiat şi a făcut ispăşire pentru norod.
48. S-a aşezat între cei morţi şi între cei vii, şi urgia a încetat.
49. Paisprezece mii şapte sute de inşi au murit de urgia aceasta, afară de cei ce muriseră din pricina lui Core.
(Numeri 16)
Dumnezeu este psihopat:
16. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile, şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine; şi cei ucişi de Domnul vor fi mulţi la număr.
(Isaia 66)
Şi Moise este psihopat:
26. (Moise) s-a aşezat la uşa taberei şi a zis: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el.
27. El le-a zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa.”
28. Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor.
(Exodul 32)
Dumnezeu ucide pentru greşeli minore:
1. Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise.
2. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului.
(Leviticul 10)
32. Când erau copiii lui Israel în pustiu, au găsit pe un om strângând lemne în ziua Sabatului.
33. Cei ce-l găsiseră strângând lemne, l-au adus la Moise, la Aaron şi la toată adunarea.
34. L-au aruncat în temniţă, căci nu se spusese ce trebuiau să-i facă.
35. Domnul a zis lui Moise: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre afară din tabără.”
36. Toată adunarea l-a scos afară din tabără şi l-a ucis cu pietre; şi a murit, cum poruncise lui Moise, Domnul.
(Numeri 15)
Dumnezeu săvârşeşte genocid, iar criteriile sale sunt arbitrare:
17. Acum, dar, omorâţi pe orice prunc de parte bărbătească şi omorâţi pe orice femeie care a cunoscut pe un bărbat culcându-se cu el;
18. dar lăsaţi cu viaţă pentru voi pe toţi pruncii de parte femeiască şi pe toate fetele care n-au cunoscut împreunarea cu un bărbat.
(Numeri 31)
Dumnezeu este voyeurist şi îi place să vadă cum sunt uciși și batjocoriți oamenii:
33. Domnul Dumnezeul nostru ni l-a dat în mâini şi l-am bătut, pe el şi pe fiii lui, şi pe tot poporul lui.
34. I-am luat atunci toate cetăţile şi le-am nimicit cu desăvârşire: bărbaţi, femei şi prunci i-am nimicit cu desăvârşire şi n-am lăsat să scape niciunul măcar.
35. Numai vitele le-am răpit pentru noi, precum şi prada din cetăţile pe care le luaserăm.
36. De la Aroer, care este pe malurile pârâului Arnon, şi de la cetatea care este în vale, până la Galaad, n-a fost nicio cetate prea tare pentru noi: Domnul Dumnezeul nostru ni le-a dat pe toate în mână.
(Deuteronomul 2)
3. Şi Domnul Dumnezeul nostru a mai dat în mâinile noastre şi pe Og, împăratul Basanului, cu tot poporul lui; l-am bătut şi n-am lăsat să scape niciunul din oamenii lui.
4. I-am luat atunci toate cetăţile şi n-a fost una care să nu cadă în stăpânirea noastră: şaizeci de cetăţi, tot ţinutul Argob, împărăţia lui Og din Basan.
5. Toate cetăţile acestea erau întărite, cu ziduri înalte, cu porţi şi zăvoare, afară de cetăţile fără ziduri care erau foarte multe la număr.
6. Le-am nimicit cu desăvârşire, cum făcusem cu Sihon, împăratul Hesbonului; am nimicit cu desăvârşire toate cetăţile împreună cu bărbaţii, femeile şi pruncii.
7. Iar toate vitele şi prada din cetăţi le-am luat pentru noi.
(Deuteronomul 3)
Când vrea muşchii lui, Dumnezeu ucide pe oricine pentru orice:
19. Domnul a lovit pe oamenii din Bet-Şemeş, când s-au uitat în chivotul Domnului; a lovit (cincizeci de mii) şaptezeci de oameni din popor. Şi poporul a plâns, pentru că Domnul îl lovise cu o mare urgie.
(Întâia carte a lui Samuel 6)
Dumnezeu instigă la crimă:
2. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt.
3. Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile.”
(Întâia carte a lui Samuel 15)
Dumnezeu răsplăteşte binele cu rău:
6. Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că era să-l răstoarne boii.
7. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui, şi a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu.
(A doua carte a lui Samuel 6)
Dumnezeu foloseşte arme biologice:
15. Domnul a trimis ciuma în Israel, de dimineaţă până la vremea hotărâtă. Şi, din Dan până la Beer-Şeba, au murit şaptezeci de mii de oameni din popor.
(A doua carte a lui Samuel 15)
Dumnezeu este sadic şi absurd:
35. Unul din fiii prorocilor a zis tovarăşului său, după porunca Domnului: „Loveşte-mă, te rog!” Dar omul acela n-a vrut să-l lovească.
36. Atunci el i-a zis: „Pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, iată, când vei pleca de la mine, te va omorî un leu. Şi când a plecat de la el, l-a întâlnit un leu şi l-a omorât.
37. A găsit pe un alt om şi a zis: „Loveşte-mă, te rog!” Omul acela l-a lovit şi l-a rănit.
(Întâia carte a Împăraţilor 20)
Dumnezeu este orgolios şi nu concepe să nu fie cunoscut:
25. Când au început să locuiască aici, nu se temeau de Domnul, şi Domnul a trimis împotriva lor nişte lei care-i omorau. (A doua carte a Împăraţilor 17)
(Pentru citatele de mai sus am utilizat versiunea Cornilescu a Bibliei ortodoxe; dacă utilizaţi o altă versiune, unele cuvinte ar putea fi uşor diferite)
Şi, dacă toate acestea ar fi adevărate, cum ai putea să nu-i dai dreptate lui Bakhunin: „Dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui omorât.”
Din fericire, Dumnezeu nu există, şi aceasta este o şansă pentru omenire. Din nefericire, există oameni care se închină lui Dumnezeu, şi aceasta este o neşansă a omenirii. Fiindcă nu poţi să te pretinzi nu o persoană morală, dar măcar întreg la cap, atâta timp cât eşti în solda unui asemenea criminal, fie el şi imaginar.
Paradoxul politicianului creştin
Ca orice alt politician, şi cel creştin, sau, mai general, credincios, are soluţii ingenioase, planuri generoase, proiecte măreţe, pe care promite să le implementeze de îndată ce va fi ales în funcţia pentru care candidează. Dar, în acelaşi timp, ca un bun credincios, el recunoaşte existenţa şi atotputernicia lui Dumnezeu - fără a cărui îngăduinţă nimeni nu poate face nimic (?!)- şi, implicit, propria neputinţă. Iar cea mai bună dovadă este formula cu care îşi încheie pomelnicul de promisiuni: Aşa să-mi ajute Dumnezeu. Adică: puteţi să uitaţi, nu-mi asum nicio responsabilitate.
Nu, politicianul creştin nu e întotdeauna prost, e, mai degrabă, şmecher. Ştie, în schimb, că 80%, cel puţin 80%, dintre cei al căror vot îl solicită sunt proşti. Foarte proşti. Atât de proşti încât, în scara lor de valori, a fi „credincios” e mult-mult mai important decât a fi responsabil. Şi de cuvânt. Şi rezonabil. Şi inteligent. Şi oricum, fiindcă nimic altceva nu contează.
Eu nu fac parte dintre cei +80%. Pentru mine, a fi responsabil e nu doar mult mai important decât a fi „credincios”, ci şi incompatibil. Şi nici de-al dracu’ nu l-aş vota pe cel care spune: Aşa să-mi ajute Dumnezeu. Dar, ce să fac atunci când o spun toţi?
Ne uităm în jur şi nu ne place ceea ce vedem. Suntem sălbaticii Europei şi cei mai săraci locuitori ai ei. Ne îmbulzim şi ne călcăm în picioare ori de câte ori auzim de o promoţie la zahăr sau ulei. Avem cel mai prost sistem educaţional şi cel mai prost sistem de asigurare a sănătăţii din Europa. Şi, pentru a îmbunătăţi calitatea acestor două sisteme, desfiinţăm unităţile şi reducem personalul. Oraşele noastre arată aşa cum arată din nepăsarea autorităţilor, dar şi din aceea a unora dintre noi, care nu au auzit încă de existenţa coşului de gunoi. Dar, suntem tari în credinţă, şi nouă nu ne dă Dumnezeu cutremure, ca japonezilor. Iar conducătorii ni-i alegem singuri, dintre cei „cu frica lui Dumnezeu”. Iar rezultatele se văd.
Ce-ar fi dacă românii ar pune o dată, o singură dată, responsabilitatea înaintea credinţei? Dacă la proximele alegeri, de pildă, ar alege politicienii responsabili, în dauna celor „credincioşi”?
Să-i aleagă, da ... dar de unde? Că, la o adică, toţi pupă sutana ...
duminică, 24 aprilie 2011
Două tipuri de creştini
Există două tipuri de handicapaţi: fizic şi mental. Pentru a se deplasa, şi pentru a exista, pur şi simplu, cei dintâi au nevoie de o cârjă. De o cârjă de lemn. Ceilalţi au nevoie tot de o cârjă, dar, de data asta, de una „spirituală”, căreia-i zic Dumnezeu.
Prima categorie de creştini e reprezentată de aceştia: acei oameni care nu pot trăi fără o cârjă spirituală. Sunt atât de proşti încât nu ştiu nimic. Nici măcar asta nu ştiu: că nu ştiu. Sunt acei idioţi care nu ştiu dacă Biblia a fost scrisă de Eminescu sau de Arghezi, şi nici nu deosebesc Paştele de Crăciun. Că şi la Paşti, şi la Crăciun se bea şi se mănâncă. Mai ales se bea. Dar, sunt credincioşi. Au auzit de Dumnezeu şi cred în el. Şi în Isus, şi în Fecioara Maria, şi în toţi sfinţii. Şi ... fac şi ei ce face toată lumea. Dacă lumea zice: „Hristos a-nviat”, zic şi ei: „Hristos a-nviat”, dacă lumea zice: „Pupă-mă-n cur”, „Pupă-mă-n cur” zic şi ei. E simplu: vrea unu’ să-ţi dea un un colac sau un pahar de vin, da’ vrea să-i zici nu-ştiu-ce, îi zici sau nu? Da’ cum să nu-i zici? Nu-i aşa?
Dar nu, nu toţi creştinii sunt smintiţi, nu toţi creştinii sunt lumpeni. Nu, sunt şi din ăia cu niţică şcoală, ceva mai spilcuiţi, mai spălaţi, mă rog, nu chiar ca baba lui Ţuţea. Aştia sunt şmecherii, mişeii. Ei mai ştiu câte ceva. Ştiu, de exemplu, că în legătură cu învierea nu e totul în regulă. Nu prea sunt dovezi, şi alea care sunt sunt subţiri rău de tot. Păi, ce, dacă văd un mormânt gol, se cheamă că a-nviat răposatu’? Şi alte dovezi nu prea mai sunt. Că au zis unii una, si alţii alta? Hai să fim serioşi? Că dreptcredinciosul popor român – şi nu numai român - de pretutindeni se salută cu „Hristos a înviat”? Haida-de, ce dovadă e asta? Să fim serioşi ... Mă rog, sunt multe pseudo-dovezi ale învierii, dar, cel puţin pe mine, niciuna nu m-a convins.
Sunt multe lucruri care mă intrigă în legătură cu povestea asta. De exemplu, durata „învierii”. Patruzeci de zile, că după aia s-a „înălţat”. Patruzeci de zile în care a făcut ... ce? Şi-a şters contul de pe haifaiv, a fost la Mall, a mai tras o cârjă mironosiţelor, sau ce-a făcut? Pentru că patruzeci de zile nu înseamnă, de fapt, nimic, mai cu seamă celor care cunosc bancul cu bunicul mort, ţinut în balcon până la venirea pensiei. Dacă, după înviere, ar mai fi trăit cinci-zece-douăzeci de ani ani şi ar mai fi făcut „n” minuni, hai că ar mai fi fost ceva. Dar, aşa, a înviat, dar puţini au fost „fericiţii” care au putut constata asta nemijlocit. Pentru că, aşa-zisa înviere a lui Iisus a fost cam ca al doilea mandat al lui Băsescu: fără „băi de mulţime”. Oare de ce?
Bun, vorbeam de creştinii care mai ştiu câte ceva. Ştiu, de exemplu, că tot maglavaisul ăsta mistic poate fi considerat cea mai mare campanie de piar şi fundraising din lume, că e o chestie absolut genială, dar tot minciună sfruntată rămâne. Şi nu doar minciună sfruntată, ci CEA MAI MARE CRIMĂ ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII! Asta este, în general, credinţa în divinitate, religia. Toate războaiele, toate revoluţiile, toate revoltele nu au fost altceva decât lupta „dreptcredincioşilor” împotriva „strâmbcredincioşilor”! Ştiu, oare, aceşti oameni că „mărturisirea” fără dovezi suficiente a unui astfel de „miracol” se poate numi şi SPERJUR şi e pedepsită cam peste tot? Ba bine că nu, numai că religia aduce influenţă, putere şi bani. Mulţi bani, mai mulţi decât orice altă campanie de fundraising. Şi-atunci, ce mai contează că minunatele elixiruri care ar trebui să aducă „mântuirea” în cer, aduc, de fapt, sărăcia, suferinţa, mizeria pe pământ? Pentru mişei acest lucru nu este deloc important.
Ia uitaţi nişte ştiri: în Basarabia, „focul haric” a fost adus pe banii lui Vlad Filat, premierul Moldovei. Wow! Da’ de ce-o fi făcut-o? Ei, ştie el ce ştie, nu? În România, printre cei care au adus „sfânta lumină” se află şi cercetatul (de DNA) primar Poteraş. Super! Cum e, dragi creştini, să primiţi lumina din mâna unui HOŢ? Shit!
Ăştia sunt cele două tipuri de creştini, de „credincioşi”, în general: simintiţii şi mişeii. Mm....?
Hristos a-nviat? Super. Voi de ce nu inviaţi?
P.S. Acest post este adresat tuturor celor care ţin morţiş să mă salute, în aceste zile, cu „Hristos a înviat”. A-nviat? Foarte bine, dar o fi înviat pentru voi, nu pentru mine. Şi, păstraţi această „minune” pentru voi, e prea valoroasă ca s-o împărtăşiţi cu alţii.
Fără îndoială, în Biblie se găsesc multe lucruri interesante, si chiar frumoase, dar şi idioţenii de genul ăsta:
Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi vei fi mântuit. (Romani 10:9)
Aşadar, orice crimă, orice josnicie e îngăduită şi nu periclitează în niciun fel „mântuirea” atâta timp cât „îl mărturisesc pe Iisus ca Domn” şi cred că „Dumnezeu L-a înviat din morţi”. Straşnică judecată, nu-i aşa? Şi genială campanie, nu?
joi, 21 aprilie 2011
Top 5 opinii greşite despre PDL
1. PDL este un partid de dreapta.
2. PDL este un partid de stânga.
3. PDL este un partid.
4. PDL este.
5. PDL
Concluzia: NO. C-aşe să zice la Cluj: NO. Érted?
Istoria zilei (36)
Astăzi e 21 aprilie 2011. O zi frumoasă de primăvară, după o iarnă poate prea lungă. În urmă cu exact 15 ani, în 21 aprilie 1996, a fost ucis Dudin Musa-khant Dʒouxar, mai cunoscut sub numele de Djokar Dudaev. Cine a fost Djokar Dudaev şi de ce momentul morţii sale este aşa de important în istoria omenirii?
Pentru mulţi oameni din neamul său, Djokar Dudaev este eroul absolut. Omul care a cutezat să se ridice împotriva marelui imperiu şi să-l facă să-i ştie de frică. Pentru ruşi, însă, Djokar Dudaev nu a fost altceva decât un „bandit”. De fapt, o căpetenie de bandiţi şi terorişti.
Cert este, însă, un lucru. Dudaev a fost asasinat de ruşi cu ajutorul a două rachete trimise asupra sa. Rachetele au fost astfel concepute astfel încât să ucidă persoana şi nicidecum pentru a produce pagube materiale. Interesant este modul în care a fost localizat generalul Dudaev: pe baza frecvenţei cu care opera telefonul său mobil! La vremea respectivă s-a scris şi s-a vorbit mult despre asta, dar acum lucrurile sunt aproape uitate, şi tocmai de aceea se cuvine să le reamintim.
Datorită acestei întâmplări, din 21 aprilie 1996 şi până astăzi, cuvântul „război” şi-a schimbat radical conţinutul, în toate limbile pământului. De regulă, mintea noastră e în urma tehnologiei momentului, iar decalajul este mai mic sau mai mare, în funcţie de persoană. În orice caz, astăzi „război” înseamnă, astăzi, cu totul altceva decât am văzut şi vedem în diferite filme sau reportaje: mişcări de trupe, lupte directe, diferite tactici şi strategii etc., toate presupunând existenţa celor două părţi, faţă în faţă, într-un anumit areal. Nu, acum războiul înseamnă, mai degrabă, moartea venită de niciunde sau de oriunde. De undeva din cer, sau de la mii de kilometri depărtare, de cine ştie unde. Toate războaiele purtate după 1996 au purtat această amprentă: războaiele din Golf, cel din fosta Yugoslavie etc. De fapt, de 15 ani, omenirea nu a mai cunoscut niciun război. Niciun adevărat război. Tot ceea ce am numit astfel au fost, de fapt, încăierări locale sau execuţii publice. Nimic din ceea ce înţelegeau părinţii şi bunicii noştri prin această noţiune.
Zilele trecute citeam că Gaddafi a ieşit să se plimbe pe străzile oraşului Tripoli. Wow! Dacă acest lucru s-a întâmplat, şi, fără nicio posibilitate de tăgadă, s-a întâmplat, atunci înseamnă că, de fapt, nimeni nu doreşte să îl asasineze. Nimeni din cei care pot să o facă şi care au declanşat războiul împotriva Libiei. Sau, mai bine spus, că nu i-a venit încă rândul. Iar asta se întâmplă deoarece, pentru aliaţi, în clipa de faţă, Gaddafi e mai util viu decât mort. Fiindcă tehnologiile de astăzi permit localizarea şi asasinarea oricui, oriunde, şi fără niciun fel de „pierderi colaterale”. Ia uitaţi aici o ştire, aşa, ce mai transpiră: până şi iPhonurile şi iPadurile, care sunt, la urma-urmei, nişte jucărioare ceva mai inteligente, şi nu niste sofisticate dispozitive militare, localizează utilizatorul cu precizie de centimetru. Nu, acum până şi pruncul încă nenăscut poate fi asasinat în burta mamei, fără ca aceasta să aibă ceva de suferit sau fără măcar să ştie! Astfel că, dacă aliaţii ar fi dorit asta, Gaddafi era de mult o amintire, iar lucrul ăsta se putea face discret şi eficient. A, că informaţiile ar fi „transpirat”, la un moment dat, asta-i altceva. Oricum, conspiraţioniştii inventează lucruri mult mai incredibile. Dar, aliaţii nu au dorit asta.
Mai citesc, iarăşi, că Libia e pe cale să devină „un nou Vietnam”. Ha, ha! De la războiul din Vietnam au trecut patru decenii! Patru! Şi Libia nu e Vietnam. Vietnamezii au rezistat şi s-au organizat în junglă! De unde junglă în Libia? Libia nu e decât un imens deşert, un pustiu. Nici vorbă de junglă, sau de munţi cu peşteri necunoscute şi inaccesibile, precum în Afghanistan. Şi atunci, despre ce asemănare ar putea fi vorba?
Rebelii au cerut ajutor terestru, deoarece, dacă nu vor beneficia de acest ajutor, vor fi ucişi de trupele lui Gaddafi. Wow? Unde am mai auzit asta? Îşi mai aminteşte cineva de exodul kurzilor din Irak, în 1991, în timpul primului război din Golf? Ce s-a întâmplat atunci? Ei, uite ce s-a întâmplat. Minoritatea kurdă din nordul Irakului avea, de veacuri, un „dinte” împotriva arabilor din sud. Ei, că nici ei, la rândul lor, nu s-au purtat niciodată frumos cu asirienii cu care au împărţit aceleaşi teritorii, asta-i altă poveste. În tot cazul, în 1991, kurzii din nordul Irakului s-au revoltat împotriva dictatorului Saddam Hussein, care ducea, în acelaşi timp, un război împotriva unei coaliţii internaţionale condusă de Statele Unite. Iar revolta lor nu a fost deloc întâmplătoare, ci „stimulată”, dacă nu determinată, de serviciile secrete americane. Prin anumite promisiuni şi „garanţii”, fireşte. Dând crezare acestor promisiuni – americanii sunt oameni serioşi, nu-i aşa? – kurzii s-au ridicat la luptă împotriva lui Saddam Hussein. Numai că acesta s-a dovedit o nucă mult prea tare, nu numai pentru kurzi, ci şi pentru forţele aliate. Riposta sa a fost una devastatoare, astfel că două - după alte surse, cel puțin trei - milioane de oameni, comunităţi întregi, femei, copii, bătrâni, au plecat, in miezul iernii, prin munţi, în bejenie, au fugit unde au văzut cu ochii, numai să scape cu viaţă! Unde au ajuns aceşti oameni? O parte, cei mai mulţi, au ajuns în Iran, iar alţii în Turcia, unde erau văzuţi de secole, „ca sarea-n ochi”, antipatia profundă dintre turci şi kurzi fiind una bine-cunoscută. Frigul, foametea, efortul excesiv făceau cel puţin o mie de morţi pe zi, asta fără să mai vorbim de ceea ce mai făceau şi soldaţii lui Saddam Hussein, dar nimeni nu părea să se sinchisească da asta. Iar Statele Unite, pur şi simplu, s-au făcut că plouă, cum se spune în limbaj colocvial. „Cine v-a pus să vă revoltaţi?” – ăsta a fost, practic, mesajul transmis de americani şi europeni la drama poporului kurd. Şi atunci, de se se mai miră unii că, ajunşi, în cele din urmă, pe teritoriile diferitelor state occidentale, kurzii s-au arătat, de multe ori, mai interesaţi de organizarea de atentate teroriste decât de o integrare paşnică, că nici acum lucrurile nu s-au limpezit definitiv. Nici nu au cum, fiindcă istoria e istorie, multe conflicte sunt doar îngheţate, dar ele nu aşteaptă decât un moment favorabil pentru a fi redeschise etc.
Ei, presimt că exact asta se va întâmpla şi acum. Adică, looserii ăia din Misrata, Benghazi, şi din alte locuri vor fi „încurajaţi călduros”, dar lăsaţi, cu cinism, la mâna trupelor lui Gaddafi, fiindcă – nu-i aşa? – cine i-a pus să se revolte? Şi, mai departe, nu ştiu. Pentru că trebuie rezolvată o problemă, o mică problemă, dar importantă, şi anume: în mâna cui va fi, după război, robinetul petrolului din Libia? Asta e problema, şi nimic altceva. Tehnologiile moderne nu permit încă extragerea petrolului de la mii de kilometri distanţă. Mâine, poimâine, poate, dar, pentru moment, acest lucru este imposibil, trebuie ca nişte oameni să existe fizic acolo, la sondă, să lucreze efectiv, nu, nu se poate totul din butoane ... şi asta e problema. Aproape sigur, robinetul va fi lăsat în mâna unor localnici, dar e nevoie de nişte libieni „de treabă”, care să pună pe primul plan refacerea ţării distruse de război, care să ofere, aşadar, contracte unor anumite firme, şi care să plătească aceste servicii cu petrol ieftin. E vorba, aşadar, de comerţ, de economie, de finanţe, de sfere de influenţă, de orice altceva, dar nu de libertate, de drepturile omului, de alte „nonsensuri” de acelaşi gen. Şi, cu siguranţă, dacă „oferta” lui Gaddafi va fi mai bună decât cea a opoziţiei, occidentul va fi gata să se „reîmprietească” cu el ...
Rămâne de văzut.
Rămâne de văzut.
luni, 18 aprilie 2011
Oportunităţi
Preşedintele ne asigură, încă o dată, că „statul nu dă”. Asta o ştim prea bine cu toţii. Cel puţin de când statul e Băsescu şi Băsescu e statul. Nu, nu e vorba să „dea” statul ceva. Dar, măcar să-şi respecte propriile legi, asta ar fi trebuit să facă. Pentru că problema în România nu e că statul „nu dă”, problema este că puterea politică e deasupra legii, adică în afara legii. În România nu mai există LEGE, şi asta e adevărata problemă.
Dar, spune preşedintele, statul „creează oportunităţi”. Wow! Şi care sunt alea? Păi, dacă am vorbi numai de oportunitatea de a trăi bine, si tot ar fi destul – asta a promis şi s-a ţinut de cuvânt. Ce, nu trăiţi bine? Cum nu? Da’ eu văd, în jurul meu, tot felul de indivizi care trăiesc bine. Foarte bine. Ce dumneavostră nu vedeţi? De exemplu, Mondialu’. Las’ că-i ascuns, da’ nici acolo nu o duce rău, parol. Şi ca el sunt mulţi. Foarte mulţi. Că doar n-or fi toţi pensionari, profesori, medici, nou-născuţi, mămici, şi aşa mai departe. Da şi ăştia, raţionalizaţii, reduşii, disponibilizaţii, sau cum le-o mai zice, trăiesc foarte bine. Adică, e foarte bine că mai trăiesc. Păi, la câte spitale au mai rămas, şi la ce se mai întâmplă prin ele, nu-i deloc rău dacă trăieşti. Ba chiar e foarte bine. Când mori, e puţin mai rău, dar nici atunci nu-i cine ştie ce. Ei, aşa-i că-i bine că mai trăiţi?
Da’ ce, asta-i singura oportunitate? Da’ ce, de tirat nu ne putem tira? Medicilor le-a spus-o pe şleau prezidentu’. Şi celorlalţi? Şi celorlalţi ... tot aşa. E puţin lucru?
Trecând peste asta ... care-or fi, totuşi, oportunităţile alea de care vorbeşte preşedintele, că nu văd niciuna? Adică, pot astăzi tinerii să lucrueze în ţară, astfel încât să poată spera să-şi cumpere o locuinţă, să-şi întemeieze o familie etc.? Persoanele trecute de o anumită vârstă, să zicem 40-45 de ani au, de asemenea, nenumărate facilităţi la angajare, iar companiile le recompensează experienţa prin tot felul de bonusuri? Bătrânii au la dispoziţie cluburi unde să se relaxeze şi să socializeze, lipsiţi fiind de orice probleme financiare? Copiii din cel mai izolat cătun pot beneficia de o educaţie aleasă, chiar în satul lor, graţie programului naţional de construire de şcoli în toate localităţile ţări? Un concediu petrecut în România este o încântare şi datorită excelentei sale infrastructuri, care face posibilă parcurgerea distanţei dintre Baia Mare şi Constanţa în cel mult patru ore, fie că ne deplasăm cu trenul, fie cu maşina?
Da, e plină ţara de oportunităţi! Noi suntem, în schimb, neperformanţi.
Da’ un capăt de funie, aşa, mai „performant”, nu găsim?
Etichete:
Cugetările moluştei,
Să-i prostim pe proşti
Veşti proaste: vine criza. Adevărata criză (1)
Astăzi vom face un mic exerciţiu de imaginaţie: cu ajutorul mărturiilor bunicilor şi străbunicilor noştri, al cărţilor de istorie, al filmelor şi al altor mărturii, vom încerca să reconstituim viaţa oamenilor de acum două, trei sau cinci sute de ani, când nimeni nu auzise încă de industrie şi nimeni nu putea să şi-o imagineze. Poate că şi acum există în lume, şi chiar în ţara noastră, comunităţi aflate într-un astfel de stagiu de dezvoltare, astfel că sarcina noastră nu e chiar aşa de grea.
Ei, cum trăiau oamenii în acele vremuri? Majoritatea celor care trăiau în câmpie cultivau pământul, ceea ce înseamnă că aveau de lucru de dimineaţă până seara, în fiecare zi. Cine a trăit la ţară, sau are rude acolo, are habar despre ce înseamnă cultivarea pământului, mai ales în condiţiile în care nu ai la dispoziţie maşinile şi utilajele corespunzătoare: muncă grea, îndelungată, profit redus etc. Iar faptul că într-o zi, de exemplu, condiţiile meteo sau alţi factori nu permit ieşirea în câmp, sau nu e nevoie de aşa ceva, asta nu echivalează cu o zi de odihnă pentru agricultor, fiindcă, pe lângă munca în câmp, mai sunt o mie şi unul de lucruri de făcut până a ajunge acolo.
Nici crescătorii de animale nu aveau o viaţă mai tihnită şi mai îmbelşugată. Mai mult, nu prea exista cultivator de pământ care să nu crească şi câteva animale.
Alţii se ocupau cu meşteşugurile. Erau, adică, olari, fierari, tâmplari, şi aşa mai departe. Nici aceştia nu aveau prea mult timp liber şi nu duceau o viaţă prea relaxată.
Apoi, veneau negustorii şi cârciumarii. Pe vremea aia, nu se inventaseră hypermaketurile şi, de regulă, negustorul se ocupa de afacere cu întreaga sa familie, si nu avea nicio clipă liberă, ba, de multe ori, se vedea nevoit şi să angajeze câte un băiat de prăvălie.
Vraci, popi, învăţători, zapcii, şi aşa mai departe, vor fi fost, dar erau puţini şi nereprezentativi pentru marea masă a populaţiei.
Până la urmă, ce putem reţine despre acele vremuri? Mai multe lucruri, iar dintre acestea, unul din cele mai importante mi se pare acesta: nu existau şomeri şi, evident, nici ajutor de şomaj. Orice om, care dorea acest lucru, avea de lucru până peste cap. A, că erau şi atunci fel de fel de aristocraţi care-şi petreceau zilele şi nopţile numai în ospeţe şi lenevie, asta e altceva. Eu am spus doar atât: orice om apt de muncă şi doritor de a munci, găsea imediat de lucru ... ceea ce nu se întâmplă, din păcate, în zilele noastre.
Ei, nici pensii nu existau atunci. Fiecare om îşi purta singur de grijă până închidea ochii. Pentru că asigurările, aproape toate tipurile de asigurări: de şomaj, de sănătate, sistemul de pensii etc., au apărut mult mai târziu, în plină epocă industrială. E drept, asigurările comerciale apăruseră ceva mai devreme, dar nu despre asta vorbim.
În epoca despre care vorbim, activităţile comerciale erau destul de reduse, cel puţin în comparaţie cu ceea ce se întamplă astăzi. Totuşi, şi atunci, ca şi acum, existau mărfuri, iar aceste mărfuri aveau un preţ. Numai că structura acestui preţ era alta. Cea mai mare parte a preţului era reprezentată, atunci, de ceea ce se numeşte astăzi „muncă vie”. E vorba de munca nemijlocită a lucrătorului. Astfel, o cămaşă, o ie, era foarte scumpă – şi este şi acum foarte scumpă, dacă este produsă, într-adevăr, manual - nu fiindcă materia primă ar fi costat o avere, ci fiindcă, pentru a o produce, au fost necesare multe ore şi zile de muncă.
În zilele noastre, lucrurile se prezintă cu totul altfel. Nimeni nu mai ţese o cămaşă într-o lună întreagă. Acum, acest lucru este complet automatizat, şi maşini uriaşe produc mii de metri în fiecare zi. Nici nu mai există termen de comparaţie cu ceea ce se întâmpla odinioară.
Revoluţia industrială a debutat cu două mari minciuni, care au avut, însă, un rol important în dezvoltarea societăţii umane, şi anume:
Cea dintâi minciună se referă la posibilitatea satisfacerii trebuinţelor materiale, pentru toate fiinţele omeneşti ... nu, nu toate trebuinţele materiale, dar măcar cele bazale: mâncare, îmbrăcăminte, adăpost etc. Ei bine, nu, acest deziderat nu a fost îndeplinit niciodată: din păcate, chiar în acest moment, există o persoană sau mai multe care mor, pur şi simplu, de foame, de sete, de frig sau din cauza lipsei unui adăpost.
A doua mare minciună se referă la timpul de lucru şi, implicit, la o anumită dimensiune a calităţii vieţii. Revoluţia industrială a promis reducerea timpului de lucru, astfel încât oamenii să se poată dedica mai mult familiei, problemelor personale, odihnei, relaxării sau distracţiei. Din păcate, însă, nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar s-a ajuns, practic, în situaţia în care oamenii au ajuns să moară din exces de muncă. Nu, nu e vorba de accidente de muncă, ci, pur şi simplu, de ceea ce am spus: deces din cauza excesului de muncă! În ţări precum Japonia, acest lucru este, deja, ceva obişnuit, au apărut şi la noi câteva cazuri, iar tendinţele sunt îngrijorătoare. Nu mai spun că niciodată, în cursul istoriei umane, nu au fost atâtea cazuri de familii destrămate, de persoane care aleg voluntar celibatul, care nu îşi mai asumă nicio răspundere în legătură cu întemeierea unei familii, niciodată nu a existat o rată atât de mică a natalităţii, mai cu seamă în rândul persoanelor care trăiesc, efectiv, în societatea industrială sau postindustrială.
Revoluţia industrială s-a bazat, şi se bazează în continuare, pe un consum exagerat de resurse naturale, şi cu deosebire, resurse naturale neregenerabile. Revoluţia industrială a generat societatea industrială, care a evoluat (?!) şi s-a dezvoltat ca societate de consum.
Pentru a putea realiza aceste lucruri, ţările unde a avut loc revoluţia industrială şi-au consumat, mai întâi, sălbatic, propriile resurse, apoi au mers de au colonizat alte ţări şi alte teritorii de unde au putut obţine resursele atât de necesare dezvoltării societăţii industriale.
Situaţia nu s-a schimbat defel nici când fostele colonii şi-au dobândit independenţa, ele continuând să rămână dependente economic de fostele metropole.
Economia mondială actuală este, într-adevăr, una a abundenţei. Că, încă se mai moare de foame, e altceva, dar hypermarketurile sunt pline ochi şi puţini îşi imaginează că ele s-ar putea goli vreodată. Dar, vai, acest lucru nu e doar foarte probabil, e aproape sigur în viitorii câţiva ani, sau, în cel mai bun caz, în viitoarele câteva decenii în care omenirea va trebui să dea piept cu Marea Criză.
Toată lumea ştie că, în hypermarketuri nu există nici anotimpuri, şi nici zone de climă etc. Vrea muşchii mei să am struguri la masa pascală, mă duc la hypermarket şi cumpăr struguri, e simplu, nu? Dar, de unde struguri în aprilie, când toată lumea ştie că, în mod normal, înainte de 1 iulie nu se poate discuta, sub nicio formă, de aşa ceva, poate doar de aguridă, iar unele specii de struguri se coc chiar în octombrie sau mai târziu? Cum, de unde? De la hypermarket, fireşte, fiindcă acolo e locul unde orice este posibil.
Da, orice este posibil, numai că acel ciorchine este compus aproape 100% din petrol. Cum aşa?
Simplu. În primul rând, că el nu este recoltat din podgoria din faţa hypermarketului, ci e adus de undeva, de la mii de kilometri depărtare, şi nu prin teleportare, ci cu un mijloc de transport care funcţionează pe bază de produse petroliere. Da? Apoi, pentru obţinerea efectivă a strugurelui, a fost nevoie de anumite lucrări, efectuate de maşini funcţionând tot pe bază de petrol. Pentru asigurarea tratamentelor specifice, s-au folosit produse chimice care fie au rezultat în urma prelucrării petrolului, fie au fost obţinute prin consumul unor combustibili de origine petrolieră. Şi aşa mai departe.
Acum e clar de ce tot ceea ce mâncăm, în primul rând ceea ce mâncăm, fiindcă, se ştie: „goliciunea ocoleşte, dar foamea dă de-a dreptul” e 100% petrol? Nu, nu 100%, ci 200%. De ce 200%?
Existenţa petrolului ieftin a favorizat apariţia acestei industrii alimentare atât de nenorocite. De ce spun „nenorocite”? Nu mă refer la calitatea evident execrabilă a produselor acestei industrii, pentru sănătate, pentru tot. Mă refer la faptul că super-abundenţa de produse alimentare ieftine – nu contează caracterul lor „neecologic” sau alte aspecte - a distrus definitiv agricultura ţărilor sărace, şi cu aceasta şi şansa lor de redresare economică. Şi acum începem să intuim, cred, de ce România, o ţară cu un potenţial agricol însemnat, nu realizează decât o parte din necesarul de produse agroalimentare necesare, fiind nevoită să importe, în timp ce jumătate din terenul său zace nelucrat. Vreţi să ştiţi de ce? Nu fiindcă românul e leneş sau prost din fire, ci pentru că, pur şi simplu, nu rentează. Agricultura românească nu prea poate să facă faţă concurenţei.
În alte ţări, şi, mă refer, în primul rând, la acele ţări unde foametea este endemică, acele ţări care sunt dependente de sprijin extern – da’ parcă noi nu cum suntem? – acolo, agricultura a fost distrusă în proporţie de 100%.
Existenţa petrolului ieftin a creat multe anomalii economice şi multe obiceiuri nesănătoase. Astfel, insule izolate, exotice, au devenit destinaţii turistice comune, iar asta s-a datorat posibilităţii de a transporta ieftin, la mare distanţă, atât turiştii, cât şi alte obiecte, cum ar fi alimentele necesare turiştilor.
Această perioadă este, însă, pe cale să se termine. Cantitatea de petrol de pe Terra este limitată şi petrolul este neregenerabil.
Şi-atunci, ce e de făcut? Nu s-au căutat soluţii? Ba da, s-au căutat, şi s-au şi găsit. Iată câteva astfel de soluţii:
1. Producţia de energie electrică prin hidrocentrale – e cea mai bună alternativă. Din păcate, doar un procent destul de limitat al cererii de energie electrică la nivel mondial poate fi obţinută prin intemediul hidrocentralelor.
2. Utilizarea energiei termale, a celei eoliene, energia furnizată de maree, de vulcani, şi alte surse de energie „verde”. Mai mult în stadiul de proiect decât în cel de implementare. Necesităţile omenirii sunt cu mult mai mari decât ceea ce ar putea fi obţinut astfel.
3. Centralele nucleare nu sunt nici ieftine, şi cu atât mai puţin „ecologice”. Ceea ce s-a petrecut recent la Fukushima sugerează doar într-o mică parte ceea ce s-ar putea întâmpla dacă omenirea ar adopta o astfel de soluţie.
4. Biocombustibilii sunt, de asemenea, o poveste frumoasă bună de adormit copiii. Pentru a obţine biocombustibili într-o cantitate suficientă pentru a susţine în continuare producţia agroalimentară în parametrii de astăzi ar cam trebui să sacrificăm toate terenurile agricole actuale, şi atunci unde mai facem producţie?
În concluzie, omenirea nu are încă o alternativă viabilă consumului de petrol.
Ei, şi cum stăm cu petrolul? Stăm prost, dar nu catastrofal. Probabil, o fracţiune destul de mică din rezervele de petrol ale Terrei a fost deja consumată. Undeva la 25%, sau 30%, sau 40%. Dar, nu, nu 50%, ci mai puţin, mult mai puţin. Astea sunt estimările: mai mult, mult mai mult de 50% din tot petrolul de care dispune/ a dispus omenirea nu a fost consumat încă, şi, poate, nici nu a fost identificat. Numai şisturile petrolifere din Canada ar conţine suficient petrol cât ar consuma omenirea în 30-50 de ani de-acum încolo. Şi-atunci, care-i problema?
Aceea că zăcămintele de petrol actuale, şi cele care urmează a mai fi descoperite, sunt din ce în ce mai greu exploatabile, cu costuri materiale şi ecologice din ce în ce mai mari, iar unele din ele nu sunt, pur şi simplu, exploatabile cu actualele tehnologii. Astfel că prognozele indică o creştere accentuată a barilului de petrol pe termen mediu şi lung. Cu toate consecinţele care decurg de aici.
Asta nu înseamnă, fireşte, că, dacă astăzi preţul barilului de petrol este cât este, peste o zi, sau o săptămână, sau un an, nu ar putea fi mai ieftin. Ba da, ar putea fi mai ieftin, dar, repet, pe termen mediu şi lung tendinţa nu poate fi alta decât aceea de creştere accentuată.
Cuvântul „criză” are nenumărate accepţii, dar nu me voi referi decât la două dintre ele.
1. De vreo trei-patru ani se tot vorbeşte de „criză”: criză-n sus, criză-n jos, falimente, disponibilizări, reduceri de salarii, de pensii, finanţare externă etc. Nu numai la noi, ci (aproape) peste tot. Aiurea, până acum nu a fost vorba de nicio criză. Sau, ca să fim cinstiţi, a fost vorba de o „crizuţă”. Concret: atunci când o comunitate, o regiune, o ţară, are posibilitatea de a asigura fiecărui membru al ei, un trai decent, asta însemnând, de fapt, asigurarea, din punct de vedere material, a nevoilor si necesităţilor bazale: hrană, îmbrăcăminte, adăpost (plus educaţie şi sănătate), dar n-o face, nu putem vorbi de o reală criză economică, ci de o altfel de criză: o criză morală, sau politică, sau de organizare, sau altceva, dar nu de o reală criză economică. Iar ceea ce am trăit noi până acum, şi trăim şi în continuare NU este o criză economică reală. A, că mor oameni de foame, sau în faţa spitalelor din care au fost aruncaţi, e altceva. Dar, repet, România nu are, în acest moment, o problemă economică reală!
2. Când, însă, indiferent ce ar face o comunitate, o regiune, o ţară, nu poate, nu are cum să asigure subzistenţa tuturor membrilor săi, atunci, da, vorbim de o criză cât se poate de concretă şi de reală. Şi ce înseamnă, de fapt, imposibilitatea subzistenţei tuturor membrilor unei comunităţi? Păi, ce să însemne: revolte, revoluţii, războaie, terorism, anarhism, şi aşa mai departe. Hai să nu fim ipocriţi, nu putem pretinde unui om să-şi accepte moartea fără să încerce să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a supravieţui, chiar dacă asta înseamnă, în cele din urmă, crimă. Asta este, asta urmează, e bine să ştim măcar la ce să ne aşteptăm.
Dar, oare, această perspectivă este inevitabilă? Oare oamenii nu pot face nimic pentru a o evita?
Teoretic, da, se poate, practic, însă, nu. Nu, nu se poate face nimic. Guverne precum cel al României îşi imping ţările spre această perspectivă. Cu inconştienţă sau nu, nu mai are importanţă. Importantă e doar direcţia în care ne îndreptăm, hăul în care avem toate şansele să ne ptrăbuşim.
Tot ceea ce am prezentat este cunoscut şi analizat la nivelul cel mai înalt. Toţi factorii mondiali de putere cunosc această perspectivă. Şi, de ce nu se iau măsuri? Ba se iau măsuri, dar fiecare ţară sau grup de ţări cât de cât independente ia măsurile pe care le consideră cele mai adecvate. Nu, nu e vorba de România, România nu ia niciun fel de măsuri, nici n-are cum, fiindcă, în mod evident, România nu e câtuşi de puţin independentă. Pentru România, sunt alţii care iau măsuri. Şi, evident, nu în favoarea României. La urma-urmei, de ce-ar face-o?
Voi continua această temă în câteva episoade. Intenţionez să arăt de ce abordările libertarianiste de tipul celor preconizate de unul ca Dragoş Aligică (pe un Mihai Giurgea nu-l pot include decât la categoria „pamfletari minori”, şi asta cu multă, foarte multă îngăduinţă) sunt nu doar falimentare, ci şi extrem de nocive, în acestă perioadă. Doresc să demonstrez, de asemenea, de ce abordările distributiste, deşi conţin multe idei valoroase şi benefice, nu reprezintă altceva decât o tentativă disprerată de menţinere a vechii ordini şi sunt la fel de falimentare. Voi arăta, de asemenea, cum o ţară precum China, iniţial cotată fără nicio şansă într-o astfel de confruntare, se pregăteşte cu o deosebită grijă pentru aceasta şi, chiar în condiţiile unei presupuse defecţiuni a Rusiei, este perfect pregătită să-şi asume rolul de unică superputere mondială. Nu cred în varianta unui război „cald” şi voi menţiona informaţiile care mă determină să cred astal de altfel, un război „cald” ar duce la sfârşitul speciei umane, şi asta nu-şi permit nici prezumtivii perdanţi. Vreau să arăt, de asemenea, de ce, în ciuda aparenţelor, România va avea un cuvânt greu de spus în viitoarea arhitectură a comunităţii internaţionale, în viitorul echilibru de forţe – asta dacă nu va fi trădată de propriul guvern şi de propriul popor. Şi, cel mai important, doresc să demonstrez cum actualul model socio-economic va fi abandonat şi omenirea se va îndrepta spre un cu totul alt model – asta dacă va dori şi va reuşi să supravieţuiască.
UPDATE: Încet-încet, deschid şi alţii ochii: poftim, citiţi aici.
duminică, 17 aprilie 2011
Gândul zilei (43)
Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.
Iată ce se întamplă când ţara este condusă de un puşcăriabil:
Ce mai e de spus?
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Gluma zilei
Cu criza asta, chiar şi comicii o duc din ce în ce mai greu. Şi mai au de luptat şi împotriva concurenţei neloiale.
Oricum, suntem de râs...
Ia uitaţi: „România este un exemplu de redresare economică”: cine-a zis asta? Ţociu şi Palade, Stela şi Arşinel, Vacanţa Mare sau Divertişii? Nţ, n-aţi ghicit. Au spus-o colegii lui Franks, ştiţi, băieţii ăia de la FMI. Aşa-i că au umor? Doar eu sunt mai prost, că nu mă prind. Şi, mai şi întreb: dacă ne-am redresat aşa de bine, de ce, oare, nu simţim în buzunar? Şi de ce continuăm să ne împrumutăm? Sau, poate, noul împrumut nu e chiar aşa de nou ...
Oricum, suntem de râs...
Eu nu am iubit-o
Asta e vestea rea. Vestea bună e că, totuşi, trăieşte. Şi va trăi veşnic, atâta timp cât vor mai exista oameni care o iubesc.
Da, eu nu am iubit-o. Eu încă o mai iubesc.
Aici puteţi viziona cel mai cunoscut film al ei, integral. Două ore de artă adevărată.
Privind spre viitor sau cum a câştigat Paleologu şefia PDL-ului
Ei, să nu-mi spuneţi că nu ştiţi cine e Paleologu. Hai, bre, chiar aşa de uşor se poate aşterne praful uitării peste activitatea unui ministru remarcabil, fie el şi al inculturii? Sau, poate l-o fi eclipsat Hunor? Da, e tălâmbul care se minuna, privind la Woodrea, de ce miniştri frumoşi avea PDL-ul – ăia de la PSD fiind nasoi cu toţii. Ete şi-o biografie, ca să ştiţi despre cine vorbim.
Bun, să vă spun cum a fost. Mai întâi a apărut Boc-cel-viteaz cu moţiunea „România dreaptă, România puternică”. Şi-a-nceput să vorbească. Ce, nu ştiu, boccisme de-ale lui. Când, ca o boare, da’ nu era boare, era rumoare, pedeliştii de prin ultimele rânduri au început să şuşotească: „Bă, tu eşti cu ăştia, cu drepţii?” „Puşchea pe limbă, sarsailă, cum să fiu cu drepţii? Ştii vorba aia: drepţii cu drepţii, vii cu viile. Oi merge şi eu acolo, dar nu chiar acum.”
Da, era clar că puţini, prea puţini erau cei dispuşi să-l urmeze pe Boc-ciu în aventura sa sinucigaşă. Toţi aşteptau, cu sufletul la gură, prestaţia următorului candidat, a vameşului cu lătrat de buldog. Şi o moţiune constructivă, „populară”, ceva de genul „România vameşilor” sau „Cum să ne căpătuim în 3 paşi”. Ei, ţi-ai găsit. Moţiunea lui Blaga se intitula: „O Românie dreaptă, o Românie europeană”. „’R-ar ei ai dracu’, cu drepţii lor cu tot”, şuşotea indignat o pedelepră din ultimele rânduri. „Tocmai când voiam s-o trimit pe fie-mea la studii la Hollywood şi să-i dau o regie lu’ fiu-meu, se găsesc ăştia să-mi vorbească de lumea drepţilor, de smirnă, tămâie şi încă zece ani de criză” „Dă-i, mă dracu’, doamne iartă-mă că sunt, acum, în postu’ mare” răspunse un alt pedelist, fost, actual şi viitor miliardar de carton. „Hă, hă, tu de la revoluţie-ncoace eşti tot în posturi mari, pezevenghiule” râse un tânăr cam năbădăios şi cam mândru că are nevastă fotomodelă şi nume care începe cu „Bou”. „Las’, bă, că nici ţie nu-ţi merge rău”, ripostă seniorul, puţin şucărit.
Când a urcat Paleologu la tribună şi a anunţat titlul moţiunii sale: „Privind spre viitor”, toţi au înmărmurit. „Ce p*** mea-i asta”, se văicări un distins senator. „Mie mi s-a spus că ăsta o să ne spună nişte glume, dar văd că nu e nimic de râs. Nu e fun-deloc”, îi dădu dreptate colegul său de la cameră. Dar, tânărul candidat ştia ce are de făcut. Ştia că, de cele mai multe ori, o imagine bună face mai mult decât o mie de cuvinte. Nu, Paleologu nu a spus niciun cuvânt, nici măcar nu a râgâit în stilul mentorului de la TreiCoceni, nu a lătrat precum Blaga, nu s-a băsit precum Boc, nu, nu, nimic din toate astea. Paleologu a arătat doar o poză. O poză în care se poate vedea clar viitorul. Viitorul lui Paleologu, cel al PDL, cel al patriei. Un viitor minunat, cu oportunităţi uriaşe. Şi, undeva, acolo, mai în spate, e şi Schengenul, îl vedeţi?
Aşa a câştigat Paleologu.
Chiar nu vedeţi, idioţilor?
Iată cum şi-a motivat un bărbat solicitarea de divorţ:
Ajuns acasă, mi-am găsit soţia în pat cu amantul. „Ce faci, dragă”, am întrebat-o. „Idiotule, nu se vede?”, mi-a răspuns ea.
Solicit desfacerea căsătoriei de numita ..., întrucât nu permit nimănui să mă facă idiot.
Aşa e, sunt oameni şi oameni. Sunt oameni pe care adulterul nu-i deranjează câtuşi de puţin, dar care iau foc atunci când sunt insultaţi. E un comportament absurd? Nu ştiu, poate doar neobişnuit.
Sunt oameni care au iubit PDL-ul. Şi pe Traian Băsescu, şi pe oamenii săi. Din ce motive, nu ştiu, fiecare cu gusturile sale. Se zice că iubirea e oarbă, nu-i aşa? Şi multîndurătoare, fireşte.
Trebuie că aceşti oameni se vor fi bucurat mult atunci când PDL a preluat guvernarea. Şi trebuie că i-au iertat multe greşeli. Şi trebuie că au găsit fiecărei greşeli o justificare, sau, pur şi simplu, au ignorat aceste greşeli. Şi ce dacă PDL a tăiat salariile, pensiile, a mărit fiscalitatea, a închis şcoli, spitale, a făcut tot ce a făcut? E criză, a zis Boc că oricine ar fi procedat la fel, ce mai atâta tura-vura? Şi ce dacă ne-am împrumutat pe n generaţii? De vină a fost Tăriceanu, că el a mărit pensiile şi salariile, prin fraudă parlamentară şi asumarea răspunderii, că doar, o ştim cu toţii, PDL nu a susţinut niciodată creşterea cheltuielilor cu pensii şi salarii.
Ei, dar ce importanţă mai are ce făcea PDL prin 2007 sau 2008, acum e al nostru şi îl iubim. Ce importanţă mai are că apostolul lustraţiei e el însuşi lustrabil? Trădare să ştie, dar s-o ştim şi noi. Şi, dacă se poate, să beneficiem şi noi în urma ei.
Am înţeles, fraţilor. În politică e permis orice. N-o să ne împidicăm acuma de nişte simple promisiuni electorale. Promisiuni? Nu, nu în promisiuni s-a încurcat PDL, ci în lege. În legea 221/2008, de pildă. Dar, ce importanţă mai are acum? Mergem înainte, nu-i aşa?
Dar, dacă toate aceste lucruri sunt nişte nimicuri, atunci ce spuneţi de ultima ispravă a „ducesei”? Referendumul pentru Bucureşti. Chiar nu simţiţi că întrebările acestui referendum nu sunt făcute pentru a obţine nişte răspunsuri, o concluzie, ci pentru a vă insulta şi pentru a vă duce de nas? Chiar nu pricepeţi că singurul mesaj al acestor întrebări este „sunteţi idioţi”?
Şi? Şi ce faceţi?
Dacă nici acum nu divorţaţi, vă meritaţi soarta, încornoraţilor!
Etichete:
Cugetările moluştei,
Djuvaerically politicness
vineri, 15 aprilie 2011
joi, 14 aprilie 2011
Gândul zilei (42)
Ca să scape de frică şi suferinţă, ca să ajungă la un echilibru interior, omul e gata să accepte cele mai profunde şi mai radicale deformări ale realităţii. Împărtăşind imaginea lumii dictată de putere, omul capătă nu numai o speranţă de supravieţuire, ci şi ceva mult mai important: şansa de a fi fericit.
(Gozman, V., Etkind, A. - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990)
marți, 12 aprilie 2011
Eu
Am auzit de mai multe ori, ca glumă, ca „sfat”, ca ameninţare, sau ca toate la un loc:
Nu gândi,
Însă eu mă întreb:
Dacă nu gândesc,
Nu vorbesc,
Nu scriu,
Nu semnez,
Şi, mai ales, nu acţionez,
Mai exist?
Să aveţi o zi bună!
Nu gândi,
Dacă gândeşti, măcar nu vorbi,
Dacă vorbeşti, măcar nu scrie,
Dacă scrii, măcar nu semna,
Şi, dacă, totuşi, ai gândit, ai vorbit, ai scris, şi, pe deasupra şi semnat ... aşteaptă-te!
Însă eu mă întreb:
Dacă nu gândesc,
Nu vorbesc,
Nu scriu,
Nu semnez,
Şi, mai ales, nu acţionez,
Mai exist?
Să aveţi o zi bună!
luni, 11 aprilie 2011
duminică, 10 aprilie 2011
Cre(ş)tinism liberal
Senatorul liberal Minerva Boitan – Dumnezeu să-i dea MINTE, că mare nevoie are! – a făcut vineri, 8 aprilie, un apel către Biserica Ortodoxa Română să se implice în conducerea ţării şi să intervină asupra celor aflaţi la putere ca să oprească "agresiunea" Guvernului asupra populaţiei.
Cum dracu’ să se „implice” BOR-ul în conducerea ţării şi „să intervină” asupra celor aflaţi la putere? Să-i afurisească, să-i blesteme, sau cum? Păi, nu-i blestemă destul românii, şi nu se prinde nimic, că Dumnezeu nu-şi pierde timpul să bage în seamă la ce-l roagă un idiot sau altul, care nici să se uite la ce bagă în urnă nu e în stare? Şi-apoi, cum să-l blesteme popii, ce rău le-a făcut guvernul? Le-a pus taxe, precum celoralţi afacerişti, le-a tăiat subvenţiile, le-a închis bisericile, sau ce? Şcoli s-au închis destule, spitale aşişderea, da’ vreo biserică mai „nerentabilă” a pus lacătul? Nu, dimpotriva, de cand e PDL-ul s-au construit „n” biserici – că n-am stat să le număr – şi toate din bani publici. Nu mai vorbesc de legea parteneriatului dintre PDL – pardon, dintre stat, dar PDL nu e statul? - şi biserică? Aşa că popii îşi vor lua banii şi vor molfăi mai departe cunoscutele rugăciuni pentru „conducătorii ţării”, „mai-marii oraşelor” şi putorile pedeliste.
Sau, poate madam Boitan se gândeşte la un stat popesc, un fel de Iran în variantă balcanică?
Ei nu, că decât aşa, mai bine cu Băsescu şi Boc, că de ăştia trag nădejde că ne vom scăpa odată-şi-odată, într-un an, în zece, într-o sută, dă-i dracu’, or crăpa şi ei că doar nu-s veşnici, şi uite-aşa om scăpa de ei, dacă altfel nu suntem în stare ... dar de nişte credinţe ilogice, barbare, care au făcut atâta rău omenirii, n-am reuşit să ne scăpăm de două mii de ani, nu, nu de două, ci de cinci, de zece mii de ani, de când e omul om şi de când a învăţat să scrie şi să vorbească, şi-atunci a scos o imbecilitate din asta, că tac-su a fost un bou, şi mă-sa o capră, sau că bunică-su a fost un broscoi pe care s-a sprijinit pământul.
De fapt, eu nu cred că această distinsă doamnă s-a gândit la vreuna din aceste variante. De altfel, mi se pare mult prea blondă ca să se îndeletnicească cu lucruri atât de zadarnice ca gândirea fără permis. Nu, madam Boitan n-a urmărit decât un lucru: să se dea mare cre(ş)tină, ca să n-o uite boboru’ dreptcredincios, şi să-i dea votul şi în 2012! Că altfel, nici nu ştiam de existenţa acestei tălâmbe.
Da’ ia spune, madam Boitan, cam de unde îşi trag liberalii originile ... vreau să spun adevăraţii liberali, nu cei „corciţi”? De Revoluţia franceză din 1789 auzit-ai? Sau de cea de la 1848? Şi cam ce voiau revoluţionarii ăia, în afară de „liberté, égalité, fraternité”? Strigat-au, oare: „sus popii” sau altele asemenea? Sau dimpotrivă?
Nu ştiu cum se face, dar eu unul de liberali cu crucea-n sân şi mari monarhişti m-am cam săturat. De ce nu s-or fi ducând oamenii ăstia unde le e locul, la ţărănişti, în partidul lui Becali, la PDL, oriunde, unde le e mai bine şi se simt în largul lor. Stau şi mă-ntreb, aşa, ca prostu’, cum „se-mbucă” statul minimal preconizat de PNL cu cel în care „intervine” BOR-ul?
Moshe are în vedere un proiect interesant.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)