luni, 29 august 2011

Ăştia ce-au cu noi?

Să vină unii şi să zică-aşa: bă, rromânaşilor, ş-aşa sunteţi voi rupţi-n cur şi-aţi umplut Ioropa dă boschetari şî cerşetori, ia, luaţi, bă, de la mandea, neşte melearde s-aveţi d-un mic, d-o bere, di-o napolitană la borac, dă ceva, acolo ... canci. Pă iei îi fute grija pă ce cheltuim noi banii. Care bani, bă? Ce, ne daţi voi? Noi, cu banii noştri face ce vrea, da?

D-aia crapă toţi dă invidie, dare-ar boleşniţa-n curul lor, că noi are bani şî e credincioşi, şi ne-ajută Doamne-Doamne. Ceă trăbuie cerceătare la noi? Ceă trăbuie şcuală? Ceă, rromânii eă proşti? Ceă, ei nu ştie cu cardurili? La ce-i bună şcuala? Tă-nvaţă-acolo să faci biştari, sau ce?

Mămăliga nu explodează

Oare?

Anul 1989 a fost, după cum se ştie, unul de profunde frământări politico-sociale în tot răsăritul Europei. Peste tot, oamenii erau agitaţi, organizau greve, mitinguri, proteste, militau deschis pentru schimbări politice şi sociale majore etc. Doar România părea că aparţine unei alte realităţi. În România oamenii erau „liniştiţi” şi îşi vedeau de „treburile lor”.

Nu analizăm aici justeţea mişcărilor populare din 1989, „spontaneitatea” lor, caracterul lor benefic sau mai puţin benefic, şi alte asemenea aspecte. Exista şi atunci o criză, existau interese, nu toţi „revoluţionarii” erau sinceri, mă rog, nu asta contează. Ideea este următoarea: nu poţi determina un mare număr de oameni să ia parte la un protest, decât atunci când nemulţumirea acelor oameni ajunge la un prag critic. Atâta timp cât oamenii sunt fericiţi, nu organizează greve, mitinguri, mişcări de stradă, şi aşa mai departe.

Circula în timpul lui Ceauşescu un banc foarte sugestiv: Cum recunoaştem o oală sub presiune fabricată în România de o alta fabricată aiurea? Răspuns: Pe măsură ce se încinge, oala sub presiune fabricată aiurea fluieră, în timp ce oala fabricată în România bate din palme.

Ceea ce am numit „prag critic al nemulţumirii” diferă substanţial de la om la om, şi de la naţiune la naţiune, şi depinde foarte multe de educaţie. De un tip de educaţie, să-i zicem civică, sau cetăţenească, sau cum vreţi. Românii sunt, şi au fost dintotdeauna cam lipsiţi de acest tip de educaţie. Că vrem, că nu vrem, asta asta, şi o ştim cu toţii.

Dintre toate popoarele est-europene, românii erau cei mai săraci şi umiliţi. Şi, totuşi, românii tăceau, românii nu se revoltau. Românii „băteau din palme”.

Când, poate, unii nici nu se mai aşteptau, mămăliga românească a explodat. Răsturnarea regimului comunist al lui Ceauşescu a fost violentă, extrem de violentă dacă o comparăm cu toate celelalte evenimente similare. Îmbrânceli, hârjoneli, tunuri cu apă, scutieri şi alte asemenea drăgălăşenii s-au văzut peste tot. Dar, doar în România a fost război în toată regula. S-a tras cu muniţie reală, de război, au fost victime, ei, nu chiar 60.000, cum susţineau conspiratorii, dar au fost, cu sutele. Doar în România, fostul conducător a fost asasinat, pur şi simplu, după o parodie de proces despre care e bine să nu mai vorbim.

De curând a fost publicat un aşa-zis clasament mondial al fericirii. Sau al nefericirii, dacă vreţi. Şi ce vedem? Aproape trei sferturi dintre danezi, suedezi şi canadieni se consideră fericiţi. La celălalt pol, al nefericii, ce vedem? România, cu 16%, e jos, jos de tot. În spatele ei sunt: Uzbekistanul, cu 14% - habar nu am ce e cu Uzbekistanul ăsta -, apoi Libia, tot cu 14% - şi cred că toată lumea a auzit câte ceva de Libia, de vreo jumătate de an e omor, revoluţie, război civil, habar n-am, se omoară ăia ca muştele, e nasoală rău -, vine apoi Somalia, cu 13% - acolo se moare, efectiv, de foame -, Irakul, tot cu 13% - şi la ei tot aşa, de vreo zece ani tot într-un război, revoluţie, revoltă sau ce-o mai fi, o duc, nu e zi să nu fie vreun atentat, să nu explodeze ceva – şi Bangladesh, tot cu 13% - şi Bangladeshul e una din cele mai sărace ţări din lume.

Mda ...

Nemulţumiri am văzut cam peste tot. În Grecia au fost atâtea mitinguri, atâtea proteste, încăierări cu poliţia, şi aşa mai departe. În Spania, în Italia, în Franţa, la fel. Anglia a fost vreo săptămână sub teroarea comandourilor de huligani. Da’ niciuna din ţările astea nu e sub noi, sau în vecinătatea noastră. Aha! Deci, ăia sunt mai fericiţi ca noi, da’ protestează. Noi dansăm pinguinul, da’ crăpăm de nefericire. Care-i morala?

În 1989, erau vreo patru milioane de membri de partid. Când „huliganii” lui Ceauşescu au răsturnat regimul şi au dizolvat partidul comunist, n-a mai fost niciunul. Toţi au spus că au fost obligaţi să devină membri de partid. Obligaţi de cine? N-au fost obligaţi de nimeni. Fiecare s-a făcut comunist din anumite motive. Unii ca să acceadă la anumite funcţii, alţii pentru o butelie de aragaz.

În seara zilei de 21 decembrie 1989, după mitingul din Bucureşti, ascultam Radio Bucureşti – parcă aşa se numea pe atunci. Se transmiteau, în flux continuu, tot felul de telegrame trimise de „oamenii muncii”. Nu, nu discut subiectul acestor telegrame. Dar, mă întrebam, şi mă întreb şi acum, vor fi fost reale aceste telegrame? Eu cred că, în mare parte da. Sunt mulţi oameni care au o plăcere nebună să pupe-n cur, atunci când ar vrea să urle de durere. A doua zi, şi în zilele următoare, aceiaşi oameni au început să-şi ardă carnetele de partid prin pieţele publice, fără nicio urmă de decenţă. Toţi deveniseră, peste noapte, anticomunişti înrăiţi!

Acum, aceste lucruri sunt istorie, dar merită să ni le reamintim. Fiindcă istoria se răzbună pe cei care o uită prea uşor.

Habar nu am unde e „pragul critic” pentru români, dar e limpede că suntem destul de aproape. Şi e la fel de limpede că românii nu prea au iniţiative. Dar, şi când le au!

Politicienii noştri viseză colorat. Unii din ei se gândesc, fireşte, la ce metode de manipulare să mai inventeze pentru a se menţine la putere. Pentru a mai suge energia şi bogăţia acestui popor. Ceilalţi se gândesc la cât de bine le va fi când vor ajunge ei la butoane. Când vor putea face ei acelaşi lucru pe care îl face acum puterea. Şi la faptul că, dezgustată de actuala putere, poporul le va oferi lor această oportunitate!

Eroare fatală! Dacă opoziţia nu înţelege, acum, în al 25-lea ceas al zilei că poporul are nevoie de altceva, sunt pierduţi. Şi, odată cu ei, noi toţi. Lucrurile sunt simple, extrem de simple: dacă, în 2012, actuala putere nu va fi măturată, va fi rău, extrem de rău. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar ca opoziţia să câştige alegerile, de o manieră extrem de categorică. Dar, pentru asta, opoziţie trebuie să-şi schimbe radical oferta. Şi să redevină credibilă. Doar ea poate salva România de la un dezastru. E o misiune extrem de dificilă, poate nu imposibilă, dar extrem de dificilă. Asta, doar în condiţiile în care timpul mai are răbdare. Dacă nu, nu.

Din păcate, opoziţia nu poate redeveni credibilă defilând cu cele două păpuşi gonflabile care nici nu ştiu pe ce lume trăiesc.

Speranţa moare ultima, dar moare şi ea. Cine ar putea să redea, în acest moment, să redea speranţa României? Cine?

duminică, 28 august 2011

Nesuferitul

Aţi întâlnit vreodată un copil cu adevărat nesuferit? Eu da.

E mult de-atunci, eram eu însumi copil şi, în vremurile acelea, nu aveam prea multe opţiuni de petrecere a timpului liber, mai cu seamă în vacanţe. Mă jucam cu alţi copii, de prin vecini.

Printre aceşti copii era unul care, pur şi simplu, ne teroriza. Era cu adevărat nesuferit, dacă ne vedea împreună, voia şi el să se joace cu noi, dar nu consimţea să respecte niciun fel de reguli, nici măcar pe cele făcute de el, era agresiv, vorbea urât, se purta urât, deranja pe toată lumea, ne insulta pe fiecare dintre noi, fără nicio noimă şi ori de câte ori avea chef, sărea şi la bătaie, şi, de îndată ce se simţea insuficient de „respectat” de vreunul din noi, sau deranjat, în orice fel, începea să urle ca un apucat, iar maică-sa, care, probabil, nu avea niciodată o altă ocupaţie, apărea imediat, ca o vrăjitoare, şi începea să ne aplice aceleaşi „tratamente”, dar la o altă dimensiune. Familia respectivă era binecunoscută în zonă, fuseseră, cred, mai multe reclamaţii, dar fără niciun rezultat, aşa că singura şansă pe care o aveam noi, copiii, de a ne juca „normal” era să-l evităm, pur şi simplu, pe „nesuferit”. Acest lucru nu a avut niciun efect asupra băiatului respectiv, sau, poate că da, pentru că, din zi în zi devenea mai rău şi mai nesuferit.

După ce am mai crescut, am început să nu-mi mai petrec timpul liber în vecinătatea blocului în care locuiam, şi, astfel, îl întâlneam din ce în ce mai rar.

Trebuie spus că nu eram colegi de şcoală, de altfel cred că nici nu frecventa şcoala.

Anii au trecut, am mers la facultate şi, într-o vacanţă, aflându-mă în oraş, ce sau pe cine credeţi că am întâlnit?
Am întâlnit un grup de cetăţeni, pe lângă se aciuase şi acest individ, ajuns acum, şi el, la vârsta adultă. El era blond, dar prietenii săi erau bruneţi. Chiar foarte bruneţi.

În acele timpuri era foarte popular jocul „de-a alba-neagra”. Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, spun doar că era o metodă foarte primitivă prin care nişte şmecheri luau bani de la fraieri. Mă rog, cred că toată lumea ştie, de fapt, despre ce vorbesc.

Lac să fie, că broaşte destule. În jurul bruneţilor se strânsese grămadă de gură-cască. Probabil că nu aş fi zăbovit prea mult, dacă nu mi-aş fi zărit, printre ţiganii care se ocupau cu aşa ceva, mai vechea mea cunoştinţă. Mai văzusem aşa ceva şi nu mă interesase niciodată. Dar acum, un „nu-ştiu-ce” nu m-a lăsat să trec mai departe, nepăsător. Am stat, cred, o oră, sau mai bine, să „studiez” jocul.

Am observat, astfel, că „trupa” avea mai mulţi membri decât cei care mânuiau, efectiv, piesă, la un moment dat. Astfel, cei care nu erau implicaţi deveneau „galerie”, îndemnând „clienţii” să indice o anumită piesă, „suferind” sau „bucurându-se” alături de ei, şi chiar intrând ei în joc, împotriva „casei”. Da, trebuie să recunosc că, iniţial, pentru mine a fost un mare şoc atunci când un astfel de „client” mai norocos, care reuşise să câştige de vreo cinci ori la rând, acceptând să dubleze, de fiecare dată, suma, trecu, cu maximă naturaleţe, la „aparate”. Aşa, deci! Clientul „norocos” făcea parte din gaşcă!

Omul meu juca şi el, din când în când. Câteodată mai pierdea, dar, cel mai adesea câştiga. Ba, o dată sau de două ori, ţiganii au vrut să-l alunge: „pleacă, dom’le, de-aici, nu ţi-ajunge?”. Asta până când, la un moment dat, l-am surprins dând un fişic de bani, câştigaţi „cinstit”, unia dintre ţigani, probabil şefului găştii.

Un fel de orbire ciudată a pus stăpânire pe mine. Aveam ceva bani la mine, destul de mulţi pentru acea perioadă, să spunem echivalentul unei burse studenţeşti, şi am decis să-i înmulţesc (?!). Studiasem deja destul, cunoscusem deja cam toate secretele, doar nu erau să mă facă ei pe mine! 

Cred că vă daţi seama că am fost destul de necăjit. Nu am vorbit nimic atunci cu ai mei, dar, reîntors la facultate, am vorbit cu un coleg ce îmi devenise prieten bun. Era un tip destul de înţelept – aşa îl consideram atunci, şi îl consider şi acum, deşi nu mai ştiu nimic de el. Am avut un dialog în genul:
- Nu trebuie să fii aşa de supărat, educaţia e scumpă. Dar investiţia în educaţie este cea mai bună. Ai primit o lecţie valoroasă!
- Nu-ţi mai bate şi tu joc de mine, ţi-am spus ce s-a întâmplat. Pur şi simplu, m-a făcut un retardat, înţelegi? Şi, culmea, nu el m-a tras de mânecă, eu m-am băgat, cum să nu fiu supărat?
- Nimeni nu e retardat, doar tu, dacă nu înţelegi. A, că tipu’ ăla nu ştie matematică, gramatică sau mai ştiu eu ce? Da, şi ce, înseamnă că e retardat? Nu, el ştie alba-neagra, şi nici aia prea bine, dar nu-i trebuie mai mult. Fiindcă şi aşa, prost cum este, analfabet, nesuferit, reuşeşte să agaţe fazani ca tine şi să le ia banii. Pricepi? Te-a băgat pe terenul lui, înţelegi? Dacă erai aşa de deştept, de ce nu l-ai băgat pe terenul tău, unde să joci după regulile tale?
*
De ce mi-am adus aminte de această poveste? Pentru că, de atunci am învăţat – cât am învăţat – această lecţie: pe „terenul lui” orice idiot e imbatabil. Poţi să fii un titan al cunoaşterii, dacă ai ajuns să candidezi din iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, ai pierdut. Asta este. E vorba de terenul de joc, când joci „în deplasare” eşti mort.

Din punctul meu de vedere, liderii USL , amândoi, fac exact ceea ce nu ar trebui să facă: joacă pe terenul lui Traian Băsescu. De ce? Pur şi simplu, nu înţeleg. Cred că nu-şi dau seama. Nu-şi dau seama al cui joc îl fac. Şi, uite-aşa, cu tot ce-au făcut, nu rău, ci îngrozitor de rău, Traian Băsescu şi PDL-ul, avem toate şansele să ne mai pricopsim cu ei pentru încă multă vreme de-acum încolo, mai precis până când vor fi măturaţi de vreo revoltă populară.

Ce se mai poate spune despre o astfel de declaraţie:
UDMR trebuie să înţeleagă că se duce cu PDL la bine şi la greu. Nu se duc în puşcărie toţi, numai cei care au încălcat legea, dar se duc în opoziţie toţi dacă noi câştigăm. Dacă noi câştigăm alegerile şi facem guvernul, UDMR nu are ce căuta într-un astfel de guvern. Astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016, dar dacă rămân acolo unde sunt acum, pot veni la dialogul dintre putere şi opoziţie, dar cu alte propuneri vin degeaba. (Crin Antonescu)
I-o fi luat cineva minţile? I-o fi scris Băsescu textul?

Pentru că „astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016” ... cât de disperat trebuie să fii ca să declari aşa ceva? Pentru că nu e prima dată când Antonescu propune maghiarilor ... ce? Guvernarea ... că o fi până în 2012, până în 2016, până ... om mai vedea. Adică, Antonescu se angajează să dea maghiarilor ceea ce ei, acum, şi ceea ce el, Antonescu, nu are ... Asta pe de o parte. Pe de altă parte, de ce ar fi buni maghiarii acum, iar în 2012 nu? A, da, fiindcă n-ar mai face rău un an de zile ... sigur că da. Nu, nu, nu. Antonescu fie nu poate, fie nu vrea, fie nu ştie să joace corect. Ce importanţă are că ungurii au votat, in corpore, reducerea salariilor bugetarilor, şi pe aceea a reducerii pensiilor? Ce importanţă mai are, acum, „lista ruşinii”? Un om politic adevărat nu condiţionează niciodată relaţia cu alte forţe politice de o anumită dată calendaristică, ci de anumite împrejurări şi, mai ales, de anumite principii. După mine, singurul punct de vedere politic corect, faţă de UDMR, şi nu numai faţă de UDMR, ar fi fost întreruperea oricărui dialog până la eliminarea din toate funcţiile publice a celor care au votat legile austerităţii – de exemplu. Orice altceva dă impresia de duplicitate. De fapt, nu dă impresia, ESTE duplicitate. Şi, când ai intrat pe terenul duplicităţii, eşti al lui Băsescu. Te-a mâncat, asta este.

Din păcate, Antonescu nu realizează asta, sau nu are puterea de a lua decizii corecte. În ceea ce-l priveşte pe Ponta ... mai bine mă abţin. E jalnic.

Se pare că avem ghinion. Oare nimic nu-i poate trezi pe somnoroşi? Altfel, nu vom mai scăpa nicicând de nesuferiţi.

Bucurie incredibilă

Ştiţi cum se bucură libienii la prima oră a dimineţii (6h47min la Londra, 7h47 la Tripoli)? Dacă nu, priviţi acest filmuleţ „live” transmis de BBC.


Aşa ... de revoluţia română din 1989 vă mai amintiţi? Atunci rebelii au decupat, pur şi simplu, stema din steag, demonstrând cu celebrul steag cu gaură-n mijloc ...

Ei bine, libienii au fost şi mai şi. Ei nu au demonstrat cu steagul Libiei gaddafiste – complet verde, şi nici măcar cu cel al Libiei de dinainte de Gaddafi , ci cu steagul Indiei!!!

Ei, şi băieţii ăştia de la BBC ar dori să înghiţim aşa ceva? De ce nu? Că doar n-or fi englezii mai breji ca românii? Ce, românii n-au „pus botul” la vrăjeala lui Funeriu cu pixelul albastru? Şi n-a ajuns, apoi, Funeriu ministru? Iac-aşa se fac treburile!

Eu zic să ne bucurăm bine astăzi, că mâine nu ştim ce-o fi.

No comment


sâmbătă, 27 august 2011

Când ieşim în stradă?

Conform studiilor efectuate de cercetătorii de la NECSI (New England Complex Systems Institute), factorul determinant în declanşarea revoltelor sociale este reprezentat de preţul alimentelor şi, implicit, de dificultatea de a le procura. Mai pe româneşte, de foame.

Din punctul meu de vedere, nu e nicio noutate. Românii au o vorbă: goliciunea înconjoară, foamea dă de-a dreptul.

Prezentarea rezultatelor acestei cercetări a avut loc în contextul în care lumea întreagă este încă şocată de violenţele din Marea Britanie, de la începutul lunii. La o primă vedere, explicaţia celor de la NECSI este falsă. Pentru că este greu de presupus că, pentru autorii jafurilor şi tulburărilor din Marea Britanie, care îşi construiau acţiunile cu ajutorul unor dispozitive mobile de ultimă generaţie şi jefuiau/atacau tot ceea ce le ieşea în cale, preţul alimentelor şi procurarea lor ar fi fost o problemă mai mare decât pentru locuitorii Africii de Est, unde tocmai are loc o mare foamete.

Asta este, însă, adevărat, dacă judecăm strict punctual. Dacă judecăm global, percepţia se schimbă. Creşterea globală a preţului alimentelor alimentează, astfel, declanşarea de revolte şi tulburări sociale, dar nu neapărat în locul unde alimentele sunt cel mai greu de procurat!

În graficul de mai jos puteţi urmări corelaţia foarte clară între indicele preţurilor alimentelor (pe plan mondial) şi incidenţa unor revolte şi revoluţii locale. E, într-adevăr, concludent. 

Da, există o anumită logică în asta. Dar, la fel de adevărat este că, pentru declanşarea unei revolte sociale mai este necesar un factor, şi anume, o anumită stare de nervozitate, de pre-revoltă. Aceasta nu trebuie să fie, în mod necesar, manifestă. Faptul că, într-o anumită ţară/zonă au loc, aproape zilnic, greve, mintinguri, proteste mai mult sau mai puţin violente, nu înseamnă că ţara se află în faţa unei insurecţii.

Nu am vorbit de pretext, de „scânteie”. Chiar dacă oamenii sunt extrem de nemulţumiţi, e nevoie de un declanşator, nu?

Da şi nu. De fapt, într-o astfel de situaţie, orice mic incident poate fi un declanşator: o altercaţie în trafic, sau la restaurant etc., un telefon anonim, sau un apel pe un forum, oricare din aceste evenimente mărunte şi, practic, incontrolabile pot genera o revoltă.

Conform autorilor studiului, dacă nu se vor lua măsuri corective, riscul declanşării unei răzmeriţe mondiale va atinge maximul exact peste doi ani, în luna august a anului 2013. Bineînţeles, până atunci vom avea tot felul de evenimente precum „revoluţiile” în desfăşurare din Africa şi Orient.

vineri, 26 august 2011

Ultimul cartuş

Aşa cum, pe parcursul a doar câţiva ani, calculatorul personal a devenit, dintr-o extravaganţă, o necesitate, tot astfel s-a întâmplat şi cu imprimanta. Tot mai des, avem ceva de imprimat, de tipărit, o lucrare, un referat, un document pe care l-am primit pe mail, şi aşa mai departe, şi ne e din ce în ce mai greu să facem acest lucru dacă nu avem propria noastră imprimantă.

Care sunt criteriile de care ar trebui să ţinem seamă atunci când ne decidem să achiziţionăm o imprimantă?

Bineînţeles, trebuie să ştim ce dorim să facem cu acea imprimantă. Apoi, costul ei, bineînţeles. Există un cost de achiziţie şi unul de exploatare. Evident, trebuie să avem în vedere ambele costuri.

Există trei tipuri de imprimante, şi anume:
  1. Imprimantele matriciale – luaţi-vă gândul de la ele. Probabil, în câţiva ani, vor dispărea cu totul, acum mai sunt, încă, folosite de contabili. Funcţionează într-un mod asemănător cu maşinile de scris de odinioară. Calitatea grafică este foarte scăzută şi sunt zgomotoase. 
  2. Imprimantele laser sunt foarte răspândite, mai cu seamă în mediul economic. Pot fi achiziţionate la preţuri rezonabile, mai cu seamă cele alb-negru. Sunt rapide şi fiabile, iar calitatea tipăriturii este accepatbilă. Au costuri de exploatare reduse, iar asta le face foarte potrivite pentru acele medii unde există volume mari de muncă.
  3. Imprimantele cu jet de cerneală (inkjet) sunt cele mai ieftine, asigură o calitate grafică superioară, dar sunt mai lente decât cele laser. Acest tip de imprimante se pretează mult mai bine la utilizări casnice. Principalul lor punct slab constă în preţul ridicat al consumabilelor.  
S-ar părea, aşadar, că principala dilemă pe care o putem avea atunci când ne gândim să achiziţionăm o imprimantă personală este: renunţăm la calitate în favoarea banilor, sau invers? Din fericire, există o soluţie care ni le garantează pe amândouă şi anume sistemul CISS (continuous ink supply system). În ce constă acesta?

În mod normal, orice imprimantă inkjet funcţionează utilizează două cartuşe, sau rezervoare de cerneală: unul pentru cerneala neagră, iar celălalt, pentru cea colorată. Cartuşul color este format, la rândul lui, din trei recipiente. Atunci cand tipărim ceva colorat, cernelurile din cele trei recipiente se combină în mod convenabil pentru a reda nuanţa dorită. Când cerneala se goleşte, cartuşele trebuie înlocuite. Trebuie menţionat că, în cazul cartuşului color, acesta devine inutilizabil în situaţia în care o singură cerneală din cele trei s-a epuizat.

Într-o astfel de situaţie, avem două opţiuni: achiziţionarea unui nou cartuş sau reumplerea lui (refill); discutăm doar de imprimante care permit refillul. Prima opţiune este extrem de costisitoare, iar cea de-a doua nu este incomodă. Costul unui refill este mult mai redus decât cel al unui cartuş nou, dar trebuie remarcat că producătorii de cartuşe de imprimantă nu oferă niciun fel de garanţii pentru refill, şi, de fapt, nici nu-l încurajează. Asta înseamnă că niciodată nu este sigur că un cartuş poate fi refillat, şi de câte ori. Refillul trebuie făcut cu o deosebită atenţie, altfel putem avea consecinţe care merg până la distrugerea echipamentului. Cu fiecare refill, catitatea efectiv refillată scade.

După cum arată numele, sistemul CISS reprezintă un alt sistem de alimentare cu cerneală decât cel clasic. În cadrul său, se folosesc nişte cartuşe asemănătoare cu cele de la sistemul clasic, dar care nu se golesc niciodată, fiind alimentate permanent din nişte rezervoare exterioare. Datorită acestui sistem costul imprimării scade cu până la 95% faţă de cazul în care am utiliza doar cartuşe originale. În plus, sunt eliminate şi neajunsurile provocate de refill. Mai mult decât atât, în cazul sistemului CISS, putem realiza o calitate grafică superioară imprimării clasice, utilizând, pentru generarea culorilor, mai mult decât 3 culori fundamentale. Acest avantaj este decisiv în cazul imprimantelor foto.

Pentru procurarea sistemelor CISS, soluţia optimă este comandarea lor online, direct de pe situl firmei CiSSmarket.ro. Situl este prietenos, conţinând sfaturi utile cu privire la instalarea şi funcţionarea sistemului CISS.

Modalităţile de plată sunt variate, iar livrarea se face rapid, în întreaga ţară. În plus există posibilitatea returnării produsului şi a încasării contravalorii sale integrale, dacă, dintr-un motiv sau altul, nu a corespuns aşteptărilor clientului.

În plus, de la CISSmarket.ro, se pot achiziţiona imprimante special concepute şi configurate pentru a utiliza sistemul CISS.


În opinia mea, imprimantele inkjet cu sistem CISS reprezintă soluţia optimă pentru utilizarea casnică, îmbinând în mod fericit calitatea grafică şi costul de exploatare scăzut.

Cartuşul sistemului CISS va fi, cu siguranţă, ultimul pentru imprimanta dumneavoastră, nu va mai trebui nici să-l refillaţi, nici să-l înlocuiţi.  

Puşcării memorabile


O fotografie dintr-o staţiune de odihnă, oameni bucurându-se de binefacerile vacanţei? Da, la prima vedere aşa ar părea, numai că, de fapt, ceea ce vedeţi e un aspect din închisoarea San Antonio, de pe Insula Margarita, din Venezuela. În acest loc, care găzduieşte aproximativ 20.000 de deţinuţi, regulile nu sunt prea diferite de cele din lumea „de-afară”, ba, poate, chiar mai relaxate. Cam tot ceea ce e interzis într-o închisoare tradiţională, şi nu numai, aici este permis: telefoane mobile, arme, droguri etc., asta ca să nu mai vorbim de petreceri, distracţii etc., cu o singură condiţie, care, de altfel, funcţionează şi „afară”: aceea ca deţinuţii să aibă suficienţi bani pentru a şi le putea permite. Singura restricţie se referă la părăsirea locului de detenţie.
  

Ceea ce se întamplă acolo nu face, de altfel, decât să repete experienţa unei alte închisori latinoamericane, Pavon, din Guatemala. Acolo, guvernul guatemalez a cedat, încet-încet, atribuţiunile conducerii închisorii către deţinuţi, adoptând o poziţie de indiferenţă totală faţă de ceea ce se întâmpla între zidurile aşezământului. Aşa se face că, de exemplu, un deţinut mai puternic şi-a putut construi propria vilă, cu două nivele şi cu jacuzzi, în perimetrul închisorii. Închisoarea ajunsese să dispună de fabrici proprii de droguri, restaurante de lux, era frecventată de prostituate etc. Totul a luat sfârşit în anul 2006, când, în urma unei razii energice a poliţiei, închisoarea Pavon a fost „normalizată”.


În alt colţ de lume, în Norvegia, aflăm închisoarea Halden Felgsel , care dispune de facilităţi demne de un hotel de lux: televizor cu ecran plat, baie, bucătărie, frigider, living, lumină naturală. Deţinuţii au la dispoziţie o bibliotecă, sală de muzică, bază sportivă, compusă din mai multe terenuri, sală de gimnastică etc. Lipsesc, din păcate, barul, discoteca şi serviciul de room-service, spre marea nemulţumire a lui Behring Anders Breivik, autorul carnagiului de pe insula Utøya, şi a colegilor săi, care ispăşesc aici diferite pedepse.

Tot în Norvegia, pe o altă insulă, Bastøy, funcţionează prima închisoare prima ecologică din lume. Este un loc superb, cu plaje şi câmpuri întinse care se întind ca într-o rezervaţie naturală.


Deţinuţii se autogospodăresc în libertate totală, iar când nu muncesc, joacă tenis, călăresc, şi chiar înoată, atunci când apele Mării Nordului permit acest lucru. Pe insula Bastøy, deţinuţii primesc lecţii de ecologie şi agricultură, fiind învaţaţi să cultive eficient pământul în grădini sau sere încălzite cu energie solară, să recicleze diferite materiale etc.



În Austria, pentru violatori precum Fritzl, găsim Centrul de Justiţie Leoben, o închisoare care arată, mai degrabă, ca o multinaţională. Fiecare celulă dispune de baie, bucătărie, birou, unele din ele fiind proiectate pentru cupluri.

În vremea asta, în România ... e încă destul de cald, nu găsiţi?

miercuri, 24 august 2011

Practic, adevărata opoziţie suntem noi

Într-un sat, o femeie îi povesteşte unei vecine:
- Sî viezî, fimiei,şi mi s-o-ntâmplat ieri. O vinit aşă un om, cum să-ţî spui, un om ca toţi oaminii, da’ io nu l-am cunoscut. Şî cum stătem io la poartă aşă, numărând jitile cari treceu pi uliţi, iel numa’ şi dieschidi poarta şi întrî-n curti, âşă pi lângă mini. Io, după iel. Zâc: şi-i, omuli, pi şini cauţî, câ barbatu-meu nu-i acasî, ii-n Spania, la căpşuni. Cela zâce: taci, fă, că cu tini am triabî. Şi intrî-n casă, io după iel: da’, şi triabî ai, măi omuli, ia sî-mi zâşi numaidecât. Iel zâce: taci dracului, meliţâ, adâ mai ghini ceva di mâncari şi di băut, câ-s flămând şî ostenit. Io, şi sî fac? S-aduc, sî n-aduc? Dacî n-aduc, cum a pleca omu’ din casa mie? N-a zâci cî nu-s gospodinî, sau cî nu l-am priimit cum triebuie? Şi sî fac? Şi iacă, că n-aviem nimica, răbdi am suşiit gâtu’ la un cucoşăl, l-am fîăcut numaidicât la tigai’, o mămăligî vârtoasă, mujdei, ştii, cum sî cadi când îţi intrî un om în casî, apăi vo trii stiecle di jin, am beut noi, ne-am veselit, da’ nu m-am lăsat, sub nicio formî: ci triabî ai, măi omuli, cu mini, numaidecât sî-mi zâşi, acu’, acu’ sâ-mi zâşi, cî io nu mă mai pot ţâne. Şi iel şi criezi câ faşi? Odat sî răpedi la mini, îmi râdicî poalili, şi, şi sî spun, io zâc: şi faşi, omuli, ieşti niebun, ci triabî ai cu mini? Io cât am putut m-am opus, da, cum ieram ş-un pic bată, prea mult nu. Şi, driept, nici n-o fost aşă rău. Ei, cân’ s-o terminat, zâce: da’ nişti bani n-ai? Io zâc: am, că mi-o triimis bărbatu-mio o mii di ieuro ... da’ pentru şie-ţî triebui? Cela zâci: dă-i fă, tu-ţ coaili mă-ti! Io, şi sî fac? Dacî apucasâm sî-i zâc, mai putem da’napoi. I-am dat, da’ tot pi iel am fost: ia, acu’ sâ-mi spui şi triabî ai cu mini. Câ cu mini nu-ţ mierji-aşa. Şi di ti află barbatu-mio din Spania ... Da iel zâci: iei, las’, fă, câ ţi-oi spuni săptămâna viitoari. Şi pliacî. Iei, şi zâşi di asta?
- Şi sî zâc? Da’ tu şi vriei sî faşi?
- Şi fac? Iacă şi fac: aştiept pânî săptămâna viitoare, când o zâs cî vini din nou, şî dacă nu mi-o spuni clar, şi vre di la mini, sau dacî n-o vini, io atunşi îl dau la poliţii, sâ ştiie cî cu mini nu-i uşor. Îl dau la tâlharii, şî la viol, şî la tot. Cî cu mini nu-i mierji, cum sâ nu-mi spui’ şi vrie?

*

Am găsit, pe blogul lui Moshe&Mordechai, o postare excepţională:
Practic, adevărata opoziţie suntem noi. Noi cei care cârtim, noi cei care mârâim, noi cei care protestăm atunci când se pregăteşte frauda, atunci când regulile jocului se schimbă în mod scandalos. Atunci când regula democraţiei, care cere ca votul majorităţii să aleagă demnitarul, noi protestăm. Partidele din opoziţie au altă treabă. Îşi exersează machismul, sub scutul voturilor noastre, care, cred ei, li se cuvin. Îşi odihnesc liderii în îndelungi vacanţe, în vreme ce noi continuăm să mârâim. Iar când va veni vremea votului ne vor acuza tot pe noi, că nu le-am strâns îndeajuns de multe voturi pentru a veni la putere. (restul aici).
Nu-l cunosc pe autor, de fapt, mint, l-am văzut de câteva ori la tv. şi, sincer, nu mi s-a părut strălucit. De fapt, într-un platou plin cu tot felul de invitaţi, cu intervale stricte în care poţi vorbi etc., nu prea poţi străluci decât dacă te cheamă Alin Popoviciu. Altfel, dacă spui fraze cumpănite, articulate, evidenţiezi lucruri de bun-simţ etc., rişti să treci, mai degrabă, ca banal, prăfuit, neinteresant. Aşa şi cu blogul. În general banalităţi. Lucruri atât de comune încât cu greu ţi-ai putea imagina că ar exista mulţi care să nu le ştie / să nu le simtă. De exemplu acum: „puterea se pregăteşte să tragă opoziţiei covorul de sub picioare, iar aceştia din urmă par preocupaţi doar de felul în care li se va aşeza freza atunci când vor cădea”.

Cine nu vede asta? Toată lumea, în afară de idioţii fără speranţă şi de cei interesaţi. Oare liderii aşa-zisei opoziţii din ce categorie fac parte?

Eu unul m-am cam săturat. Eu unul simt că nu mai rezist. Eu unul nu mai cred în nicio mascaradă democratică. Eu cred că liderii opoziţiei sunt, de fapt, inţeleşi, cu puterea, am mai spus-o cu câteva prilejuri. Pentru că, altfel, nu-mi pot explica letargia opoziţiei, lipsa ei de viziune, totala lipsă de implicare.

Au avut loc alegeri parţiale în două colegii din Neamţ şi Maramureş. Şi la Neamţ, şi la Maramureş au fost probleme grave. Nu, nu mă leg de ce-a făcut PDL-ul, e treaba lor, ce puteau să facă nişte hoţi? Stăm acum şi ne lamentăm că iar ne-au furat hoţii. Din nou. Extraordinar, chiar că nu m-aş fi aşteptat!

Da, dar s-a mai întâmplat şi altceva. Au defectat primarii din teritoriu. La Maramureş, primarul PNL-ist al Băii Mari a făcut campanie candidatei pedeliste. Cică pentru a-i plăti nu ştiu ce poliţe PSD-ului, care i-ar fi pus „tălpi” vreo zece ani. La Neamţ, la fel. Cică Ponta o să-i dea afară pe toţi cei care au defecat defectat. Mersi! Poa’ să le facă şi clismă cu bariu, mandatul l-a pierdut deja.

Poate cineva să-mi demonstreze că nu-s mână-n mână – mă refer la putere şi la USL? Afară de faptul că nu suntem o naţiune chinuită de sindromul „şi triabî au şî ăştia?”. Chiar, ce treabă are PDL-ul? Dar USL-ul?

Practic, adevărata opoziţie suntem noi.

marți, 23 august 2011

Sunteţi pregătiţi?

PDL este, desigur, lupul cel rău. PDL a prăbuşit nivelul de trai, a redus salariile, pensiile, ajutoarele sociale, a închis şcoli, spitale, asta ca să nu mai vorbim de nenumăratele contracte dubioase, de sălile de sport construite te-miri-unde, de „băieţii deştepţi”, mă rog, a făcut cam tot ce se putea face rău. Şi continuă să facă!

În acelaşi timp, USL este fecioara imaculată (cu băsmăluţă roşie). USL luptă din greu pentru drepturile salariaţilor, pensionarilor, mamelor, copiilor, în general, pentru drepturile oricui, chiar şi pentru cele ale loazelor care, neomorându-se prea mult cu şcoala, au picat examenul de bacalaureat. E clar că USL nu reprezintă altceva decât cinstea întruchipată şi viitorul luminos al ţărişoarei noastre. Şi e la fel de clar că, din prima zi a guvernării USL, salariile bugetarilor vor fi aduse acolo de unde le-a coborât PDL, şcolile, spitalele, vor fi redeschise, poliţiştii reangajaţi, mă rog, se va repara cam tot ce-a stricat PDL.

Da, dar pentru asta mai e nevoie de un mic amănunt: de votul popular. Acesta este instrumentul prin care poporul îşi exprimă suveranitatea ... ce mişto!

Aici, alianţa heruvimilor are o mică-mare problemă: are, se zice, cam 70% intenţii de vot – de ce aşa puţine? – dar se cam poticneşte la vot. Duminică au avut loc alegeri legislative parţiale în două colegii care au aparţinut PSD, deci USL. Rezultatul se cunoaşte: la Maramureş, reprezentantul USL a câştigat, destul de puţin concludent, atât din punctul de vedere al presenţei la vot, cât şi a procentajului efectiv realizat, iar la Neamţ a câştigat, în mod clar, reprezentantul PDL. Păi, cum e posibil? După trei ani de sărăcire, umilire, nedreptăţire etc., nemţenii şi-au dat votul exact celor care i-au adus în situaţia asta? Şi-au vândut conştiinţele pentru un kil de ulei şi/sau 100 de lei, sau ce s-a întâmplat acolo?

Ei bine, nu. Eu nu mai cred în „teoria sacoşelor” şi nici în cea a „turismului electoral”. Astfel de metode de fraudare a alegerilor sunt extrem de primitive şi ineficiente: îi dai unui amărăştean o sacoşă şi-i zici: votează X. Da, şi? Ce garanţii există că, ajuns în faţa urnei, nu va proceda exact pe dos, că va vota Y? Nu, zău, metoda „sacoşa” e complet perimată, nu vi se pare?

Bun, şi-atunci care este cel mai eficient mod de a frauda alegerile? Simplu, punem doi candidaţi pe listă, să zicem Tanda şi Manda. Amândoi atât de corecţi şi de eligibili, de-ţi vine să-ţi verşi maţele. Aparent, cei doi sunt duşmani, altfel, sunt amici şi parteneri în afaceri. Ba, se pare că şi nevestele şi le mai împrumută, din când în când. Şi-apoi, alegeţi, fraţilor, alegeţi pe cine vreţi voi. Sau, nu veniţi la vot, dar asta înseamnă că v-a durut în cot de exerciţiul democratic, şi, deci, „ciocu’ mic”.

Ce a fost cu alegerile de duminică? Oare chiar nu v-aţi prins că, la Neamţ cel puţin, USL a propus, deliberat, un candidat neeligibil (ei, las’ că nici cel propus de PDL nu a fost grozav de eligibil). Ponta era convins că va pierde (fiindcă asta şi urmărea). De aceea, şi declara, încă înainte de a se termina alegerile:
Daca vor fi aleşi în aceasta seară ne vor reprezenta cu cinste şi îşi vor face datoria faţă de alegători, dacă nu vor fi aleşi în această seară vor fi candidaţii noştri la anul şi de la anul vor fi in Parlamentul României.
Aşa ... grijă pentru electorat, canci. Ce-mi pasă mie, Ponta, că tu, alegător nenorocit, mi-ai respins candidatul fiindcă era/este, într-adevăr, neeligibil? La anu’ ţi-l vâr, din nou, pe gât, şi-o să vezi că o să-l şi votezi! De unde ştiu? Stai să vezi cu ce-o să vină PDL, şi-apoi mai vorbim!

Domnul Ponta este acelaşi personaj care afirma, imediat după prezidenţialele din 2009, că partidul său are un „sistem de fraudare a voturilor”, e drept, nu la fel de performant precum cel al PDL. Când afirmi despre propriul tău partid că are, sau este un sistem de fraudare, e semn că nu mai poţi rămâne în acest partid. Ori, ca „om cinstit”, pleci, ori eşti dat afară. Ponta nici nu a plecat, nici nu a fost dat afară. A fost, însă, „uns” şef peste acest partid. Pentru ce? Probabil, pentru a-i perfecţiona sistemul de fraudare, că altfel nu înţeleg.

Fireşte, Ponta se opune ferm preşedintelui Băsescu şi PDL-ului, atunci când e vorba de anumite lucruri. În alte chestiuni, însă, cum ar fi distrugerea democraţiei din România, atâta câtă mai este, Ponta îi „ia faţa” lui Băsescu. Ia uitaţi:
Preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, joi, pentru Agerpres, că salută afirmaţiile şefului statului, Traian Băsescu, privind votul uninominal necompensat într-un singur tur la alegerile din 2012, amintind că Uniunea Social Liberală a depus în urmă cu două luni un proiect de lege privind alegerea parlamentarilor în acelaşi mod ca şi primarii, într-un singur tur de scrutin.
Ce să (mai) spui? 

Da, proiectul există, a fost depus, într-adevăr, acum două luni, şi, la îngrijorările mai mult decât justificate ale „opiniei publice”, recte ale unor ziarişti şi bloggeri ceva mai băgăreţi, s-a transmis că e vorba de o cacealma. De altfel, şi acum Victor Ponta spune acelaşi lucru:
„[...] în funcţie de cum o să voteze PDL, ne dăm seama dacă Băsescu minte sau nu. Dacă el minte, PDL o să se opună la lege”.
Dacă Băsescu vine cu o aberaţie, tu, opoziţie, vii cu o aberaţie şi mai mare, doar pentru a demonstra că Băsescu a minţit? Şi ce dacă a minţit? Ce, ar fi prima oară, mai impresionează pe cineva?

Nu, nu, nu! Cine mai crede, acum, că USL este altceva decât PDL este, ori extrem de naiv, ori interesat. PDL şi USL sunt legate prin „frăţia puterii”. Ele sunt o familie (famiglia) şi vor face tot ceea ce pot pentru ca puterea să rămână în familie. UDMR şi partidul ăla al lui Oprea sunt de decor.

Ce se va întâmpla? Ce e foarte probabil să se întâmple?

Depinde. Dacă puterea, în care includ, fireşte, şi USL-ul, va fi ponderată, probabil că va fi linişte. O perioadă, cel puţiin. Poate până în 2012, poate până în 2014. Dacă, însă puterea va continua să-şi bată joc de cetăţeanul de rând, acesta nu va avea altă şansă decât să se revolte. 

Cu nu foarte mult timp în urmă spuneam:
Traian Băsescu anunţă că, şi dacă USL obţine majoritatea parlamentară absolută la alegerile din 2012, tot cine vrea muşchii lui va fi prim-ministru – adică Bok cel mic. Că-i dă voie Constituţia, articolul 103. Clovnul Antonescu sare imediat de cur în sus: caraghiosul, dacă face aşa ceva, îl suspendăm imediat. Una la mână: Antonescu nu e în stare să suspende pe nimeni, nici nădragii nu şi-i ţine suspendaţi. De ce nu l-a suspendat în 2009? A doua la mână: Băsescu e un idiot dacă îşi închipuie că 2012 va fi ca 2011. Un mare idiot. Pentru 2012 sunt posibile doar două lucruri: ori poporul român va fi murit, şi atunci poa’ să pună prim-ministru şi pe Ţociu şi Palade, că nu mai contează, ori poporul român nu va fi murit, iar el, Băsescu, va trebui să se ascundă bine, bine de tot, fiindcă altfel nu-l văd prea bine. S-ar putea să-l caute unii să-l belească, şi ăia să fie tari la constituţie, dar să nu cunoască niciun articol din ea. Şi a treia la mână: dacă Antonescu ia în calcul şi această posibilitate, dar îşi imaginează că băieţii ăia de-l vor căuta pe Băse la glanda operată la Viena, vor striga: „Antonescu, Antonescu”, „revoluţia bunului simţ” şi alte asemenea poezii, înseamnă că, ori are o imaginaţie foarte ... fulgurantă, ori are iq-ul mai mic decât numărul de la cămaşă.

Oamenii vor să trăiască. Oamenii au dreptul să trăiască. Pentru ca să trăiască, oamenii au nevoie de păpică. Altfel nu se poate. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea Comtimului. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea miilor de fabrici, a serelor, de defrişarea pădurilor, de concesionarea sau vânzarea bogăţiilor ţării, de contractarea unor datorii înrobitoare. Omului nu-i poţi spune: nu, tu nu ai dreptul să trăieşti, fiindcă nu ai bani, şi nu ai bani fiindcă nu lucrezi, şi nu lucrezi fiindcă nu ai unde. Omul ştie că vrea să trăiască şi, oricât ar fi de puţin „valoros”, tot va da mai multe parale pe propria-i viaţă decât pe a ta.
Iată o ştire proaspătă: După criza mondială urmează revolta mondială, crede Noriel Roubini. El consideră că situaţia în care se află economia mondială este confirmarea afirmaţiilor lui Karl Marx care considera că forma de organizare capitalistă se autodistruge. Da, este inevitabil, şi valul revoluţionar va mătura, cât de curând, şi România. Poate peste câteva luni, poate peste câţiva ani, sau poate peste câteva decenii. Depinde şi de modul în care va reacţiona clasa politică românească. Cel puţin până în acest moment, reacţionează foarte prost, ceea ce înseamnă că, practic, grăbesc şi generează dezordinile.

În fizică există o lege numită „a acţiunii şi reacţiunii”. Eu cred că e o lege generală a Universului. Şi nu cred că românii vor mai „pune botul” multă vreme la „vrăjeli” de tipul: Harbuz sau Rădulescu? În curând vor spune destul de răspicat: nici, nici!

Când? Puţintică răbdare ... Sunteţi pregătiţi?

duminică, 21 august 2011

Istoria se repetă?

Vremurile se schimbă, oamenii se schimbă, ideile se mai schimbă şi ele. Doar prostia rămâne aceeaşi, mereu proaspătă, mereu surprinzătoare. Şi proştii, bineînţeles.

Cu prostia te naşti, nu devii. Prostia e cea care te alege, nu tu pe ea. Dacă îţi este scris să fii prost, eşti prost, oricând, oriunde. Când oamenii se aşteaptă mai Dacă îţi este scris să fii prost, eşti prost, oricând, oriunde. Când oamenii se aşteaptă mai puţin – boc! - trânteşti prostia în stare pură. O prostie pe care 10 filosofi, dacă ar fi dorit, nu ar fi putut-o scorni într-o săptămână, un prost autentic o produce „la minut”. Nu, nu la minut, la secundă.

După monumentala declaraţie în care anunţa, cu multă mândrie, închiderea a un sfert din şcolile ţării, credeam că, o vreme, domnul Funeriu, domnul ministru Funeriu, va tăcea, nemaiputând scorni o mai mare sminteală. Când colo, ia uitaţi:
Cei care nu vor lua BAC-ul vor merge în câmpul muncii. Își vor găsi un loc de muncă, pentru că mulți dintre ei au învățat o meserie în școală.
Aşadar, „cei care nu vor lua BAC-ul” (ruşine, domnule ministru, cuvântul corect este „bacalaureat”, dacă şi ministrul poceşte cuvântul, ce să mai spunem despre ceilalţi) nici din a doua încercare „vor merge” – remarcaţi: nu „vor putea merge”, „vor avea şansa să meargă”, nu, „vor merge”, pur şi simplu, ca şi când ar fi obligaţi s-o facă – unde? „În câmpul muncii” ... o cât mi-era de dor de expresia asta, n-o mai auzisem de vreo douăj’de ani, era şi timpul s-o repună vreun dobitoc în circulaţie: „câmpul muncii”. Mie îmi place grozav „câmpul muncii”, mă duce cu gândul la vremuri de mult apuse, la tinereţea mea, la practica agricolă efectuată de elevi şi studenţi la începutul fiecărui an şcolar – da, atunci chiar se justifica denumirea – la şantierele şi brigăzile de tineret, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la filmul „Liceenii”, prima iubire, Mirabela Dauer lătrând „magistrala albastrăăă”, ... o, tempora! 

Ok. Zice mai departe Funeriu: „Își vor găsi un loc de muncă, pentru că [...] au învățat o meserie în școală”. Aha. Deci, în şcolile astea româneşti, mai cu seamă în „ghetourile” de care vorbea deunăzi, carte s-o fi făcut, nu s-o fi făcut, dar meserie s-a învăţat. Ce meserie s-a învăţat? Poate aia de „muncitor necalificat”, că altceva nu cred. Da, ştiu, absolvenţii anumitor categorii de licee au obţinut/au putut obţine nişte certificate de calificare profesională nivel ... nu contează. A binevoit domnul ministru să facă o statistică, un sondaj, să vadă cam câţi dintre posesorii unor astfel de certificate şi-au găsit loc de muncă în domeniu? Da’ ce vorbesc eu de absolvenţii de S.A.M.-uri şi licee, hai să vedem ce se întâmplă cu absolvenţii învăţământului superior, care au învăţat mult mai multă meserie – nu-i aşa? – să vedem câţi s-au pregătit să fie profesori, medici, jurişti, economişti, şi aşa mai departe, şi lucrează ca profesori, medici, jurişti, economişti etc. 

Dar, gata. Domnul ministru Funeriu are, probabil, o „viziune măreaţă”. Dar e complet rupt de realitate. Luni încep probele scrise ale celei de-a doua sesiuni a bacalaureatului anului 2011. A fost frumos şi anul 1981, anul Universiadei de la Bucureşti .... dar s-a terminat. Suntem în 2011, anul în care nu doar cei care „nu vor lua BAC-ul” nu îşi vor găsi un loc de muncă, ci şi ceilalţi ... Trăim în România pedelistă.
P.S. La vecini e aşa:

sâmbătă, 20 august 2011

Din nou, Funeriu. Pur şi simplu, incredibil

De-a lungul istoriei, multe au fost necazurile, problemele, calamităţile care s-au abătut pe capul acestui popor. Dar, poate, niciuna nu a reuşit, într-un timp atât de scurt, o distrugere atât de temeinică, o alterare atât de profundă, o degradare atât de intensă a societăţii româneşti, precum guvernul Boc.

În cadrul acestui guvern, ministrul Funeriu ocupă un loc aparte. El este cel care, într-un an şi jumătate, a pus lacătul pe uşile a un sfert din şcolile României, şi acum se şi laudă cu asta:
Preconizăm pentru începutul anului şcolar 2011-2012 un număr în jur de 6.500 de unităţi cu personalitate juridică, deci acest lucru înseamnă număr de personalităţi juridice redus cu 25 la sută. În mandatul meu am închis aproximativ 1.500 de unităţi care nu puteau fi numite şcoli, ci ghetouri educaţionale.
Ministrul Funeriu vorbeşte cu nonşalanţă, apoi, de „oportunităţile” educaţionale ale elevilor care provin din zone sau comunităţi unde tocmai s-a închis şcoala. E ... de necomentat. Logica domnului Funeriu e atât de găunoasă, încât, pur şi simplu, nu mai am cuvinte.

Ca orice minciună „respectabilă”, şi acesta conţine o anumită doză de adevăr. Partea cu „ghetourile şcolare” este adevărată – deşi cuvântul mi se pare cam dur – dar, mai întai ar trebui să ne întrebăm cum s-a ajuns aici.

Oare faptul că, decenii în şir, profesia didactică a fost desconsiderată – dar nciodată, parcă, aşa cum este acum - să fi avut vreo contribuţie la apariţia acestor „ghetouri educaţionale”? Oare faptul că învăţământul, educaţia au fost şi sunt, în continuare, subfinanţate, nu are nicio importanţă?

Oare faptul că recrutarea şi promovarea resursei umane din educaţie s-a făcut şi se face, în continuare, defectuos, o fi contribuit cu ceva la această calitate deplorabilă a calităţii serviciilor educaţionale?

Oare faptul că sintagma „centrăriipe elev” este înţeleasă şi aplicată în sensul deresponsabilizării elevului în legătură cu propria sa dezvoltare, este cu totul lipsit de însemnătate?

Oare faptul că managementul activităţilor educaţionale este deplasat, sistematic, spre anumiţi actori care, de cele mai multe ori, nu au nicio pregătire specifică, şi nu spre profesioniştii din sistem, are sau nu vreo relevanţă?

Şi aşa mai departe...

Din cele spuse de ministrul Funeriu, nu e vorba de profesori, elevi, părinţi etc., ci de şcoli. De clădiri.

Am văzut multe şcoli care, din diferite motive, şi-au încetat activitatea. De regulă, din motivul retrocedării către foştii proprietari. Ştiţi ce s-a întâmplat, practic, de fiecare dată?

O clădire şcolară e o clădire şcolară, e construită după anumite norme, nu poate fi transformată în altceva. Nu poţi s-o transformi nici în magazin, nici în bloc de locuinţe. Nu e bună nici de spital – de parcă spitalele nu s-ar închide şi ele – nici de clădire de birouri, nici de spaţiu de producţie, de nimic. O clădire şcolară e bună pentru a fi şcoală. De îndată ce nu mai e şcoală, se degradează şi nu mai poate fi folosită, devine o ruină. Şi exact asta a făcut Funeriu cu 1500 de clădiri şcolare.

Pe de altă parte, de ce nu suflă Funeriu niciun cuvânt despre ceea ce s-a întâmplat cu celelalte şcoli, cele care nu au fost închise/desfiinţate? Înţeleg, luăm niste resurse dintr-un loc şi le deplasăm în altul, în cadrul aceluiaşi sistem. Închidem undeva un „ghetou educaţional”, dar facem, în altă parte, o şcoală ultramodernă, care să poată asigura servicii educaţionale la standardele despre care tot vorbim. Ei, s-a făcut aşa ceva?

Evident, nu. Ce ştie să facă Funeriu? Ce ştie să facă guvernul Boc? De doi ani, numai de asta aud: de tăieri, închideri, reduceri, restrângeri, desfiinţări, şi aşa mai departe. Oamenii ăştia au moştenit o ţară prea mare şi nu ştiu cum s-o facă mai mică, s-o reducă la dimensiunile lor de pitici infami.

Şi, dacă, în alte ţări, există cineva care să se zburlească la piticaniile care nu ştiu să facă altceva, la noi, din păcate, nu are cine ...

vineri, 19 august 2011

Precizări necesare

Uff … aş fi dorit să nu ajung niciodată să fiu nevoit să fac astfel de precizări, dar, asta este …

1. Toate posturile de pe acest blog sunt semnate de mine şi, prin urmare, îmi aparţin în totalitate. Bun, recunosc, am mai furat câte-o idee de nu-ştiu-unde, am luat o poză de unde, poate, nu aveam voie, chestii din astea, dar, punându-mi jos semnătura, mi-am asumat ceea ce am făcut. Am scris exact ceea ce am vrut, nimeni altcineva nu a făcut-o în locul meu. Dacă, prin ceea ce am făcut, am greşit, am jignit, am minţit, sau cine ştie ce am mai făcut, eu am făcut-o, eu şi numai eu, şi nimeni altcineva. E limpede? 

2. În aceste condiţii, atacarea, cu bună ştiinţă, a unui membru al familiei mele, sau a oricărei alte persoane, care are o legătură cu mine, pentru opiniile pe care mi-am permis să le exprim pe blog, este un fapt de o josnicie nemaipomenită. Să fie un membru al familiei „judecat” pentru că un altul a făcut nu-ştiu-ce, aşa ceva e împotriva firii, şi nu nu se întâmplă decât în societăţi orwellizate ...

3. Am scris un articol, sau mai multe, în legătură cu o anumită problemă, cu un anumit aspect ... e normal să faci asta când ai un blog, da? Şi, mi-am asumat ceea ce am scris. Au fost unii care au citit ... foarte bine, de asta şi scriu, nu? Ei, unii au fost deranjaţi, şi asta e normal. Unii mi-au dat feed-back, pozitiv sau negativ. Am gândit: vrea cineva să comenteze? Să-i fie de bine! Vrea să mă înjure? S-o facă sănătos! E timid omul, şi simte nevoia să facă asta sub protecţia anonimatului? Mmm, nu prea e ok, adică, dacă vrei să-njuri, spune, dom’le, cine eşti, măcar atât. Dar, am zis să las şi commenturile anonimilor. Dacă atâta pot, sau atâta îi duce capul, asta este. Recunosc că am greşit. Am greşit fiindcă un nenorocit anonim şi-a permis, pe blogul meu, să insinueze tot felul de lucruri despre soţia mea, care s-ar fi „pretat” la ce? „la ce s-a pretat”? – şi, în virtutea acestui fapt, mi-a sugerat să tac „dracului din gură”. Ca urmare, sunt nevoit să precizez: de acum încolo, îmi voi rezerva dreptul de a selecta commenturile care să apară şi care nu. Dacă va fi necesar, voi introduce opţiunea de apariţie a commenturilor doar după ce vor fi aprobate de mine ... şi sunt mai multe. Nu vreau, însă, să sperii cititorii oneşti. Voi face doar lucruri normale, pe care le fac majoritatea bloggerilor confruntaţi cu astfel de cititori.

4. Ceea ce urmează este scris pentru toţi, dar vizează un singur cititor. Cel care, citind acest blog şi găsind că unele aspecte nu sunt tocmai plăcute, a reproşat – e un eufemism – acest lucru soţiei mele. Nu, nu mi s-a adresat mie ... ce ar fi putut, oare, să-mi spună? S-a adresat, în schimb, soţiei mele, aşa cum a făcut-o. Acelui cititor îi adresez următorul îndemn:
N-are nicio importanţă dacă, cel puţin până acum, ai trăit cu impresia că am ceva cu tine. Nu am avut şi nu am, încă, nimic cu tine, dar acest lucru se poate schimba oricând, dacă voi avea motive. Amice, te rog foarte mult, ai nevoie de acest lucru: gândeşte-te la ce ai făcut şi ceea ce, eventual, ai de gând să faci. Întreabă-ţi amicii, trebuie să ai câţiva, întreabă-ţi duşmanii, întreabă pe cineva, dacă nu poţi afla singur răspunsul. Întreabă: dacă cineva – adică eu – mi-a făcut nu-ştiu-ce – ia zi, ce ţi-am făcut? – e normal să reproşez (alt eufemism) acest lucru altcuiva – în speţă soţiei – şi nu lui? 
Prietene, îţi zic frumos: las-o, te rog, pe soţia mea, în pace, da? Tu ai ce ai (?!) cu mine, da? Atunci rezolvă cu mine. Fii bărbat!
5. Nu mai spun ce rost are un blog, că anumite cercetări nu se fac pe bloguri, că anumite acuzaţii, dacă există, se prezintă în alte locuri decât pe bloguri, că pe bloguri nu se iau decizii administrative sau de altă natură ... mă rog, cred că aproape toţi cei care au ajuns aici ştiu ce e un blog, iar cei care nu ştiu ... ăia sunt irecuperabili. Aşadar, fără acuzaţii de doi bani, da? Eu scriu pe un blog, nu sunt investigator.

6. Am o vorbă, sună cam aşa: să se facă dreptate, începând cu chiar cu mine. Eu nu ştiu dacă e bine sau nu, dacă e moral sau nu, dar mă întreb: cum poţi să ceri sau chiar să aplici o pedeapsă cuiva, în momentul în care nu eşti pregătit tu însuţi să suporţi o pedeapsă similară, în cazul unei greşeli similare? Nu poţi pretinde că doreşti elucidarea unei situaţii, aflarea adevărului, atâta timp cât tu însuţi te excluzi din acel adevăr, sau încerci să excluzi anumite persoane. Eu asta doresc: elucidarea completă a adevărului în legătură cu o anumită situaţie semnalată. E ceva în neregulă? Să presupunem că, al un moment dat, aceste cercetări ar ajunge la o persoană apropiată sau chiar la mine, da? Ce-ar trebui să fac? Să zic „stop, până aici”? Anonimul foarte curajos (?!) comentează că mi-am acuzat, chiar involuntar (?!), soţia, şi că, probabil din acest motiv, sunt o „caricatură”. Nu, boule, tu ai făcut asta, şi ai făcut-o cât se poate de voluntar, dar „anonim”, că nu te ţin pingelele s-o faci „la lumina zilei”, eu am cerut doar elucidarea adevărului. Este posibil ca acest adevăr să conducă la mine, sau la o persoană apropiată? Cu-atât mai bine, e vreo problemă? Atunci, iertare! Eu nu-s altceva decât un prăpădit de sectant, fac parte din secta lui Ammonius Saccas, cel care spunea: „Amicus Plato sed magis amica veritas” (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul), eu nu ştiu să mă protejez pe mine de adevăr ... Da, şi, din cauza asta nu sunt un coleg bun, un prieten bun, un soţ bun, un bun „om de echipă” ... asta este. Nu sunt. Dar nici umbră, strigoi, anonim nu sunt. Hai, omule, dacă te ţine, arată-te, uită-te în ochii mei şi spune-mi „caricatură” sau ce vrei tu. Dar, atâta timp cât nu ai un nume, un contur, un element de identitate, „taci dracului din gură” – asta ca să te citez.
  
7. Tot pentru un singur cititor: nu mai scriu despre subiectul respectiv. Cred că nu mai am chef, că m-am scârbit. Asta trebuie să fie, scârba. Nu am chef să tranform acest blog într-o chestie prea personală, pe nimeni nu interesează războiul meu cu o umbră. Şi, nu pun nicio condiţie.
  
P.S: Domnule anonim - vă rog să mă iertaţi - aţi scris: „Aşa că, vedeţi vă rog BÂRNA din ochii dumneavoastră şi apoi etalaţivă mediocritatea inteligenţei de care sunteţi tare mândru”. N-am înţeles dacă sunt mândru de mediocritate sau de inteligenţă, de fapt, nici nu contează, dar, domnule, aţi terminat o facultate, ce dracu’, sunteţi şi dumeavoastră profesor, chiar nu ştiţi cum se scrie „etalaţivă”? Dacă logica vă este necunoscută, respectaţi măcar gramatica.

Regretul lui Băsescu: un sentiment sincer

Nu e niciun secret: există mulţi, foarte mulţi români care regretă al doilea mandat al lui Băsescu. Din tot atâtea motive. Şi nu e nicio surpriză dacă, în fiecare clipă, încă un român descoperă motive suficient de serioase pentru a regreta cel de-al doilea mandat al lui Băsescu. Când, însă, însuşi preşedintele declară că îşi regretă al doilea mandat, ar putea fi o problemă. Şi, dacă el însuşi îşi regretă acest al doilea mandat, ce, sau cine îl împiedică să demisioneze? 

Uşor ...

Toată lumea ştie că Băsescu minte aşa cum respiră, cu o dezinvoltură cum nu s-a mai pomenit de la Münchhausen încoace: e suficient să ne amintim discursul rostit după promulgarea legii prin care salariile profesorilor erau majorate cu 50%, în paralel cu anunţul de tăiere a salariilor aceloraşi profesori cu 25%.  Sau lacrimile vărsate atunci când a anunţat că „dragă Stolo” nu mai poate(?!) candida la preşedinţie. Sau ... sau ... sau ... preşedintele a fost dovedit de nenumărate ori ca mincinos. De atât de multe ori, încât pare mai legitim să ne întrebăm: când a spus Băsescu adevărul – dacă l-a spus vreodată?

Eu cred că acum Băsescu spune adevărul. Eu chiar cred că Băsescu simte în rând cu poporul: regret pentru al doilea mandat. Doar că motivele sunt diferite. De ce regretă românii al doilea mandat al lui Băsescu, e clar. Dar, de ce şi-ar regreta însuşi preşedintele acest lucru? Iată de ce (câteva exemple):

Ce ar face distrusul guvern al României dacă ar avea cea mai mică speranţă că, în 2012, ar putea majora pensiile şi salariile? Lăzăroiu spune că nu există un scenariu mai prost decât cel al nemajorării salariilor si pensiilor (ba există scenariul în care vor fi scăzute, sau nu vor mai fi plătite de loc). Ştiind acest lucru, ce face guvernul?

Ok, ia uitaţi ce zice unu’: România nu va avea timp să ajunga la zona euro; vom mânca, la gamelă, hrana împărţită de armată (previziuni 2012). Cine zice? Ei, unu’, nici nu are importanţă, important este dacă există vreo şansă ca acest scenariu să se materializeze.

Spaniolii nu mai au nevoie de noi şi nu ne mai doresc pe teritoriul lor. Şi nu glumesc! Iată, pentru început e vorba de vreo 400.000 de oameni, cetăţeni români, care nu mai au drept de muncă pe teritoriul spaniol. Aşa, interesant ... Şi ce vor face, oare, aceşti oameni? Vor trece, oare, în Franţa, unde vor fi primiţi cu braţele deschise? Posibil. Sau în Italia, sau în Germania, oriunde. Poate. Ce se va întâmpla, oare, dacă o parte dintre ei, repet, o parte, o mică parte, va găsi de cuviinţă să se întoarcă în România? Vor afla aici un loc prielnic pentru a dezvolta tot felul de afaceri, sau îşi vor afla uşor un loc de muncă decent? Sunt convins că da. Doar am avut o creştere economică semnificativă, de circa 0,2%, numai în ultimul trimestru.

De teamă. Din teama că, într-o zi, va trebui să dea socoteală. De asta.
 
Da, Băsescu are suficient de multe motive. Şi acesta e doar începutul! În zilele, săptămânile, lunile care vor urma, vor apărea din ce în ce mai multe. Şi, din ce în ce mai clare.

În aceste condiţii, e posibil ca, la un moment dat, preşedintele Băsescu să demisioneze?

Nu, în niciun caz. Şi asta pentru că preşedintele e, într-un anumit sens, un om de onoare. Oricât de ciudat ar putea părea, chiar şi după atâtea nenumărate minciuni, Băsescu nu şi-a pierdut total credibilitatea şi onoarea. Şi tocmai acea picătură de onoare, pe care o mai are în vine, îl va împiedica să facă un astfel de gest, oricât de mari ar fi riscurile pe care va trebui să le înfrunte! Sunt aproape convins că Băsescu va fi în stare să sacrifice absolut orice : pe sine însuşi, familia, partidul - de ţară nu mai vorbesc, aia a fost deja sacrificată, de mult – numai şi numai pentru a nu permite poporului de a fi condus (guvernat?!) mai bine decât merită!

Da, şi eu sunt de acord: românii nu trebuie conduşi mai bine decât merită! De ce am ajuns aici? Doar Băsescu e vinovat?
  

P.S. Băsescu se teme. Băsescu ştie că are motive să se teamă. De data asta chiar a spus adevărul: Băsescu regretă al doilea mandat, fiindcă ştie că sunt şanse minime să reziste până la capăt. Cu simţul său de fiară politică, Băsescu simte când ceva nu merge bine. Şi, în ciuda aparentei acalmii estivale, sunt câteva lucruri care nu merg deloc bine, în primul rând economia, dar nu numai. Băsescu nu minte nici măcar când spune că ar renunţa la ultimii doi ani de mandat, în anumite condiţii: regionalizare şi alte bla-bla-uri. Aiurea, dar nu poate să nu ceară nimic în schimb. Şi, dacă ar cere doar imunitate pentru sine şi clanul său, ar pica al dracului de prost ... si nici n-ar obţine-o.

Iată, însă, că Băsescu mai are o idee: Statele Unite ale Europei. Ce vrea să spună cu această idee? E simplu: ar dori, într-o zi, să predea gestiunea, dar nu reprezentanţilor poporului, desemnaţi de acesta, ci unor funcţionari europeni. Să se spele ăia pe cap mai departe cu România, să plătească ei pensii şi salarii, să construiască ăia şcoli, spitale, autostrăzi şi aşa mai departe. Că ăia, europenii adică, nu l-ar scoate pe el vinovat – sau, nu aşa de vinovat – de rahatul în care ar găsi ţara.

V-am spus eu că se teme? Şi regretă ... sincer. Poate, puţintel cam târziu. Sau, poate nu ....

luni, 15 august 2011

Dumnezeu şi omul răzvrătit (dialog)

Dumnezeu: Eşti liber să faci ce doreşti cu conştiinţa ta, dar îndoaie-ţi genunchii. În cel mai scurt timp, va face şi conştiinţa acelaşi lucru. Şi îl va face singură, fără ca tu să fii nevoit să depui niciun efort.

Răzvrătitul: Şi dacă nu accept?

Dumnezeu: Atunci vei simţi, cu adevărat, ce înseamnă mânia Mea. Voi trimite asupra ta toate relele acestei lumi: sărăcia, boala, trădarea prietenilor, dispreţul copiilor, nebunia şi, în final, moartea. Moartea, dragul meu, e definitivă, ireversibilă şi orizontală.

Răzvrătitul: Cei care se supun scapă de toate astea? Sau, măcar de una ... de moarte, de exemplu?

Dumnezeu: Să nu-mi mai pui niciodată această întrebare.

joi, 11 august 2011

Un dor (şi doare)

Când, sub dictatură, un om are nebunia de a rosti, în mod clar, Adevărul, cei mai mulţi se gândesc, în intimitatea lor: CE CURAJ!

Când, în democraţie, un om are curajul se a rosti, în mod clar, Adevărul, va auzi, în spatele său, murmurul mulţimii jenate: CE NEBUN!

Sub dictatură, poţi deveni foarte uşor erou: nu ai decât să te ridici împotriva dictatorului, a sistemului, a serviciilor secrete. Vei fi, probabil, strivit, vei muri fizic, dar vei deveni nemuritor (?!) în conştiinţa colectivă. Şi, uneori, ai şansa de a învinge! Singur în faţa unui sistem infernal, ai o şansă la un milion de a învinge! E ceva.
Într-o democraţie e foarte greu să te faci auzit, deoarece e o rumoare permanentă, glasul Adevăului fiind tot timpul diminuat, alterat, anulat de zumzăiala minciunii şi indiferenţei. Într-o democraţie, ai alţi adversari: prejudecăţile colective, minciuna instituţionalizată, prostia, micimea sufletească, nimeni nu a reuşit să câştige vreodată împotriva lor. Într-o democraţie nu ai nicio şansă de a deveni erou, poţi muri de o mie de ori, nimeni nu va băga de seamă. În schimb, de îndată ce deschizi gura şi îţi ţugui buzele, ca pentru a rosti un cuvânt Adevărat, devii ridicol înainte de a spune prima silabă. Asta înseamnă că oamenii te vor evita, prietenii îţi vor întoarce spatele, şi toţi se vor feri de tine ca de un proscris. Nu, nimeni nu te va ucide, dar vei fi exclus, de oriunde, pentru veşnicie. Asta dacă nu cumva, cu un efort extraordinar, vei reuşi, vreodată, să redevii „normal”.

Zău dacă nu mi-e dor câteodată de un dictator nebun! Vouă nu?

marți, 9 august 2011

Vine criza, bine-mi pare ...

La sfârşitul anilor ’80, România oferea tabloul jalnic al unei economii autarhice, orientate ferm spre o producţie inferioară şi spre un export masiv, din punct de vedere cantitativ. Pe plan intern, viaţa românilor era grevată de tot felul de lipsuri materiale. Alimentele erau, în cea mai mare parte, raţionalizate, cartelate, şi chiar aşa, nu se găseau, erau greu de procurat, circulaţia automobilelor era restricţionată, cozile la benzină atingeau kilometri şi durau zile sau săptămâni, curentul se întrerupea în fiecare seară etc. Acesta a fost contextul socio-economic în care au avut loc evenimentele din decembrie 1989.
  
Condiţiile de viaţă nu erau, însă, uniforme peste tot. În unele oraşe, de exemplu în capitală, pâinea nu fusese cartelată, şi, de aceea, numeroşi ţărani din împrejurimi erau nevoiţi să vină în capitală pentru a se aproviziona cu pâine. Ce putea fi mai dureros şi mai absurd decât imaginea acelor oameni care umpleau trenurile de categorie inferioa ră, ba şi pe cele de categorie superioară, cu nenumăraţi saci cu pâine? Să trăieşti în Bărăgan, în grânarul ţării adică, şi să te duci la Bucureşti pentru a cumpăra, ca un sălbatic, nu o pâine, nu două, ci saci întregi, pentru toată familia, rude, vecini, şi, poate, şi pentru animale.
  
În acele condiţii îngrozitoare, zona de vest făcea o notă distinctă. În Timişoara nu se introdusese cartelarea, pâinea, carnea, zahărul, uleiul, untul, şi alte mărfuri alimentare se vindeau „la liber” şi, culmea, din când în când, nu tot timpul, se mai şi găseau. În plus, o altă sursă importantă de aprovizionare o constituia micul trafic din zona de frontieră, graţie căruia pătrundeau în ţară cantităţi însemnate de mărfuri industriale şi alimentare.
  
Şi da, era şi Comtimul. Ce era Comtimul?
  
Comtimul era un complex agroindustrial a cărui principală activitate consta în creşterea şi îngrăşarea porcilor. În zilele sale de glorie, Comtimul dădea de lucru, în mod direct, la vreo 15-20.000 de oameni, avea un efectiv de câteva milioane de capete, din care sacrifica zilnic câteva mii. Şi, în aceste condiţii, oricât de mari ar fi fost restricţiile sistemului, tot mai ajungea câte ceva şi în măcelăriile şi magazinele comerţului socialist.

După revoluţie, lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Cea mai mare parte a producţiei Comtimului a fost orientată spre consumul intern. Şi astfel, timişorenii, şi nu numai ei, au putut afla că, în judeţul lor, exista, de multă vreme, acest combinat care avea o producţie impresionantă, şi care producea nenumărate sortimente de carne, mezeluri şi specialităţi, de o calitate deosebită. Apogeul a fost atins odată cu deschiderea unui imens magazin de prezentare, în zona centrală a Timişoarei. Era ceva nemaivăzut, iar oamenii, nu numai timişoreni, ci, mai ales, din „provincie”, veneau şi se aşezau frumos la cozi, care durau ore sau zile întregi, fie şi numai pentru a vedea „minunea” de la Timişoara. Reflexele de gândire ale perioadei anterioare şi-au spus cuvântul, şi, deşi magazinul era aprovizionat non-stop, totuşi, pentru ca marfa „să ajungă la toţi” au fost introduse anumite restricţii de cantitate şi/sau preţ. Restricţii lejere, dar, cum unii, mai ales cei din zone mai îndepărtate, se încăpăţânau să plece cu un porc întreg în portbagaj, stăteau de mai multe ori la coadă, sau, plăteau, pur şi simplu, pe unii care îşi făcuseră, pur şi simplu, un job din asta.
  
Directorul Comtimului a fost declarat un mic Dumnezeu local şi a fost numit prefect al judeţului. A fost primul prefect al judeţului Timiş, după revoluţie.
  
Încet-încet, lucrurile au început să se mai schimbe. Sau oamenii s-au obişnuit, sau varietatea s-a mai diminuat, sau calitatea, oricum, ceva s-a întâmplat, Comtimul a încetat să mai fie ce-a fost, a început să diminueze, să se stingă, şi, în cele din urmă, s-a închis complet. A dat faliment.
  
A dat faliment un complex agroindustrial care, în zilele de glorie, putea hrăni, dacă nu toată România, atunci, cu siguranţă, o mare parte a ei, şi nimeni nu a vărsat o lacrimă. Nu ştiu, o fi plâns cineva, n-o fi plâns, habar nu am. Între timp, apăruseră alte minuni la care timişorenii, şi nu numai ei, puteau căsca liniştiţi gura. De exemplu, Totalco. Ce a fost Totalco?
  
La începutul anilor ’90, nişte afacerişti – nu mă interesează cine şi cum – au achiziţionat, concesionat, închiriat – iarăşi nu mă interesează – nişte grajduri în comuna Giroc, din marginea Timişoarei, şi terenurile aferente. Pe aceste terenuri au construit o parcare gigantică, după standardele de atunci, iar grajdurile le-au transformat în magazine „cu de toate”. Totalco a fost, cred, primul mare complex comercial din România „de tip nou”. Da, am văzut Oborul, înainte de ’89, şi Oborul era mare, avea şi piaţă agricolă, dar era altceva, era comerţul ăla socialist, nu semăna deloc, dar deloc cu hypermarketurile de mai târziu, da, primul hypermarket, adevărat hypermarket din România a fost Totalco-ul de lângă Timişoara. Într-o epocă în care nu existau Metro, Carrefour, Real, primul hypermarket adevărat a fost Totalco.
  
În timp ce Comtimul se stingea încet-încet, în toată ţara se petreceau lucruri ciudate. Mii şi mii de hectare de teren arabil erau lăsate de izbelişte: România era o ţară în plină dezvoltare şi nu mai avea nevoie de aşa ceva. Minele erau închise: România se pregătea să intre în Europa şi era ruşinos să o facă cu o industrie minieră urâtă şi murdară. Mii şi mii de fabrici erau închise, şi milioane de oameni erau aruncaţi în şomaj sau pensionaţi: de ce să ne mai chinuim noi să producem nu-ştiu-ce, când putem cumpăra acel ceva, la juma’ de preţ, din magazin, de la chinezi? Dar ce contau toate astea? Economia duduia, şi românii trăiau din ce în ce mai bine. Credite cu buletinul, plasme, concedii în străinătate, un vis de prosperitate care creştea văzând cu ochii. Din ce?

Şi, deodată, totul s-a prăbuşit. Undeva, în lume, o firmă a dat faliment. Lehman Brothers se numea, şi era vorba despre o bancă. Sau o societate de investiţii. Sau o corporaţie de servicii financiare. Sau, ce-o fi fost. Oricum, Lehman Brothers nu a produs, niciodată, nimic, nici măcar o scobitoare sau un sac de talaş. Nimic, doar „servicii financiare”. Şi chestia asta avea să ne dea peste cap? Pe noi şi întreaga lume?

Nu, criza n-a venit, la noi, atunci când a falimentat Comtimul, nici când alţi producători importanţi au fost distruşi, eliminaţi, când industrii întregi au dispărut, pur şi simplu, ci când a dat faliment o bancă, o nu, o „corporaţie financiară” de aiurea ... da, dar ce corporaţie!
  
Prin 2008, semnele crizei erau mai mult decât evidente, dar politicienii noştri zâmbeau fericiţi, iar preşedintele promulga legea majorării salariilor profesorilor, cu 50%, acuzându-l pe Tăriceanu că e hoţ. Şi tot preşedintele ne asigura că, la noi nu va fi niciodată criză.
  
În mod normal, ar fi trebuit să aibă dreptate. Când ai un combinat care hrăneşte o întreagă ţară, când ai mii de întreprinderi industriale care produc, când lucrezi fiecare palmă de teren arabil, când eşti stăpânul propriilor capacităţi de producţie, când nu ai nicio datorie, atunci nu ai cum să intri în criză. Te doare-n cot de ce se întâmplă în America, în China, în Somalia, sau oriunde în lume. Ai ce-ţi trebuie în gospodăria ta, şi poţi da şi altora.
  
Numai că România nu mai avea nimic, în afară, poate de consum. Atunci, ce şi-a zis Băsescu: ia să omor şi consumul, şi a redus salariile. Rezultatul: ieşiţi pe stradă şi-l veţi constata singuri.
  
Când am rămas fără marafeţi, mi-am zis aşa: n-are a face, de foame n-o să mor. Ştiu eu o alimentară cu produse foarte bune şi preţuri foarte rezonabile. Şi e aici, în cartier, două blocuri mai încolo, mai economisesc şi benzina, e ok.
  
Când am căutat alimentara, n-am mai găsit-o. În spaţiul respectiv erau acum două bănci, o farmacie, şi un dealer de telefoane. Progresul, de! Cine mai are nevoie acum de mâncare? Pe când de servicii financiare ...
  
Una din bănci era închisă. Locatarii mi-au spus că a mers cât a mers, dar apoi s-a retras. Că nici băncile nu o mai duc aşa bine. Şi, cum, rămâne spaţiul gol? am întrebat. S-aude c-o să vină unii ... din ăştia ... nişte pompe funebre, mi-a răspuns un oarecare.
  
Mda. Pompe funebre. Spaţiul nu poate rămâne gol.
  
Revine criza. Din America, din Grecia, din Italia, de peste tot. Vin peste noi ca hunii, ca vandalii, ca polonezii, acum treizeci de ani. Vorbesc în limbi ciudate: Sarà che ormai abbiam trascorso troppo tempo insieme. Secondo tempo? Non ci sarà nessun „secondo tempo", è la fine. The end. Kонце фильма. Capisci?

Capisco pe dracu'.
  
Cotrocenii au anunţat că poa’ să mai vină înc-o criză, noi suntem stabilizaţi! Şi, culmea, iar au dreptate!
  
Aţi intrat vreodată într-un salon de spital, unde zac „stabilizaţii”? Ştiţi cum arată un stabilizat?
  
Ei bine, un „stabilizat” e aşa: e un om căruia i s-a luat tot, absolut tot, până şi dreptul de a muri! Un alt bolnav, un rănit oarecare, are dreptul de a urla, de a se da cu capul de pereţi, de a pierde sânge, de a înebuni, stabilizatul nu. El stă bine-mersi, în rezerva lui, cu faţa-i pământie, golită de idei, de amintiri, de orice, şi trăieşte, pardon, este trăit de alţii, de aparate. Nu, nu mai e stăpân pe el însuşi, stăpâni sunt alţii, alţii îl ţin in viaţă, atâta timp cât consideră că e necesar şi util, şi nu prea costisitor ... apoi, gata!

Da’ noi suntem stabilizaţi de mult! La noi s-au tăiat salarii, pensii, la noi a fost, este încă, grozăvie ... şi rezultatul? Un dans al pinguinului şi repede acasă ... pe când la alţii. Nu, nu mai vorbesc de Grecia, de Spania, de Italia ... şi alea sunt ţări în care se trăieşte bine ... bine. Da’ uitaţi-vă la englezi, la ce se petrece ACUM în Anglia ... şi, ce în Anglia nu se trăieşte bine?
  
Traian Băsescu anunţă că, şi dacă USL obţine majoritatea parlamentară absolută la alegerile din 2012, tot cine vrea muşchii lui va fi prim-ministru – adică Bok cel mic. Că-i dă voie Constituţia, articolul 103. Clovnul Antonescu sare imediat de cur în sus: caraghiosul, dacă face aşa ceva, îl suspendăm imediat. Una la mână: Antonescu nu e în stare să suspende pe nimeni, nici nădragii nu şi-i ţine suspendaţi. De ce nu l-a suspendat în 2009? A doua la mână: Băsescu e un idiot dacă îşi închipuie că 2012 va fi ca 2011. Un mare idiot. Pentru 2012 sunt posibile doar două lucruri: ori poporul român va fi murit, şi atunci poa’ să pună prim-ministru şi pe Ţociu şi Palade, că nu mai contează, ori poporul român nu va fi murit, iar el, Băsescu, va trebui să se ascundă bine, bine de tot, fiindcă altfel nu-l văd prea bine. S-ar putea să-l caute unii să-l belească, şi ăia să fie tari la constituţie, dar să nu cunoască niciun articol din ea. Şi a treia la mână: dacă Antonescu ia în calcul şi această posibilitate, dar îşi imaginează că băieţii ăia de-l vor căuta pe Băse la glanda operată la Viena, vor striga: „Antonescu, Antonescu”, „revoluţia bunului simţ” şi alte asemenea poezii, înseamnă că, ori are o imaginaţie foarte ... fulgurantă, ori are iq-ul mai mic decât numărul de la cămaşă.  
  
Oamenii vor să trăiască. Oamenii au dreptul să trăiască. Pentru ca să trăiască, oamenii au nevoie de păpică. Altfel nu se poate. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea Comtimului. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea miilor de fabrici, a serelor, de defrişarea pădurilor, de concesionarea sau vânzarea bogăţiilor ţării, de contractarea unor datorii înrobitoare. Omului nu-i poţi spune: nu, tu nu ai dreptul să trăieşti, fiindcă nu ai bani, şi nu ai bani fiindcă nu lucrezi, şi nu lucrezi fiindcă nu ai unde. Omul ştie că vrea să trăiască şi, oricât ar fi de puţin „valoros”, tot va da mai multe parale pe propria-i viaţă decât pe a ta.
 
Omului nu poţi să-i spui: ştii, e nasol cu păpica, fiindcă a căzut Lehman Brothers, sau fiindcă a scăzut ratingul SUA. O fi el tâmpit, dar nici chiar în halul în care să creadă tot, chiar tot ce vrei TU să-i vâri pe gât. El ştie că nu mai are păpică din cauză că TU ai distrus Comtimul, TU ai distrus fabricile, industria, agricultura, transporturile, inclusiv flota, TU ai vândut ţara, TU ai adus-o în sapă de lemn. Care TU? TU, clasă politică postdecembristă. TU, preşedinte: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. TU, prim-ministru, de la Petre Roman la Emil Boc.
  
Ceauşescu a avut păpică, dar a preferat s-o vândă, decât s-o dea poporului, şi a plătit cu viaţa pentru asta. A, da, revoluţia a fost anticomunistă, a avut un program, nu a fost o simple revoltă pentru păpică, da, ştiu. Ştiu tot. Ştiu că şi acum, la un sfert de veac, unii mai susţin aceleaşi aberaţii.

Ok, Ceauşescu a avut păpică, dar n-a dat-o. N-a dat-o că aşa a vrut el. Dar, a avut-o. Ăsta, mă refer la Băsescu, nu are. Nu are nimic, nici să vrea nu are ce să dea. Asta-i diferenţa.
  
Asemănarea este că n-a făcut Ceauşescu toate căcaturile din perioada comunistă. Da’ când au venit ăia cu tulumba, a plătit pentru toţi. Şi pentru canalul Dunăre-Marea Neagră (primul canal), şi pentru Sighet, şi pentru Piteşti, pentru Dej, Pauker, Luca, Apostol, Drăghici, şi pentru toţi, chiar şi pentru medalia cu diamante primită de regele Mihai de la Stalin (nu, nu pentru medalie, ci pentru trădarea care a determinat-o). Pentru toate au plătit bătrânii ăia care, oricum, nu prea înţelegeau ce li se întâmplă. Şi, poate, şi „prinţul moştenitor”, Nicu Ceauşescu, mort, zice-se de ciroză, la 6 ani după revoluţie.
  
Eu cred că Traian Băsescu nu îşi va termina mandatul în mod normal, în 2014. Nu, nu cred nici că va fi suspendat, dar nici că şi-l va termina în mod normal. Face cineva un pariu?
  
Sau, dacă nu, cine va plăti pentru toate oalele sparte de vreo douăzeci de ani încoace? Doar Băsescu, sau şi alţii? Sau, poate, nimeni, cum ne-am obişnuit deja? Ei, ce ziceţi?
  
Vine criza, bine-mi pare, la noi e stabilizare ...

luni, 8 august 2011

Argumentele minciunii: forţa brută. De ce nu cred şi nu sunt monarhist

Dintre toate argumentele cu care este sprijinită o minciună, acesta este cel mai răspândit şi primitiv. De fapt, argumentul forţei brute e un non-argument, o non-justificare. Nu e nici măcar: „ceea ce afirm este adevărat fiindcă este adevărat, punct” – ăsta e, deja, un raţionament, evident, vicios, dar, totuşi, un raţionament. Nici vorbă de: „eu spun întotdeauna adevărul, în orice împrejurare, prin urmare, şi acum”, nu, aşa ceva e foarte complicat, e vorba de o deducţie, de o particularizare, recte de un raţionament destul de complicat, şi nu, nu, argumentul forţei brute e super-super-simplu, e ... e, pur şi simplu. Argumentul forţei brute e, de fapt, o informare scurtă-scurtă, sau un ordin la fel de scurt. Atât de scurt încât „executarea” nici nu mai trebuie menţionată, e implicită. Şi da, nu există nici măcar un îndemn de genul: „încearcă numai să mă contrazici” sau altceva de genul ăsta.

Argumentul forţei brute e însuşi Dumnezeu. Dintre nenumăratele definiţii ale divinităţii, aceasta mi se pare cea mai nimerită: e argumentul forţei brute.

De ce se întâmplă cutare nenorocire? Aşa a lăsat Dumnezeu. De ce e atâta răutate în lume? De ce atâta suferinţă? De ce atâtea frustrări? Aşa a lăsat Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, nu mai e nimic de făcut.

Dar Dumnezeu e rău? Nu, Dumnezeu nu e rău, Dumnezeu e bun. De fapt, nu e bun, e chiar binele, binele absolut. Cine spune asta? O spune, oare, Dumnezeu? O, nu, nu, Dumnezeu e mult prea mare, şi mult prea bun, şi mult prea leneş ca să se ocupe cu aşa ceva. O fac, în locul său, teologii.

Ce sunt teologii? Sunt „cârja lui Dumnezeu”. Sunt cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu şi îl relevă prostimii. De ce-o fi având nevoie Dumnezeu de asta, habar nu am.

Dumnezeu este creatorul societăţii perfecte, acolo, în cer. O societate în care există, culmea, chiar şi opoziţie, dar numai în scop didactic şi numai pentru a putea fi demonizată permanent, că doar nu vă închipuiţi că o să ajungă vreodată Scaraoţchi în fruntea raiului!

Precum în cer, aşa şi pe pământ! Ăsta e scopul final al tuturor teologilor, de varii culori. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Dar scopul lui Dumnezeu? Habar nu am, eu cred că, şi dacă ar exista, Dumnezeu nu ar avea niciun scop, şi niciun sens. Vi se pare că are vreunul?

Să fim bine înţeleşi: „împărăţia lui Dumnezeu” nu e republică, şi cu atât mai puţin anarhie. E, în mod clar, monarhie, şi nu orice fel de monarhie, ci una absolută. Cine îndrăzneşte să sufle-n borşul lui Doamne-Doamne?

De aceea, orice teolog, fie el şi apolitic, e, de fapt, monarhist. De aceea, orice monarhist, fie el şi liber-cugetător, e, de fapt, un teolog.
 
Iată de ce monarhia, monarhiştii şi, mai cu seamă, monarhii îmi sunt nesuferiţi. Complet nesuferiţi.

Dar republica? Republicanii? Preşedinţii?

Republica este o monarhie care, o dată la câţiva ani, se poate transforma în anarhie. Nu mai există putere, poporul deţine puterea, iar instrumentul prin care acesta şi-o exercită se numeşte ştampilă de vot. Asta, bineînţeles, dacă alegerile sunt corecte, nu există fraude etc., etc., ceea ce nu se prea întâmplă. Oricum, în câteva ore, urnele se închid, se numără voturile, se anunţă rezultatele, şi totul reintră în „normal”.

Sistemul republican e interesant doar în zilele în care au loc alegeri, în rest e la fel de anost şi de împotriva firii ca şi cel monarhic. Iar unii preşedinţi pot fi mult mai jalnici decât majoritatea monarhilor. De exemplu,  al nostru.

Nu, nu sunt nici republican, nu am de ce. Dintre monarhie şi republică, aceasta din urmă e, însă, răul cel mai mic. Iar altceva nu suntem, pur şi simplu, capabili să experimentăm. Asta e,  ne mulţumim cu ce putem avea.

Ca să afli adevărul, trebuie să-l cauţi. Degeaba te plângi că nu l-ai găsit, dacă toată viaţa nu ai făcut altceva decât să te scufunzi în minciună.

Amice, ia seama! Trăieşti într-o lume plină de ipocrizie. Dacă nu realizezi acest lucru, înseamnă că nu ştii pe ce lume trăieşti, adică eşti un idiot. Dacă realizezi, dar te-ai „adaptat”, eşti o canalie. Ai o singură şansă, aceea de a căuta adevărul. Da, dar cum? Şi unde?

Dacă nu îi demontezi argumentele, minciuna va şti să ţi se prezinte ca adevăr. Deci, trebuie să-i demontezi argumentele. Pentru asta trebuie să le cunoşti, şi asta e greu. Nimeni nu le ştie pe toate, dar nici nu e nevoie. Începe cu ce e mai rău, cu ce e mai grav, cu argumentul forţei brute. Distruge-l, nu mai lăsa nimic din el! Caută adevărul, mai degrabă, în tine însuţi şi în natură, dar mai ales nu te încrede în teologi şi filosofi! Mai ales în cel ce-l invocă, la orice pas, pe Doamne-Doamne!