De ziua educaţiei: cum se distruge o şcoală

Avertisment: ceea ce urmează este o povestire fantastică, fără niciun corespondent în realitate. Cine vede altfel lucrurile, o face pe propria sa răspundere. Şi, da, fiind o povestire fantastică nu m-am referit la o şcoală anume, dimpotrivă, nici nu cred că ar putea exista vreo asemănare cu vreo şcoală reală. Nu, nu, totul e o simplă fantezie.

Bine, pentru a putea distruge o şcoală, trebuie, în prealabil, să găseşti una. Să găseşti o şcoală care să fie şcoală. O şcoală care să nu fie distrusă chiar de tot. Ceea ce nu e chiar foarte uşor, trebuie să recunoaşteţi, în România şcolile care chiar sunt şcoli sunt mai rare decât zilele fără Băsescu la televizor.

Da’, să presupunem că aţi găsit-o. Cum procedaţi în continuare? Simplu: fiecare şcoală are profesori buni şi profesori proşti. Şi are elevi buni, şi elevi proşti. Şi-atunci, ce face deosebirea dintre o şcoală care este (încă) şcoală şi una care a devenit „ghetou educaţional” – vorba unui clasic în viaţă? Simplu, în şcoala care (mai) e şcoală, cel care deţine „puterea” şi ia deciziile e din tabăra profesorilor buni, sau este sprijinit de aceasta. În „ghetou”, balanţa puterii a înclinat definitiv de partea profesorilor proşti, a elevilor proşti şi a părinţilor acestora etc.

Ca regulă generală, proştii sunt intoleranţi, extrem de intoleranţi. Ei urăsc de moarte tot ceea ce le-ar putea jigni prostia.

În practică, asta se traduce prin acţiuni de batjocorire, intimidare, hăituire, îndepărtare a profesorilor şi elevilor buni.

Fireşte, aceste acţiuni sunt efectuate sub imperiul respectării unor principii înalt „umaniste” care se pot numi oricum: o şansă (sau o şcoală) pentru fiecare, sau, şi mai pompos, no child left behind. Ce presupune o astfel de politică educaţională?

În primul rând, standardele educaţionale sunt „adaptate” în aşa fel încât să poată fi îndeplinite şi de cel mai slab pregătit elev. Dacă un elev nu reuşeşte să promoveze, răspunderea nu este a lui, ci a profesorului care nu a găsit „cele mai potrivite metode pedagogice”, nu a inventat cele mai potrivite metode de evaluare, nu a personalizat demersul didactic, dracu’ ştie ce n-a făcut, dar e, clar, vinovat. Că doar n-o fi pramatia care nu a învăţat ...

În faţa acestei situaţii, e limpede că elevii care ar vrea şi ar putea să înveţe sunt complet demotivaţi. Dacă au unde şi cum să plece, pleacă cu prima ocazie. Dacă nu, rămân în aceeaşi şcoală şi „se adaptează”. Adică, devin mediocri. Sau submediocri. Se realizează, astfel, un „important” obiectiv educaţional, şi anume „omogenizarea” nivelului clasei, dar, evident, nu „în sus” – asta e, de altfel, şi imposibil – ci în jos, la nivelul celui mai slab.

Cu profesorii buni se întâmplă exact acelaşi lucru, „se adaptează” sau pleacă. Cu timpul, în şcoală nu mai rămâne niciun profesor bun şi niciun elev bun.

Deseori, această adevărată purificare este intensificată prin acţiuni de-a dreptul agresive, atât la nivelul elevilor, cât şi al profesorilor. Elevii care „se încăpăţânează” să rămână elevi, şi care pot şi doresc să (mai) înveţe ceva sunt umiliţi, batjocoriţi, sau, pur şi simplu, izolați, îndepărtaţi, excluşi din rândurile celor care nu doresc sau nu pot să facă acest lucru.

Când o loază agresează un elev conştiincios, profesorii nu dictează niciodată soluţii în favoarea acestora din urmă. Dacă ar face aşa ceva, s-ar putea confrunta cu riscul „supărării” loazei, sau a părinţilor săi, s-ar putea ajunge chiar la un abandon şcolar, şi cui ar servi acest lucru? Şi aşa, elevul bun este „consiliat” să suporte. Să suporte tachinarea, umilirea, batjocorirea, chiar lovirea din partea colegului său, fiindcă – nu-i aşa? – cel mai înţelept cedează, si-apoi ar trebui să se obişnuiască cu „rolul”: toată viaţa va fi tratat astfel de tot felul de nesimţiţi.

Când un profesor devine indezirabil, elevii slabi sunt adesea folosiţi pentru discreditarea sa. Acestei categorii de elevi i se inoculează, adesea fără să-și dea seama - ideea că nu ei sunt responsabili pentru propriile rezultate şcolare, ci profesorul, idee care este îmbrăţişată cu mare plăcere, din motive mai mult decât evidente. Atitudinea de frondă şi obrăzniciile acestor elevi faţă de profesorul/profesorii deveniţi indezirabili sunt tolerate şi chiar încurajate, mai mult sau mai puţin discret, cu scopul de a-l discredita pe acel profesor care „nu are metodă” şi „şi-a greşit vocaţia”. La rândul lor, elevii slabi joacă cu multă plăcere acest rol, fiindcă asta îi face să se simtă foarte „puternici” şi „importanţi”. Şi e clar că şi părinţii elevilor slabi pot fi antrenaţi cu uşurinţă într-o astfel de „horă”. De obicei, astfel de persoane sunt foarte vehemente sau pot fi determinate să devină, cu toate că, de regulă, nu prea au avut un contact prea lung şi fructuos cu şcoala ... asta ca să mă exprim eufemistic.

Ceea ce distruge, aşadar, cel mai eficient, o şcoală, este alianţa toxică dintre „conducerea” instituţiei şi cei mai slabi elevi, şi părinţii lor. Este vorba de o încălcare clară a dreptului elevilor buni la educaţie, la o discriminare a lor, dar cine poate să probeze aşa ceva, şi ce e de făcut?

E o formulă verificată de nenumărate ori, şi care nu dă greş niciodată. Evident, unele „variaţiuni pe aceeaşi temă” sunt benefice şi necesare.

De exemplu, politica lui „să facem altceva”. Ce altceva? Orice altceva, dar nu şcoală. Seri dansante, excursii, festivaluri de nu-ştiu-ce, nu-ş ce competiţii de maidan, şi orice, dar şcoală nu. Mai precis, carte, sau învăţătură. E ca în cazul ciorbei de pui: pui apă, pui sare, pui zarzavat, pui cartofi, pui la foc, pui ce-vrei-tu, numai pui nu pui ... c-ai pus destule. Aşa şi cu şcolile astea: „extracurriculare” gârlă, „curriculare” mai deloc ... că nu mai e loc.

Un loc aparte îl poate juca religia. O şcoală ticsită de icoane „dă” foarte bine. Arată, adică, faptul că speranţa, câtă mai e, e la Ăldesus. Fiindcă, de cele mai multe ori, mesajul subliminat e ăsta: om fi noi idioţi, da’ suntem tari în virtute şi din cale-afară de smeriţi, şi-aşa vrem să rămânem – poziţie cu care vreo 86% din preacredinciosul popor român e cu totul de acord. Raţionament analitic, argumentare, tehnici de învăţare eficientă, astea-s mofturi, teteo, cu cât suntem mai săraci cu duhul, cu-atât ne iubeşte mai mult Doamne-Doamne.

O dată distrusă, o şcoală are şanse extrem de mici să-şi mai revină vreodată, sau, dacă o va face, o va face doar printr-un şoc: schimbarea/înlocuirea unei părţi importante a corpului profesoral şi, pentru câţiva ani, nenumăraţi corigenţi/repetenţi/exmatriculaţi. Dar, eu nu am cunoştinţă să se fi întâmplat undeva, la nivelul vreunei şcoli, aşa ceva.

Somn uşor, România!

UPDATE: Astăzi, ministrul Funeriu a declarat: „...acest lucru este foarte dureros, dar cred că avem datoria să fim alături faţă de cei care fac performanţă. Ar fi o cale greşită să mizăm în continuare pe cei care, în pofida faptului că le oferim tot ce se poate oferi, nu aleg cartea.” Să-l cred, să nu-l cred? Ca idee, sună foarte bine, dar când a fost (sau cine „au fost” – că foloseşte pluralul) „alături faţă de cei care fac performanţă”? Mmm ...