Gândul zilei (51)

Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altuia. (Denis Diderot)

Gândul zilei (50)

Atunci când o persoană suferă de o iluzie, se numeşte demenţă. Atunci când mai multe persoane suferă de o iluzie, se numeşte religie. (Robert M. Pirsig)

Gândul zilei (49)

Gândul zilei (48)

Întotdeauna m-am rugat lui Dumnezeu într-un mod foarte scurt. Am spus: „Doamne, acoperă-mi adversarii de ridicol”. Şi Dumnezeu mi-a ascultat de fiecare) dată. (Voltaire)

Gândul zilei (47)

Dacă nu credem în libertatea de exprimare a persoanelor pe care le dispreţuim, atunci nu credem în libertatea de exprimare a nimănui.

*

Statele nu sunt agenţi morali, dar oamenii sunt, şi pot impune standarde morale instituţiilor de putere.

(Noam Chomsky)

Gândul zilei (46)

Nu se poate închipui o mai urâtă înfăţişare a lucrurilor decât aceea în care răutatea devine legitimă şi îmbracă, odată ce magistratul a dispărut, mantia virtuţii. (Michel de Montaigne)

Gândul zilei (44)

Capitalismul a fost întotdeauna un eşec pentru clasele de jos. Acum, el începe să eşueze şi pentru clasa de mijloc. 
(Howard Zinn)

Gândul zilei (43)

În epocile caracterizate prin dominanta religioasă, prostul îmbracă veşmintele virtuţilor creştine; umilinţa, resemnarea, evlavia, simplitatea, candoarea [...]

Acest tip este destul de simpatic în inerţia lui. Limpezimea candorii, spontaneitatea credulităţii nelimitate, prospeţimea naivităţii infantile, dar mai ales echilibrul stabil al indiferenţei, indolenţei şi încrederii în sine; toate se îmbină într-o structură armonioasă a prostiei. Privire care spune totul fiindcă nu oglindeşte nimic, făgăduieşte totul fiindcă nu prevede nimic, alunecă cu uşurinţă peste durerile lumii fiindcă n-o interesează nimic.

Chipul seducător al prostului serafic, aşa cum ni-l descrie Erasm, aparţine altor vremuri şi altor societăţi, cu ordine mai statică, mai stabilă. Progresul ştiinţific din societatea industrială a creat, potrivit cu idealul pozitivist şi raţionalist al acesteia, tipuri specifice de proşti: prostul erudit şi prostul cu diplomă.

Mărginire intelectuală, animată de pasiunea literei, a tiparului. O nouă mascaradă: memoria jucând rolul inteligenţei, automatismul al creaţiei, iar psitacismul (pe româneşte: papagalicismul), rolul originalităţii. Fişa devine arma eruditului, iar numărul de pagini, scrise sau devorate, dovada capacităţii de digestie cerebrală. Spirit strivit de povara cărţii; lumină stinsă de efortul erudiţiei. Cartea te scuteşte de efortul personal, iar şcoala te învaţă tehnica de a economisi gândirea, arta de imprimare şi folosire a plăcilor intelectuale. Pentru mărginiţii lipsiţi de energie, diploma devine mijloc de stimulare şi titlu de nobleţe; forma de manifestare a acesteia este snobismul intelectual. Diploma este punctul de reazem pentru cei care nu au încredere în forţele lor intelectuale. După cum mustaţa, pentru un erou al lui Anatole France, luată ca simptom al virilităţii, schimbă întreaga psihologie a personajului, tot astfel diploma devine pentru prost temeiul încrederii în sine. [...]

În societăţile de astăzi, frământate de problemele sociale şi politice, în continuă năzuinţă după o ordine nouă, idealul prostului nu poate rămâne la periferia societăţii şi a idealurilor acesteia, închis în turnul de fildeş al meditaţiei. Prostul contemporan are numeroase drepturi de revendicat. Prostul de ieri era simplu în atitudine, ca o plantă, sincer ca o moluscă; era o prostie naturală. Prostul de azi este atras de ofensiva culturală şi economică, are pasiunea ideilor şi o adevărată slăbiciune pentru ideologie.

Aşa cum în epocile credincioase năzuinţa prostului este sfinţenia, în zilele noastre de antagonisme ideologice şi curente de masă,  aspiraţia lui este de a fi un doctrinar şi misionar. Prostul ca factor cultural, dinamic, cu caracter fanatic şi adeseori mistic. Numai că dinamismul lui este programat, activismul lui planificat. El preferă ca orbita mişcării lui ideologice să fie trasată precis de canoanele oficiale, de ordinea diriguitoare, socială şi politică. O lume fără riscuri şi fără răspunderi. Revenire în paradisul cândva pierdut din cauza neascultării. Energia, rămasă disponibilă prin ridicarea de pe umerii prostului a grelei poveri a răspunderii, se converteşte în beatitudine. Securitate şi mulţumire de sine! [...]

Universul lui Einstein este cilindric; universul nerodului este sferic şi încremenit, cum era cosmosul elen: simplu, rotund şi finit. Tocmai de aceea perfect! Dacă idealul uman este pacea, echilibrul, mulţumirea de sine, conformismul, stabilitatea, el este atins şi realizat în lumea prostului. Plafonul evoluţiei fiind atins, mintea nu se mai deschide pentru noi probleme, inima nu mai bate de nerăbdare, de decepţie sau de mustrare; ritmul ei este egal şi imperturbabil; perfecţiunea care atinge sfinţenia. Totul respiră linişte de mănăstire şi beatitudine paradisiacă. Parmenide ar merita să fie proclamat ctitor al acestei mănăstiri şi mare pontif al congregaţiei proştilor. Numai că aceştia n-au nevoie de filosofie şi bietul Parmenide nu s-ar bucura de nici o trecere în noul ordin monahal. Dar, la urma urmei, de ce ar mai avea nevoie de căpetenie o comunitate fondată pe principiul însuşi al desfiinţării capului?!

A venit momentul să ne întrebăm: cum să cultivăm prostia şi să stârpim inteligenţa?

Prostia însă nu este un rezultat fatal şi nativ al eredităţii. Ea este un fenomen social şi ca atare supus influenţei educaţiei, variind în grad şi natură după structura societăţii. Pedagogia actuală ar trebui să-şi revizuiască principiile metodei active în litera noului catehism al prostiei. [...]

Educatorului îi rămâne, în cazul acesta, puţin de făcut. Afară de metoda condiţionării, adică a alimentării neîntrerupte cu hapuri intelectuale standard, nu este nevoie de măsuri pozitive speciale, proştii fiind perfecţi din naştere. Rămâne numai de vegheat ca societatea să nu-i strice, să nu-i descurajeze sau să le creeze ambiţii deşarte.[...]

Dacă vrem să obţinem un elev idiot, n-avem decât să-l tratăm ca idiot. Căci opinia educatorului se transmite elevului şi ideea îşi face singură opera de idiotizare, cu aceeaşi putere de neînfrânt ca şi cancerul. Eul se cristalizează în jurul ideii despre sine. Este uşor de conceput cum o colectivitate întreagă poate fi imbecilizată prin sugerarea ideii despre propria ei imbecilitate. Este de ajuns ca un popor să fie guvernat de oameni care să-i insufle o atare credinţă şi poporul întreg este transformat într-o masă de imbecili. Şi pentru aceasta nu este nevoie numaidecât de vorbe, de discursuri şi persuasiune; efectele se obţin şi pe tăcute, pe baza simplei atitudini. Dacă atitudinea noastră, fără nici o manifestare verbală a credinţei noastre faţă de cineva, este a unui om deştept şi luminat faţă de un prost, ideea prostiei, o dată inoculată în creier, îşi începe opera ei distructivă, cu puterea unui ultravirus; ea transformă personalitatea după modelul imaginii sugerate. Consecinţa pedagogică a acestor constatări ştiinţifice este de o însemnătate excepţională; suntem în posesia unei concepţii ce ne poate ajuta să creăm o societate paradisiacă a proştilor printr-o acţiune politică abilă, bine dirijată! [...]

Guvernul care ar crede despre supuşii lui că sunt proşti, ar exercita, prin puterea prestigiului lui, o acţiune eficientă de cretinizare, o admirabilă politică a prostiei!

În ceea ce priveşte pe intelectualii recalcitranţi, rămaşi inteligenţi şi imuni faţă de acţiunea metodei noastre cazuri extrem de rare socotim că nici rugul, nici închisoarea, nici blestemul nici toate la un loc nu se pot compara în efecte cu metoda inaniţiei intelectuale. Politica culturii trebuie să ia măsuri, împiedicând cu orice preţ crearea condiţiilor favorabile intelectualităţii. Lucrul este simplu şi fenomenul nici nu este aşa de nou.

(Vasile Pavelcu)

Gândul zilei (43)

Din Banat până la Iaşi

Se resimte lipsa sării,

Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi

Au ajuns la cârma ţării.

(Păstorel Teodoreanu)

Iată ce se întamplă când ţara este condusă de un puşcăriabil:

„Oamenii nu acceptă să trăiască într-o Românie modernă”.

Ce mai e de spus?

Gândul zilei (42)

Ca să scape de frică şi suferinţă, ca să ajungă la un echilibru interior, omul e gata să accepte cele mai profunde şi mai radicale deformări ale realităţii. Împărtăşind imaginea lumii dictată de putere, omul capătă nu numai o speranţă de supravieţuire, ci şi ceva mult mai important: şansa de a fi fericit.

(Gozman, V., Etkind, A. - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990)

Gândul zilei (40)

Sunt puţini cei care recunosc deschis ceea ce îl roagă pe Dumnezeu într-ascuns.

(Michel de Montaigne)

Despre educaţie (6): mesajul unor tineri excepționali și un interviu deosebit

„Eu pot, eu sunt magician!” – o frază dintr-o emisiune pentru copii, celebră printre mulți tineri de azi. O frază care din păcate în România se folosește prea mult, în prea multe cazuri, în viziunea prea multor oameni. În ultimii ani s-a construit o imagine denaturată a omului de succes. Folosind gratuit atribute gen „supradotat” s-a clădit percepția că oamenii se împart în două categorii: cei cu un talent înnăscut pe care ajung (sau nu) să și-l pună în valoare, și cei condamnați la mediocritate. Succesul este mai nou considerat un dar divin, nicidecum o masură a efortului fiecărui individ. Noi, „supradotații”, nu suntem de acord, și avem și motive.

Aceia dintre noi care au ajuns să fie numiți astfel știu că nu sunt fundamental diferiți de ceilalți. Declarațiile noastre însa nu au mare valoare pentru cei din jur, fiind de multe ori catalogate drept (falsă) modestie. Sperăm totuși ca unele dovezi științifice în acest sens să aibă mai mult succes; cu astfel de argumente venim noi astăzi. Conform unor studii din domeniul pedagogic, al căror pionier este K. Anders Ericsson de la Florida State University (SUA), un om are nevoie de un timp relativ standard pentru a învăța ceva foarte bine. Nu contează ce este acel ceva: poate fi istorie universală, mecanică cuantică, chirurgie cardiotoracică, cântat la harpă sau orice altceva. Mai mult, analizele științifice nu au fost capabile să detecteze niciun fel de diferență inerentă între oameni: performanța are ca surse principale munca și atenția, nu talentul înnăscut. Rezultatele studiilor vorbesc de la sine: poți învăța orice, indiferent de bagajul genetic. Trebuie doar să vrei cu adevărat. De exemplu, un matematician bun este de regulă creat prin expunerea la un set foarte mare de probleme; vechiul proverb „Repetiția e mama învățăturii” se aplică perfect. Desigur, nimeni nu neagă inteligența lui Albert Einstein sau aptitudinile sportive ale lui Ilie Năstase, însă cazuri ca acestea sunt rare și nu știrbesc cu nimic șansele ca orice om să exceleze în domeniul de care este pasionat.

Descoperiri ca acestea ar trebui să fie un duș rece pentru toți cei care încă se mai îndoiesc că pot ajunge în vârf. Cu toții trebuie să ne repetăm că putem să învățăm orice ne propunem, indiferent cât de greu. În plus, cu cât avansăm cu atât vom avea mai multa încredere în noi înșine. În final ne vom da seama că ceea ce îi face speciali pe așa-zișii „supradotați” este că au muncit mai mult. De fapt, dacă analizăm „supradotații” vedem că nu au multe în comun: unii sunt copii simpli de la țară, unii sunt oameni sofisticați de capitală; unii au posibilități financiare mult mai bune decât alții. Unul dintre puținele lucruri care îi unește este că sunt dispuși să investeasca timp și efort în idealurile lor. Să muncești pentru ceva în care crezi cu adevărat nu este cel mai ușor lucru din lume, dar aduce mereu satisfacții. Poate veți spune: „E ușor să vorbești atunci când ai deja reușite, dar e greu sa începi”. Să începi e mai simplu decât pare. Găsiți ceva ce vă place, acel ceva care contează pentru voi și pentru care sunteți dispuși să lucrați. Apoi fiți fermi în alegerea voastră și priviți întotdeauna înainte!

E ușor să ne consolăm spunându-ne „a reușit pentru că are o minte sclipitoare”; astfel ne scuzăm față de noi înșine pentru că noi n-am reușit. Aceasta este mentalitatea predominantă în România de azi – mentalitatea de care trebuie să scăpăm. Noi suntem exemple vii că se poate, și știm că o astfel de atitudine va da roade. Găsiți-vă o pasiune, concentrați-vă pe ceea ce vă place! Responsabilitatea pentru eventuale eșecuri va fi a voastră, însa meritul pentru succes va fi tot al vostru. Dacă acceptați această idee și începeți chiar acum să vă faceți cu adevărat singuri destinul, veți fi surprinși de rezultate. Într-un sistem care promovează fățis mediocritatea și “succesele” de peste noapte o așa schimbare poate părea imposibilă. Dar nu este. Cei mediocri nu pot să-i controleze la nesfârșit pe cei cu adevărat buni. În final, starletele îmbătrânesc și iși pierd suportul financiar, iar cei cu afaceri neortodoxe pot fi mereu falimentați de o criză economică. Ce ramâne? Ramân cei cu ambiție și entuziasm pentru o cauză personală – fiți voi aceia!

Acest apel este semnat de 30 de studenţi români cu rezultate de excepţie, care studiază în universităţi şi centre de cercetare din 11 ţări. Apelul este preluat de pe blogul personal al unuia dintre aceşti studenţi, şi anume Andrei Ştefan Anghel.

*

La doar 23 de ani, Andrei Ştefan Anghel este cercetător în domeniul biologiei celulare fundamentale la Harvard Medical School din Statele Unite. În urmă cu doi ani a publicat un studiu despre antioxidanţi în revista „Harvard Science". Alte două articole urmează să-i apară în această primăvară. Andrei Anghel crede că, în general, românii sunt plini de prejudecăţi şi acceptă cu greu descoperirile ştiinţifice.

Cotidianul „România liberă” a publicat astăzi un interviu de excepţie cu Andrei Anghel. Îl redau în întregime.

Ce te-a determinat să aplici pentru Harvard?

A.Ş.: În liceu am intrat foarte mult în contact cu mediul universitar românesc, mult mai mult decât majoritatea elevilor. În acest fel am putut să văd foarte bine cum anume funcţionează cercetarea ştiinţifică în România. Mi-am dat seama că, dacă vreau să învăţ să fac cercetare de cea mai înaltă calitate, trebuie să plec din ţară. Pur şi simplu metodele noastre de predare nu sunt destul de bune.

Dar ai făcut cercetare şi în cadrul Facultăţii de Biologie a Universităţii Bucureşti.

A.Ş.: La Bucureşti a fost foarte complicat să ajung să lucrez într-un laborator de biochimie. În general, la Facultatea de Biologie e foarte greu pentru un student de anul I să lucreze în cercetare. Eu aveam însă avantajul de a fi medaliat la Olimpiada Internaţională de Biologie, iar o parte din pregătirea mea a avut loc chiar la acea facultate, cu acei profesori. O doamnă profesor m-a ajutat să intru în zona de cercetare. Ştia că eu sunt o persoană ieşită din comun în ceea ce priveşte cunoştinţele mele şi dedicaţia pentru ştiinţă. Se poate spune că „am avut pile".Însă normal ar fi ca toţi studenţii de la secţia de biochimie să aibă posibilitatea de a lucra într-un laborator de cercetare. Cercetarea practică este indispensabilă pentru pregătirea unui om de ştiinţă.

Acesta este modelul aplicat de Harvard?

A.Ş.: Exact aceasta este viziunea celor de la Harvard. Când am ajuns aici, situaţia mea era diferită faţă de cea din România - nu ştiam pe nimeni. Cei de aici m-au încurajat însă şi m-au învăţat cum să intru în contact cu laboratoarele la care doresc eu să lucrez.

Cu ce alte probleme te-ai confruntat în timp ce erai cercetător al Universităţii Bucureşti?

A.Ş.: Spre exemplu, la un moment dat am avut nevoie de un reactiv mai deosebit, care costă câteva sute de euro (foarte puţin în domeniul cercetării). Ni s-a spus că îl putem avea, dar că trebuie să se facă o licitaţie publică şi îl vom primi în aproximativ şase luni. În laboratorul unde lucrez acum, când am nevoie de un reactiv completez un mic formular online, reactivul este comandat în ziua respectivă şi livrat în maximum o săptămână. Această diferenţă reflectă totala lipsă de viziune a celor care au făcut acest sistem în România. Cercetarea nu e ceva previzibil unde să poţi comanda tot ce ai nevoie de la început. Ca să îl citez pe Albert Einstein: „Dacă am fi ştiut ce facem, nu s-ar mai fi numit cercetare".
Un alt exemplu priveşte pregătirea ridicol de scăzută a majorităţii profesorilor. Nu cred că este normal ca un student de 19 ani abia ieşit din liceu să corecteze profesori universitari în ceea ce priveşte informaţii factuale. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată la Harvard, însă era ceva frecvent la Bucureşti. Cu excepţia unei singure profesoare, dna Carmen Postolache, un savant foarte bun, toţi făceau greşeli frecvente. Nu vreau să speculez asupra motivelor prin care ajunge un cadru didactic să predea o materie pe care nu o stăpâneşte. Însă îmi este clar că un sistem care a produs această situaţie bizară nu are ca scop oferirea unei educaţii cât mai bune studenţilor.

De ce omului de ştiinţă nu-i este bine în România?

A.Ş.: România este în general o ţară foarte intolerantă către orice este ieşit din comun. Românii au prejudecăţi foarte mari faţă de cei de alte rase, cei de alte orientări sexuale sau cei de alte credinţe religioase. Niciuna dintre aceste prejudecăţi nu are o fundamentare empirică, şi deci ele contravin principiului de bază al ştiinţei. În România majoritatea, fără să vrea, este antiştiinţă.

Se situează românii pe o poziţie antimodernitate?

A.Ş.: Să clarific. Ştiinţa înseamnă obiectivitate şi supremaţia dovezilor empirice. Trebuie să abordezi o problemă fără să laşi loc pentru prejudecăţi personale sau culturale. În România, ca în majoritatea lumii estice şi o parte din lumea vestică, multe prejudecăţi sunt considerate imposibil de dezbătut. Un exemplu local relativ inofensiv este tăierea porcului de Crăciun. Cumva la noi există ideea că doar pentru că aşa este obiceiul local o dezbatere nu poate avea loc. Cu alte cuvinte, „Cine eşti tu să îmi spui ce să fac?" Nu spun neapărat că a tăia un porc fără a folosi un soi de anestezic este imoral, însă spun că dacă nu eşti total deschis unei discuţii pe această temă şi nu accepţi că s-ar putea să nu ai dreptate ai o mentalitate „anti-ştiinţă".
Dacă sondajul CCSB din 2010 este reprezentativ şi într-adevăr 88% dintre români ar fi de acord cu pedepsirea prin lege a blasfemiei împotriva Bisericii Ortodoxe, atunci este clar că România este foarte departe de o atitudine pro-ştiinţă.

Conform unui studiu realizat în 2008, a reieşit că 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului.

A.Ş.: Mai relevantă este altă părere din acel studiu: 60% din români sunt de acord cu afirmaţia conform căreia „ne bazăm viaţa prea mult pe ştiinţă, şi nu destul pe credinţă".
Mentalitatea oamenilor este o consecinţă a lipsei de educaţie în raţiune şi gândire critică. În liceu sunt predate doar diverse tipuri de informaţii şi metode de rezolvare a problemelor.
Să nu uităm că în România suntem încă în situaţia ciudată în care copiii primesc o „educaţie" în religie în şcolile plătite din impozitele cetăţenilor. În SUA, aşa ceva este strict interzis prin lege. În plus, această „educaţie" ia în majoritatea cazurilor o formă dubioasă a unei „şcoli de duminică", unde copiii nu învaţă despre conceptele filosofice ale religiilor lumii, ci despre ce scrie în Biblie. Pentru a putea să lipseşti de la aceste ore, trebuie să depui o cerere şi să te declari de altă religie sau ateu.
Afilierea religioasă este, desigur un drept fundamental. Însă hai să comparăm cu alt drept fundamental, dreptul de afiliere politică. Dacă mâine s-ar da o lege ca toţi copiii din ţară să facă o materie pe nume „Doctrina marxist-leninistă" (materie total legitimă în orice universitate), eu cred că toţi am fi foarte tulburaţi, chiar dacă s-ar specifica că părinţii pot depune o simplă cerere care să îi scutească pe copii de această materie. Ar fi îndoctrinare, pentru că un copil la vârsta de 7 ani nu poate să judece critic - el crede ce i se spune. Acum tot ce trebuie făcut pentru a vedea cât de ciudată este predarea religiei în şcolile publice este să înlocuieşti această îndoctrinare politică cu una religioasă. Cine crede că îndoctrinarea religioasă nu este o problemă serioasă, probabil, nu înţelege cât de important este subiectul religiei. Religia trebuie aleasă de fiecare individ în parte. Faptul că în România această alegere este înlocuită cu o îndoctrinare naţională finanţată de stat spune multe despre cum înţelegem noi să ne educăm copiii. Când ne vom lepăda de această atitudine, vom putea să facem progrese semnificative şi în privinţa procentului de geocentrişti din România.

Să revenim la mediul academic românesc...

A.Ş.: Acesta suferă de unele probleme foarte cunoscute, precum lipsa de finanţare. În România sunt numai o mână de centre de cercetare de calitate. Promovarea nu se face pe bază de merit, există un „nepotism ştiinţific". S-a făcut foarte multă vâlvă în ultimul timp despre faptul că profesorii bătrâni nu ies la pensie să „lase locul celor tineri". Mie această discuţie mi se pare de-a dreptul greşită. Peste tot în lume profesorii cei mai distinşi sunt în general în vârstă. Problema este că nu se creează niciodată posturi noi - nu ar trebui să aştepţi să îţi moară mentorul şi să îi iei locul.
În plus, în România este foarte greu să devii un om de ştiinţă de calitate. Asta pentru că la cursuri nu eşti învăţat despre scepticism şi obiectivitate, eşti învăţat doar să memorezi cărţi şi să rezolvi unele tipuri de probleme care nu au nici o legătură cu lumea adevărată. În plus, nu eşti învăţat să emiţi ipoteze sau să faci deducţii. Nu prea scoatem oameni de ştiinţă, dar avem ceva enciclopedii ambulante.

În 2009 ai publicat în Harvard Science Review lucrarea „Antioxidants: Not Heaven Sent" (Antioxidanţii nu sunt rupţi din rai - n.r.). Despre ce este vorba?

A.Ş.: S-au făcut foarte multe studii care au avut că obiectiv identificarea unui efect pozitiv al antioxidanţilor asupra diverselor boli. Incredibil pentru unii, majoritatea au concluzionat că antioxidanţii nu au nici un efect, iar câteva studii chiar au sugerat că antioxidanţii fac rău.
Recent, un grup de cercetători a studiat efectul unor suplimente cu antioxidanţi asupra unor oameni supuşi exerciţiilor fizice. În general, efortul fizic este sănătos din mai multe motive. Interesant în acel studiu a fost că aceste efecte benefice ale efortului fizic par să dispară în cazul celor care luau suplimentele de antioxidanţi. Mie mi se pare că literatura ştiinţifică este foarte clară în acest moment: dacă nu cumva ai o dietă extrem de inadecvată, antioxidanţii sigur nu îţi vor face bine şi este foarte posibil să îţi facă rău. Desigur, fructele şi legumele sunt sănătoase deşi conţin mulţi antioxidanţi, dar este probabil din cauză că acestea conţin şi mulţi alţi compuşi bioactivi.

Până în 2010 ai fost meditator privat în cadrul secţiei de consiliere de la Harvard . Ce presupunea aceasta?

A.Ş.: Este un program în cadrul universităţii prin care, dacă ai obţinut o notă suficient de mare la un curs, poţi în anii următori să dai meditaţii altor studenţi care iau acel curs şi au nevoie de ajutor.

Erai plătit?

A.Ş.: Da, acest program este subvenţionat de universitate: studentul care primeşte meditaţii plăteşte $8/oră, iar eu primeam $14/oră, universitatea plătind diferenţa.

Există un echivalent românesc al funcţiei de „meditator privat"?

A.Ş.: Nu există un echivalent românesc. Din păcate în România nu există nici un interes de a face un astfel de program, pentru că universităţile noastre nu sunt interesate de a mări performanţele studenţilor decât atunci când şi cadrele didactice au ceva de câştigat.

În ceea ce priveşte bursa pentru cercetare care ţi-a fost oferită de Harvard, ce presupune aceasta?

A.Ş.: Ajutorul financiar pe care îl primesc de la universitate ia în calcul banii pe care eu i-aş câştiga dacă aş avea o slujbă în campus. Eu am înlocuit această slujbă cu activitatea de cercetare, dar asta a însemnat că a trebuit să câştig de undeva diferenţa de bani pentru a îmi plăti taxele. Am primit diverse burse (Harvard College Research Program, Herchel Smith SURF, Pechet Family Award) în acest scop, iar atunci când nu am putut să aplic pentru nici o bursă am fost angajat al laboratorului, plătit de profesorul în al cărui laborator lucrez, din banii lui de cercetare.

Violenţa: un posibil răspuns

Un gând (39)

Oamenii merg la biserică din aceleaşi motive pentru care intră într-o cârciumă, şi anume: de a se amăgi, de a uita, fie şi numai pentru o clipă, mizeria în care trăiesc, de a se imagina liberi şi fericiţi, oricum altfel decât sunt.

Un stăpân în cer e cea mai bună scuză pentru un despot pe pământ. În concluzie, chiar şi dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui omorât.

Cel care doreşte să se închine lui Dumnezeu trebuie să renunţe la libertatea şi umanitatea sa.

(Mikhail Bakunin)

Un gând (38)

Am găsit pe Internet un text cu adevărat interesant. Merită să-l citiţi. Şi nu uitaţi să comentaţi!

Am sosit în România conştient ca sunt un străin iar, ca străin, trebuie să mărturisesc că am avut parte de o extraordinară primire din partea gospodarilor de pe aceste minunate meleaguri. În calitatea mea de străin sunt însă purtătorul unui mesaj paradoxal. Ei bine, am să vă spun fără ocolişuri: Nu-i ascultaţi pe străini!

Acum, după ce v-am transmis mesajul, aş putea socoti că mi-am îndeplinit misiunea şi că nu ne rămâne decât să mergem cu toţii pe la casele noastre. Totuşi, din moment ce mi-aţi făcut onoarea de a veni la acest eveniment, s-ar cuveni să vă spun câteva lucruri. Nu o să repet să nu mă ascultaţi, pentru că e firesc să vrem cu toţii să-i ascultam pe cei care, fie ei străini sau băştinaşi, au ceva să ne transmită. Iar ceea ce am vrut să transmit prin acest „nu-i ascultaţi pe străini“ este faptul că secretul prosperităţii şi al unei bune rânduieli economice nu se află depozitat undeva în vreo universitate americană, nu este cuprins în vreo nou construită ideologie, nu este încuiat în vreun minister de finanţe sau în vreo sală de conferinţe a Uniunii Europene. De fapt, nici măcar nu este un secret, este ceva accesibil tuturor. Oricine gândeşte cu capul lui poate să judece informaţiile furnizate de aşa-numiţii experţi din domeniu. Există, cred eu, tendinţa, deliberată sau nu, de a prezenta subiectele legate de bunăstarea economică într-un mod obscur, ezoteric, plasându-le astfel în afara controlului instituţiilor naţionale şi democratice. Românii pot însă apela la propria lor raţiune şi putere de discernământ, la propria lor experienţă ca să judece asemenea chestiuni.

Tocmai această experienţă a românilor ar trebui să-i facă pe străini să nu se grăbească să dea sfaturi unei naţiuni ca România. Iar aceasta pentru că mai sunt, în această ţară, oameni care au fost martorii ascensiunii şi căderii imperiilor şi ideologiilor, le-au trăit ca evenimente banale şi previzibile. Bătrânii acestei ţări au fost martorii dispariţiei regatului, ai naşterii şi prăbuşirii supraomului nemţesc; au trăit să vadă şi să simtă pe pielea lor sosirea şi plecarea omului sovietic. Iar acum asistă la ascensiunea capitalistului cosmopolit, a globalistului cum i se mai spune, care nu are nici o loialitate faţă de nici o ţară, îl interesează doar propriile sale profituri, pe care le justifică în numele „eficienţei“. Dar, în opinia mea, asistăm la pieirea globalistului actual aşa cum au pierit şi cosmopoliţii din trecut. Când ne adresăm unor oameni precum locuitorii acestei ţări, care au trecut prin asemenea experienţe tragice, trebuie să o facem cu smerenie. Străinii ar face bine să vină în ţara dumneavoastră mai degrabă ca să înveţe decât ca să dea lecţii. Ce-aş putea să le spun românilor, ceva care nu li s-a spus deja? Poate un singur lucru: aţi văzut atâtea şi aţi trecut prin atâtea încât să vă încredeţi în propriile dumneavoastră judecăţi atunci când vă confruntaţi cu un nou grup de aşa-zişi experţi înarmaţi cu o nouă ideologie.

Aş spune câteva cuvinte despre globalistul care îmbracă atât haina capitalistului corporatist, cât şi pe aceea a „mogulului“, cum îi spuneţi dumneavoastră. Eu cred că nici marile corporaţii, nici „mogulii“ nu sunt eficienţi economic, aşa cum pretind, ci sunt eficienţi din punct de vedere politic. Cu alte cuvinte, sunt capabili să concentreze puterea politică în propriile mâini şi, drept urmare, să obţină subvenţii, privilegii şi contracte de la stat; adevărata lor eficienţă constă în abilitatea de a-şi acoperi din banul public pierderile şi de a cheltui distrugând mediul înconjurător. Profiturile marilor corporaţii şi ale mogulilor sunt în mare parte o creaţie a statului şi a subvenţiilor oferite de stat. Un semn al ineficienţei lor, unul dintre multiplele semne, este mecanismul creării locurilor de muncă. Din moment ce sunt internaţionalişti, la fel de internaţionalişti ca şi marxiştii, nu-i de mirare că globaliştii au trimis atâţia fii şi atâtea fiice ale României peste graniţe, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Să-i întrebăm pe globalişti: de ce aceşti oameni nu pot să-şi câştige pâinea în propria lor ţară, unde să vorbească propria lor limbă, printre rudele, şi prietenii, şi vecinii lor? Ciudată eficienţă, să fii nevoit să munceşti pe meleaguri îndepărtate când sunt atâtea de făcut acasă!

Nu trebuie să ne batem prea mult capul întrebându-ne dacă o să pice sau nu sistemul globalist. Este o întrebare empirică, îşi va afla cât de curând răspunsul, aşa cum şi-au găsit răspuns şi întrebările legate de prăbuşirea altor sisteme. Mai interesant ar fi să aflăm ce au toate aceste sisteme în comun. Principala trăsătură comună este dată de capacitatea lor de a funcţiona în chip de ideologii. Ideologii foarte originale. Numai că adevărata originalitate nu constă în noutate, în inventarea de noi adevăruri, ci în aplicarea vechilor adevăruri la noile situaţii într-un mod creator, respectând persoana umană şi solul în care sunt plantate ideile. Aş spune că aceasta este o sarcină locală şi nu una globală.

În ciuda diferenţelor dintre aceste ideologii iscusit ţesute, există patru trăsături pe care le au în comun. Prima trăsătură este pretenţia lor de a fi ştiinţifice în sensul în care fizica şi matematica sunt ştiinţe. Atât comunismul, cât şi globalismul, neoliberalismul şi neoconservatorismul au lansat idei abstracte rupte de realităţile concrete dar au pretins să răspundă la toate întrebările, indiferent de particularităţile timpului şi ale locului.

A doua lor particularitate este dată de caracterul universalist. Precum comunistul, capitalistul transnaţional fredonează, în clinchet de arginţi, propria să Internaţională, fiind acompaniat de corurile reunite ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Uniunii Europene, Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional.

A treia trăsătură unificatoare rezidă în faptul că adepţii lor sunt cu toţii mari capitalişti, da, chiar şi comuniştii, mai ales comuniştii. Cu alte cuvinte, toţi au crezut că progresul uman depinde de acumularea de capital în mâinile câtorva birocraţi sau afacerişti – nu contează dacă sunt mâini din sectorul public sau privat. Contează faptul că oamenii, în totalitatea lor, au fost consideraţi incapabili să posede şi să gestioneze propriii lor bani, propriul lor capital. Ţăranul şi micul întreprinzător au devenit o categorie suspectă şi, în cel mai bun caz, au fost marginalizaţi. În final, politica a devenit pentru aceşti ideologi o chestiune de implementare a unor reguli care pot fi cunoscute în mod universal de către un grup select de experţi, cu deosebire experţi economici, dar şi ingineri sociali, planificatori sociali şi alţii ca ei. Rolul politicii, conform acestor ideologi, ar fi să selecteze experţii cei mai potriviţi, cărora să li se ofere fondurile publice şi puterea publică pe care le cer tocmai în numele „expertizei” lor. Modul de guvernare inspirat de aceste ideologii s-a rupt din ce în ce mai mult de procesele democratice şi unele domenii, cum ar fi politica monetară, au devenit în totalitate sau aproape în totalitate independente. Mai mult, din moment ce guvernul este considerat doar un grup de „experţi“, s-a afirmat că actul de guvernare este mai bine înfăptuit dacă se exercită de sus în jos, de la cele mai înalte nivele. (Cu alte cuvinte, aşa-zişii experţi ai suprastatului european sau ai Fondului Monetar dau ordine aşa-zişilor experţi de la Bucureşti, care la rândul lor le transmit „experţilor“ locali din judeţe, municipii şi comune.)

Gândindu-ne cum să aplicăm în mod creator vechile adevăruri la noile condiţii, cred că cel mai înţelept lucru ar fi să luăm ideologiile care domină astăzi şi să procedăm exact invers decât ne învaţă ele. Astfel, în loc să afirmăm că în economie acţionează legi în genul celor din fizica şi matematică, noi ar trebui să remoralizăm pieţele. În locul pretenţiilor de a globaliza economia, noi ar trebui, dimpotrivă, să o localizăm. În loc să dăm curs pretenţiilor marelui capital de a concentra bogăţiile şi puterea în mâini cât mai puţine, noi ar trebui să-i recapitalizăm pe nevoiaşi, pe ţărani şi pe micii întreprinzători. Iar în locul politicilor sterile ale tehnocratului şi expertului, şi în locul demagogiei politicianiste ce se pretinde „expertiză“, noi ar trebui să revigorăm, să remoralizăm şi să relocalizăm politica.

Dintre aceste patru puncte, remoralizarea pieţelor li se va părea economiştilor a fi punctul cel mai scandalos. „Suntem oameni de ştiinţă“, vor sări ei ca arşi, „să nu ni se ceară să consultăm preceptele morale, aşa cum nu i se cere nici fizicianului“. Aceasta este însă o dovadă de neînţelegere a ceea ce înseamnă ştiinţele economice. Sunt ştiinţe, dar nu ştiinţe fizice. Economia este o ştiinţă legată de relaţiile umane, acele relaţii necesare pentru asigurarea prosperităţii familiei şi a societăţii. Din păcate, în economia modernă familia şi persoana umană dispar. Bărbaţii şi femeile în carne şi oase – lucrătorii – nu devin decât factori economici, aşa cum sunt porcii şi carnea de porc. Piaţa forţei de muncă, ne spun economiştii moderni, nu este esenţial diferită de piaţa de desfacere pentru porcii vii sau carnea de porc. Reducând fiinţa umană la condiţia porcului, nu se distruge numai ordinea socială şi se calcă în picioare chipul divin din om, dar se distruge de asemenea şi ordinea economică. Dacă porcul nu poate să cumpere ceea ce economia globală produce, dacă nu poate să asaneze pieţele, cum se spune în termeni economici, dacă porcul nu poate să fie client şi să cumpere mărfuri, atunci nici oamenii, reduşi la condiţia porcului nu pot s-o facă. Doar lucrătorii care primesc o răsplată dreaptă pentru munca prestată au puterea de cumpărare necesară pentru a „aspira“ produsele de pe piaţă. Chesterton, părintele distributismului, pune problema în termenii următori: „Capitalismul se loveşte de propriile sale contradicţii în momentul în care ajunge la desăvârşire întrucât [...] capitalistul va încerca întotdeauna să taie din cererile servitorului dar prin aceasta nu face decât să taie din ceea ce consumatorul poate să cheltuiască. Stăpânul îi cere sclavului să acţioneze într-o manieră contradictorie: când e vorba să-l plătească ar vrea să fie un cerşetor, dar când e vorba de cheltuit banii cu care îl plăteşte ar vrea să fie un prinţ“.

Moralitatea pieţelor este întrupată în conceptul de dreptate nu ca un lucru exterior pieţei, ci ţinând de însăşi esenţa ei. Fără dreptate, pieţele nu pot să ajungă la un echilibru stabil între cerere şi ofertă. Pieţele care nu sunt ghidate de principiul echităţii sunt haotice, afectate de ciclurile de avânt şi prăbuşire; se cheltuieşte prea mult astăzi şi prea puţin mâine. Lipsa principiului dreptăţii are şi un alt efect. Guvernele nu pot tolera astfel de pieţe haotice şi sunt nevoite să intervină, mărind nivelul de impozitare, cheltuielile şi reglementările juridice. Statul devine cumpărătorul salvator. Capitalismul corporatist şi statul merg mână în mână şi se hrănesc unul pe altul. Sau, mai corect spus, se hrănesc pe spinarea nevoiaşilor şi a clasei de mijloc. O mare corporaţie înfiinţează cu uşurinţă un departament care să soluţioneze problemele legate de impozite, legislaţie şi birocraţia statului. Activitatea corporaţiei nu este afectată. Pe micul întreprinzător, în schimb, impozitele, reglementările şi birocraţia îl pot ruina, pentru că îl sustrag de la activitatea productivă directă. Legislaţia protejează astfel „marile afaceri“ în faţa competiţiei reprezentate de micii întreprinzători. Capitalismul marilor corporaţii pretinde a fi unul şi acelaşi lucru cu sistemul pieţei libere, dar istoria ne-a arătat că, dată în grija capitalismului corporatist, piaţa liberă s-a restrâns iar statul s-a mărit. Acest fenomen s-a petrecut din cauza lipsei de moralitate a pieţelor. Mult propovăduita teorie economică potrivit căreia „lăcomia este bună“ s-a dovedit că nu este nici bună şi nici economică.

Gigantismul marilor corporaţii şi supradimensionarea aparatului statal impun în mod necesar o măsură contrară: relocalizarea pieţelor. Pe măsură ce se dezvoltă, marile corporaţii ajung să devină mai puternice decât statele cu care au de-a face. Pieţele naţionale şi chiar cele regionale nu le mai satisfac, nu le mai potolesc foamea de profit şi putere. Corporaţiile transnaţionale preferă instituţiile transnaţionale, instituţii care au posibilitatea de a dicta tuturor guvernelor, cu excepţia câtorva foarte puternice. Doar câteva guverne şi câteva mari corporaţii au un cuvânt de spus în cadrul instituţiilor internaţionale. În general, guvernelor naţionale li se cere să cedeze o parte din puterea lor unor organizaţii îndepărtate. De exemplu, statelor naţionale li se cere să renunţe la moneda lor, ceea ce înseamnă, pur şi simplu, să renunţe la suveranitate, cel puţin în chestiunile monetare şi fiscale. De asemeni, statele naţionale sunt obligate să respecte o legislaţie elaborată în locuri în care ele nu au nici un cuvânt de spus. În aceste organizaţii transnaţionale puterea se află în mâinile celor mai importanţi şi influenţi clienţi.

Există o ironie a sorţii în această situaţie. Aşa cum statul naţional a absorbit funcţiile oraşului şi ale administraţiei regionale, tot aşa guvernele naţionale se află acum în situaţia de a ceda suveranitatea lor unor entităţi supranaţionale. Naţionalismul de ieri a dat naştere internaţionalismului de azi, iar cetăţenii de rând şi administraţiile locale se află sub influenţa unor centre de putere din ce în ce mai îndepărtate. Pur şi simplu, întregul proces ia în derâdere instituţiile democratice şi naţionale.

Dar globalizarea îşi bate joc şi de pieţele locale, acele pieţe în care îşi desfăşoară activitatea micii întreprinzători. Corporaţiile transnaţionale colonizează spaţiile care odinioară reveneau micului întreprinzător şi micului fermier. Băcănia de la colţ de stradă este înlocuită de supermarket, atelierul local de fabrica cu muncitori-sclavi din China, iar gospodăria ţărănească de „agrobusiness“-ul industrializat şi generos subvenţionat. Pieţele locale sunt stâlpii nu numai ai unor economii puternice, ci şi stâlpii unor societăţi puternice şi sănătoase. Adevăraţii întreprinzători locali (şi nu mă refer aici la „baronii locali“ care trăiesc de pe urma statului şi a fondurilor suprastatale), adevăraţii întreprinzători locali îşi depăşesc rolul lor pur economic, îndeplinind o importantă misiune civică. Un birocrat care lucrează într-o companie transnaţională nu va putea niciodată să ofere comunităţii locale valorile pe care le poate oferi un gospodar al locului. Pe măsură ce se restrânge spaţiul pe care îl au la dispoziţie întreprinzătorii locali, se restrâng şi oportunităţile pentru instituţiile locale.

Construirea unor pieţe locale necesită capital local. Din păcate, capitalismul tinde să concentreze bogăţia, nu s-o răspândească. În SUA, în 2007, 1% din populaţie deţinea 35% din bogăţia naţională, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 60%. În termenii bogăţiei financiare, adică banii lichizi disponibili pentru investiţii, 1% din populaţie deţinea 42%, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 70%. Cu alte cuvinte, 95% din cetăţenii Statelor Unite deţin doar 30% din bogăţia lichidă. Trebuie să arătăm că perioada cu un dezechilibru la fel de sever a fost în 1929. Şi nu cred că este o simplă coincidenţă. Crizele grave sunt declanşate de dezechilibre grave. 1929 şi 2007 au în comun un dezechilibru sever în distribuirea bogăţiei şi o recesiune severă. Dezechilibrul este cauza directă a recesiunii. Nu cunosc cifrele din România, dar cred că sunt similare. Iar cauzele similare au efecte similare.

În afara faptului că produce dislocări severe, concentrarea capitalului la vârf, fie sub capitalişti, fie sub comunişti, lasă puţin loc pentru investiţiile locale, pentru răspândirea bogăţiei şi a iniţiativei în cadrul diferitelor comunităţi ale unei naţiuni. Privând de capital micile orăşele şi regiuni, se împiedică nu numai dezvoltarea lor economică, dar şi cea culturală şi socială. Nu este un accident că fiii României trebuie să colinde continentul în căutare de lucru. Nu există destul capital acasă pentru a se asigura locuri de muncă suficiente. Iată de ce recapitalizarea nevoiaşilor, a ţăranului, a micului om de afaceri, a satului, a oraşului este o parte esenţială, este chiar partea esenţială a dezvoltării unei naţiuni.

În final aş vrea să spun că toate aceste lucruri, concentrarea capitalului, internaţionalizarea economiei, divorţul dintre ordinea economică şi cea morală şi politică, totul conduce spre o concentrare a puterii la nivel naţional şi internaţional. Oraşele şi regiunile sunt reduse la rolul unor simple districte administrative ale statului naţional şi ale instituţiilor globale. Dar o administraţie adevărată este dezvoltată nu de sus în jos, ci de la bază spre vârf. Tradiţiile şi instituţiile cu responsabilitate civică, democraţia însăşi s-au dezvoltat mai întâi în plan local, la sat şi la oraş şi abia mai târziu şi-au făcut loc în plan naţional şi internaţional. Tradiţia elitist-stângistă care încearcă să impună ordinea de la vârf acţionează ca şi când ar vrea să construiască o casă începând cu acoperişul. Dacă vrem să revigorăm ordinea politică trebuie să urmăm principiul subsidiarităţii, adică, să transferăm cât mai multă putere şi responsabilitate către administraţiile locale. Scopul eşaloanelor superioare ale puterii este de a servi eşaloanele inferioare, nicidecum de a fi slugărite de acestea din urmă. Puternice instituţii locale, cărora li s-au acordat drepturi constituţionale, susţinute de cetăţeni hotărâţi să apere aceste drepturi sunt garanţia cea mai bună împotriva tiraniei naţionale şi globale.

Luate împreună, aceste patru aspecte, remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei, recapitalizarea nevoiaşilor şi revigorarea ordinii politice fac parte din filozofia politică şi economică a distributismului – acesta este subiectul antologiei pe care domnul Ovidiu Hurduzeu şi cu mine am alcătuit-o sub numele de „Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“. Programul pe care l-am prezentat aici în mod succint este expus pe larg în această carte.

Vreau să vă spun care este diferenţa fundamentală dintre distributism şi rivalii săi capitalişti, socialişti şi globalişti. Distributismul nu este deloc o ideologie, nu este un „-ism“ care concurează pe o piaţă a „-ismelor“. Mai degrabă este un nou nume pentru un set de vechi adevăruri. Numele de distributism desemnează pur şi simplu ceea ce oamenii au făcut atunci când au creat societăţi sănătoase şi pline de succes.

Mă veţi întreba: „Cum putem şti dacă această afirmaţie este adevărata?“ Şi într-adevăr aceasta este întrebarea. Distributismul trece testul realităţii întrucât „pe teren“, cum se spune, el funcţionează pe scară largă – şi funcţionează de mult timp. Rivalii distributismului nu trec testul. Nu putem găsi în istorie nici un exemplu funcţional, unul singur!, de capitalism pur. Capitalismul a funcţionat întotdeauna cu ajutorul statului şi al unor entităţi care i-au planificat dezvoltarea. După cum nu putem găsi un exemplu funcţional de comunism pur. Comunismul a fost totdeauna sprijinit de un anume capitalism secret, pentru că altfel ar fi încetat să existe. Globalismul a produs câţiva învingători dar mulţi perdanţi şi, oricum, este în curs de prăbuşire. Istoria, numai istoria este adevăratul test al acestor idei. Putem să stabilim un standard: nici o teorie fără practică şi nici o practică fără exemple concrete, verificabile pe teren.

Distributismul trece însă testul realităţii. Îl trece în cadrul Corporaţiei Cooperatiste Mondragón din Spania, unde peste 100.000 de lucrători-proprietari au construit o reţea de asociaţii cu un venit anual de 24 de miliarde de dolari. Distributiştii au construit aceste întreprinderi înfloritoare pornind acum 50 de ani de la mai nimic, într-o regiune din Ţara Bascilor ruinată de război şi cufundată într-o sărăcie lucie. Şi nu au pornit cu subvenţii, ci folosind propriile resurse naturale şi umane şi, încă şi mai important, apelând la o puternică solidaritate. Distributismul trece testul în regiunea Emilia-Romagna din Italia, unde asociaţiile cooperatiste de tot felul asigură peste 40% din PIB-ul regiunii şi salarii de două ori mai mari decât media italiană. Emilia-Romagna are unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai din Europa. Distributismul a trecut testul în Taiwan, unde un program de sorginte distributistă a scos această naţiune dintr-o fundătură feudală şi a catapultat-o în rândurile marilor naţiuni industrializate în răstimpul unei singure generaţii. Distributismul trece testul în miile de companii în care lucrătorii-proprietari au rezistat competiţiei şi uzurii timpului.

Am început prin a vă sfătui să nu aveţi încredere în străini şi să nu-l credeţi pe străinul din faţa dumneavoastră pe care nu-l cunoaşteţi. Dar încă mai sunt bătrâni pe care îi puteţi întreba, sunt documente de arhivă pe care le puteţi consulta. Distributismul a funcţionat în propria dumneavoastră ţară, prin mişcarea cooperatistă. De exemplu, între 1925-1928 s-au înfiinţat în România 11.000 de cooperative care prin „Codul cooperativei“ din iulie 1928 deveneau complet independente de stat. Iată ce spunea Nicolae Iorga cu prilejul unei conferinţe, intitulate „Vechea noastră cooperaţie“, rostită la deschiderea cursurilor „Academiei de Studii Cooperatiste“ în decembrie 1919: „Mulţămesc întâiu d-lui Răducanu că mi-a amintit de anii aceia mai tineri pe care oricine e bucuros să-i vadă amintiţi. E foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în lecţiile de la Văleni era şi grija cooperaţiei; e foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în grija lor intrau, nu numai elementele materiale, care ni-au fost încredinţate cu cifre ce ni-au făcut atâta bucurie de vorbitorul care m'a precedat, dar intra şi un element moral: de frăţie omenească, de frăţie naţională pe care cooperaţiunea îl cuprinde, şi care face ca să pară nepreţuită, nu numai de oameni versaţi în chestiunile academice, dar şi de acei cari ţin la înaintarea poporului acestuia prin cele dinăuntru ale lui şi care socot că numai prin cultivarea forţei acesteia morale a poporului nostru câştigurile sale materiale pot fi asigurate“.

Dacă înaintaşii dumneavoastră au putut să construiască ceva pentru a lăsa moştenire copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, atunci şi România de astăzi are putinţa şi datoria să construiască pentru copiii şi nepoţii ei. Dar, nu se poate construi nimic doar în teorie, iar practica are nevoie de exemple concrete.

Întrebările fundamentale pe care le ridică această carte ni se vor întipări în minte întrucât sistemul economic actual nu mai poate să dureze. În primul rând este un sistem bazat pe transport ieftin, care se va prăbuşi de îndată ce preţul petrolului va creşte substanţial. Acesta este doar unul dintre factorii care-i limitează drastic expansiunea.

Economia care va supravieţui va avea liniile de aprovizionare cele mai scurte, nicidecum cele mai lungi. Este mult mai convenabil să faci comerţ cu Belgradul decât cu Beijingul, cu bulgarii decât cu americanii. Comerţul cu vecinii edifică o regiune puternică şi încurajează pacea, pentru că nimeni nu face război cu un partener care-i aduce câştig. Mai mult decât de orice altceva, prosperitatea are nevoie de pace. Dar cel mai bine pentru Bucureşti este să aibă relaţii comerciale cu Iaşiul, Clujul şi Timişoara. Afacerile locale sunt mult mai profitabile pentru o naţiune decât comerţul cu ţări îndepărtate, pentru că banii rămân în ţară, plătind locuri de muncă şi impozite. Mai mult. Dezvoltarea unei afaceri locale încurajează apariţia altor întreprinderi, fiindcă o firmă, ca să funcţioneze, trebuie să cumpere de la alte firme. Există o regulă simplă: cu cât sunt mai multe firme, cu atât ele vor determina apariţia şi dezvoltarea altora noi. Afacerile hrănesc alte afaceri. Iar o viaţă economică bogată alimentează o viaţă socială, culturală şi politică bogată.

Aş vrea să închei cu aceasta meditaţie. Când vedem o societate săracă ne întrebăm dacă sărăcia este naturală. Aşa cum este deşertul Saharei. Dumnezeu nu i-a dat acelui tărâm darurile de care depinde existenţa prosperităţii materiale. Dar când ne uităm la o ţară ca România, cu văi şi câmpii fertile, cu atâtea bogăţii şi frumuseţi naturale, când vezi acest pământ românesc căruia Dumnezeul iubirii i-a acordat întreaga să binecuvântare – îţi spui: Problemele nu sunt create de Dumnezeu, problemele sunt create de om. Dacă omul l-a transformat pe ţăran într-un sclav al bancherului, atunci tot omul trebuie şi poate să rezolve problema. Dacă o naţiune s-a îndatorat până peste cap la străini, tot ea este aceea care trebuie şi poate să-şi găsească propria libertate. România poate să construiască pieţe cu adevărat libere şi nu simulacre capitalist-globaliste. România poate să-şi plămădească oameni liberi şi nu acele fantoşe învăluite într-o lumină mitologică precum „homo oeconomicus“, „omul nou“ sau „consumatorul“. România poate, prin voia lui Dumnezeu, să-şi plămădească adevăraţi cetăţeni, care să trăiască liniştiţi în familii sănătoase în cadrul unor oraşe şi sate adevărate, bazate pe o adevărată prosperitate, nicidecum pe credit şi speculaţii financiare. România poate să facă toate acestea doar dacă locuitorii ei doresc cu adevărat. Nimeni şi nimic nu blochează calea acestei naţiuni în afara României însăşi.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

(John Chrysostom Médaille)

Un gând (37)

România ar putea hrăni vreo optzeci de milioane de locuitori, de patru ori mai mulţi decât populaţia ei actual, dar, de fapt, e nevoită să importe mâncare pentru vreo trei sferturi, şi e pe primul loc în Europa la riscul de înfometare. România are potenţial, România ar putea, România … România nu pare să mai fie în stare de nimic, România nu mai există, nu mai trăieşte, ea este trăită, sau este ţinută în viaţă artificial, de creditele de la FMI. Când acestea vor înceta, şi vor înceta destul de curând, nu ne va mai fi rămas decât rezerva BNR, iar după ce o vom fi prădat şi pe aceea, nu ne va mai fi rămas nimic de făcut.

România pare a fi blestemată a rămâne ţara tuturor potenţialităţilor şi a niciunei realizări. De ce, deşi totdeauna am putea, de fapt nu putem niciodată?

Un posibil răspuns, de o eleganţă exemplară – deh, Franţa-eleganţa – ni-l dă Marc Lambron:

Ca să faci bani, ai nevoie de anumite aptitudini; ca să îi cheltui, ai nevoie de cultură.

Asta e, fraţilor. Stăm cam prost la cultură. Dar în tot răul e şi un bine, nu? Nu mai avem bani, nu ne mai batem capul cu cultura. Şi nici cu-agricultura. Şi, de fapt, cu nimic.

Nu-i mai bine-aşa?

Un gând (37)

Atunci când eu te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi dai sfaturi, îmi dau seama că nu ai făcut ceea ce te-am rugat.

Când te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi spui de ce nu ar trebui să simt ceea ce simt, îmi calci în picioare sentimentele.

Mă asculţi şi tu simţi că e de datoria ta să faci ceva ca să-mi rezolvi problema, mă dezamăgeşti, oricât de ciudat ţi s-ar părea.

Ascultă-mă! Tot ce te-am rugat a fost să mă asculţi, nu să vorbeşti sau să faci ceva anume, doar să auzi … De descurcat mă pot descurca şi singur, nu sunt neajutorat. Poate descurajat sau şovăitor, dar nu neajutorat.

Când faci ceva pentru mine ce pot şi trebuie să fac singur, îmi alimentezi frica şi mă faci să mă simt stingher.

Dar, când accepţi că, într-adevăr, simt ceea ce simt, indifferent cât de iraţional ţi se pare ţie, atunci pot să nu mai încerc să te conving şi pot începe să încerc să aflu ce se ascunde în spatele acestui sentiment iraţional. Şi, când aflu asta, răspunsurile devin evidente şi nu mai am nevoie de niciun sfat. (Ralph Roughton MD)

Un gând (36)

Așadar, care este sensul vieții? Pentru ce anume trăim noi și luptăm? Dacă am fost crescuți doar pentru a căpăta onoruri, pentru a ocupa slujbe bune, pentru a fi eficienți, pentru a domina cât mai mult posibil, viețile noastre vor fi găunoase și goale. Daca am fost instruiți doar pentru a fi oameni de știință, universitari cufundați în tratate, sau specialiști în diverse domenii, noi vom contribui la distrugerea și mizeria lumii. Viața are un sens mai înalt și mai vast decât acesta, dar ce valoare are educația noastră dacă nu-l vom descoperi niciodată? Chiar atunci când vom fi extrem de instruiți, noi nu vom realiza prin aceasta o integrare profundă a gândirii și a sentimentului, viețile noastre vor continua să fie incomplete, contradictorii, sfâșiate de temeri de tot soiul. Câtă vreme educația nu va cultiva o viziune integrală asupra vieții, ea nu va avea decât o mică valoare.

*

Educația modernă face din noi entități nechibzuite. Ea nu ne ajută decât foarte puțin să descoperim vocațiile noastre personale. Trecem câteva examene și pe urmă, cu puțin noroc, obținem slujbe ce constituie adesea o nesfârșită rutină ce umple restul existenței noastre. (Khrisnamurti)

Un gând (35)

Creierul a spus: „Sunt cel mai deştept organ din tot corpul.”
Inima a răspuns: „Cine ţi-a spus asta?”
(Anonim)

Secretele puterii

NICIODATĂ SĂ NU-ŢI PUI ÎN UMBRĂ SUPERIORUL

Ai întotdeauna grijă să-i faci pe cei mai presus de tine să ţi se simtă superiori. În dorinţa de a le fi pe plac sau de a-i impresiona, nu depăşi măsura etalându-ţi talentele – rişti să pierzi tocmai aprecierea pe care ţineai s-o câştigi. Fă astfel ca superiorii tăi să pară mai valoroşi decât sunt şi vei ajunge pe culmile puterii.

NU TE ÎNCREDE PREA MULT ÎN PRIETENI, ÎNVAŢĂ SĂ TE FOLOSEŞTI DE DUŞMANI

Fii precaut cu prietenii – te vor trăda cu atât mai repede cu cât le vei trezi mai multă invidie. În plus, devin răsfăţaţi şi tiranici. Angajează pe un fost duşman şi îţi va fi mai loial ca un prieten, pentru că are tot interesul să-ţi dovedească loialitatea sa. De fapt, ai mai multe motive să te temi de prieteni decât de duşmani. Dacă nu ai duşmani, fă-ţi-i.

ASCUNDE-ŢI INTENŢIILE

Ţine oamenii în stare de incertitudine, evitând să le împărtăşeşti vreodată intenţiile şi scopurile tale. Dacă nu ştiu nimic despre ce ai de g’nd să faci, nu vor putea să se pregătească să riposteze. Indu-i în eroare cât mai mult, învăluie-i într-o perdea de fum, astfel încât să nu-şi dea seama ţelurile tale decât când va fi prea târziu ca să ţi se mai împotrivească.

SPUNE ÎNTOTDEAUNA MAI PUŢIN DECÂT ESTE NECESAR

Atunci când încerci să impresionezi oamenii prin cuvinte, cu cât spui mai mult, cu atât pari mai neînsemnat şi mai puţin stăpân pe situaţie. Chiar atunci când emiţi banalităţi, ele vor avea un aer de originalitate dacă rămân vagi, ambigue, sibilinice. Oamenii puternici fac impresie şi intimidează evitând să dea explicaţii. Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât rişti să-ţi scape prostii mai mari.

REPUTAŢIA CONTEAZĂ ENORM – APĂRĂ-ŢI-O DIN TOATE PUTERILE

Reputaţia este piatra unghiulară a puterii. Numai pe ea se poate întemeia capacitatea de a intimida şi de a obţine victoria; dacă îţi pierzi reputaţia, devii vulnerabil şi vei fi atacat din toate direcţiile. Păstrează-ţi o reputaţie ireproşabilă. Fii mereu vigilent faţă de orice asalt poenţial şi zdrobeşte-l înainte de a deveni periculos. Între timp, învaţă cum să-ţi distrugi duşmanii adâncind breşele din zidul reputaţiei lor, apoi dă-te la o parte şi lasă opinia publică să-i ducă la spânzuratoare.

IEŞI ÎN EVIDENŢĂ CU ORICE PREŢ

Oamenii judecă totul numai după aparenţe – ceea ce nu se vede nici nu există. Nu te lăsa niciodată dizolvat în anonimatul unei gloate, pentru că rişti să te trezeşti îngropat în uitare. Ieşi în evidenţă. Fă-te remarcat, cu orice preţ. Atrage asupra ta, ca un magnet, atenţia tuturor, creându-ţi o imagine mai mare, mai luminos colorată şi mai aureolată de mister decât imaginea amorfă, timidă şi stupidă a masei.

PUNE-I PE ALŢII SĂ MUNCEASCĂ ÎN LOCUL TĂU, DAR ATRIBUIE-ŢI TOATE MERITELE

Foloseşte-te de înţelepciunea, de cunoaşterea şi de alergătura altora în vederea atingerii scopurilor tale. Nu numai că astfel îţi vei economisi timpul şi energia, dar îţi vei crea şi o aureolă ca de zeu în privinţa eficienţei. Până la urmă, cei care te-au ajutat vor fi daţi uitării, dar lumea îşi va aminti de tine. Nu fă niciodată tu însuţi ceea ce poţi pune pe alţii să facă în locul tău.

FĂ OAMENII SĂ VINĂ LA TINE – LA NEVOIE, FOLOSEŞTE O MOMEALĂ

Când obligi pe cineva să acţioneze, tu eşti cel care stăpâneşte situaţia. Este întotdeauna ami bine să-ţi determini duşmanul să vină la tine, ocazie cu care ăşi abandonează propriile sale planuri. Ademeneşte-l cu momeli irezistibile – şi apoi treci la atac. Cărţile cele mai bune se află în mâna ta.

ADJUDECĂ-ŢI VICTORIA PRIN FAPTE, NICIODATĂ PRIN VORBE

Orice triumf de moment pe care crezi că l-ai obţinut prin dispute verbale este, în realitate, o victorie a la Pyrrhus: resentimentele stârnite sunt mai puternice şi durează mai mult decât orice schimbare temporară de opinie. Este o mult mai grăitoare dovadă de forţă să-ţi raliezi punctul de vedere al celorlalţi prin acţiunile tale, fără să rosteşti nci un cuvânt. Nu explica: demonstrează!

PERICOL DE CONTAMINARE: EVITĂ-I PE CEI NEFERICIŢI ŞI GHINIONIŞTI

Se poate muri şi din suferinţa altcuiva – stările emoţionale sunt la fel de contagioase ca şi bolile. Poate că ai impresia că dai o mână de ajutor unui om aflat pe cale să se înece, dar nu faci decât să-ţi grăbeşti propria nenorocire. Uneori, cei nefericiţi atrag nefericirea; nu numai atât: ţi-o pot transmite şi ţie. Înconjoară-te de oameni fericiţi şi norocoşi.

FĂ-TE INDISPENSABIL

Ca să-ţi păstrezi independenţa, trebuie să fii util şi acceptat. Cu cât eşti considerat mai necesar, cu atât vei fi mai liber. Fă-te indispensabil oamenilor, fă-i să creadă că fericirea şi prosperitatea lor depind de tine şi dă-le asigurări că nu au a se teme de nimic încredinţându-ţi-le. Nu-i învăţa prea multe, astfel încât să nu se poată descurca fără tine.

DEZARMEAZĂ-ŢI VICTIMA PRIN SINCERITATE CALCULATĂ ŞI GENEROZITATE SELECTIVĂ

O atitudine sinceră şi onestă poate acoperi o duzină de manevre incorecte. Până şi cei mai suspicioşi dintre oameni îşi abandonează circumspecţia în faţa gesturilor frumoase. O dată ce o asemenea generozitate calculată creează o fisură în armura lor de vigilenţă, îi poţi înşela şi manipula după cum vrei. Un dar oferit la momentul potrivit – un fel de cal troian – va servi de minune scopului tău.

CÂND CERI AJUTORUL CUIVA, FĂ APEL LA INTERESUL, NICIODATĂ LA BUNĂVOINŢA SAU LA RECUNOŞTINŢA PERSOANEI SOLICITATE

Dacă trebuie să soliciţi ajutorul unui aliat, nu te osteni să-i aduci aminte de sprijinul pe care i l-ai acordat în trecut sau de faptele tale bune – va găsi întotdeauna o modalitate de a te refuza. În loc de aceasta, fă-l să înţeleagă că un anumit aspect din cererea ta ori din alianţa voastră îi va servi propriului său interes şi ai grijă să-i prezinţi cu insistenţă profitul, exagerându-i dimensiunile. Va reacţiona cu entuziasm doar la gândul câştigului personal.

ZDROBEŞTE-ŢI DUŞMANUL ŞI LASĂ-L FĂRĂ SUFLARE

Toţi marii conducători de la Moise încoace au ştiut că un duşman de temut trebuie zdrobit şi lăsat fără suflare. (Uneori lecţia asta i-a costat scump.) Oricât ar părea el de inofensiv, acoperit de cenuşă, tăciunele rămas pâlpâind va sfârşi întotdeauna prin a reaprinde vâlvătaia. Ai mult de pierdut oprindu-te la jumătatea drumului decât parcurgându-l până la capăt: duşmanul îşi va reveni şi va căuta să-şi ia revanşa. Zdrobeşte-l nu numai fizic, ci şi psihic.

PRETINDE-TE PRIETEN, DAR ACŢIONEAZĂ CA SPION

Toţi marii conducători de la Moise încoace au ştiut că un duşman de temut trebuie zdrobit şi lăsat fără suflare. (Uneori lecţia asta i-a costat scump.) Oricât ar părea el de inofensiv, acoperit de cenuşă, tăciunele rămas pâlpâind va sfârşi întotdeauna prin a reaprinde vâlvătaia. Ai mult de pierdut oprindu-te la jumătatea drumului decât parcurgându-l până la capăt: duşmanul îşi va reveni şi va căuta să-şi ia revanşa. Zdrobeşte-l nu numai fizic, ci şi psihic.

FOLOSEŞTE-ŢI PROPRIA ABSENŢĂ PENTRU A-ŢI SPORI PRESTIGIUL

Produselor banalizate le scade preţul. Dacă lumea te vede şi te aude de dimineaţă până seara, se va plictisi de tine. În condiţiile în care deja faci parte dintr-un grup bine definit, o distanţare sau o absenţă va face să se vorbească despre tine şi îţi va atrage chiar admiraţia oamenilor. Trebuie să înveţi să sesizezi momentul când este cazul să pleci. Fă-ţi chiar prezenţa mai valoroasă drămuindu-ţi-o cu zgârcenie.

ÎNTREŢINE TEAMA CELORLALŢI PRIN SUSPANS: CULTIVĂ-ŢI UN AER DE IMPREVIZIBILITATE

Oamenii sunt făpturi care au o insaţiabilă nevoie de certitudine că înţeleg comportamentul celorlalţi şi că îl pot anticipa. Faptul ca reacţionezi conform aşteptărilor lor îi face să se simtă stăpâni pe situaţie. Întoarce foaia: fii în mod deliberat imprevizibil. Aparenţa ta inconsecvenţă, ca şi aparenta lipsă a unui scop îi va deruta şi îi va împinge să-şi irosească energia încercând să-şi explice rostul lor. Dusă până la ultimele consecinţe, această strategie intimidează şi chiar generează teroare.

NU ÎNĂLŢA ÎN JURUL TĂU ZIDURI DE CETATE – IZOLAREA ESTE PERICULOASĂ

Lumea este plină de primejdii şi de duşmani – toţi trebuie să ne luăm măsuri de apărare. Viaţa nu îţi este în siguranţă decât între zidurile unei cetăţi. Dar se dovedeşte că izolarea ridică mult mai multe probleme decât rezolva: ea te ţine departe de nişte valoroase surse de informaţie şi, singularizându-te, te transformă într-o ţintă uşor de atins. Este preferabil să te amesteci printre oameni şi să-ţi cauţi aliaţi. Mulţimea din jurul tău te va proteja de duşmani mai bine decât meterezele unei citadele.

NU TE AVÂNTA ORBEŞTE: AI GRIJĂ SĂ NU DAI ÎN CINE NU TREBUIE

Oamenii sunt foarte diferiţi şi nu trebuie să crezi că reacţiile lor ar fii identice. Unii dintre cei pe care îi înşeli ori îi manipulezi nu se vor lăsa până când nu se vor răzbuna. Sunt lupi în piele de oaie. Alege-ţi cu grijă victimele şi adversarii; nu comite greşeala de a jigni sau de a încerca să induci în eroare pe cine nu trebuie.

NU TE ANGAJA FAŢĂ DE NIMENI

Numai proştii se reped să-şi definească poziţia. Nu te angaja faţă de nimeni şi faţă de nici o cauză. Cauza ta eşti tu însuţi. Păstrându-ţi independenţa, devii stăpânul tuturor – dezbină-i, ca să poţi domni asupra lor.

FĂ PE PROSTUL CA SĂ-I PRINZI PE PROŞTI – DĂ IMPRESIA CĂ EŞTI MAI FRAIER DECÂT FRAIERUL TĂU

Nimănui nu-i place să fie luat drept prost. Şmecheria este, prin urmare, să le dai victimelor tale impresia că ar fi inteligente – chiar mai mult decât atât: că te-ar depăşi în deşteptăciune. O dată ce le-ai convins de acest lucru, nu vor bănui în nici un chip ceea ce pui la cale.

PREFĂ-TE CĂ AI CAPITULA – TRANSFORMĂ SLĂBICIUNEA ÎN PUTERE

Dacă eşti mai slab decât adversarul tău, nu te lăsa niciodată îndemnat să te angajezi în luptă numai de dragul onoarei – alege o altă tactică: aceea a capitulării. Astfel vei câştiga timp ca să-ţi regrupezi forţele, ca să-ţi iriţi ori să-ţi hărţuieşti învingătorul şi ca să-i erodezi victoria. Nu-i da satisfacţia de a te zdrobi – capitulează de la început. Întorcând şi celălalt obraz, îl vei înfuria şi îl vei destabiliza. Transformă-ţi capitularea într-o armă de atac.

CONCENTREAZĂ-ŢI FORŢELE

Păstrează-ţi intacte forţele şi energia, concentrându-le asupra a ceea ce reprezintă punctul lor de maximă intensitate. Ai mult mai mult de câştigat din exploatarea unui zăcământ bogat, chiar dacă se află la o mai mare adâncime, decât din forarea unei duzini de altele sărace, dar de suprafaţă – intensivitatea bate extensivitatea. Atunci când cauţi resursele pe care să-ţi clădeşti ascensiunea, alegeţi-o pe cea mai solidă: nu poţi smulge un timp îndelungat decât o vacă robustă.

JOACĂ ROLUL CURTEANULUI DESĂVÂRŞIT

Curteanul desăvârşit se simte în largul său numai într-o lume care gravitează în jurul puterii şi unde determinantă este abilitatea politică. El stăpâneşte arta oblicităţii flexibile: îi linguşeşte servil, pe cei puternici şi îi îngenunchează pe cei slabi cu o totală, deşi elegantă, lipsă de sinceritate. Învaţă şi pune în aplicare regulile de comportament ale curteanului şi nimic nu va mai sta în calea ascensiunii tale.

RE-CREAZĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI

Nu te resemna să accepţi tiparele sau rolul în care societatea doreşte să te încătuşeze. Făureşte-ţi o identitate nouă, în stare să te aducă în centrul atenţiei tuturor, neîngăduindu-ţi să plictiseşti pe nimeni niciodată. Fii creatorul şi stăpânul propriei tale imagini, în loc să laşi pe alţii să te definească. Regizează-ţi bine gesturile şi acţiunile – puterea ta va spori, iar personajul a cărui identitate ţi-o asumi va căpăta dimensiuni monumentale.

PĂSTREAZĂ-ŢI MÂINILE CURATE

Trebuie să pari întruchiparea amabilităţii şi eficienţei: nu te pune în situaţia de a fi compromis de greşeli sau de fapte urâte. Păstrează-ţi mâinile curate şi o reputaţie fără pată, asigurându-te că dispui întotdeauna de alţii în chip de ţapi ispăşitori sau de unelte ascultătoare, asupra cărora să poţi arunca vina, nestingherit

EXPLOATEAZĂ NEVOIA OAMENILOR DE A CREDE ŞI CREEAZĂ-ŢI O ARMATĂ DE ADULATORI

Semenii noştri au o copleşitoare dorinţă de a crede. Plasează-te în punctul focal al acestei dorinţe, oferindu-le o cauză în slujba căreia să se înroleze, o nouă credinţă căreia să se devoteze. Cuvintele tale trebuie să rămână vagi, dar să lase să se întrevadă un viitor plin de promisiuni. Pune accentul pe entuziasm, în detrimentul raţiunii şi logicii limpezi. Dă-le noilor tăi adepţi ritualuri pe care să le practice, pretinde-le sacrificii pe care să le facă în numele tău. În absenţa unei religii bine organizate şi a unor cauze măreţe, noul tău sistem de idolatrie îţi va conferi o putere nemaivăzută.

ACŢIONEAZĂ PLIN DE CUTEZANŢĂ

Dacă nu eşti sigur de reuşita unei acţiuni, stai pe loc. Îndoielile şi ezitările tale vor perturba buna ei desfăşurare. Timiditatea este periculoasă – mai bine să te avânţi plin de cutezanţă. Greşelile comise din cauza temerităţii pot fi lesne îndreptate printr-o temeritate încă şi mai mare. Toată lumea îi admiră pe temerari – pe timizi, însă, nu-i aşteaptă nici un fel de glorie.

PLĂNUIEŞTE TOTUL, PUNCT CU PUNCT, PÂNĂ LA CAPĂT

Rezultatul este totul. Planifică-ţi fiecare etapă luând în calcul toate consecinţele, obstacolele sau răsturnările de situaţii posibile, care, dacă s-ar ivi pe neaşteptate, ţi-ar face eforturile inutile şi gloria meritată de tine le-ar reveni altora. Plănuind pas cu pas, toate manevrele, până la capăt, vei evita riscul de a fi luat prin surprindere şi depăşit de evenimente şi vei ştii să alegi momentul în care să te opreşti. Îndrumă-ţi cu blândeţe norocul şi modelează-ţi viitorul gândind totul dinainte.

LASĂ-I PE OAMENI SĂ CREADĂ CĂ FACI TOTUL FĂRĂ EFORT

Tot ceea ce faci trebuie să pară natural, realizat fără efort. Munca şi pregătirea pe care le-ai investit în succesele tale, stratagemele inteligente de care ai uzat trebuie ascunse cu grijă. Atunci când acţionezi, fă-o relaxat, dând impresia că eşti capabil de fapte încă şi mai mari. Rezistă tentaţiei de a dezvălui câtă strădanie ai depus – odată cunoscută, ea nu ar face decât să dea naştere la întrebări. Nu învăţa pe nimeni şiretlicurile tale, altfel te vei trezi că învăţăceii tăi le folosesc chiar împotriva ta.

NU LĂSA JOCUL SĂ-ŢI SCAPE DE SUB CONTROL: DETERMINĂ-I PE CEILALŢI SĂ JOACE CU CĂRŢILE PE CARE LI LE SERVEŞTI TU

Pe oameni cel mai bine îi manipulezi atunci când le dai impresia că au libertatea de a alege: numai astfel se vor simţi stăpâni pe situaţie, deşi, în realitate, nu sunt altceva decât nişte simple marionete ale căror sfori se află în mâna ta. Prezintă-le doar opţiuni favorabile ţie, astfel ca, indiferent de care dintre ele o aleg, interesele tale să fie bine servite. Obligă-i să se hotărască pentru cel mai mic dintre două rele, ambele slujind scopului tău. Pune-i cu spatele la zid şi fă-i să-şi recunoască dilema fără ieşire.

FOLOSEŞTE-TE DE FANTEZIA OAMENILOR

Adeseori, adevărul este evitat pentru că pare neplăcut sau urât. Nu vorbi despre el şi nu invoca realitatea drept argument decât dacă eşti pregătit să faci faţă exploziei de furie pe care o vei declanşa prin destrămarea iluziilor. Viaţa este atât de grea şi de deprimantă încât oamenii în stare să creeze o atmosferă de elan romantic şi să stimuleze fantezia sunt asemenea oazelor din deşert: toată lumea se înghesuie în jurul lor. Dacă reuşeşti să înflăcărezi imaginaţia maselor, ai în mâna ta o putere enormă.

DESCOPERĂ PUNCTUL SLAB AL FIECĂRUIA

Fiecare om are un călcâi al lui Ahile, o breşă în zidul său de apărare. Acest punct slab este, de regulă, un sentiment de nesiguranţă, o emoţie ori o cerinţă greu de reprimat; în unele cazuri o mică plăcere secretă. Oricare ar fi acest punct vulnerabil, o data ce l-ai descoperit, îl poţi transforma într-un atu pe care să-l foloseşti în favoarea ta.

POARTĂ-TE REGEŞTE ŞI VEI FI TRATAT CA UN REGE

Adesea felul în care eşti tratat depinde chiar de ţinuta şi de stilul tău: pe termen lung, un aer de simplitate „populară” va face oamenii să nu te mai respecte. Un monarh se respectă pe sine şi îşi atrage respectul tuturor. Comportându-te regeşte şi arătând că ai deplină încredere în propria ta putere, creezi impresia că eşti destinat să porţi coroană.

AI GRIJĂ SĂ FII ÎN LOCUL POTRIVIT, LA MOMENTUL POTRIVIT

Să nu pari niciodată grăbit – graba trădează lipsa de control asupra timpului şi asupra propriei tale persoane. Prefă-te răbdător, ca şi cum ai fi convins că totul va ieşi conform planurilor tale. Transformă-te într-un Sherlock Holmes aflat pe urmele „momentului potrivit”. Adulmecă starea de spirit şi aşează-te călare pe valul care te va aduce la putere. Învaţă să stai deoparte şi să aştepţi ca împrejurările să se „coacă”: abia atunci, la momentul potrivit, intră în arenă şi loveşte fără cruţare.

DISPREŢUIEŞTE LUCRURILE PE CARE NU LE POŢI AVEA – CEA MAI BUNĂ RĂZBUNARE ESTE SĂ LE IGNORI

Dacă recunoşti că ai fie şi cea mai măruntă problemă, de fapt, o creezi şi-i conferi credibilitate. Cu cât acorzi o mai mare atenţie adversarului, cu atât îi consolidezi poziţia; adeseori, o greşeală mică devine vizibilă abia când încerci s-o îndrepţi. În unele situaţii este preferabil să laşi lucrurile aşa cum sunt. Dacă doreşti ceva ce nu poţi obţine, arată că nici nu te interesează. Dispreţuieşte ceea ce îţi este inaccesibil şi vei fi considerat un om superior.

IA-LE OCHII

O imagine frapantă şi marile gesturi cu valoare de simbol îţi creează o aureolă de forţă – toată lumea reacţionează la aşa ceva. Regizează „spectacole” în faţa celor care te înconjoară, apoi sedu-i prin elemente vizuale şi prin punerea în joc a altora, cu o profundă putere simbolică. Ele vor face din tine o personalitate irezistibilă. Orbiţi de aparenţe, oamenii nu vor mai fii atenţi la manevrele tale reale.

GÂNDEŞTE CA TINE, DAR POARTĂ-TE CA TOŢI CEILALŢI

Dacă îi şochezi pe oameni afişând atitudini „contra curentului”, idei nonconformiste şi un stil „neortodox”, se va crede că ţii să faci pe grozavul şi că îi dispreţuieşti. Vor găsi o cale de a te pedepsi pentru că îi pui într-o situaţie de inferioritate. Este mult mai bine să te raliezi majorităţii şi să nu ieşi în evidenţă în acest mod. Nu îţi dezvălui originalitatea decât în faţa prietenilor mai toleranţi şi a celor dispuşi să-ţi aprecieze unicitatea.

SCOATE VÂNATUL DIN VIZUINĂ ŞI ADU-L ÎN BĂTAIA PUŞTII

Din punct de vedere tactic, furia şi, în general, excesul de emotivitate sunt contraproductive. Trebuie să-ţi păstrezi întotdeauna calmul şi obiectivitatea. Pe de altă parte, dacă reuşeşti să-ţi enervezi adversarii rămânând absolut imperturbabil, îţi asiguri un avantaj decisiv. Destabilizează-i. Descoperă în ce fel îi poţi irita şi deruta vexându-le orgoliul şi se vor afla la cheremul tău, ca nişte marionete.

NU TE ÎNCREDE ÎN CEEA CE PRIMEŞTI GRATIS

Ceea ce ţi se oferă gratuit ajunge, de obicei, să te coste mai scump decât dacă ai fi plătit: darurile ascund fie o şmecherie, fie o obligaţie pentru viitor. Lucrurile pe care merită să le doreşti, merită să le achiţi integral. Plăteşte totul, într-un fel sau altul şi astfel te vei elibera de povara recunoştinţei, vinovăţiei şi incorectitudinii. Adeseori, este înţelept să nu te zgârceşti atunci când este vorba de adevărata calitate. Fii generos cu banii şi lasă-i să circule – generozitatea atrage puterea asemenea unui magnet.

EVITĂ SĂ CALCI PE URMELE UNUI OM MARE

Ceea ce se întâmplă pentru prima dată pare întotdeauna mai valoros şi mai original. Dacă îi urmezi în funcţie unui om mare sau dacă eşti fiul unor părinţi celebri, trebuie să realizezi de două ori mai multe decât ei pentru a reuşi să-i egalezi. Nu rătăci, pierdut, în umbra lor şi nici nu te lăsa încătuşat într-un trecut cu care nu ai nimic în comun. Fă-ţi un nume prin tine însuţi, într-un alt domeniu sau într-un alt mod. Ucide imaginea tatălui, distruge-i moştenirea şi făureşte-ţi puterea învăţând să străluceşti în stilul tău propriu.

LOVEŞTE PĂSTORUL ŞI TURMA SE VA ÎMPRĂŞTIA

Adeseori, toate problemele şi se trag de la un singur om puternic – cel care tulbură apele şi otrăveşte sufletele binevoitoare, unealta aroganţei. Dacă le permiţi unor asemenea inşi să-şi facă jocul, nu vor întârzia să-şi câştige adepţi. Nu aştepta ca necazurile pe care ţi le provoacă să se agraveze şi nu încerca să negociezi cu ei – sunt incorigibili. Neutralizează-le influenţa izolându-i sau compromiţându-i. Scoate din luptă păstorul şi turma va fi pusă pe fugă.

MANIPULEAZĂ OAMENII PRIN LUCRURILE LA CARE ŢIN ŞI ÎN CARE CRED

Dacă recurgi la manevre coercitive, vei provoca o reacţie ce va sfârşi prin a se întoarce împotriva ta. Trebuie să seduci oamenii, determinându-i să vrea să facă ceea ce doreşti tu. Persoana sedusă devine un simplu pion loial. Seducţia se bazează pe arta de a-i influenţa pe ceilalţi, manipulându-le vulnerabilitatea. Învinge-le rezistenţa exploatându-le emoţiile, valorile şi priorităţile, afecţiunile şi temerile. Dacă nu ţii seama de sufletul şi de mintea semenilor tăi, îi vei face să te urască.

UTILIZEAZĂ „EFECTUL OGLINZII” PENTRU A-ŢI DEZARMA ŞI ÎNFURIA ADVERSARUL

Oglinda reflectă realitatea, dar poate deveni şi instrumentul ideal în a o distorsiona: dacă îţi imiţi „ca o oglindă” adversarii, reproducându-le exact gesturile, îi vei împiedica să-şi dea seama de strategia ta. Efectul Oglinzii îi ridiculizează şi îi umileşte, silindu-i să-şi iasă din fire. Când le „oglindeşti” sufletul, îi seduci, dându-le iluzia că le împărtăşeşti convingerile; când le „copiezi” acţiunile, vor simţi că le-ai dat o lecţie. Puţini sunt cei care rezistă la Efectul Oglinzii.

AFIRMĂ SUS ŞI TARE NECESITATEA SCHIMBĂRII, DAR NU TRECE NICIODATĂ LA REFORME RADICALE BRUŞTE

Toată lumea înţelege nevoia de schimbare – din punct de vedere teoretic, pentru că în privinţa vieţii de zi cu zi, oamenii preferă sentimentul de siguranţă pe care li-l inspiră lucrurile cu care s-au obişnuit. Noul constituie un element traumatizant şi riscă să îi împingă la revoltă. Dacă eşti de puţină vreme la putere sau dacă te numeri printre debutanţii dornici să-şi creeze o bază politică, ai grijă să demonstrezi că respecţi vechile procedee. În condiţiile în care schimbarea este într-adevăr necesară, prezint-o ca pe o moderată ameliorare a situaţiei existente.

NU DA NICIODATĂ IMPRESIA CĂ AI FI PERFECT

Este întotdeauna periculos să te arăţi superior semenilor tăi, dar ce mai periculos este să le dai impresia că eşti fără pată şi fără slăbiciuni. Invidia dă naştere la duşmănii secrete, dar durabile. Este o tactică inteligentă să scoţi la iveală, din când în când, şi câte un defect, să-ţi recunoşti şi câte un viciu lipsit de gravitate, ca să previi acumularea de invidie şi să devii astfel mai „om ca toţi oamenii” şi mai accesibil. Numai zeilor şi răposaţilor li se iartă perfecţiunea.

NU ÎŢI DEPĂŞI OBIECTIVUL PROPUS – DUPĂ CE AI OBŢINUT VICTORIA, ÎNVAŢĂ SĂ TE OPREŞTI LA TIMP

Clipa victoriei este adeseori şi clipa celui mai mare pericol. În beţia gloriei, aroganţa şi supraestimarea propriei tale forţe te pot împinge să mergi mai departe decât ţi-ai planificat, făcându-ţi astfel mai mulţi duşmani decât ai capacitatea de a învinge. Nu lăsa succesul să ţi se urce la cap. Nimic nu poate înlocui strategia şi planificarea atentă. Fixează-ţi un obiectiv şi, după ce l-ai atins, opreşte-te.

RĂMÂI FLUID ASEMENEA APEI

Definindu-ţi personalitatea şi dezvăluindu-ţi planurile, devii vulnerabil. În loc de a-ţi preciza poziţia, fii flexibil şi insesizabil. Acceptă faptul că nimic pe lume nu rămâne bătut în cuie şi nici o lege nu este imuabilă. Cea mai bună modalitate de a te apăra este să fii fluid şi lipsit de formă asemenea apei. Nu paria niciodată pe stabilitatea sau durabilitatea situaţiei prezente. Totul este supus schimbării.

(din cartea: Succes şi Putere, de Robert Greene şi Joost Elffers)