luni, 25 octombrie 2010

Noi, viermii

- Am auzit Ia şcoală că există viermi care trăiesc într-un măr, spuse copilul-vierme.
- Da … la şcoală vă spun tot felul de prostii … da, există viermi care trăiesc într-un măr, răspunse tatăl-vierme, oarecum iritat.
- Am auzit, de asemenea, că există viermi care trăiesc într-o gutuie, sau într-o cireaşă.
- Mda, aşa este …
- Şi noi de ce trăim într-un căcat? Am fi putut trăi şi noi într-un măr, sau într-o gutuie, sau într-o cireaşă?
- Am fi putut, da, şi poate aşa s-ar fi şi întâmplat dacă nu ar fi fost preşedintele Băsescu, el ne-a băgat pe toți în căcat. Dar, oricum, în general, viermii trăiesc în căcat, acolo este locul lor, acolo le place. Ai înțeles?
- Dar, bine, tată, cine l-a ales pe Băsescu preşedinte? Cine îl susține?
- Cum, cine? Noi, viermii, spuse tatăl cu mândrie.

luni, 18 octombrie 2010

Punct

E îngrozitor să pierzi un frate sau un părinte, e devastator să-l vezi agonizând fără să poţi face nimic. Ajungi să te culci seara cu speranţa că, peste noapte se va fi întamplat ceva, că dimineaţă te vei trezi cu un alt frate, cu un alt părinte, cu cel de odinioară, vesel, sănătos, iubitor ... Dar nu, lucrul ăsta nu se întâmplă, lucrurile au o logică a lor, pe care, poate, o vei pricepe mai târziu ... Într-o zi, pe chipul iubit apare un rictus ciudat şi respingător, e semnul morţii. Din acea clipă, nu mai sunt prea multe de făcut. Deşi, cine ştie, poate mai există minuni ... Poate.

Eu simt că îmi pierd nu un frate sau un părinte, îmi pierd toţi fraţii şi toţi părinţii dintr-o dată, îmi pierd neamul şi ţara. Am văzut semnul morţii pe chipul ţării mele. Şi nu, în nu ştiu ce clipă, în nu ştiu ce loc. Îl văd mereu şi pretutindeni. Se plăsmuieşte necontenit, în nenumărate chipuri şi întâmplări, dar există ceva, o constantă, un invariant prezent în toate aceste plăsmuiri. E ceva ce am văzut, prima dată, extrem de clar, la Roberta Anastase.

E curva proastă care fură în văzul lumii, fără nicio ruşine, şi apoi te acuză tot pe tine că ai furat. E pizdipoanca isterică pe care nu poţi, oricât de manierat şi bine educat s-ar chema că eşti, să nu-ţi vină s-o pocneşti. E jegul absolut, expresia finală a descompunerii morale, persoana pe care nici să o scuipi nu-ţi vine, de teamă de a nu te infecta.

Ţara asta nu mai e a mea, e ţara Robertei Anastase. În mod normal, o astfel de nefericită creatură ar trebui să se odihnească mulţi ani la răcoare – şi sunt ferm convins că, până la urmă va ajunge acolo. Dar, acum nu e acolo fiindcă, în jurul ei au făcut zid nenumărate alte Roberte Anastase. Nu, nu e adevărat ceea ce s-a întâmplat, nu a fost nicio hoţie, sau şi dacă a fost, care-i problema? A fost odată, acum persoana a fost reevaluată şi e curată ca lacrima. Harnică, frumoasă, deşteaptă şi ce mai trebuie. Numai bună de pus în fruntea Camerei Deputaţilor.

Oriunde merg, o văd pe Roberta Anastase. Aceeaşi hoţie, acelaşi tupeu. Sunt oameni care au fost prinşi cu mâţa-n sac, o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Dar, au fost „reevaluaţi”. „Curaţi” au fost dintotdeauna, acum sunt şi deosebit de „competenţi”. Mulţi au fost „promovaţi”. Puşi „mai sus”. Unde fac acelaşi dezastru şi rânjesc cu aceeaşi insolenţă.

Oriunde mă duc, văd acelaşi haos, aceeaşi batjocură, acelaşi dezastru. Dacă mai merge ceva în ţara asta – dar mai merge ceva? – e datorită faptului că mai există oameni care mai fac ceea ce trebuie. O, nu, nu „şefi”, dimpotrivă, oameni „de jos”, ăia de care ne batem joc, ăia pe care îi prostim cu salarii de 400-600, maximum 1000 de lei şi cu prima ocazie îi dăm afară.

Nu, nu sărăcia e problema, ci o teribilă criză morală din care, sincer, nu văd cum am putea ieşi. Fiindcă nicio Robertă Anastase nu ar putea exista dacă nu i-ar îngădui ceilalţi. Dar aşa, poate din prea mult bun-simţ sau din timiditate, sau, doar din lene sau prostie, sau dintr-o oribilă complicitate, Robertei Anastase şi tuturor Robertelor Anastase li s-a îngăduit să existe. La revedere, adormit popor român!

O vreme n-o să mai scriu. Nu o zi, nu două, mult mai mult. Posibil până la sfârşitul anului, poate şi mai mult. Nu ştiu. Dacă vă plictisiţi nu mai treceţi pe-aici.

duminică, 17 octombrie 2010

Istoria zilei (14)

Domenico Zipoli (17 octombrie 1688, Prato, Italia – 2 ianuarie 1726, Cordoba, Argentina) şi Baldassare Galuppi (18 octombrie 1706, Burano, Veneţia – 3 ianuarie 1785) au fost doi compozitori italieni din perioada barocă.



Procente

Motto: Cine nu învaţă nimic din istorie, e silit să o repete (nu’ş cine-a zis asta)

PNL:
6,8% în 1920, 60,3% în 1922, 7,3% în 1926, 61,7% în 1927

Partidul Poporului: 42,4% în 1920, 6,5% în 1922, 52% în 1926, 1,9% în 1927

PNŢ: 22,1% în 1927, 77,7% în 1928, 15% în 1931

Sunt procentajele obţinute de trei dintre partidele interbelice importante, la diferite alegeri din perioada respectivă.

După cum se poate vedea foarte uşor, sunt partide care înregistrează căderi catastrofale pe parcursul unui singur an, nu al unui întreg ciclu electoral. Pentru astfel de situaţii, ne putem gândi că, beneficiind de iniţial de încrederea cetăţenilor, un partid a câştigat şi a guvernat, dar guvernarea a fost atât de slabă, încât oamenii şi-au pierdut imediat încrederea. E logic, nu?

Dar cum se explică atunci creşterile? Cum se explică oscilaţiile repetate? Uitaţi-vă, de exemplu, la cifrele PNL-ului.. Câştigă alegerile din 1922 en fanfare, dar, după 4 ani îl găsim la un procent boc, boc de tot, pentru ca, după numai un an, să revină şi să depăşească performanţa din 1922. Dacă ne uităm la scorurile Partidului Poporului, din aceiaşi ani, parcă-parcă întrezărim o explicaţie: în 1922, PNL a format un guvern care s-a dovedit foarte-foarte prost, astfel încât, în 1926, alegerile au fost câştigate de averescani. La rândul lor, aceştia au guvernat cu mult mai prost decât o facuseră liberalii, astfel încât au pierdut total încrederea alegătorilor. Bine-bine, dar de ce aceştia s-au întors la PNL, la numai un an după ce conchiseseră că guvernarea acestuia fusese foarte proastă? Da, de ce?

Aici, nu cred că mai e vorba de o chestiune care priveşte partidele, ci cetăţenii. Cred că, siliţi şi de legea care prevedea sancţiuni pentru cei care se eschivau de la vot, în condiţiile politice specifice de atunci, mulţi, foarte mulţi cetăţeni votau „la plezneală”, în funcţie de mita electorală primită – doar nu v-aţi imaginat că mita electorală a apărut după ’89? – sau în funcţie de anumite presiuni (citeşte bătaie) etc.

De la aceste evenimente au trecut, e drept, ceva anişori, dar, oare, noi, nepoţii şi strănepoţii celor de atunci, vom fi învăţat ceva? Votul celor de acum se dă, oare, pe alte criterii, decât acum opt-nouă decenii? Aceasta-i întrebarea ...
(sursa foto)

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Cele şapte surioare

Este vorba de:
1. Standard Oil of New Jersey, azi Exxon;
2. Standard Oil of New York, redenumită, mai târziu, Mobil Oil şi fuzionată ulterior cu Exxon;
3. Standard Oil of California (Chevron);
4. Anglo-Iranian Oil Company (British Petroleum-Amoco),
5. Gulf Oil;
6. Texaco
7. Royal Dutch Shell

Dar, ce e cu „surioarele” astea?

Acestea erau cele mai importante companii petroliere din lume, în septembrie 1928, moment în care, la invitaţia lui Sir Henri Deterding, director general şi principal acţionar la ultima dintre ele, şefii acestor companii, între care şi celebrul John. D. Rockefeller, considerat de mulţi, cel bogat om care a trăit pe pământ (conform cifrelor actualizate cu rata inflaţiei), s-au întâlnit discret între zidurile unui castel retras din Scoţia, punând bazele unui formidabil cartel politico-economic. Rezultatul acestor discuţii s-a concretizat într-un acord numit Red Line Agreement. Conţinutul său exact a rămas secret până în ziua de astăzi. Aşa au apărut „cele şapte surioare”.

Nu se ştie exact cât de mare a fost forţa reunită a acestor companii, dacă nu au existat defecţiuni în aplicarea acordului, care au fost acestea şi cum au fost depăşite etc., cert este că, având în vedere secretomania în jurul acestui acord, foarte multe fapte istorice din ultimele opt decenii au fost puse în conexiune cu prevederile acordului.

Oficial, se ştie că au fost convenite trei lucruri, şi anume:
- controlul preţurilor internaţionale ale petrolului şi produselor petroliere;
- împărţirea zonelor de influenţă din lume, şi
- protecţia activă împotriva tuturor celor care ar fi dorit să se interfereze în afacere.

Toată civilizaţia umană este dependentă de energie. Astăzi, mai mult decât oricând, competitivitatea economică este determinate de accesul la surse de energie ieftine. Dependenţa energetică este „mai rea” decât cea politică şi, de fapt, o generează. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, în toată lumea, preţurile la energie sunt controlate în funcţie de interesele economice şi, mai ales, politice ale guvernelor. În acestă situaţie, nicio teorie economică bazată pe stabilirea liberă a preţurilor, pe echilibrul cerere-ofertă etc., nu are niciun fundament practic.

Rolul determinat al combustibililor lichizi a fost recunoscut încă de la începutul secolului trecut. Inventarea automobilului a exacerbat cererea de astfel de combustibili, la fel şi dezvoltarea aviaţiei. Din cauza uşurinţei în exploatare şi a puterii calorice relativ mari, combustibilii lichizi au început să fie utilizaţi masiv în industrie şi gospodării casnice. Primul război mondial a consfinţit importanţa deosebită a petrolului şi derivatelor, puterile învingătoare grăbindu-se să îşi însuşească, direct sau indirect, toate zăcămintele descoperite.

Pentru România, acest lucru a avut o importanţă deosebită, şi pozitivă şi negativă. Pozitivă pentru că a contribuit la o anumită dezvoltare economică accelerată a ţării şi la obţinerea şi confirmarea, de către leu, a unui statut privilegiat, de „valută forte”. Negativă pentru că a condus la o exploatare exagerată a resurselor petrolifere şi la secătuirea lor. România a fost prima ţară din lume care a exploatat industrial petrolul, la mijlocul secolului al XVIII-lea, şi, până la al doilea război mondial, s-a situat constant între cei mai importanţi producători de ţiţei din lume. De fapt, până la începerea exploatării, în anii ’70 ai secolului trecut, a rezervelor din Marea Nordului şi Marea Norvegiei, doar o singură ţară europeană mai producea petrol în propriul teritoriu – e vorba de Rusia/URSS.

Asupra României, acordul celor „şapte surioare” nu a produs influenţe deosebite. Cu sau fără acest acord, România era şi continua să rămână o ţară înapoiată economic, în care majoritatea covârşitoare a populaţiei nu se bucura de condiţii de viaţă comparabile celor din Occident – de fapt, şi astăzi, o mare parte a populaţiei nu are acces la canalizare şi foloseşte closetul „din fundul curţii”. În produsul naţional brut, cca. 70% era reprezentat de exporturi, ceea ce n-ar fi fost un lucru rău în sine, dar structura acestor exporturi era una dezastruoasă: resurse minerale şi cereale, nu produse industriale. În acei ani, România funcţiona, din punct de vedere economic, precum o colonie din lumea a III-a (azi nu mai funcţionează deloc). Iar criza din anii ’30 a fost resimţită la fel de intens în România ca şi în alte părţi.

De-a lungul timpului, „surioarele” au ştiut foarte bine să-şi protejeze interesele şi să respecte acordul convenit acum mai bine de opt decenii, in special punctul trei. Istoricii tind să atribuie multe „întâmplări istorice ciudate” unor intervenţii directe ale cartelului. Iată câteva exemple:

1. Operaţiunea Ajax (17-19 august 1953), de răsturnare de la putere a guvernului iranian condus de Mohamed Mossadegh, care se angajaze în naţionalizarea exploatărilor de petrol străine de pe teritoriul ţării sale. A fost una din cele mai mizerabile lovituri de stat orchestrate de CIA şi guvernul american. Iată, de altfel, ce declara, în anul 2000, Madeleine K. Albright, în acel moment secretar de stat al guvernului american: „În 1953 Statele Unite au jucat un rol important în orchestrarea răsturnării popularului (în sensul de iubit, apreciat) prim-ministru iranian, Mohammed Mossadegh Administraţia Eisenhower credea acţiunile sale au fost justificate din motive strategice. Dar lovitura de stat a fost în mod clar un pas înapoi pentru dezvoltarea politică al Iranului şi este. uşor să vedem acum de ce mulţi iranieni continuă să respingă această intervenţie americană în afacerile lor interne." Iată şi ce a declarat actualul preşedinte al Statelor Unite, Barack Obama: „În mijlocului războiului rece, Statele Unite au jucat un rol important în răsturnarea unui guvern iranian ales in mod democratic.”

2. Peste aproape un sfert de veac, în ianuarie 1979, era răsturnat de la putere, oarecum surprinzător, şi şahul Reza Pahlavi. Acesta fusese un pro-occidental convins, care dăduse drept de vot femeilor şi se preocupase de integrarea lor socială, economică şi politică, dezvoltase puternic, în cadrul aşa-numitei “revoluţii albe” educaţia, reuşind eradicarea analfabetismului, înfăptuise o reformă agrară, se preocupase intens de dezvoltarea economică a ţării sale, se opusese constant fundamentaliştilor islamici. Cu toate acestea, deoarece nu fusese de acord cu anumite condiţii solicitate de companiile occidentale, a fost silit să abdice de o coaliţie de militanţi liberali şi socialişti, sprijiniţi de occident. Lipsiţi de suport popular, aceştia au pierdut repede puterea în favoarea lui Khomeini şi a fundamentaliştilor săi.

3. Eliminarea , în 1977, a reformatorului premier pakistanez Zulfikar Ali Bhutto, răsturnat de la putere de generalul Mohamed Zia-ul-Haq, la cererea serviilor americane. Condamnat la moarte pentru că ar fi ordonat asasinarea a unui adversar politic în 1974, Ali Bhutto a fost executat prin spânzurare, în 1978, în ciuda numeroaselor apeluri la clemenţă venite din toată lumea. Ali Bhutto este părintele programului nuclear al ţării sale, iar cel mai probabil motiv al eliminării sale este legat de dorinţa de a dezvolta, cu sprijin francez, o centrală nucleară care ar fi redus considerabil dependenţa energetică a ţării sale.

4. Asasinarea lui Enrico Mattei, unul dintre cei mai importanţi oameni politici italieni în primul deceniu postbelic. El este omul care a vorbit public, pentru prima dată, de „cele şapte surori”. Mattei a reorganizat şi dezvoltat compania petrolieră italiană de stat, pe care a redenumit-o ENI (Ente Nazionale Idrocarburi), deoarece vehea denumire, Agip, era „moştenită” de la regimul fascist. În calitate de administrator public al acestei companii, Mattei a încercat, iniţial, să se alăture „surioarelor”, dar a fost refuzat. Cu toate acestea, a reuşit să obţină concesiuni petroliere importante în Orientul Mijlociu şi un acord economic foarte avantajos cu Uniunea Sovietică, de unde importa petrol la preţul incredibil de 1 dolar/baril. A murit în 1962, în timpul unui zbor cu avionul personal, datorită exploziei unei bombe plasate la bord. Venea din sicilia si se îndrepta spre Milano. În cea mai mare parte, renaşterea economică rapidă a Italiei postbelice se datorează lui Mattei.

5. Evident că motivaţia intervenţiei americane împotriva Irak-ului lui Saddam Hussein este tot economică, şi legată de bogatele resurse de petrol ale acestei ţări. Oficial, Statele Unite şi-au motivat intervenţia pe baza acuzaţiilor de implicare în organizarea atentatelor din 11 septembrie 2001, precum şi pe acelea de deţinere, de către regimul lui Saddam Hussein, a unor arme chimice de distrugere în masă. Niciuna din cele două acuzaţii nu a fost, până la urmă, dovedită, dar dictatorul Saddam Hussein a fost capturat şi executat, iar americanii controlează producţia si valorificarea petrolului irakian. (În paranteză fie spus, regimul lui Saddam Hussein deţinuse şi utilizase arme chimice, livrate chiar de americani, dar, în momentul când aceştia au lansat acuzaţiile, Irakul le distrusese deja. Irakul folosise armele chimice atât împotriva Iranului, cât a opozanţilor interni. De fapt, SUA se folosise iniţial de „pro-occidentalul” şi „secularistul” Saddam Hussein pentru a încerca să destabilizeze sau răstoarne regimul fundamentaliştilor şiiţi ai lui Khomeini.)

De asemenea, se bănuieşte că în spatele foarte activilor militanţi anti-centrale nucleare din primele decenii postbelice, au stat, atât financiar cât şi logistic, „surioarele”

Pentru a preveni o criză economică asemeni celei din anii ’30 si pentru a reconstrui sistemul economic internaţional, afectat profund de cel de-al doilea război mondial, 740 de delagaţi din 44 de ţări, s-au reunit, în luna iulie a anului 1944, la Washington Mount Hotel, în Bretton Woods, statul New Hampshire. După trei săptămâni de dezbateri intense, delegaţiile prezente au semnat aşa-numitele acorduri de la Bretton Woods, în urma căruia au fost înfiinţate importante instituţii internaţionale, precum Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi dezvoltare (BIRD). Acordurile de la Bretton Woods obligau fiecare ţară membră să menţină o rată de schimb fixă în raport cu aurul şi abilitau FMI-ul să intervină atunci când se semnalau dezechilibre financiare importante.

Dar, peste un sfert de veac, în 15 august 1971, pe fondul problemelor economice şi financiare grave cu care se confrunta ţara sa, preşedintele americam Richard Nixon denunţa acordurile de la Breton Woods, ceea ce însemna sfârşitul convertibilităţii monedei americane. De asemenea, preşedintele Nixon a anunţat o devalorizare a monedei americane cu 8% (devalorizarea reală a fost de peste 200%). A fost momentul unui cutremur financiar-monetar de o amplitudine extraordinară. A fost, de fapt, şi momentul naşterii binecunoscutului „petrodolar”, noua monedă care a înlocuit dolarul „clasic”, cu acoperire în aur. În scurt timp, reprezentaţii „surioarelor” şi alte vârfuri ale finanţelor mondiale s-au reunit la Saltsjöbaden, un orăşel de lângă Stockholm, într-o conferinţe secretă. În cadrul acestei conferinţe, grupul Bilderberg a impus majorarea preţului petrolului cu 400%. Şeicii arabi, controlaţi în mod direct de reprezentanţii „surioarelor” aveau, fireşte, motive să jubileze pentru această decizie, dar „cu măsură”, deoarece una dintre prevederile acelei conferinţe era aceea ca aceştia să cedeze jumătate din veniturile globale realizate, depunându-le într-un aşa-numit „fond de rezervă” administrat de anumite bănci americane.

Care au fost, practic, consecinţele acelei conferinţe? Una singură, anume că occidentul, dar, în primul rând Statele Unite au evitat, astfel, intrarea într-o criză economică devastatoare, dar aceasta s-a realizat, în primul rând, pe seama economiilor ţărilor în curs de dezvoltare, care au fost nevoite să renunţe la diferite programe de dezvoltare şi sociale pentru a putea achiziţiona petrol la un preţ de cinci ori mai mare.

Acum, David Rockefeller, în vârstă de 95 de ani, fiul lui John D. Rockefeller, este „patriarhul” familiei Rockefeller. El a înfiinţat, în 1973, Comisia Trilaterală, care se întruneşte, chiar în aceste zile, la Bucureşti. Lucrările conferinţei regionale sunt conduse de mai vechea noastră cunostinţă, Mugur Isărescu, preşedintele BNR. Participanţii străini sunt cazaţi la Hotel Radisson. Preşedintele Băsescu şi premierul Emil Boc nu participă la conferinţă.

Voi spune puţine lucruri despre această Comisie Trilaterală, al cărei scop este instaurarea „noii ordini mondiale” care presupune globalizarea şi pierderea suveranităţii naţionale a statelor. Chiar dacă aş dori, nu pot spune prea multe, deoarece nu dispun de informaţii extrem de serioase şi verificabile. Adepţii teoriei conspiraţiei vor fi având, poate, nenumărate informaţii, dar eu nu le pot da credit! Pe internet, oricine poate scrie orice. Dar, este clar că, fiind vorba de aceleaşi persoane şi aceleaşi interese, ne aşteptăm la decizii asemănătoare.

„Şapte surori”, Comisia Trilaterală, B’nai B’rith, Bilderberg, FMI, sunt cam acelaşi lucru. FMI-ul e mai pe faţă, dar, de fiecare dată când vine Jeffrey Francks la Bucureşti, ştiţi ce înseamnă. Despre „surioare” tocmai am vorbit. B’nai B’rith a fost la Bucureşti în 11-14 mai 2008. Pe atunci economia „duduia”, lefurile creşteau ca pâinea, totul era ok, ce mai, se părea că, în România, lucrurile începuseră să revine la normal. A fost o iluzie care s-a risipit repede. Noul guvern PDL-PSD nu avea să aducă bunăstarea şi normalitatea, ci criza şi disperarea. După alegerile din 2009, PDL a desăvârşit ceea ce începuse împreună cu PSD. Azi, România este o ţară în criză profundă, lipsită de economie şi cu moralul la pământ.

Ce o fi discutând Comisia Trilaterală? De ce nu participă nici Boc, nici Băsescu? De ce participă, în schimb, Adrian Severin? De ce marile televiziuni si agenţii de stiri nu spun mai nimic? Ce va urma? Ce decizii se vor lua?

Habar nu am. Dar o schimbare va fi, cu siguranţă. Nu, nu cred că s-a luat decizia atacării Iranului. Nu ar avea niciun sens. În schimb ...

Joi şi vineri, România a arătat ca o ţară în pragul unei revoluţii. Revolte peste tot, demonstraţii, miniştri (aproape) sechestraţi. Sunt curios ce va fi luni ...

vineri, 15 octombrie 2010

Cu toată dragostea, pentru „parteneri"

Ieri l-am auzit pe Boc spunând că îl doare sufletul că pedeliştii trebuie să suporte criticile oamenilor. Sărăcuţii de ei!

În schimb, de oamenii care, pe lângă amputările de venituri trebuie să-i suporte pe ei, pe pedelişti, n-a zis nimic. Semn sigur că nu-l doare nicăieri, nici măcar în cur.

Azi a venit Trilaterala la Bucureşti. Şi, când vine Trilaterala undeva, sigur se întâmplă ceva, sau se discută ceva. Ce? O să aflăm noi după. Ne spune Isărescu.

Aşa ... Azi am văzut oameni care-şi ardeau carnetele de membri PDL. Şi, scena mi s-a părut foarte familiară. Parcă am mai văzut aşa ceva acum mai bine de două decenii.

Dar, am văzut şi altceva, şi mi s-a părut mai interesant. Mult mai interesant. Tot nişte oameni care îşi ardeau carnetele de membri, dar nu ai unui partid, ci ai unei aşa-zise uniuni culturale care face pe partidul şi care, de un deceniu şi jumătate, s-a agăţat de guvern „ca marca de scrisoare”. Asta dacă nu ştiaţi că suntem conduşi de o „uniune culturală”. E vorba , bineînțeles, de UDMR, aka iude-mereu.

Nu pot să nu recunosc că m-am bucurat. Dar m-am şi întristat, fiindcă sunt convins că dragilor ăia de parlamentari udemerişti, care sunt nişte europeni şi nişte corecţi, nici prin gând nu le-a trecut, atunci când au votat legile austerităţii, că asta ar putea să îi afecteze şi pe maghiari. Fiindcă altfel nu-mi explic.

Ei bine, acestor drăguţi şi civilizaţi domni parlamentari udemerişti, care lucrează cot la cot cu pedeliştii, întru înălţarea ţării (pe cruce, poate), eu le transmit o urare simplă, dar „din inimă”: dacă v-ati înfrăţit cu pedelelprele, cum mergeţi până la capăt cu ei, sau pe ungureşte: ló fasz a seggedbe, şi le dedic şi o melodie frumoasă, evident ungurească.



Doamne-ajută!

joi, 14 octombrie 2010

Pentru unii mumă ... sau despre solidaritate şi echitate în sistemul bugetar

Aşadar, bugetarii de la finanţe si-au primit stimulentele înapoi. O situaţie a acestor stimulente o găsiţi aici. De exemplu, în aprilie, un bufetier acâstigat 594 de lei net, fără stimulente, şi 2370 de lei cu stimulente, iar un şofer 985 de lei fără stimulente şi 3859 cu stimulente. Interesant, într-adevăr, nu?

Dacă adăugăm şi creşterile de venituri din sectorul administrativ, survenite DUPĂ anunţarea reducerilor salariilor TUTUROR bugetarilor cu 25%, constatăm că, de aceste reduceri nu au „beneficiat”, până la urmă, decât câţiva „fraieri”, cum ar fi medicii şi profesorii. A, ar mai fi şi poliţiştii, dar am auzit că ăştia au liber la a-şi renegocia creditele bancare cu armamentul din dotare ... oups, nu cu armamentul, ci cu şeful inspectoratului judeţean la înaintare.

Păi, şi-atunci cum rămâne cu solidaritatea în faţa crizei?

Nu, nu e vorba de niciun fel de solidaritate. Pur şi simplu, lucrurile stau cam aşa:

1. În administraţie e cea mai mare parte din clientela politică, cum să le tăiem banii? Tocmai lor?
2. Dacă se supără finanţiştii (de fapt s-au cam şi supărat), blochează circuitul banilor în economie ... e nasol. Hai să le dăm şi lor ceva.
3. Poliţiştii ... aici mai vedem cum facem. Pe cât posibil, mergem pe intimidare.
4. Au rămas medicii şi profesorii. În ceea ce îi priveşte pe medici, să se care cât mai repede, NOI nu avem nevoie de ei, dacă avem nevoie de ceva, nu-i mare lucru să dăm o fugă până în Austria ... acolo au, într-adevăr, condiţii, specialişti .... În ceea ce priveşte pulimea, să se descurce, şi-aşa sunt prea multi şomeri. Profesorii? Păi, de ăştia oricum n-are nimeni nevoie, Noi ne trimitem copii la şcoală acolo unde e şcoală, că aici nu mai e nicio calitate. În ceea ce priveşte odraslele pulimii, doar n-om fi nebuni să-i învăţăm carte pe toţi ... la ce bun, ca să facă grevă? Aşa, că ăştia trebuie, pur şi simplu, eliminaţi, ca nişte burjui ce se află.

OFF: Acum vreo două ore, ministrul Funeriu se „producea” labeunutv. Scăpase de profesori şi acum făcea pe inteligentul, ceea ce, din păcate, nu-l prinde deloc. Se primeşte ştirea că finanţistii îşi vor primi stimulentele şi moderatoarea îl întreabă dacă nu se teme că, văzând că „se poate” profesorii ar putea protesta şi ei pentru a-şi primi înapoi sporurile si alte drepturi. Curajoasă întrebare pentru postul guzganilor portocalii! Ştiţi ce-a răspuns Funebrul? Cică Ialomiţianu trebuie să fi avut cadru legal să facă asta, da’ el n-are. Zău, conaşule? Boon, atunci s-o luăm pe rând.

Deci, Ministerul de Finanţe avea cadrul legal pentru a-şi plăti angajaţii, dar nu o făcea. De ce? Fiindcă-aşa voia muşchii lui Ialomiţianu, sau cum? Unde-i lege nu-i tocmeală, nu? Cum, timp de două luni, oamenilor nu li s-au dat drepturile, iar caum li se vor da din urmă?

Ok. Deci la finanţe e cadru legal, dar la educaţie nu. Da’ oare învăţătoarea aceea care e în greva foamei de aproape două luni, ce vrea? Exact asta vrea: respectarea legilor. Cum să nu fie cadru legal? Cadru legal nu a existat atunci când profesorii nu au primit niciun ban din majorarea cu 50%;

Oare mai stă mult maimuţoiul ăsta pe scaunul lui Haret?

UPDATE: Se pare că ministrul Ialomiţianu nu prea ar vrea să scoată bani. Mai degrabă ar vrea să-i prostească pe oameni. Hmm, ce să zic? Nu prea îmi vine să cred. Fiindcă asta ar însemna că e foarte-foarte prost. E ca şi când ai introduce o lumânare aprinsă într-un rezervor pentru a vedea câtă benzină conţine ... n-aş sfătui pe nimeni.

Cum poate câştiga PDL alegerile din 2012

De ceva timp, în diverse împrejurări, Emil Boc, dar şi alţi lideri portocalii exprimă convingeri ferme că PDL va câştiga alegerile din 2012 şi, ca urmare, va continua nestingherit „reformele” începute în ultimii doi ani. În acest timp, toate sondajele de opinie arată că încrederea în guvern, în principalul partid de guvernământ, PDL, în şeful acestuia, Emil Boc, şi în preşedintele Traian Băsescu au scăzut atât de mult, încât, practic, nu mai există. Şi, atunci, cum îşi imaginează PDL că ar putea câştiga alegerile din 2012?

Rămânând la putere până atunci. Dacă va reuşi acest lucru, PDL are toate şansele de a câştiga alegerile din 2012. Iar dacă nu, va dispărea de pe scena politică. Pentru a supravieţui în opoziţie, cu un număr decent de mandate (5-15%), ar trebui, în primul rând, ca PDL să fie partid politic. Ori, această minimă condiţie nu este îndeplinită, PDL fiind doar o reţea de crimă organizată de tip mafiot, atât şi nimic mai mult.

Până în 2012 mai sunt doi ani, în care se speră (?!) că va exista o revenire economică firavă; va fi, oare, această revenire economică atât de puternică încât să schimbe radical opiniile celor care, astăzi, sunt hotărâţi să voteze împotriva PDL? Evident că nu. Să ne amintim, de exemplu, de guvernarea 2000-2004, a celor de la PSD. Din punct de vedere economic, perioada 2000-2004 a fost una foarte bună. De asemenea, integrarea în NATO, devenită efectivă în 1 martie 2004, a fost un mare succes al politicii externe româneşti. Cu toate acestea, electoratul a sancţionat dur comportamentul arogant al unor lideri precum Adrian Năstase şi politizarea excesivă a instituţiilor publice. PSD a pierdut atunci şi preşedinţia, şi executivul, şi începea să intre într-un con de umbră din care nu şi-a revenit până astăzi. Avem, apoi, exemplul guvernării 2004-2008. Guvernul condus de liberalul Tăriceanu a asigurat, de asemenea, o dezvoltare economică susţinută. Vreme de doi ani, din 2004 până în 2006, din guvern a făcut parte şi partidul preşedintelui Traian Băsescu, PD. Principala preocupare a acestui partid a fost, în acea perioadă, aceea de a-şi denigra partenerii de guvernare şi de a bloca activitatea guvernului. Ne amintim, cred, cu toţii, de dorinţa exprimată a preşedintelui Băsescu de a-l demite pe premierul Tăriceanu, exprimată la numai câteva zile după ce-l numise, precum şi de neînţelegerile dintre cele două palate. Aceste tensiuni s-au menţinut şi au crescut pe toată durata mandatului Tăriceanu. În 2006, acesta a luat decizia curajoasă de a se debarasa de incomozii miniştri ai PD, fapt care a accentuat acţiunile ostile ale preşedintelui şi ale partidului său. Partidul Democrat şi-a reactivat „cârtiţele” infiltrate, în decursul timpului, în sânul „partenerilor”, astfel că, la scurt timp, o serie de lideri marcanţi ai PNL, cum ar fi foştii preşedinţi Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, ultimul şi candidat la preşedinţie, au creat o grupare dizidentă al cărei scop era mazilirea lui Tăriceanu şi „ataşarea” sa la PD. Cum iniţiativa nu s-a bucurat de popularite în rândul membrilor PNL, şi cum Tăriceanu a reuşit să gestioneze corect situaţia, dizidenţii au eşuat. Cu toate acestea, pentru a slăbi PNL şi pentru a-i diminua credibilitatea, gruparea s-a constituit într-un nou partid politic, Partidul Liberal Democrat. Fiind o structură artificială, fără aderenţă la electorat, slab organizată în teritoriu, noul partid nu a avut viaţă lungă, fiind repede „dizolvat” în PD, care, astfel, şi-a mai adăugat şi acel „minus L”, care, chipurile, ar garanta caracterul de dreapta, liberal, al partidului. Dar, nu despre asta voiam să scriu. Voiam să scriu că, între 2004 şi 2008, sun „bagheta” lui Tăriceanu şi a liberalilor, România a obţinut cele mai mari succese economice şi politice internaţionale. Asta, în condiţiile în care Tăriceanu şi partidul său au trebuit să reziste, simultan „asediului” partenerilor şi şantajului opoziţiei. Înregistrând creşteri economice substanţiale, România reuşise să reducă decalajul enorm care o despărţea de ceilalţi membri ai Uniunii Europene, organizaţie în care România reuşise să se integreze din 2007. Şi? După 4 ani plini de succes, PNL avea să piardă alegerile şi să treacă în opoziţie. Românii uitaseră, se pare, care era partidul căruia îi datorau creşterea susţinută a nivelului de trai şi votaseră în consecinţă. În anul 2009, România a fost condusă de coaliţia celor două partide descendente din FSN şi PCR: PDL şi PSD. A fost o guvernare foarte proastă, marcată de scandalurile şi neînţelegerile dintre cele două partide, care au culminat cu retragerea PSD din guvern. În plan economic, România a schimbat doar sensul: de la creşteri anuale de 7-8%, în 2009, economia s-a contractat cu o cifră similară. Guvernul României, condus de Emil Boc şi girat de Cotroceni, s-a dovedit incapabil, corupt şi total în afara legii. Guvernul nu şi-a respectat niciodată angajamentele şi nici legile ţării – amintim, de exemplu, legea majorării salariilor profesorilor, producând, de asemenea, o cantitate impresionantă de proiecte legislative neconstituţionale. Guvernul Boc a impus, prin celebra lege a deconcentratelor, criteriul politic ca primă şi unică modalitate de selecţie a cadrelor necesare pentru diferite activităţi. Cum, în spatele tuturor acestor fapte, a fost preşedintele Traian Băsescu, era de aşteptat ca românii să sancţioneze dur comportamentul acestuia şi să nu îi mai acorde şansa unui al doilea mandat. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, după o campanie electorală lipsită de substanţă, dar extrem de agresivă de ambele părţi şi după nişte alegeri marcate de fraude şi ilegalităţi, Traian Băsescu se vedea reinvestit, pentru a doua oară, ca preşedinte al Romaniei! Acuzaţiile de fraudă nu au fost, şi probabil, nu vor fi niciodată clarificate, dar, din punctul meu de vedere, acest lucru nu are şi nici nu a avut vreodată importanţă. Mult mai grav decât faptul că Traian Băsescu a furat, probabil, cele şaizeci de mii de voturi care l-au făcut preşedinte – poate că a furat vreun milion, sau chiar două, n-are importanţă – este faptul că au existat, totuşi, câteva milioane de români care i-au acordat votul lui Traian Băsescu, dupe cinci ani în care numai cine nu a vrut nu s-a convins cine este, cu adevărat, Traian Băsescu.

Aşadar, istoria recentă a demonstrat: cei care au asigurat creştere economică, au pierdut. Aşa stând lucrurile, mă îndoiesc de faptul că pedeliştii mizează chiar pe revenirea economică pentru a recâştiga voturile celor decişi să nu-i (mai voteze). Dimpotrivă! Planul PDL prevede cu totul altceva! Ce anume?

Frica, deznădejdea, disperarea, cam astea sunt „argumentele” cu care PDL se pregăteşte să câştige alegerile din 2012 ... şi numai. Viaţa a demonstrat că ameninţarea funcţionează mult mai bine decât recompensa. E stabilit ştiinţific: nimic nu motivează mai bine decât ţeava rece a unui pistol, lipită de tâmplă, şi însoţită de sunetul caracteristic, de deblocare a cocoşului. E cel mai puternic factor motivator! Ei, aşa vor să câştige pedeliştii: cu pistolul la tâmpla noastră.

Vorbesc prostii? Bine, citiţi aici. E vorba de un document de o „reală valoare teoretică si practică” (prietenii ştiu de ce). E vorba de proiectul noului cod al muncii. Unul care ar trebui se ne „fericească” pe vecie. Iată:
Patronatele susţin că asta îi ajută pe oameni să câştige mai mult şi să ducă o viaţă mai bună.
Bun, asta zic patronatele. Dar, alţii ce zic? Oare, dacă susţin altceva, încep să semăn cu un „lider de sindicat împuţit”? Ia să vedem.

Aşadar, trecem de la 8 la 12 ore de muncă pe zi. Superb! Oare pentru ce au luptat muncitorii ăia din Chicago? Ei, nu are importanţă. Ia să vedem cam ce ar însemna, aşadar, 12 ore de muncă. De exemplu un program de la 8 la 21 – o oră e rezervată pentru masa de prânz. Ca să ajung la lucru, trebuie să mă scol la 6h30min. Trebuie să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc, să conduc printr-un trafic infernal până la firmă. Bine, dacă locuiesc chiar în sediul firmei, mă scol mai târziu. Dar nu stau.

După încheierea programului, vin acasă. Acelaşi ritual: mă spăl, mănânc şi apoi mă uit timp de cinci minute la televizor. Cinci minute sunt suficiente, cred, pentru a adormi cu telecomanda în mână.

Familie, prieteni? La ce bun? Şi dacă, totuşi, se întâmplă, când îmi pot întâlni partenerul (mă rog, partenera)? Am un copil, îl văd la naştere, în prima zi de şcoală (când mi-a făcut şeful o surpriză, mi-a dat o zi liberă) şi la şaişpe ani, când l-a săltat poliţia pentru că mi-a furat maşina, a condus fără permis şi sub influenţa drogurilor. Ştiam că se droghează? Nu, nu ştiam, de unde dracu’ să ştiu dacă nu l-am văzut de zece ani. Cum, n-am comunicat cu el? Ba da, dar numai prin mess.

Hai, nu, serios, asta înseamnă să trăiesc „mai bine”? Dacă da, atunci eu vreau să trăiesc „mai rău”. Sau, să crăp de tot, dacă altfel nu se poate.

Bun, nu îmi convine, nu mă obligă nimeni să lucrez 12 ore pe zi. N-am decât să rămân şomer. Oricum, ideea nu e aceea să muncim mai mult fiindcă e mai mult de lucru, dacă ar fi mai mult de lucru, de ce ar fi atâţia oameni concediaţi, de ce ar fi atâţia oameni şomeri? Nu, ideea e să muncim mai mult, ca să mai putem da pe câţiva afară. Şi ăia să mă invidieze: măi, tu munceşti 12 ore, dar ai tot ce vrei, nu ca mine, care crăp de foame şi stau cu mâna întinsă. Iar eu să-mi dau şi mai mult silinţa, terorizat de frica de a nu ajunge printre ăia de dincolo, printre şomeri şi muritori de foame, adică.

Nu vreau să scriu în detaliu despre toate aberaţiile acestui proiect de cod al muncii.

Puteţi să mă înjuraţi cât vreţi, eu tot voi întreba: dacă, acum, o singură combină condusă de un singur om face munca a o sută de secerători, dacă un singur război automat, supravegheat de o singură muncitoare, suplineşte munca a o mie de ţesătoare, dacă, pe de altă parte, avem atâţia şomeri, atâţia oameni care vor să lucreze, dar nu pot, pentru că nu au ce, pentru că nu-i angajează nimeni, dacă toate lucrurile astea se întamplă, de ce e nevoie ca eu, sau altul să lucreze până pică-n cur? De ce?

Da, de ce?

Răspunsul meu este: pentru că EI vor asta. Cine sunt EI? Sunt cei care nu vor să mă lase să fiu fericit, să mă bucur de viaţă, să gândesc, să mă distrez, să iubesc, să mă odihnesc, să trăiesc. Nu vor să fac niciunul din aceste lucruri fiindcă oricare dintre ele m-ar putea determina să acţionez împotriva LOR, oricare dintre aceste lucruri le-ar putea face rău. Mai cu seamă acela de a gândi. Nu, nu, nu, sub nicio formă nu trebuie să mi se permită asta. Pentru asta trebuie să fiu tot timpul ocupat, exploatat, trebuie să îmi fie teamă, să mi se inducă teama, cu privire la ce mi s-ar putea întâmpla dacă voi pierde minunatul privilegiu de a munci până crăp. Unde voi locui, ce voi îmbrăca, ce voi mânca, astea trebuie să fie temerile mele, şi asta trebuie să mă motiveze să îmi accept condiţia de sclav. Disperarea trebuie să îmi devină a doua natură.

Dacă sunt dincolo, dacă sunt, adică, şomer sau pensionar, trebuie, de asemenea, să fiu disperat. Să fiu, încă şi mai disperat. Să văd cum aş putea să fac o mie de lucruri, dar nu mi se îngăduie niciunul. Sau, să văd cum mi se fură din pensie în fiecare zi, cum nu mai primesc medicamente, astfel încât să ajung să îmi doresc moartea. Să ajung să cer eu să mai lucrez după 65 de ani, sau 75, sau cât sunt îngăduit pe lume.

Ce legătură are asta cu alegerile din 2012? Are. Are legături foarte puternice.

Ştiu, mi s-a confirmat din diverse surse, despre presiunile extraordinare la care au fost supuşi oamenii înainte de alegerile din 2008 şi, in special, din 2009. Şi nu numai bugetarii. Dimpotrivă, au fost mulţi cărora li s-a spus direct: dacă nu iese „persoana potrivită”, firma se va închide şi toţi veţi fi concediaţi! Asta, în condiţiile în care oamenii mai aveau, poate, ceva rezerve, iar şomajul nu o luase razna. Dar în 2012?

Gata! Nu vreau să discut în detaliu despre planul PDL, dar afirm: dacă oamenii vor permite adoptarea unui astfel de cod al muncii, PDL are toate şansele să câştige alegerile din 2012, chiar după patru ani de contracţie economică! În niciun caz nu trebuie să zâmbim superior şi să ne gândim: cine dracu’i mai alege pe ăştia, după ce au făcut ce-au făcut? Tocmai asta este, că nimeni, nici măcar Ceauşescu, nu a îndrăznit să facă ceea ce a făcut PDL.

Şi, vreţi să vorbim şi despre Ceauşescu? Bine, atunci, iată: eu am auzit, cu urechile mele, cum „oamenii muncii” de la oraşe şi sate îşi exprimau, în 20-21 decembrie 1989, „solidaritatea” cu Ceauşescu, cum condamnau „huliganii” de la Timişoara şi altele asemenea. Ascultam pe Radio România cum curgeau telegramele în valuri, si părerea mea este că nu erau inventate. Într-adevăr, cred că au fost mulţi care au făcut fel de fel de „gesturi”, pentru o butelie, pentru un televizor, pentru mai-ştiu-eu-ce, sau, pur şi simplu, pentru NIMIC. Pentru a fi „mai catolici decat papa”. Sunt absolut convins că acele telegrame au existat, în cea mai mare parte. Că au fost scrise doar de un singur om, în numele „întregului colectiv”, e altceva. Esenţial este că au existat şi nu au fost scrise sub constrângere, ci „de bună voie”. În 22 decembrie, deja se schimbase totul. Atunci, siin zilele următoare, au fost oameni care au ieşit în pieţe pentru a-şi arde carnetele roşii de partid! Cum spun, se schimbase totul ... dar au existat „stimuli” ai schimbării.

Ei, asta e şi acum. Cum cât o vom duce mai rău, cu atât vor fi mai mulţi şi mai fanatici susţinători ai regimului. Astfel încât, guvernul Băsescu-Boc trebuie răsturnat acum! În 2012 va fi prea târziu!

Istoria zilei (13)

Situată într-o zonă îndelung disputată de români, ruşi, polonezi, austrieci, Şepit (Шепіт) este astăzi o comună mică din sud-vestul Ucrainei. Pe lângă satul care dă numele, în componenţa comunei mai intră câteva cătune: Andrekivske (Андреківське), Nijnîi Ialoveţ (Нижній Яловець), Verhnîi Ialoveţ (Верхній Яловець) şi Sarata (Сарата). Cu totul, vreo mie de suflete, aproape toţi huţuli.

În această localitate, care, pe atunci făcea parte din ducatul Bucovinei, o regiune autonomă a Imperiului Austro-Ungar, a văzut lumina zilei, în 14 octombrie 1853, Cyprian Gołęmbiowski, fiul preotului ortodox Iraclie Gołęmbiowski şi al Emiliei.

Deşi numele este 100% leşesc, şansele ca părintele să fi fost polonez sunt foarte mici, de vreme ce, pe părinţii săi îi chema Tănase şi Varvara, nume practic inexistente în onomastica poloneză. Un alt argument este reprezentat de religie, polonezii fiind, după cum se ştie, catolici, în imensa lor majoritate, numai elementele alogene îmbrăţişând o altă religie. De altfel, peste câţiva ani, părintele şi-a „tradus” numele propriu (şi pe cel al copilului) în româneşte, în Porumbescu (în poloneză „golemb” înseamnă porumbel – cuvântul este utilizat, în forme asemănătoare: golumb, gălâmb, hulub, şi în anume graiuri româneşti, precum şi în compunerea cuvântului columbofil). Numele Porumb şi derivatele: Porumboiu, Porumbescu, Porumbeanu, Aporumboaie este destul de răspândit în Moldova şi nu numai.

După anul 1880, datorită aducerii unui număr foarte mare de colonişti din Galiţia, ponderea numerică a populaţiei româneşti în ducat a scăzut sunt 50%. Până la prăbuşirea Imperiului Habsburgic, Bucovina a rămas o provincie de graniţă, slab dezvoltată şi înapoiată economic. Totuşi, integrată, în 1918, în România Mare, Bucovina reprezenta, dimpotrivă, una din cele mai dezvoltate provincii. În urma celui de-al doilea război mondial, partea de nord a Bucovinei a fost integrată în URSS şi aproape complet deznaţionalizată. Uneori, graniţa a trecut chiar prin mijlocul localităţilor, aşa cum a fost cazul şi localităţii Şipotele Sucevei, divizată în Izvoarele Sucevei (România) şi Şepit (Ucraina).

Părintele Iraclie era prieten cu compozitorul Carol Miculi, care era dirijorul Conservatorului din Lemberg. Iubind liniştea şi frumuseţea acelui ţinut, compozitorul venea des în casa părintelui din Şipote, rămânând, uneori, chiar şi toată vara. De la acesta a deprins, la vârsta de şase ani, micul Ciprian, notele muzicale, continuându-şi apoi pregătirea cu învăţătorul Simion Mayer, care era şi un violonist talentat.

De pregătirea muzicală a lui Ciprian s-a ocupat şi un ţigan bătrân, conducător al unei trupe de lăutari, care i-a şi dăruit o vioară Amati originală, datând din 1626. Ţiganul era îndatorat părintelui Iraclie, fiindcă acesta se milostivise de întreg taraful, în timpul foametei din 1866.
Apoi, copilul a luat lecţii regulate de pian, orgă şi vioară la gimnaziul din Suceava. Participând la serbarea mânăstirii Putna, în august 1871, Ciprian Porumbescu avea să-i cunoască personal pe Mihail Kogălniceanu, fost prim-ministru şi ministru de interne liberal al României din timpul lui Al.I.Cuza, şi viitor ministru de externe şi interne, apoi numeroşi tineri studenţi români patrioţi din Budapesta, Viena, Paris etc., între care Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D.Xenopol etc.

În 1873 se înscrie la Seminarul Teologic de la Cernăuţi, pe care îl va absolvi în 1877, dar nu va fi preot niciodată, fiind mult mai atras de muzică, istorie, literatură, limbi clasice. În paralel cu seminarul, va urma şi cursuri muzicale serioase de vioară, pian şi violoncel.

Tânărul Porumbescu a fost animat de înalte idealuri patriotice. În 1875, fiind student la teologie în Cernăuţi, tânărul Porumbescu, împreună cu colegii Gherasim Buliga – student la filosofie, Ion Topallă – student la teologie, Gheorghe Popescu –student la drept, Zaharia Voronca – student la teologie, Ilarie Onciul – student la drept, Iancu Cocinschi – student la drept, Teodor Stefanelli - student la drept, Constantin Andreevici Morariu, şi alţii, a pus bazele societăţii cultural-patriotice Arboroasa, după numele original al Bucovinei. Deviza societăţii era „uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu !”.

Cum şedinţele societăţii se încheiau adesea cu concerte, acest lucru a constituit oportunitatea pentru tânărul Porumbescu, care devenise şi preşedintele societăţii, de a compune si prezenta lucrări „Tabăra românilor” sau „Altarul mânăstirii Putna”. El a creat şi condus şi ansamblul coral al societăţii.

În octombrie 1877, la Iaşi se comemorau 100 de ani de la decapitarea lui Grigore Ghica, voievodul moldovean care se împotrivise cedării Bucovinei către austrieci. În acest context, Societatea Arboroasa a trimis Primăriei din Iaşi o telegramă, al cărei conţinut a fost considerat extrem de scandalos de către autoritățile habsburgice din Cernăuți. Cinci membri ai societăţii, intre care şi preşedintele Ciprian Porumbescu, au fost arestaţi şi anchetaţi, iar societatea a fost desfiinţată. Procesul s-a judecat abia în anul următor, timp în care tânărul Porumbescu a fost deţinut. Acuzaţii au fost eliberaţi, dar arestul a avut consecinţe devastatoare asupra lui Porumbescu: tuberculoza de care, se pare, suferea încă dinainte de a fi fost întemniţat, i s-a agravat foarte mult, iar acest lucru i-a cauzat moartea, survenită cinci ani mai târziu, înainte de a fi împlinit treizeci de ani. Au fost şi alte pierderi, de exemplu, o bursă de studii, dar toate acestea par minore în faţa deteriorării severe a stării de sănătate.

După eliberare, s-a întors la Stupca, unde fusese mutat tatăl său, devenind învăţător la şcoala din sat. Astăzi, comuna, aflată în partea centrală a judeţului Suceava, poartă numele compozitorului: Ciprian Porumbescu.

Cu un mare efort financiar, părintele Iraclie avea să-şi retrimită fiul la studii, de data aceasta la Viena, unde tânărul Porumbescu a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Conservatorul. Odată ajuns acolo, Ciprian Porumbescu s-a înscris imediat în Societatea România Jună, foarte prost văzută de autorităţile habsburgice, şi din care făcea parte şi Mihai Eminescu.

Reîntors în ţară, Porumbescu este, începând din noiembrie 1881, profesor de muzică la Braşov, unde i se oferă şi conducerea corului Sfântul Nicolae din Şchei. Este vorba de o perioadă scurtă, dar densă în realizări.

Agravarea bolii îl sileşte să plece în Italia, în căutarea unei clime mai blânde. Şederea în Italia nu-i este de niciun folos, boala îsi urmează cursul implacabil şi Ciprian Porumbescu se retrage la Stupca, unde moare în 9 iunie 1883.

Nici după moarte, genialul compozitor nu se bucură de binemeritata recunoaştere. Viaţa şi personalitatea sa nu sunt foarte bine cunoscute nici în ţară, darmite peste hotare. Ceea ce nu i–a împiedicat, însă, pe comuniști, să îi preia muzica pentru imnul naţional din acea perioadă, şi să i-o asocieze cu niste versuri care nu au nimic în comun cu viaţa si lupta sa. De asemenea, şi Albania a preluat muzica sa (Pe-al nostru steag e scris Unire) pentru imnul naţional (Hymni i Flamurit).

Nu mai e nimic de zis. Să ascultăm această muzică dumnezeiască.



luni, 11 octombrie 2010

Istoria zilei (12)

11 octombrie 1932: S-a născut Dottie West, o „mare doamnă” a cântecului american (d. 4 septembrie 1991).



Despre media, cu responsabilitate şi respect

Toată media de azi, sau, mă rog, o parte importantă a ei, anunţă noua ştire-bombă: VINE RĂZBOIUL! Exact peste o lună, o feştelim!

Uitaţi aici ce de faliţi: România liberă, Adevărul, Antena 3, Monitorul Expres, Infonews, şi, bineînţeles, o căruţă de bloggeri, care de care mai deştepţi şi mai inspiraţi.

Aşadar, nu vă faceţi planuri speciale pentru 11 noiembrie, fiindcă va trebui să mergeţi la război! E-te fleoşc! Nici vorbă de aşa ceva! Războiul nu va izbucni pe 11 noiembrie decât dacă cineva vrea cu tot dinadinsul să-l facă să izbucnească atunci. Dar cine? Un război nu e o chestie aşa simplă si niciun om normal nu îl face în data de nu-ştiu-cât fiindcă aşa a zis babaVanga sau Nostradamus. Să fim serioşi!

Deci: ÎN PROPORŢIE DE 99,99%, ÎN 11 OCTOMBRIE 2010 NU VA IZBUCNI NICIUN RĂZBOI MONDIAL.

Acum altceva. E evident că fraierii ăştia se copiază unul pe altul în draci. Dar, de unde s-a inspirat cel care a dat primul ştirea? Nu ştiu, poate de aici. Sau, de aici.

Acum cred că vă daţi seama de o anumită diferenţă de ton .... mă rog. Şi, dacă vreţi să ştiţi ce ştiri vor publica Adevărul, Romania Liberă sau Antena 3 peste jumătate de an, ar fi o idee să citiţi astăzi Castelul de Nisip.

Vai de media românească şi de mama ei. Dacă aşa surse de informare avem, mai bine lipsă!

P.S. Nu mai departe de ieri, scriam despre acest război „cald” şi opinam că e improbabil să aibă loc curând. Azi, o parte din media mă contrazice. Ei, hai să vedem cine are dreptate.

duminică, 10 octombrie 2010

Crizele României

Aşadar, avem o criză morală îngrozitoare, care este, până la urmă, izvorul tuturor relelor din această ţară. Dar, criza morală, a valorilor, nu a apărut ieri şi nu vom scăpa de ea mâine. Până una-alta, ne-am învăţat să convieţuim cu ea ... ceea ce nu ar trebui să însemne că putem lăsa garda jos.

Mai apoi, avem o criză politică prelungită, care este o consecinţă logică a crizei morale. La ce să ne aşteptăm atunci când preşedintele Camerei Deputaţilor fură în văzul lumii, fără nicio reţinere? La ce să ne aşteptăm atunci când majoritatea conjuncturală din Parlament blochează orice tentativă de anchetă? Cum pot funcţiona instituţiie din teritoriu, când cele mai înalte instituţii ale statului sunt blocate? Da’, trecem şi peste asta.

Avem, de asemenea, şi o criză financiară. Adică, nu sunt bani. Mare pagubă! Banii au apărut târziu în istoria omenirii, până atunci a funcţionat trocul. Ne reîntoarcem la troc. Principalul este să avem ce da la schimb, şi ne-om descurca noi.

Criza economică e mult mai urâtă. Nu avem nici bani, nici posibilitatea de a-i câştiga şi nici troc nu putem face troc, fiindcă nu mai avem ce oferi. Nu mai putem face faţă cheltuielilor, numai ratele la bănci depăşesc veniturile, ce mai putem face? Ei, cumva-cumva om supravieţui, renunţăm la una, la alta, şi ne-om descurca.

Dar ce facem cu criza umanitară? Vorbim de criză umanitară atunci cand am pierdut deja totul, şi ceea ce ne mai aşteaptă e doar moartea. Criza umanitară e, deja, o chestiune serioasă, o chestiune foarte serioasă, de viaţă şi de moarte.

Iată ştirea: trei oameni au murit deja, din cauza frigului. Şi nu e gerul Bobotezei, nu e decembrie, nici noiembrie, e doar începutul lui octombrie şi puţine zile au trecut de când nu mai stiam ce să facem pentru a scăpa de arşiţa verii. A venit un val de frig şi au murit trei oameni. Probabil, trei boschetari, dar oameni ... Şi boschetarii ar trebui să se bucure de dreptul de a trăi. Fiindcă, de cele mai multe ori, nu ei şi-au ales acest statut, ci au fost, pur si simplu, împinşi acolo de către societate.

Dar când auzi că, din cauza datoriilor neplătite, furnizorul de energie termică al unor şcoli nu mai livrează agentul termic, iar copiii tremură în clase, nu poţi să nu-ţi pui nişte întrebări. Nu e vorba de o defecţiune sau de altceva, e vorba de datorii şi de lipsa banilor! Aici am ajuns! Iar când oamenii îngheaţă în spitale, elevii în şcoli, pacienţii în spitale etc., asta se cheamă criză umanitară.

Pentru mâine, preşedintele Traian Băsescu a convocat partidele politice la Cotroceni. Ca să discute ... ce? Cumva ce trebuie făcut ca oamenii să nu mai moară de frig şi de foame, cum să treacă peste această iarnă? Ei, aş. Sunt alte probleme mai „arzătoare”, cum ar fi la ce vârstă se vor pensiona, în 2030, doamnele care vor izbuti să supravieţuiască iernii anului 2010. Cu o astfel de „agendă”, nimic din ceea ce se va întâmpla în următoarele zile, săptămâni, luni, nu va fi întamplător.

Domnilor politicieni, nu permiteți crearea unei crize umanitare în România! E mult prea mult!

Va fi război „cald”?

De la sfârșitul ultimei confruntări militare globale au trecut aproape trei sferturi de veac, perioadă în care au avut loc schimbări economice politice, sociale majore. Încet-încet, amintirea hecatombelor celui de-al doilea război mondial, a lagărelor morţii, a tragediilor şi dezastrelor ocazionate de acesta, s-au sters din memoria colectivă, retrăgându-se discret în arhive şi manuale de istorie care nu mai interesează pe nimeni. Liderii politici de astăzi, în imensa lor majoritate, nu au niciun fel de amintiri legate de al doilea război mondial şi prea puţine despre următoarele două decenii.

Istoria se repetă – se ştie – mai cu seamă atunci când nu a fost bine învăţată. Marea criză a anilor ’30 s-a „rezolvat” prin al doilea război mondial. Zeci de milioane de morţi, economii ruinate, sărăcie, foamete şi noi regimuri dictatoriale, asta a fost „zestrea” celui de-al doilea război mondial. O „zestre” de care ne-am fi lipsit oricând.

Astăzi nu mai există nicio îndoială: criza din anii ’30 a fost una de supraproducţie. Asta înseamnă că, în timp ce mii de tone de alimente erau distruse, străzile erau pline de cerşetori care voiau o bucată de pâine. În timp ce mii de oameni îşi pierdeau locuinţele şi erau azvârliţi în stradă, imobile întregi erau părăsite şi se degradau, deoarece nu-şi găseau cumpărător sau chiriaş. Era o situaţie avident absurdă, dar guvernele nu găseau niciun fel de soluţii pentru a o curma.

După război, cele mai strălucite minţi ale ştiinţelor economice au căutat răspunsuri acestei întrebări chinuitoare: ce ar trebui să facă oamenii, guvernele, lumea în general, pentru ca o nouă criză de tipul celei încheiate să nu se mai poată produce. Keynes, Hayek, Galbraith, Friedman, Krugman, Stiglitz, toţi au încercat, într-un fel sau altul, să răspundă acestei întrebări fundamentale: ce-i de făcut? Care este soluţia?

Rezultatele? Sunt cele care se văd. Nimeni şi nimic nu par a fi în stare de a împiedica lumea de a-şi face singură rău. Şi atunci, e normal să ne întrebăm, oamenii aceştia au avut dreptate sau au bătut câmpii? Sau, poate, guvernele nu vor sau nu pot să urmeze sfaturile şi recomandările propuse? Ce se întâmplă, de fapt?

Se întamplă că nici guvernele, nici oamenii nu urmează recomandările respective. Şi asta pentru că, în mod curent, nu există soluţii piho-economice. Toate „soluţiile” preconizate se centrează, până la urmă, pe „binele general”, o noţiune atat de confuză încât nimeni nu se poate raporta la ea.

Ideea echilibrului dinamic cerere-ofertă este una deosebit de utilă şi valoroasă, dar cine rezistă tentaţiei de a interveni direct, în favoarea sa, în stabilirea acestui „echilibru”, mai ales dacă şi alţii o fac? Probabil nimeni, şi mai ales în perioade de criză.

Intervenţia asupra echilibrului cerere-ofertă la nivel global este ceea ce e economia neagră la nivel naţional. Într-o economie „înegrită” fiecare fură pe fiecare si toţi îi fură pe toţi. Până la urmă, şi o astfel de societate are „învingători” şi „învinşi”, dar nivelul este foarte scăzut. Ne aducem, poate aminte, de comunismul de care ne-am despărţit (?!) acum douăzeci de ani: „învingătorii” erau cei care fumau Kent, beau whisky şi mâncau carne pe săturate. Cam puţin, nu?

Sub impactul noilor tehnologii, „cantitatea de muncă vie” încorporată într-un produs a scăzut dramatic şi, prin urmare, a încetat de mult să mai fie criteriul principal de stabilire a preţului. Dar ce, sau cine anume stabileşte, de fapt, preţul?

Pentru a răspunde acestei întrebări, e suficient un simplu exerciţiu de imaginaţie. Sau de memorie. Să ne gândim, aşadar, ce ar însemna creşterea cu 25%, de „azi pe mâine” a preţului benzinei?

Cu toţii ştim că majorarea preţului benzinei atrage majorări în lanţ ale tuturor celorlalte preţuri ale produselor şi serviciilor de consum. Prin anumite efecte perverse, unele dintre aceste preţuri s-ar putea majora chiar cu peste 25%. În concluzie, majorarea preţului benzinei ar atrage scumpirea corespunzătoare a vieţii.

Anul 2010 a fost marcat de reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, dar, în anul 2009 s-au redus, zice-se, salariile celor din sectorul privat, a „producătorilor”. Şi? Care a fost efectul? Aţi văzut vreo ieftinire, vreo reducere de preţ anul trecut? Nu era normal să fie? Adică, dacă, până acum, cheltuielile cu salariile şi alte drepturi băneşti ale firmei X au fost de 100 de unităţi băneşti lunar, iar de acum, de numai 75, nu e normal ca „economia” să se reflecte în reducerea preţului produselor fabricate? Şi, a fost aşa? Din câte ştiu, pe parcursul anului 2009 nu s-au remarcat reduceri serioase decât în sectorul imobiliar, pe construcţii realizate înainte de 2009.

Cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor ocazionate de producerea unui obiect/realizarea unui serviciu o au cele legate de energie (şi promovarea/tranzacţionarea presupune consum de resurse de energie). În aceste condiţii, dacă ai posibilitatea de a interveni direct asupra preţului energiei o faci sau nu? Chiar dacă asta strică „echilibrul” cerere-ofertă ....

În nicio ţară din lume comerţul cu energie nu este complet liberalizat. În nicio ţară din lume, dacă instalez o hidrocentrală pe pârâul din fundul curţii, statul nu-mi va da voie să comercializez liber energia electrică produsă, cui vreau şi la ce preţ îmi convine. În nicio ţară din lume, dacă, atunci când sap o groapă pentru closet, îmi ţâşneşte petrolul în faţă, statul nu îmi va da voie să exploatez şi să comercializez această bogăţie după cum vrea muşchii mei. Nu, peste tot statul impune anumite reguli, restricţii etc., pentru a controla producţia şi comerţul cu energie. Şi, peste tot în lume, producţia, comercializarea şi distribuţia energiei este controlată de stat. Sau, după caz, de „băieţi deştepţi”. Sau, „moguli”, sau „oligarhi”, sau cum vreţi să le spuneţi.

Pe plan internaţional, cel mai mare „deştept” este guvernul Statelor Unite. În prezent, Statele Unite stabilesc preţul energiei, în proporţie de cel puţin 50%. Având în vedere acest aspect, americanii s-au cam dezobişnuit să producă. Au lăsat această sarcină în seama altora, de exemplu, a Chinei.

Cu deosebire în ultimii ani, economia acestei ţări cvasi-socialiste, cu economie planificată, s-a dezvoltat într-un ritm ameţitor, cu două cifre procentuale. Asta în timp ce majoritatea ţărilor lumii, în special cele dezvoltate, au înregistrat, în cel mai bun caz, stagnări.

Dar, această dezvoltare accelerată are un preţ pe măsură. În primul rând, e vorba, de nivelul de trai. Cam de multişor, milioanele de chinezi s-au învăţat să producă şi pentru cei care au considerat acest lucru sub demnitatea lor. Cum ar fi americanii. Şi, au produs atât de mult, încât au dezechilibrat complet economiile ţărilor neproductive. Relativ recent, americanii au cerut Chinei să ia măsuri pentru aprecierea valutei proprii şi au stabilit reguli protecţioniste, de natură să stăvilească accesul produselor chinezeşti pe piaţa americană.

În ciuda ultimelor sale succese economice, China continuă să fie doar o economie emergentă, extrem de sensibilă la diferitele turbulenţe din economia mondială. Ca să fiu mai concret: o dublare a preţului ţiţeiului ar putea prăbuşi economia chineză şi provoca o criză, in primul rând, umanitară, de proporţii nebănuite. Pe de altă parte, o Chină cu acces nelimitat la surse de energie foarte ieftine ar reprezenta un coşmar pentru întreaga economie mondială şi, în ultimă instanţă, pentru China însăşi. O piaţă globală a ţiţeiului, complet liberalizată ar echivala cu falimentul Statelor Unite. Dar, nici actuala conjunctură nu favorizează prea mult gigantul lumii noi.

Americanii nu au nicio problemă în legătură cu sursele de energie ieftină, nici acum şi nici în viitoarele decenii. Pentru a avea această energie, e suficient să-şi exploateze sursele proprii (incluzându-le aici şi pe cele din Canada), controlul altor surse nefiind, din acest punct de vedere, necesar. Cu toate acestea, controlul surselor de energie este vital pentru Statele Unite, pentru ca doar astfel pot împiedica ţări precum China să acceseze surse ieftine.

Din punctul meu de vedere, „conflictul energiei” este o realitate a ultimelor decenii. Forma sa de manifestare este, în funcţie de împrejurări, mai „rece” sau mai „caldă”. Războaiele „calde” din Orientul Mijlociu sunt parte integrantă a acestui război.

În ultimul timp, s-a evocat de multe ori posibilitatea izbucnirii unui conflict „cald” între Israel şi Iran. Fără a fi solicitată în mod expres, ţara noastră s-a poziţionat, în mod cât se poate de ferm, de partea Israelului – acu’ ramâne de văzut ce ne va aduce viitorul, România fiind bine-cunoscută ca ţară cu oarecare experienţă în „întoarcerea armelor”.

OK. O întrebare de „cultură generală”, cu răspuns (aproape) obligatoriu: care este, în clipa de faţă, cel mai mare furnizor de ţiţei al Chinei? Dacă aţi răspuns „Iran” nu aţi greşit deloc.

În acest moment, cred că înţelegeţi mai bine cum a fost posibilă realegerea „nebunului” Ahmadinejad, în ciuda tuturor presiunilor internaţionale şi a „revoluţiei verzi”, desfăşurată pe toate fronturile, inclusiv electronic. Apropo, fiindcă ştiu că există multe prejudecăţi relativ la această ţară, să vă spun câteva lucruri pe care, cu siguranţă, nu le ştiţi: Iranul este ţara cu cei mai mulţi bloggeri la mia de locuitori, elevii ei ocupă, an de an, locuri fruntaşe la olimpiadele şcolare pe discipline etc. Şi, nu numai asta, iată: economia Iranului creşte cu 22%, în ciuda sancţiunilor.

Atacarea Iranului nu este, însă, un lucru deloc simplu şi uşor. Un succes facil al oricărei armate împotriva Iranului este exlus. Iar obiectivul real, care nu poate fi altul dacăt cel al unui control mai strict al preţului ţiţeiului, ar putea să nu fie atins. Sau, ar putea readuce Rusia în postura de superputere mondială.

În ultimul timp am asistat la mişcări politico-diplomatice deosebit de interesante. Pe de o parte China s-a arătat interesată să ajute Europa în lupta cu criza. Economia europeană pare mai solidă decat cea a gigantului asiatic, dar la fel de dependentă de sursele de energie. O alianţă economică strategică între China şi Europa este extrem de neplăcută pentru Statele Unite, care vor face tot ce îi va sta în putere pentru a o împiedica. Dar, ce i-ar sta în putere? Mai nimic, cu excepţia controlului strict al surselor de energie. Bine, „drăgălăşenii” gen avertizările asupra a nu-ştiu-ce inevitabile atentate teroriste asupra unor obiective europene sunt atât de ... nici nu am cuvinte să caracterizez aşa ceva.

Aşadar, SUA şi China sunt gata-gata să se încaiere. Dar, din păcate, sau din fericire, niciuna dintre cele două superputeri nu e în stare să o biruie pe cealaltă fără ajutorul unui al treilea, e vorba de Rusia. Ce face Rusia în acest context?

Se eschivează. Şi anunţă că nu va avea loc niciun război „cald” între China şi America. Dar „rece”? „Rece”, cât cuprinde. Şi, eventual, „călduţ” (adică vor juca doar „piticii” - ţările gen România).

Iată, de exemplu, într-un articol recent din Pravda, se precizează că: „Economia Chinei este într-o creştere periculoasă pentru Rusia”. Acesta e titlul articolului, dar, din lectura articolului nu rezultă deloc aşa ceva, dimpotrivă. Iată: „colapsul pieţei chinezeşti ar determina o prăbuşire a preţurilor materiilor prime, care ar afecta extrem de negativ cotaţiile monedelor ţărilor orientate spre astfel de exporturi, cum ar fi Australia, Canada şi, desigur, Rusia”. Păi, de-aici nu prea reiese în ce fel este periculoasă dezvoltarea economiei chinezeşti pentru Rusia, dimpotrivă.

Dar, asta nu e surprinzător pentru Pravda, ale cărei articole sunt contradictorii si pot fi citite în chei multiple, încă din perioada în care a apărut prima oară acest ziar. Interesant mi se pare un comentariu, pe care nici nu-l mai traduc:
The title is misleading as it is completely different from the contents of the text. In the article it says that Chinas's growth is a plus for Russia, as indeed it is, since Russian firms are eager to trade with China. China's economic growth is much mor dangerous for US KIKESTAN, since its economy is dying. Furthermore China owns 80 % of the US Treasury. US KIKESTAN cannot compete with CHINA. It is the looser in this respect. If there is an "economic war", it will be between CHINA and US KIKESTAN, not between CHINA and RUSSIA.
În Russia Today, Andrei Deviatov, analizează relaţia dintre China şi SUA şi concluzionează că nu va exista niciun război cald între cele două ţări. Autorul este un vechi spion rus în China. Expulzat din această ţară în 1999, după 17 ani de activitate ca „expert militar”, Deviatov este astăzi un expert respectat în probleme legate de relaţii ruso-chinezeşti. Pentru cine doreşte, articolul poate fi citit aici. Dar, nu analizele în sine sunt interesante, ci formulările concluzive, în „dulcele stil muscălesc”. Iată: „pentru exterior, China şi Rusia prezintă tabloul idilic al unei prietenii profunde şi veşnice; în realitate, tensiunile dintre cele două ţări se acutizează pe zi ce trece”.

Unele aprecieri mi se par de-a dreptul umoristice, cum ar fi:
După ce cele două ţări şi-au normalizat relaţiile, la sfârşitul anilor ’70, relaţia lor a fost una de „colaborare constructivă”. Esenţa acestei relaţii a constat într-un aranjament paşnic, în cadrul căruia China acţionează ca producător, este fabrica de bunuri industriale a secolului XXI, iar SUA este pricipalul consumator al mărfurilor produse în China.
Pe care – aş adăuga eu - le cumpără la preţ redus – asta înseamnă deprecierea voită a yuanului: mărfuri chinezeşti la preţ redus – şi le plăteşte cu banii împrumutaţi tot de la chinezi! Constructivă colaborare, într-adevăr. Şi încă:
Dacă China este fabrica secolului XXI, Statele Unite ale Americii este laboratoulr de tehnologie a secolului XXI. În plus faţă d edictatura cumpărătorului şi plătitorului, Statele Unite urmăresc o politică de dictatură tehnologică. Dar China foloseste diaspora sa (Chinatowns) pentru a obţine secretetehnologice americane, uneori în mod legal şi, uneori, prin intermediul metodelor sub acoperire. O altă metodă pe care o foloseşte China foloseşte pentru a submina monopolul tehnologic American este aceea a producţiei de produse industriale contrafăcute.

Statele Unite, în aalitate de principal consumator al mărfurilor chinezeşti, ştie foarte bine că nu poate lăsa fabrica fără materii prime şi combustibil. America vrea doar să controleze fabrica (de exemplu, preţurile sale), prin materii prime şi combustibil. De aceea, obiectivul Statelor Unite este acela de a prelua controlul robinetulu de materii prime destinate Chinei, ceea ce ar putea conduce la pierderea suveranităţii Rusiei.
E o glumiţă în aceste aprecieri, anume aceea cu privire la monopolul tehnologic al Statelor Unite. În prezent putem vorbi de un oarecare avans tehnologic, darn u existe nicio raţiune care să ne facă să credem că această situaţie ar putea continua multe. America are un număr impresionant de cercetători si universitari, dar foarte mulţi sunt de origine străină, are, de asemenea, universităţi foarte bune, dar nu are un învăţământ mediu performant; la ora actuală, numărul elevilor chinezi buni şi foarte buni depăşeşte numărul tuturor elevilor americani. Cu cine îşi va asigura America acest avans tehnologic?

Cum se vede viitorul din Israel şi Iran? De ce Rusia continuă să menţină sancţiunile economice împotriva Iranului? Altădată.

Părerea mea este că nu va fi război cald. Nu prea curând. China nu are niciun interes să îl declanşeze, si nici nu e pregătită. Statelor Unite le este frică, iar Obama caută, mai degrabă, o soluţie „socialistă” de ieşire din criză (ăştia erau „paşnici”, dacă vă mai amintiţi). N-ar fi mare lucru să o găsească! E, însă, un echilibru deosebit de precar, care s-ar putea rupe la primul pas greşit.

În ceea ce ne priveşte pe noi: americanii cam duc lipsă de aliaţi, dar decât nişte aliaţi aşa ca noi, poate mai bine lipsă. Sincer, nu prea văd cu ce le-am putea fi de folos … le mai cumpărăm obligaţiunile, dar mare lucru nu înseamnă, e o picătură într-un ocean. În schimb noi, da, avem de pierdut serios de pe urma acestei politici.

Cu cât aţi făcut plinul la benzină ultima oară?

Istoria zilei (11)

În 10 ctombrie 1813, în localitatea Roncole, astăzi înglobată în oraşul Busseto din provincia Parma, vedea lumina zilei cel care avea să devină un celebru compozitor de operă, probabil cel mai cunoascut din lume: Giuseppe Fortunino Francesco Verdi.

Toată viaţa sa, Verdi a fost un luptător. Cu armele sale specifice, Verdi şi-a inspirat şi însufleţit conaţionalii în vederea realizării idealurilor de independenţă şi unitate, lăsându-se, la rândul său, inspirat, de tumultul revoluţionar al secolului căruia i-a aparţinut. Numele său devine, la un moment dat, un simbol al luptei savoiarzilor, de eliberare a Italiei de nord de sub dominaţia austriacă (VERDI = Vittorio Emanuele, Re DItalia).

Toate compoziţiile lui Verdi sunt minunate, dar – în mod subiectiv, fireşte – pentru timpurile acestea, mi se pare extrem de nimerit Corul Sclavilor din opera Nabucco.

vineri, 8 octombrie 2010

Un gând (31)

Democraţia este teoria conform căreia oamenii ştiu ceea ce vor şi o merită din plin.

Cel mai periculos om, pentru orice guvern, este cel care poate gândi pentru sine, fără să ţină cont de superstiţii şi tabu-uri. Aproape invariabil ajunge la concluzia că guvernul sub care trăieşte este nesincer, nebun şi intolerabil, şi astfel, dacă este romantic, încearcă să-l schimbe. Şi dacă nu este romantic el însuşi, este capabil de a răspândi nemulţumirea printre cei care sunt.

Este greşit să spun că urăsc totul. Sunt în favoarea bunului simţ, a sincerităţii, şi a decenţei. Acest lucru mă face necalificat pentru orice funcţie publică.

Singura emoţie permanentă a omului inferior este frica – frica de necunoscut, de dificultate, de inexplicabil. Ceea ce-şi doreşte mai presus de orice este siguranţa.

Fără nicio îndoială este un progres. Americanul obişnuit plăteşte acum taxe de două ori mai mult decât lua înainte ca salariu.

Scopul educaţiei publice nu este deloc de a răspândi cunoaşterea, ci pur şi simplu de a reduce cât mai mulţi indivizi la acelaşi nivel sigur, de a dezvolta cetăţeni standard, de a reprima opoziţia şi originalitatea.

Dumnezeu este refugiul străvechi al incompetenţilor, al neajutoraţilor, al nefericiţilor. Nu găsesc doar un sanctuar în braţele Sale, ci şi un fel de superioritate, care le linişteşte egourile slăbite; El îi va pune mai presus de superiorii lor.

(HL Mencken)

Un mic amănunt

Unul din „argumentele” forte prin care trepăduşii portocalii îşi justifică existenţa este acela că, de fapt, Antonescu şi Ponta sunt doar nişte filfizoni jalnici care nu ştiu decât să pălăvrăgească pe la talk-show-uri, dar nu au nicio soluţie concretă pentru actualele probleme economice ale ţării.

Este evident că un asemenea „argument” nu poate fi luat în considerare. PD-L a ajuns la putere nu numai datorită voinţei discreţionare a lui Traian Băsescu, ci şi ca urmare a unor promisiuni şi angajamente, pe care le-a uitat din prima secundă. PD-L trebuie să plece de la guvernare IMEDIAT, deoarece nu a fost în stare nici măcar să menţină un nivel de trai comparabil cu cel din 2008, nu să-l îmbunătăţească, aşa cum se angajase. Iar acest lucru nu are legătură cu PNL sau PSD.

Totuşi, celor extrem de îngrijoraţi de ce s-ar putea întâmpla dacă „gaşca” PDL-PNL-PC ar ajunge la guvernare, le reamintesc un răspunsul lui Talleyrand către un oarecare ce se întreba dacă „strânsura de lepădături” care preluase puterea avea capacitatea, în primul rând intelectuală, de a „salva” ţara.

- De ce nu, a replicat Talleyrand. Gâştele capitoline cum au salvat Roma?

Asta este adevărata problemă a pedeleprelor: sunt lipsite de onestitate (mai pe româneşte: SUNT HOŢI). Evident că nici la capitolul inteligenţă guvernanţii nu excelează, dar, fără onestitate, inteligenţa e apă de ploaie.

joi, 7 octombrie 2010

Şapte lucruri despre „visul american”

Se spune că, atunci când bancherii de pe Wall Street strănută, Europa cade la pat, iar când Europa e bolnavă, România e în comă. Statele Unite ale Americii pare că au ieşit din criză ... şi nu prea.

Acum nu vor vorbi despre imensul lor deficit financiar, despre datoria lor astronomică, despre războiul surselor ieftine de energie, sau despre alte aspecte „macro”, ci despre viaţa de zi cu zi a americanilor, aşa cum se vede din statisticile oficiale.

1. Census Bureau (Biroul Recensământului SUA) anunţă că numărul americanilor care trăiesc sub pragul de sărăcie este de 43,6 milioane. În procente, evoluţia acestui indicator a fost următoarea: 11,3% în 2000, 13,2% în 2008, 14,3% în 2009, iar tendinţa este, evident, crescătoare. Doar în 2009, armata celor săraci şi-a îngroşat rândurile cu încă 4 milioane de persoane. Potrivit agenţiei Associated Press, anul 2009 a consemnat cea mai mare creştere a ratei sărăciei din ultimii 50 de ani. Conform experţilor OECD (Organization for Economic Cooperation and Development), această rată a sărăciei din Statele Unite este, ca importanţă, al treilea risc major cu care se confruntă toate ţările dezvoltate.
2. Din 2007, numărul angajaţilor s-a redus cu circa 4 milioane. Aproape 10 milioane de americani beneficiază acum de şomaj, adică de 4 ori mai mult decât în 2007.
3. Sumele recuperate de către bănci au fost, în august 2010 cu 25% mai mari decât în aceeaşi perioadă a anului trecut.
4. În cursul primului semestru al anului 2010, fiecare al şaptelea client cu credit ipotecar a încetat plata sau a avut întârzieri semnificative.
5. Numărul americanilor fără asigurare de sănătate este de circa 50,7 milioane. Toate aceste persoane beneficiază acum doar de programul Medicaid, special conceput pentru a asigura o asistenţă medicală de urgenţă celor care nu-si permit o asigurare de sănătate.
6. Există peste 41 de milioane de americani care beneficiază de sprijin alimentar guvernamental (aşa numitele „food stamps”), cu 55% mai multi în iunie 2010 decât în decembrie 2007.
7. Fiecare al şaselea american beneficiază de un program de asistenţă socială şi combatere a sărăciei. În California, de exemplu, rata sărăciei a crescut până la 15,3%, cea mai mare din ultimii 11 ani.

Asta e la ei ... La noi e cu totul altfel....

Valoarea sincerităţii ?!

„Ce are de făcut un deputat? Sincer, nu ştiu. Dar votaţi-mă şi o să aflu pentru voi."

Pare o glumă bună, dar e un lucru cât se poate de serios. Francisco Everardo Oliveira Silva, cel care rosteşte aceste cuvinte în clipul său electoral, e de meserie clovn. Adică, distrează oamenii.

Şi e sincer. Omul recunoaşte că vrea să facă bine tuturor, inclusiv familiei sale.

Iar oamenii, se pare, apreciază asta. Pentru că a fost votat de nu mai puţin de 1.300.000 de alegători din statul São Paulo, unde a candidat. Este vorba de cel mai mare număr de voturi obţinut de vreunul din candidaţi la aceste alegeri pentru Congres, camera inferioară a Parlamentului Brazilian, şi al doilea din istorie. În aceste condiţii, alte aspecte, cum ar fi acela că Francisco Silva, cunoscut sub numele de scenă Tiririca, e analfabet, nu au contat.

Interesant este şi faptul că, în contextul legii electorale braziliene, deoarece Tiririca a depăşit cu mult numărul de voturi necesar pentru intrarea în Parlament, va putea redistribui o parte din voturile sale către alţi candidaţi din coaliţia din care face parte.



Sunt, oare, brazilienii, atât de originali? Da şi nu. Înclin să cred că sunt şi alte ţări, alte popoare care aleg să fie conduse de clovni analfabeţi. De exemplu, România. Dar, există totuşi o deosebire. Tiririca şi-a asumat condiţia de clovn, de analfabet, nu s-a dezis de ea, nu a pretins că ştie ceea ce nu ştie, nu a pretins că moare de dragul ţării şi al alegătorului, nu a părut deloc convins de „misiunea sa istorică”. A râs, a cântat şi a glumit. La noi, niciunul dintre aleşi nu face pe clovnul analfabet. Deşi, se vede cu ochiul liber că asta sunt. De exemplu, deputatul meu, omniprezentul Alin Popoviciu ... Şi alţii ... Mulţi, mult, prea mulţi.

Cu-atâţia clovni, de ce suntem, oare, aşa de încruntaţi?

Roşia de plastic

Acum, că legea pensiilor a trecut de Curtea Constituţională, pedeliştii ne spun că niciun pensionar nu va avea de suferit,pensiile nu vor scădea. Nici în termeni nominali, nici în termeni reali. Wow!

Eu îi cred. Din două motive. Mai întâi pentru că niciun pedelist, niciodată, nu a spus vreo minciună. Sau, nu-i aşa?

Al doilea e că ştiam. Ştiam dinainte că, prin efectul acestei legi înţelepte, pensiile nu vor scădea. De fapt, Boc a spus dintotdeauna că pensiile şi salariile nu vor scădea, că sunt bani suficienţi.

Acum, că reformele s-au cam făcut, urmează să vedem cum creşte economia, implicit nivelul de trai. Ei, cum creşte? Uite graficul colea.

Am multe amintiri din „epoca de aur”. Peştişorul de sticlă, pachetele de ţigări străine şi sticlele de whisky, evident goale, din vitrina din sufragerie, apoi carpeta din bucătărie, cu îndemnuri „mobilizatoare” de genul: „Bărbăţelului să-i faci/plăcinţele, cozonaci”, cafeaua nechezol şi multe altele. Una din cele mai oribile amintiri este legată de coşul cu fructe din plastic. Era mare lucru, pe atunci, să ai un coş cu fructe pe masa din sufragerie. Numai că de unde fructe? Hai, că un măr sau o gutuie se mai găseau, cu oarecare greutate, mare parte din an, iar alte fructe erau sezoniere. Dar, de unde să scoţi un strugure în decembrie sau o pară în aprilie? Plus că portocalele erau mai rare decât victoriile româneşti în Cupa Campionilor, bananele se cumpărau, doar verzi, numai cu recomandare de la partid, iar despre ananas nu auziseră decât intelectualii, cum că nu creşte decât în compot. Aşa că, pentru omul obişnuit, misiunea de a umple un coş cu câteva feluri de fructe proaspete era, din start, o misiune imposibilă. Dar, ce noroc cu fructele de plastic! Mari, frumoase, „ca la carte”, numai bune de umplut un coş cu aşa ceva!

Azi am văzut nişte roşii tare frumoase. Îţi luau ochii, nu alta. Şi, cred că erau şi foarte bune, că doar erau de la fraţii noştri din Anatolia, că noi doar n-om fi proşti să ne ocupăm cu aşa ceva, când putem să le luăm aproape moka de la turci. Să nu ziceţi că 10 lei kilu e exagerat. E pomană curată, ce mai, la lefurile de-acum ... Aşa că vă-ntreb: roşii de plastic n-aţi văzut?