luni, 30 iulie 2012

Wtf ...

Crin Antonescu: Marele mesaj al poporului român este că nu mai are ce să înveţe în materie de alegeri democratice

Da, Antonescule, aşa este. Dacă tu nu mai eşti capabil, de multă vreme, să înveţi nimic, dacă evoluţia ta politică este o continuă dezamăgire, îţi închipui, desigur, că şi alţii sunt la fel. Mă rog, e problema ta, crezi ce vrei, dar ar trebui să recunoşti măcar că, „în materie de alegeri democratice” nu eşti nici la nivelul lui Bashar-al-Assad. Un singur lucru mai trebuie să-nveţi despre alegeri: să le câştigi.

Hai, pa !

Realizatorii emisiunii „Noaptea minţii” vă urează „Moarte bună!”

sâmbătă, 28 iulie 2012

Patibularii

Sigur, în mod oficial, mâine, România îşi va demite (sau nu) preşedintele, pe numitul Băsescu Traian. Dar, nu doar atât. Băsescu Traian este doar un nume, un om, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm adio de la el, e în firea lucrurilor. Dar, în ecuaţie nu e doar un nume, sau un om. E vorba de un întreg sistem de valori, de modul în care ne raportăm la noi înşine, de identitatea noastră, de modul nostru de gândire.

Traian Băsescu e om politic, nu filosof. Traian Băsescu e preşedinte, nu om de cultură. De aceea, poate, ar trebui să-i trecem cu vederea anumite rugozităţi ale limbajului: domnia-sa e, „la bază”, marinar, şi marinarii nu sunt chiar un exemplu de etichetă si bună-creştere. Obişnuiţi mai degrabă cu stihiile oceanelor, izolaţi, luni şi ani în şir, de ceea ce s-ar putea numi „civilizaţie”, ei pierd din elasticitatea specifică dansatorilor de salon. Sunt, mai degrabă, oameni dintr-o bucată, neobişnuiţi cu niciun fel de contorsiuni, şi care spun adevărul frust, fără să se preocupe prea mult că unele obraze maifine ar putea fi rănite. Acesta să fie, oare, preşedintele Traian Băsescu?

Nu, nu vreau să răspund acestei întrebări. Şi nu mai vreau să readuc în memorie niciuna din memorabilele ziceri ale suspendatului. Nu, pentru că menirea domniei-sale nu este să „zică frumos”.


Dânsul nu, dar propagandiştii domniei-sale, da. Că nu degeaba ne rupem de la gură pentru a plăti stipendiile culturnicilor băsişti. Cum ar fi, par exampl, HR Patapievici. În opinia căruia, România este:
o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării
locuită de
un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare (..) 23 de milioane de omuleţi patibulari.
De fapt :
românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu
comunică într-o limbă
în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…
Neamul acesta târăşte prin istorie :
puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos
Cultura sa este una
de tip second-hand
iar educaţia una cu care
nu poţi face nimic.
În ceea ce priveşte istoria:
în toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.
Acestea sunt, desigur, nişte opinii „autorizate”, sunt adevăratele opinii ale regimului Băsescu. Dar, sunt ele şi adevărate? Câţi români se recunosc în ele? Mulţi? Puţini?

Nu ştiu, nu pot să ştiu. Eu îmi doresc să fie cât mai puţini ... dar sunt conştient de contrariu. Ei, poate că n-om  fi toţi cei 23 de milioane – de fapt, de vrednici ce-am fost, nu mai suntem decât vreo 19 milioane – n-om fi chiar toţi aşa de patibulari ( = vrednici de a fi spânzuraţi). Dar, unii dintre noi chiar aşa sunt. Exact aşa cum i-a descris Patapievici.

Dar, oare sunt mai mulţi sau mai puţini de 50%? Trebuie doar să aştept până mâine seară.

Principalul motiv

... pentru care mâine voi merge la vot şi voi vota „DA” este următorul:

În 2008, din motive evident electorale, şi în ciuda tuturor avertismentelor premierului CP Tăriceanu, preşedintele Traian Băsescu a promulgat celebra lege prin care salariile profesorilor urmau să fie majorate cu 50%. Întrebat apoi dacă este posibil ca această lege să nu se aplice – toată lumea, sau, mă rog, aproape toată lumea, bănuia că această lege nu se va aplica – preşedintele a rânjit în stilul său caracteristic şi a explicat că acest lucru ar însemna că România nu mai e stat de drept.

În continuare, preşedintele Traian Băsescu nu a condiţionat, în niciun fel, numirea premierului Emil Boc de aplicarea acestei legi, şi nu i-a cerut nici ulterior să facă acest lucru. Consider că, în acest fel, guvernul lui Emil Boc nu şi-a adus la îndeplinire menirea sa esenţială – cine aplică legile dacă nu guvernul? – şi acelaşi lucru se poate spune şi despre preşedinte – cine veghează la aducerea la îndeplinire a legilor?

Prin urmare, preşedintele Băsescu a sabotat, cu bună ştiinţă, statul de drept în România, fiind vinovat, în acest fel, de încălcarea gravă a Constituţiei României.

Faptul că, în 2009, Traian Băsescu a fost reales – dacă a fost reales – în mod democratic, ca preşedinte al României, nu îl exonerează de răspundere în cazul de încălcare flagrantă a Constituţiei României, pe care l-am prezentat mai sus, însă cetăţenii care i-au acordat votul pot fi acuzaţi – evident, doar din punct de vedere moral – de favorizarea infractorului.

Acesta este cel mai important motiv pentru care mâine mă voi prezenta la referendum şi vot vota „DA”. Dar tu?

vineri, 27 iulie 2012

E simplu!

Vrei să fii minţit, înşelat, furat cu neruşinare?

Vrei să fii jignit şi umilit în propria ta casă?

Vrei să fii arătat cu degetul, că eşti prea gras şi prea leneş, în timp ce tu abia îţi mai duci zilele?

Vrei să ai copii proşti, needucaţi?

Vrei ca părinţii tăi să moară cu zile, prin spitale, sau chiar în stradă, în faţa unui fost spital, închis ca „nerentabil”?


Vrei să fii nedreptăţit mereu în justiţie? Vrei să umbli ani de zile să-ţi afli adevărul, şi tot să nu-l afli?

Vrei să fii prostit pe faţă?

Vrei să-ţi nenoroceşti viaţa, şi să o nenoroceşti şi pe cea a copiilor tăi?

Vrei să-ţi fie ruşine cu tine însuţi, că eşti leneş ... şi prost ... şi român?

Vrei să fii batjocorit de toţi care ar trebui să lucreze în favoarea ta?

Vrei să munceşti toată viaţa pentru a plăti hoţiile şi incompetenţa altora?

Vrei să fii slugă?

Dacă răspunsul la măcar una din întrebările de mai sus este „DA”, şi dacă vrei să ştii ce ai de făcut pentru ca dorinţa ta să devină realitate, am o veste foarte bună: dorinţa ta este deja realitate, şi nu ai de făcut nimic pentru asta! Mă auzi? NIMIC! Nici măcar să mergi la vot ... nici măcar atât! Vezi cât e de simplu?

Sau ... ?

marți, 24 iulie 2012

La revedere, nenea Băsescu!

Logica unei decizii lipsite de logică

În sfârşit, PDL a dezvăluit secretul lui Polichinelle: boicotează referendumul.

Nu ştiu, n-am înţeles, şi, probabil nu voi înţelege niciodată de ce alţii au crezut altfel. Poate că pentru că strategia boicotului este una sinucigaşă. Şi iată de ce: astăzi, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată sesizarea Partidului Democrat Liberal privind dispoziţiile din hotărârea Parlamentului care prevede că Legislativul va lua act de hotărârea CCR în situaţia în care va stabili că nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate din legea privind referendumul şi va decide asupra procedurii de urmat.

În alte cuvinte, în situaţia nevalidării referendumului, din lipsă de cvorum, Traian Băsescu NU se întoarce, în mod automat, la Cotroceni, ci NUMAI în condiţiile în care Legislativul, adică Parlamentul decide că aceasta este „procedura de urmat”. Parlament care, dacă nu uităm „de la mână pân’ la gură”, tocmai l-a suspendat pe numitul Traian Băsescu.

Oare mai-marii PDL cunosc acest insignifiant amănunt?

Sunt convins că, în cazul unora, răspunsul e „NU”. E plin Parlamentul de idioţi care votează după cum ridică şeful de grup deştu’ ... dar mai sunt şi alţii. Cei care ştiu. Sau, poate că ăia au migrat, deja, la alte partide, sau poate au fost aduşi la tăcere de ăilalţi, de idioţi ... nu, chiar n-aş crede asta. Oricât de antipatici mi-ar fi pedeliştii – şi îmi sunt teribil de antipatici – nu pot să cred că, în rândurile lor nu mai există niciun creier lucid.

Bun, şi-atunci, de ce se aruncă toţi cu capu’nainte ca oile? O fi şi-aici vreo strategie, ceva?

Dar, ce strategie? Fiindcă e clar, în cazul lipsei cvorumului, Băsescu ajunge din nou la mâna Parlamentului. Se va „defecta” acesta încă o dată, cum s-a defectat la moţiunea de cenzură împotriva guvernului MRU?

Bine, ar fi, în mod clar, cea mai mare tâmpenie petrecută sub cupola Parlamentului ... dar chiar imposibil n-ar fi. E clar, de asemenea, că o asemenea poveste ne-ar arunca definitiv, nu din Europa, ci din istorie, de-a dreptul, ar râde şi canibalii de noi, că nici la ei nu s-a petrecut aşa ceva, acolo, când e unu’ suspendat, îl halesc cu totul. Bun, nu vreau să mă gândesc la impactul economic, la cursul leului ... care leu? Da, sincer, parcă m-ar împinge un michiduţă să-mi doresc şi aşa ceva ... doar pentru a vedea mufa’ lui Şova.

Vor mai fi, fără îndoială, presiuni ale coanei (*)UE ... şi mai ce? O să bage ăia trupele peste noi? Nu se duc în Siria, unde, se pare, situaţia e chiar pe nasoale, ce să caute la noi? Şi-atunci?

Şi-atunci, nimic.

Şi, totuşi, de ce a luat PDL această decizie sinucigaşă?

În primul rând, pentru că i-a devenit foarte clar, extrem de clar, în afara oricărui dubiu, că, la referendumul din 29 iulie numărul celor care vor vota cu „NU” nu va fi mai mare decât al celor care vor vota cu „DA”, în alte cuvinte că Băsescu va pierde.

În al doilea rând, pentru că strategia boicotului oferă, totuşi, ceva. Nu, nu şansa întoarcerii rezultatului, aceasta nu mai există de mult, dar, totuşi, un mic respiro, câteva săptămâni, o lună, ceva.

De ce are nevoie PDL de acest respiro?

PDL nu are nevoie de acest respiro, PDL nici nu mai prea există, e doar o ceată de oameni dezorientaţi şi hăituiţi, mulţi dintre ei cu grave probleme penale. PDL nu mai intră în niciun calcul politic de viitor, cei care se mai simt în stare se orientează spre alte „construcţii politice”, gen „Noua Republică”, ICCD, şi-aşa mai departe. Nu PDL, nimeni nu mai mizează pe el. În politică, PDL e, deja, un „cal mort”.

Şi-atunci?

Atunci, miza e pe oameni. Pe pedelişti. Care, prin acest subterfugiu, pot primi -speră ei - o mică „gură de oxigen”. Un interval de timp, suficient, speră ei, pentru a-şi curăţa urmele. Pentru a-şi transfera fondurile, şi pentru a şi le securiza, pentru a-şi măslui bilanţurile contabile. Şi, de ce nu, pentru a o şterge cât se poate de româneşte.

Aceasta este logica deciziei PDL.

Apropo, mai ştie cineva ceva de doamna Udrea? Într-o vreme gestiona miliarde, nu-i aşa?

UPDATE: Sunt, se pare şi alţii care gândesc cam la fel: 
Traian Basescu poate cadea in propria groapa sapata de el, dupa ce impreuna cu PDL a decis marti boicotarea referendumului pentru demiterea presedintelui din 29 iulie 2012. Daca referendum-ul nu e valid ("cvorum" de jumatate plus unu din numarul de persoane de pe listele electorale), nu poate produce efecte juridice, si nu schimba nimic situatia actuala, adica se mentine suspendarea lui Traian Basescu! Asta pana se va hotari cu DA sau NU asupra demiterii, demitere care nu poate opera in lipsa unui referendum valid! Din cauza costurilor, un al doilea referendum s-ar organiza probabil odata cu alegerile parlamentare...
Şi ăia sunt jurişti, nu „chibiţi” ca mine. Parc-ar fi ... pe bune. Nu?

duminică, 22 iulie 2012

Ce faci când nu votezi

E cât evident decât că EI nu te iubesc. E cât se poate de evident decât că pe EI nu îi interesează câtuşi de puţin situaţia ta, dacă poţi sau nu să oferi vreun viitor copiilor tăi, dacă poţi sau nu uşura suferinţele bătrâneţii părinţilor sau bunicilor tăi. E cât se poate de evident că EI nu îţi dau, de fapt, nimic, dar, de luat, ţi-ar lua tot.

Dar cine sunt aceşti misterioşi „EI”?

Toţi cei care stau cu mâna în buzunarul tău. Toţi cei care trăiesc pe munca ta, şi pe banii tăi ...

Cum ar fi ...

Statul. Statul trăieşte exclusiv din taxe, impozite, accize, amenzi ... şi aşa mai departe. Bani pe care îi ia din buzunarul meu, al tău, al tuturor. Statul care nu produce nimic. Sau, dacă produce ... poate mai vorbim despre asta.

Justiţia. Din ce trăieşte justiţia? Produce ceva, sau trăieşte numai din onorarii, taxe, amenzi, şi aşa mai departe. Şi, fireşte, din „bugetul de stat”. Trăieşte bine, „imparţialitatea” are preţ mare peste tot.

Clerul. Ăsta ce produce? Apă sfinţită şi rugăciuni pentru ploaie? Sau trafic de influenţă şi îndobitocire? Mă rog, fiecare cu opţiunea lui.

Băncile. Aaa ... dar băncile sunt, în cea mai mare parte, private. Private, da. Şi ce înseamnă asta? Că-ţi dau bani, când ai nevoie? Ok, de unde au băncile bani? Au produs băncile ceva, au vândut acel ceva şi au făcut bani? Produse bancare ...? Să fim serioşi! Banii ăia, pe care tocmai i-ai primit tu, nu sunt ai băncii. Sunt banii mei, ai tăi, ai altora ... nici nu are importanţă. Ideea e că nu sunt, de fapt, ai băncii.

Firmele private. Ei, nu zău, cum să trăiască firmele private din munca mea? Foarte simplu, prin relaţiile pe care le au cu ceilalţi borfaşi. Când o firmă privată construieşte, pe baza unui contract cu statul, un parc sau o sală de sport – de altfel, complet inutile – şi primeşte, pentru aceasta, un milion de lei, dar lucrarea ar fi putut fi făcută şi cu o sută de mii, şi mult mai bine, diferenţa din ce buzunar e luată? Şi în ce buzunar se duce? De ce avem autostrăzi de cinci ori mai scumpe decât toţi vecinii noştri, şi nici aşa nu avem?

O, da, EI sunt prietenii tăi. EI îţi oferă servicii educaţionale, de sănătate, pensie ... shit. EI NU-ŢI OFERĂ NIMIC DE BUNĂ VOIE, ci numai obligaţi ... mai puţin academic, strânşi de ...

EI nu sunt un concept abstract, EI sunt, de fapt, o mulţime de oameni. Clasa politică, şi conexiunile ei. Clasa politică, adică putere plus opoziţie. Toţi sunt la fel, dar, fiindcă nu sunt, în mod direct şi extrem de vizibil, „la butoane”, cei din opoziţie par mai frecventabili. De fapt, nu „par”, chiar aşa şi sunt ... dar numai cât sunt în opoziţie. Excepţiile sunt, întotdeauna, individuale ... şi confirmă regula.

Încă o dată: justiţia, clerul, băncile, firmele private, chiar dacă par în afara oricărei afilieri (?!), sunt, de fapt, intim legate, prin mii de fire, de STAT. De clasa politică. Iar clasa politică nu va face, de bună voie, niciodată, nimic pentru tine. Numai constrânsă de împrejurări, sau din calcul politic, altfel, nu! NICIODATĂ!

Clasa politică nu ştie decât de frică! Clasa politică pretinde că e la dispoziţia ta, că acţionează numai şi numai în favoarea ta ... minte. Minte cu neruşinare, tu eşti la dispoziţia ei! Iar, dacă vrei să nu fii călcat în picioare cu totul, dacă vrei ca măcar o parte din ceea ce îţi iau EI să se reîntoarcă, trebuie să ştii că nu vei putea face niciodată asta prin consens şi bună-înţelegere, ci numai prin constrângere ... şi prin instrumente specifice. Cum ar fi VOTUL.

Nu-ţi fă niciun fel de iluzii, nu politicienii au inventat votul. Sau, poate ei l-au inventat, atunci când au văzut că nu e de joacă cu REVOLTA. Politicienii se tem foarte mult de revoltă, pentru că aceasta înseamnă întotdeauna durere, suferinţă şi moarte ... şi nu se ştie niciodată a cui. De aceea au inventat aşa-zisa „democraţie”, de asta au inventat sistemul electoral. Nu din dragoste de „popor”, ci din frică de revoltă. Şi, pentru că votul, de obicei, nu ucide.

Nu ucide? Poate, dar provoacă multă suferinţă ... normal. Pentru cei ce pierd, fireşte. De aceea, politicienilor le este, adesea, la fel de frică şi când vine vorba de vot. Mai ales atunci când ştiu ce pierd. De aceea, ar face, de multe ori, orice, pentru a nu pierde. Iar „orice” înseamnă „orice”.

Nici pentru cei care câştigă, votul nu e chiar o mană cerească. Pentru că ei ştiu că oricând se poate întoarce. Pentru că ei ştiu că, de îndată ce poporul se poate supăra şi pe ei, le poate arăta oricând „cartonaşul roşu”.

Cea mai mare fericire a clasei politice este atunci când poate să anestezieze poporul, să-l „adoarmă”, să-i diminueze spiritul civic. Iar rata de participare la vot e cel mai bun indiciu în acest sens.

Să fim bine înţeleşi: rata de participare e mai importantă decât însuşi rezultatul votului. O rată de participare cât mai ridicată, chiar dacă, în final, conduce la un rezultat apropiat de 50% la 50%, transmite un mesaj cât se poate de neliniştitor pentru întreaga clasă politică (indiferent de reacţiile acesteia). Practic, mesajul transmis e acesta: aveţi grijă ce faceţi, suntem cu ochii pe voi!

Şi, ştii cât de greu îi vine celui care trăieşte pe seama ta să ştie că eşti „cu ochii pe el”? Ai idee?

Pe de altă parte, o rată de participare mică transmite un mesaj extrem de liniştitor: faceţi ce vreţi, oricum nouă nu ne pasă! Perdant să fii, cum să nu-ţi placă un astfel de mesaj, ştiind bine că peste un an, doi, cinci, sau când va fi, când „îţi va veni rândul ”, fiindcă se mai „primeneşte” şi clasa asta politică – nu? -, mai sunt şi „traseişti” etc., când îţi va veni rândul, vei putea să te îmbuibi în linişte, nimeni nu te va deranja, şi nimic cu adevărat rău rău nu ţi se va putea întâmpla.

Guvernanţii tocmai au anunţat cam câţi bani se vor cheltui pentru organizarea referendumului din 29 iulie: aproape 100 de milioane ... să fie mai rotund. Ştiţi cumva din ce buzunar? Asta fără a mai socoti banii din campania electorală ... dar cine poate avea o evidenţă cât de cât?

Şi toate acestea pentru ce? Pentru a demonstra, eventual, că nu ne pasă?! Că nu ne interesează? Că pot face, de fapt orice, fără nicio teamă, fiindcă nu ne vom strânge niciodată într-un număr îndestulător pentru a-i pune în dificultate?

Da, evident, susţinătorii lui Băsescu au motivele lor să creadă că neprezentarea la vot poate fi benefică pentru ei. NU ESTE aşa, neprezentarea la vot nu e benefică decât pentru cei care trăiesc pe seama altora ... indiferent de culoarea lor politică (de altfel, să fim serioşi, au fost făcute aproape toate combinaţiile posibile, majoritatea covârşitoare a politicienilor au schimbat partidul cel puţin o dată ...). Până şi Băsescu a ajuns să-şi îndemne simpatizanţii – atâţia câţi mai sunt – să vină la vot!

În aceste condiţii, chiar dacă a nu vota e la fel de constituţional ca a vota, din punt de vedere moral, e, de fapt, o trădare a poporului, o închinare fără condiţii în faţa celor care îşi fundamentează existenţa pe seama muncii altora.

Când nu votezi, nu exişti ... dar nu e vorba doar de atât, e treaba da dacă vrei sau nu să exişti. Când nu votezi, de fapt, interzici şi altora dreptul de a fi ... iar asta nu mai e treaba ta! Votează!

vineri, 20 iulie 2012

Dacă ar putea, unii ţi-ar lua totul

Lumina soarelui, susurul apelor, pământul de sub tălpi, zâmbetul speranţei. Dac-ar putea, unii ţi-ar lua totul.

De ce ar face asta? Nu ştiu ... şi nu voi şti, probabil, niciodată. Ştiu, însă, că există oameni care nu pot fi, pur şi simplu, fericiţi, dacă nu fac pe alţii nefericiţi. Dar nici atunci nu sunt, de fapt, fericiţi ci, poate, doar uşor „energizaţi”. Pentru unii, răutatea e chiar sensul vieţii.

Sunt, însă, lucruri, pe care nimeni nu ţi le poate lua, niciodată: lumina soarelui, susurul apelor, pământul de sub tălpi, zâmbetul speranţei. Oamenii au, câteodată, nevoie de atât de puţin pentru a fi fericiţi! Unii ... Alţii nu pot fi fericiţi niciodată.

Cel care nu a făcut nimănui niciun bine nu a cunoscut fericirea.

Ţara coloneilor, regimul arlechinilor

Nu-ş dacă numele de Pugaciov vă (mai) spune ceva ... dar, din start, vă spun că nu e vorba de Alla Pugaciova, aia care cânta, acu’ vreo treizeci de ani şi mai bine: nuşno bâit smieşnâim dlia v’seh! Poate că atunci erau vremuri mult mai amuzante, într-adevăr ... nu ştiu.

Nu, acum vreau să scriu despre Emelian Pugaciov, conducătorul revoltei cazacilor, din anii 1773 – 1774. Ei, ce-a făcut, ce-a dres acest Pugaciov, profitând, în mai mult sau mai puţin corect, de nenumăratele slăbiciuni ale celor din jurul său, cert este că, la un moment dat, a ajuns să pună în pericol chiar existenţa imperiului ţarist. De fapt, acest Pugaciov, care avea în comun cu Romanovii cam cât are politica cu conştiinţa, a utilizat, la un moment dat, o mic şiretlic, dându-se drept răposatul ţar Petru al III-lea, cel care fusese, se pare, ajutat, să ajungă mai repede la tainica întâlnire cu Dumnezeu, chiar de către preacredincioasa şi preaînţeleapta sa soţie, viitoarea împărăteasă Ecaterina cea Mare. Cronicile vremurilor sunt puţin confuze şi este posibil ca unele detalii mai picante să fi fost adăugate după un anumit timp. S-a zvonit, de exemplu, că alteţa sa Marele Duce Petru nu ar fi reuşit să se achite corespunzător de îndatoririle conjugale, astfel că, în cele din urmă, Marea Ducesă a trebuit să-şi îndrepte atenţia către alţi bărbaţi, unul dintre aceştia, ofiţerul Grigori Orlov, cu care a avut şi un copil, fiind autorul loviturii de stat în cursul căreia Petru al III-lea a murit ca urmare a unei „crize de homoroizi”.

Dar, să revenim. Ţarul Petru a fusese asasinat în 1762, cu 11 ani înainte de răscoala condusă de Pugaciov, iar diferenţa de vârstă dintre cei doi era de 14 ani. În plus, răposatul ţar fusese deja „reîncarnat” de încă vreo șapte pișicheri, cel mai cunoscut fiind un anume Fedot Begmolov, astfel că pentru a fi, cât de cât credibil, Pugaciov ar fi trebuit să explice destul de multe lucruri oarecum neverosimile. Ei, n-are importanţă, este foarte uşor să convingi să convingi pe oricine, cu privire la orice, dacă acea persoană doreşte să fie convinsă. Dacă nu, nu.


Se înţelege că prima datorie a ţarului detronat era recâştigarea tronului, lucru care nu era chiar pe placul orgolioasei sale false soţii, Ecaterina, şi nici a amantului din acel moment, nimeni altul decât felmareşalul Potiomkin, ştiţi, ăla care ne-a lăsat moştenire celebrele sale oraşe şi cuvântul corespunzător: potemkiniadă.

(Pentru cine nu ştie, despre acest Potiomkin s-a tot povestit că ar fi construit, pe bani reali, oraşe şi sate false, pentru a-i impresiona pe împăratul german Iosif al II-lea, regele polonez Stanislas al II-lea, ambasadorul Franţei - contele de Ségur, pe prinţul Ligne al Belgiei, şi bineînţeles, pe însăşi împărăteasa, aflaţi, cu toţii, intr-o călătorie prin recent cuceritele provincii din sudul Ucrainei. Aceste oraşe şi sate ar fi fost, în realitate, construite din decoruri de teatru, iar „locuitorii” ar fi fost plătiţi cu ziua. Aceasta, cel puţin, a fost varianta biografului german al feldmareşalului Potiomkin, şi cum ştim că nemţii nu mit niciodată ... Cuvântul potemkiniadă indică, aşadar, o mare şi gogonată minciună, cu privire la o minunată realizare, pe bani publici. Dar, iată că iar m-am luat cu vorba.)

Cum a făcut, cum a dres Pugaciov ăsta, prin minciuni, înşelătorii, manipulare, dar a reuşit să cucerească o mulţime de localităţi şi să coaguleze o armată destul de consistentă – la un moment dat de aproape treizeci de mii de oameni – cu care a înfruntat, în mod repetat, armatele imperiale, provocându-le anumite înfrângeri ruşinoase. Că era puţintel cam analfabet ... ce mai contează? Mai puţin, şi ar fi dat cu toată curtea de pământ ... n-a fost să fie.

Cum el însuşi era noul şi adevăratul ţar (?!), nici oastea sa nu putea fi una de strânsură, compusă din tot felul de derbedei şi pierde-vară, ci noua şi adevărata armată imperială, organizată şi condusă după toate regulile artei militare! Numai că ... de unde? De unde, de neunde, cel puţin pentru un timp, planurile lui Pugaciov păreau să reuşească, iar armata sa începea să cuprindă, în rândurile sale, din ce în ce mai mulţi colonei, generali şi mareşali.

În vremurile acelea, un om simplu, pornit „de jos”, nu avea, practic, nicio şansă de a ajunge la un astfel de grad militar. Pentru aşa ceva îi trebuiau, cumulat: o solidă cultură generală, nenumărate bătălii „în picioare”, acte deosebite de bravură şi mulţi-mulţi ani de cătănie. Se făceau, nu-i vorbă, şi atunci, avansări „la apelul bocancilor”, dar acestea erau rezervate exclusiv aristocraţiei, nicidecum mujicilor. Asta până la Pugaciov, evident, fiindcă, pentru a-şi motiva şi fideliza oamenii, acesta a făcut nenumărate promovări „la excepţional”. Practic, după cucerirea fiecărui oraş, mulţi dintre oamenii săi, şi anume exact aceia care se distinseseră printr-o barbarie cu totul excepţională, sau printr-o remarcabilă rezistenţă în ceea ce priveşte consumul de alcool, printr-un rezultat deosebit la vreun concurs de viol, şi altele asemenea, erau de îndată promovaţi, astfel că, în curând, armata lui Pugaciov avea mai mulţi mareşali şi generali decât toate celelalte armate ale continentului, la un loc.

Ei, şi se povesteşte că, după o astfel de „bătălie victorioasă”, terminată prin cucerirea a încă unui oraş inamic, la sediul marelui stat major al armatei lui Pugaciov se pusese de-un chefuleţ micuţ, stropit cu butoaie de vodcă, după cum cereau cutumele vremii. Şi, cum de la clondir la harţag e doar un pas, şi cum generalii şi mareşalii marelui şi adevăratului împărat se cam aprinseseră, acesta s-a simţit nevoit să intervină extrem de ceremonios şi convenţional:
- Domnilor mareşali şi generali, vă rog să respectaţi protocolul curţii imperiale.
Săracii oameni, habar nu aveau cu ce mănâncă şi protocolul ăla. Dar, subjugaţi de personalitatea lui Pugaciov, au pus capăt disputei.

*

La mai bine de două sute de ani de la aceste întamplări, România e o ţară plină de colonei şi generali. Arunci o piatră, nimereşti un colonel. Dacă nu, un doctor în drept. Sau, şi una şi alta. Unde te duci, unde te întorci, dai de alţi colonei. Oameni care nu au pus în viaţa lor mâna pe o armă sunt colonei, cei care au văzut un film cu război sunt deja generali. Şi toate astea mulţumită „generalului izmenelor”, care nu a văzut, el însuşi, vreun teatru de bătălie altfel decât decât la televizor, dar se pricepe la alte lucruri. Traian Băsescu l-a numit „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”, apoi l-a „reevaluat”. După care l-a reevaluat şi Ponta, încă o dată.

Stau uneori şi mă-ntreb: nu m-or fi făcut ăştia şi pe mine colonel, aşa, la plezneală, c-aşa am înţeles că-i modelul acum. Sau, poate, m-or fi făcut şi doctor, şi nu mi-au spus nimic. Asta numai aşa, ca să mă poată „da în gât” mai târziu, că mi-am plagiat teza. Care teză, fraţilor, că nu ştiu de nicio teză? Tu nu, dar noi ştim, şi ştim şi după cine ai plagiat. Hmmm...

Pe bune, nu ştie nimeni ce grad militar am? Sau dacă mi-am dat sau nu doctoratul? Nu mă aude nimeni? Păcat.

P.S.: Pe Pugaciov ăla, l-a mâncat Suvorov fript. L-a prins şi l-a băgat într-o cuşcă, l-a dus la Moscova, apoi l-a descăpăţânat puţin, într-o zi geroasă a lunii ianuarie a anului 1775, spre imensa bucurie a norodului adunat la panaramă. De Pugaciovii ăştia de-acum şi de armata lui de falşi colonei oare cine ne mai scapă?

Îndemn la raţiune

Din 19 milioane de locuitori, câţi are România, 18,4 au drept de vot. Fiindcă au depăşit 18 ani. În orice ţară din lume, chiar şi în cele puternic îmbătrânite, în cele cu spor natural negativ, numărul copiilor şi tinerilor sub 18 ani nu scade sub 25%. Numai în România el e de 4-5%. Cum e posibil aşa ceva? În România nu mai există copii?

E adevărat, în România există din ce în ce mai puţini copii, dar, în niciun caz, 4 sau 5% din totalul populaţiei. Şi atunci, care e misterul?

Nu-i niciun mister. În România sunt vreo 19 milioane de locuitori, asta e adevărat, dar numărul cetăţenilor români e mult mai mare. Cât de mare? Nu ştiu. În 1989, România depăşise 23 de milioane de locuitori, acum nu ştiu, dar cred că nu pot fi mai puţini. Vreo 24 sau 25 de milioane. Numai că diferenţa dintre aceste două numere nu se mai regăseşte pe teritoriul României, ci în străinătate, la muncă. Iar dacă e vorba de muncă, mulţi părinţi şi-au luat copiii cu ei, dar şi mai mulţi i-au lăsat acasă. De copii care au plecat singuri, lăsându-şi părinţii acasă, nu am prea auzit. În concluzie, procentul adulţilor, al persoanelor cu drept de vot, din totalul românilor de peste hotare, trebuie să fie mai mare decât acelaşi procent, din rândul românilor rămaşi acasă. Dacă, per total, există 75% persoane cu drept de vot, iar, peste hotare, acest procent este, în mod justificat, mai mare, undeva pe la 90-95%, rezultă că, în ţară, acesta e pe la 70% ... ca să iasă media.

Bun, şi, până la urmă, care este procentul românilor rămaşi în ţară care au drept de vot?

Da’ de ce „rămaşi în ţară”? Ce, ăia plecaţi nu au drept de vot? Ei nu sunt români, la fel ca noi toţi?

Ba da, sunt, dar, la fel de adevărat este că nu putem conta prea mult pe ei ... cel puţin în ceea ce priveşte votul. Pentru mulţi dintre ei, votul e o adevărată aventură, cea mai apropiată secţie de votare putând fi la câteva sute de kilometri. Şi, nici interesul faţă de situaţia din ţară nu mai e acelaşi ... nu mai vorbesc de informare. Majoritatea covârşitoare a celor din diasporă nu votează, iar acest lucru este cât se poate de normal. Anormală este, însă, condiţionarea unui referendum de atingerea unui cvorum.

Referendumurile nu sunt acelaşi lucru cu alegerile obişnuite, la acestea din urmă fiind chemaţi să alegem între X, Y şi Z. Persoane, partide, nu contează, contează faptul că nu există o opoziţie logică între variante. De obicei, şi Y, şi Z mint. De obicei, şi X, şi Y, şi Z fură. De obicei, nici X, nici Y, nici Z nu sunt de ales. Dar, de mers la vot, mergem, fiindcă nu există cvorum, şi, fiindcă, oricum, unul din ei va ieşi. Şi, ca să nu iasă cel mai rău, mergem şi-l votăm pe celălalt (care, de obicei, se dovedeşte a fi mult mai rău decât ne amăgim ... dar asta e cu totul altă poveste). Ei, aici ar trebui să existe cvorum. Iar dacă nu se atinge cvorumul, alegerile să fie anulate, şi plătite de candidaţi din buzunarul lor. Dacă ar exista o astfel de lege, partidele nu şi-ar mai putea desemna candidaţii penibili pe care şi-i desemnează astăzi, şi pe care îi alegem, exact ca nebunul din reclamă, fiindcă „celălalt era mai rău”. Dar, nimeni – când spun „nimeni” mă refer, fireşte, la clasa politică – nu e interesată să promoveze o astfel de lege a alegerilor. În schimb, impune cvorum la referendum.

Spre deosebire de alegerile propriu-zise, la referendum nu există varianta „nici-nici”, nu poţi spune „nu-l vreau nici pe X, nici pe Y, nici pe Z, fiindcă toţi sunt mincinoşi, hoţi, demagogi etc.”. Nu, trebuie să ai o opinie, nu poţi să spui că nici pe Băsescu nu-l vrei la Cotroceni, dar nici demis nu-l vrei, e absurd, e ori una, ori alta, dar nu amândouă sau niciuna, fiindcă asta e contrar principiului terţului exclus, care este baza oricărei logici, a oricărui raţionament. A, poţi să nu fii interesat, sau să consideri că nu merită efortul ... e cu totul altceva. Practic, a nu vota, în cazul unui referendum, înseamnă, sau ar trebui să însemne transferarea dreptului de a decide celor care votează. E complet imoral să consideri că, prin nevotare, opţiunea ar trebui să fie transferată, automat, uneia din părţi. E imoral, dar nu ilegal, şi din acest motiv, existenţa cvorumului la referendum favorizează clar una din părţi.

Concret, în eventualitatea destul de probabilă în care, în 29 iulie, nu va fi atins cvorumul, dar votul va fi covârşitor împotriva reîntoarcerii lui Băsescu la Cotroceni, se va ajunge la o situaţie paradoxală şi complet antidemocratică, cea în care învingătorul va fi declarat cel care va obţine 10-20% din voturi si nu celălalt, care a obţinut 80-90%! Din punct de vedere moral, reîntoarcerea lui Băsescu la Cotroceni va fi lipsită de orice temei, iar lupta pentru înlăturarea sa va continua, cu accente din ce în ce mai  radicale.

Pentru omul obişnuit, pentru cel care nu şi-a pierdut întru totul uzul raţiunii, pentru cel pentru care mai are o fărâmă de bun simţ, perspectiva declarării drept câştigătoare a taberei zdrobite, de fapt, de votul popular, este pe cât de ilogică, pe atât de imorală. Cu totul altfel stau lucrurile pentru cei dedulciţi la banul public, nemuncit, pentru hoţi, incompetenţi sau ticăloşi, pentru toți cei pe care o orânduire firească a lucrurilor i-ar arunca la periferia societăţii, acolo unde singura condiţie este aceea de a răsufla. Dacă din punct de vedere moral, în mod evident, astfel de persoane nu au nicio problemă, termenul fiindu-le cu desăvârşire străin, din punct de vedere logic-raţional, lucrurile nu stau chiar aşa.


Da, sunt şi idioţi precum acest Hashu pe care nu mi-l pot imagina altfel decât între zăbrele, chinuit de propriile-i viziuni psihedelice şi de balele care i se scurg, direct din creier:
Şi acum hai să-ţi spun de ce ar trebui să-ţi ştergi zâmbetul de pe faţa ta de incult politic, uslinosule. Toate abuzurile anticonstituţionale pe care le-au făcut idolii tăi în ultimele zile au efecte majore în economie. Te bucuri acum, că au ajuns ai tăi la putere. Eşti pensionar militar. Ai ieşit la pensie la 52 de ani , cu 70 de milioane pensie, şi ai fost supărat ca Boc ţi-a lăsat doar 30 de milioane, în condiţiile în care tu nu ai dat vreodată un ban la fondul de pensii? Eşti un asistat social, care face afaceri cu valută, cu fier vechi, cu legume, cu ţigări de contrabandă? Porcii ăia de Boc şi Ungureanu te-au lăsat fără banii de ţigări şi de curve, de care nu ştia nevasta ta, pensionata pe caz de boala, deşi e sănătoasă tun. Eşti un „amărât” de pensionar cu handicap, eşti orb în acte, deşi tu poţi citi ziarul de la 10 metri? Ai dat o şpagă grasă, nu e corect ca au fost ticăloşii ăia de dreapta la putere şi ţi-au tăiat ‘jde milioanele care le luai ca pensie. Eşti un fost miliţian, ai omorât şi tu vreo 10-12 fraieri care demonstrau în stradă în decembrie 1989, ai ajuns general din plutonier, şi porcul de Boc te-a lăsat fără indemnizaţia de loviluţionar.
...
Şi îl urăşti pe Băsescu. Chiorul. A vândut flota. E dictator. E cuplat Udrea. Aşa ţi-au spus ţie Ciutacu, Badea, Gâdea, Stancu, Ursu. (Te-ai băga şi tu la Udrea, dar miroşi urât, pentru că nu-ţi place să te speli.) Toţi atârnătorii şi mincinoşii lui Voiculescu îţi spun asta, deci e adevărat. Nu te întrebi, nici un moment, dacă nu cumva ăia te tratează ca pe un idiot fără discernământ. Nu te întreba. Nu are rost. Asta eşti. Un dobitoc. Un avorton. Un experiment uman eşuat, o epavă pe care nisipul vieţii ar trebui să o înghită rapid, ca să facă loc unei vieţi noi. Un homuncul ţinut în viaţă artificial, cu costuri uriaşe, ca să votezi.
Hai să-ţi spun şi punctul meu de vedere. Eu muncesc, Mult, foarte mult, 12-14 ore pe zi. Statul acesta ticălos îmi ia aproape toţi banii ca să te întreţină pe tine şi pe cei ca tine. Eu nu am timp să demonstrez la Universitate, ac tine, 12 ore pe zi, pentru că trebuie să mă duc la muncă..Pe mine nu mă plăteşte Hrebenciuc. Nu şi-ar permite. Eu poate am doctorat obţinut pe bune, nu copiat, ca idolii tai. Sau măcar am terminat o facultate cu o lucrare de licenţă la care am muncit luni de yile, nu am copiat-o de pe internet. Eu muncesc din greu şi aştept să fiu bine plătit pentru asta. Ies în Piaţa Victoriei de la 7 seara, zi de zi, cu sloganuri deştepte, pe care tu nu le pricepi, şi sper că o să mă audă semenii mei din Europa. Ies pe banii mei, în timpul meu liber, pe care îl sacrific pentru binele general, Inclusiv al tău, retardatule. Pentru că eu gândesc ca un european. Tu eşti încă în evul mediu. Demonstrez 2-3 ore pentru valori reale, ca democraţie, libertate, drept la exprimare, justiţie. Chestiuni de care ţie nu îţi pasă. După care merg acasă. Să am grijă de familie. Şi ca să mă odihnesc, Pentru că mâine o iau de la capăt cu munca. Ca să te hrănesc şi pe tine, inutilule.
Dar, e clar că asemenea indivizi nu au nicio capacitate de a seduce, de a prosti, de a manipula. Ei nu fac altceva decât să umfle, încă şi mai mult, rânza, în cei care s-au predat deja, cu arme şi bagaje, sectei proştilor, a hoţilor şi a profitorilor regimului băsescian, dar nu pot face, nicidecum, un om nehotărât, să se alăture acestei tabere. Pentru că, printre altele, nu e deloc clar de ce un individ de ăsta, cu atâtea calităţi, stă şi hrăneşte inutilii pe care, de fapt, îi urăşte, în timp ce angajatorii occidentali plâng după el!

Şi atunci e nevoie si de ceilalţi, care să exprime în cuvinte aparent logice şi chiar politicoase, incredibilul sofism al câştigării referendumului prin neprezentare.
Este imoral să le ceri oamenilor să participe la o mascaradă, să fie părtaşi la legitimarea unui puci, a unei lovituri de stat, a unui atac împotriva statului de drept şi democraţiei. Referendumul este rezultatul voinţei lor, a puciştilor, a acelora care, aşa cum Comisia Europeană a spus-o deja oficial în raportul MCV, nu respectă separaţia puterilor în stat, încalcă Constituţia şi supremaţia legii. (sursa)
Auzi logică la termopanagiu! Sigur, referendumul, orice referendum e o încălcare gravă a Constituţiei, a statului de drept, a democraţiei. Normal şi firesc e să nu existe niciun fel de referendum ... cu excepţia cazurilor în care acestea servesc intereselor legitime ale Băsescului. Altfel, orice hotărâre, orice decizie trebuie luată de cei care se pricep cu adevărat la aşa ceva.
Participarea la referendum înseamnă, oricum aş vota, că susţin acţiunea lui Ponta şi Antonescu, că accept o procedură nedemocratică, că sunt de acord ca, de acum înainte, preşedintele României să fie demis de fiecare dată când majoritatea parlamentară are altă culoare politică. (..)Eu nu cred că acest scrutin este "corect". (sursa)
Aceeaşi logică strâmbă, consultarea poporului e o „procedură nedemocratică”, fiindcă – nu-i aşa? – esenţa democraţiei constă tocmai în îngrădirea dreptului poporului de a se pronunţa în chestiunile care îl privesc.
Parlamentul trebuie să convingă Poporul că gravitatea faptelor este atât de mare, că peste 9 milioane de români vor fi atât de indignaţi şi agitaţi că vor lăsa tot, masă, casă, televizor, concediu în Grecia, ieşind la vot să-şi exprime poziţia. Dacă nu ies, testul gravitaţii în ochii Poporului nu este trecut. Punct. Indiferent de cum arată distribuţia voturilor exprimate. Fără cvorum, rezultatul final este delegitimarea deciziei Parlamentului şi prin implicaţie, a Parlamentului, în ansamblu. (sursa)
Asta-i prea de tot! Desigur, dacă un om îşi dă, să zicem, foc, în piaţa publică, el are o nemulţumire ... asta nu contestă nimeni. Dar dacă nu îşi dă foc? Ei, dacă nu îşi dă foc, vine deontologu’ Aligică şi zice că omul respectiv nu are nicio nemulţumire ... că, dacă avea trebuia să-şi dea foc, nu? Ei, câţi şi-au dat foc astăzi, în piaţa publică? Unu, doi, zece, o sută, o mie, câţi? Ei, ăştia au o problemă, ăştia nu-l mai suportă pe Băsescu .... pe când ceilalţi ... ceilaţi crapă de bine şi de iubirea pe care i-o poartă marelui încrucişător! Oare nu e destul de clar că, pentru unii, a vota este, dacă nu o imposibilitate, oricum, un lucru destul de greu de realizat. Unii sunt ţintuiţi la pat, alţii îşi pot pierde serviciul dacă fac asta, alţii trebuie să meargă sute de kilometri, alţii nu realizează, pur şi simplu, de ce e nevoie de votul lor ... e normal ca pe toţi ăştia să-i consideri favorabili lui Băsescu?

Aţi observat că partizanii lui Băsescu nu-i scot niciodată în evidenţă calităţile? ... pentru că nu au cum. Ce ar putea spune? Că e un om cinstit – nu este. Că a asigurat condiţiile pentru creşterea economică şi pentru menţinerea veniturilor oamenilor – nu a făcut asta. Că s-a interesat de dezvoltarea sistemului educaţional şi a celui sanitar – nu a făcut-o. Că îşi respectă poporul – nu îl respectă. Că a reformat justiţia – care justiţie, aia care nu a fost capabilă să vadă nici măcar hoţia lui Anastase?

Aţi observat modul în care partizanii lui Băsescu îi acuză pe Ponta şi Antonescu? Ok, sunt de acord, Ponta şi Antonescu nu sunt doar răi, sunt întruchiparea răului, sunt răul absolut, sunt ... sunt ce vor băsiştii să fie, dar ce legătură are asta cu demiterea lui Băsescu? Cu siguranţă, dacă sunt atât de răi, li se va întâmpla şi lor, într-o zi, o chestie nasoală. Cu siguranţă, dacă „antonescianismul” se va dovedi la fel de toxic ca şi băsismul, românii nu vor avea nicio reticenţă în al demite şi pe acesta ... şi pe orice alt preşedinte ... care-i problema? Unii dintre noi am citit „Prostia omenească” ... şi-om vedea ce-om face când ne va cădea drobul de sare.

Aţi observat că partizanii lui Băsescu nu vor să legitimeze „lovitura de stat” a lui Ponta-Antonescu-Voiculescu, dar nu au nicio problemă să legitimeze încălcarea oricărei legi, a oricărui principiu, a oricărei logici, din partea lui Băsescu&comp. Aţi observat că, pentru ei, este mult mai important ca poporului să-i fie luată orice posibilitate de a-şi „deranja”, în vreun fel, preşedintele, chiar atunci, sau mai ales atunci când acesta din urmă îi taie leafa, pensia, îi închide şcoala, spitalul, îi ia, până la urmă, şi zilele? Nu, poporul nu trebuie să aibă dreptul constituţional de a face nimic. Nimic din ceea ce nu îi place preşedintelui. Asta e esenţa democraţiei, nu?

În 29 iulie, toţi românii trebuie să pună punct regimului Băsescu. Din 29 iulie, ar trebui să înceapă lupta cu rămăşiţele. Cu profitorii regimului Băsescu. Cu sugătorii la ţâţa banului public. Cu canaliile care au distrus învăţământul, sănătatea, justiţia. Cu toţi cei care au minţit, au furat, au înşelat, au distrus.

Asta ar trebui. Din păcate, indiferent de rezultatul referendumului, nu cred că putem spera la mai mult decât la nişte înlocuiri „post-pe-post”. Vor pleca, nişte nemernici, şi vor veni alţi nemernici, poate mai puţin experimentaţi, poate mai temători, dar care îşi vor intra destul de repede „în pâine” - asta dacă nu vor fi aceleaşi persoane, că nu-i greu să te speli şi eşti „ca nou”. Şi-atunci, va trebui să o luăm de la capăt, iarăşi şi iarăşi!

Bine-ar fi să fie altfel!

Acum, măcar pe ăsta să-l dăm jos!

vineri, 13 iulie 2012

Apocalipsa vine pe 30 iulie

Pentru că, în 29 iulie se va întâmpla ceea ce toată lumea ştie că se va întâmpla: va avea loc referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. Referendum al cărui rezultat e 100% dinainte cunoscut, chiar şi în cazul unei fraude masive.

După cum se ştie, în condiţiile acutizărilor tensiunilor sociale generate de politica falimentară a guvernului Boc, PDL a iniţiat, în 2010, o modificare a Legii referendumului, prin care preşedintele României nu putea fi demis decât în condiţiile în care cel puţin jumătate plus unu din persoanele înscrise în listele electorale permanente s-ar fi prezentat şi ar fi votat în favoarea acestei decizii. Condiţie, evident, greu, dacă nu imposibil de atins, în orice condiţii.

USL a încercat să modifice această lege, propunând o lege a referendumului fără cvorum, aşa cum este, de altfel, logic şi raţional, şi în acord cu reglementările europene. Dar, s-a izbit de decizia CCR, care impune un cvorum de 50% plus unu alegători prezenţi la vot, pentru a valida referendumul. Aparent, e o condiţie bună, fiindcă numai altfel, ar fi existat o oarecare umbră de ilegitimitate, având în vedere existenţa unei majorităţi care nu şi-a exprimat opţiunea. Acest punct de vedere este fals, deoarece a nu-ţi exprima opţiunea e tot o opţiune. În condiţiile impuse de CCR, e limpede că, pentru una din părţi, a sta acasă e mult mai bine decât a vota, ceea ce nu e în regulă. Şi, de asemenea, e limpede că, în aceste condiţii, inversarea opţiunilor de vot nu duce la inversarea rezultatului, ceea ce iarăşi nu e în regulă. Pe lângă asta, USL s-a angajat, în faţa „puterilor garante”, să respecte decizia CCR, ceea ce ar fi, desigur, în regulă, dacă decizia CCR ar fi avut o umbră de logică şi echidistanţă. Dar, nu are.

A, că există prevederi similare şi pentru demiterea primarilor ... sigur că da, avem. Iar rezultatul e că avem, sau am avut nu-ştiu-câţi primari încarceraţi – exemplul cel mai cunoscut este cel al lui Sorin Apostu – dar primari demişi în urma unui referendum local ... nu ştiu. Voi ştiţi?

E limpede, că pentru USL, satisfacerea condiţiei impuse de CCR echivalează, de fapt, cu satisfacerea îndeplinirii condiţiei din legea propusă de PDL, în condiţiile în care acesta din urmă nu are altceva de făcut decât să-şi ţină oameniii acasă. Şi, e la fel de clar că USL nu poate mobiliza 50%+1 votanţi în favoarea demiterii lui Traian Băsescu.

De ce spun asta? În primul rând, ar trebui să observăm că votul este un drept, şi nicidecum o datorie. Desigur, au existat iniţiative în favoarea legiferării obligativităţii votului, dar acestea au fost, din start, supuse eşecului. Nu doar pentru că votul obligatoriu e contrar principiilor drepturilor omului, pe care ţara noastră s-a angajat să le respecte, ci şi pentru că o astfel de lege nu e aplicabilă. Ce facem, de exemplu, cu rezidentul polinezian care nu a votat din n motive, printre care şi acela că, pentru a ajunge la cea mai apropiată secţie de votare ar fi trebuit să străbată, pe proprie cheltuială, sute sau mii de kilometri? Îi retragem cetăţenia română? Nu se poate. Îl amendăm sau îl băgăm la zdup? Nici asta nu se poate. Şi-atunci, ce-i facem? Nimic, nu-i putem face nimic. Iar o lege care nu prevede o sancţiune clară, şi aplicabilă, în cazul neîndeplinirii sale, nu e lege. E recomandare, e ce vreţi, dar nu e lege.

Într-o situaţie mai mult sau mai puţin asemănătoare cu aceea a ipoteticului rezident polinezian sunt, de fapt, milioane de români aflaţi în afara graniţelor ţării. Şi – vorbim de o realitate – mulţi, foarte mulţi dintre ei, păstrează cetăţenia română doar pentru că nu i-a obligat nimeni să renunţe la ea, şi pentru că „nu costă bani”, altfel, fiind rupţi de realitatea românească şi complet dezinteresaţi. Sau, pur şi simplu, insuficient informaţi şi nedoritori să contribuie la realizarea unei situaţii care să afecteze, într-un sens sau altul, milioane de semeni de-ai lor, dar nu pe ei!

Ei nu doresc să voteze şi nu vor vota, dar, de figurat pe listele electorale, figurează, asta este.

Prin urmare, raportată la numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente, o prezenţă mai mare de 70-75% este iluzorie. (În paranteză fie spus, zilele trecute un sondaj de opinie efectuat într-un mod total neprofesionist indica o intenţie de vot de cca. 80% ... aberant. În mod sigur, cei care au realizat acest sondaj nu au discutat şi cu morţii de pe listele electorale, şi cu cei aflaţi la mii de kilometri depărtare ...).

Ei, dar 70-75% e mai mult, e mult mai mult decât 50%+1! Să iasă aceşti 70-75% din oameni la vot, şi e ok.

Da, numai că acest procent reprezintă numărul maxim de alegători care ar putea fi mobilizaţi, în condiţii extreme. Cu biciul, cu zăhărelul, cu urna băgată sub pernă, cu ce vreţi. Fiindcă, altfel, mai mult de 60-65% din ei nu vor vota.

Ei, dar şi 60-65% e mai mult decât 50%+1! Să iasă la vot măcar aceştia şi e ok.

Da, numai că, din aceştia nu toţi ar vota pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu discut acum de ce nu toţi românii ar vota pentru demitere. Pentru că ... pentru că mai sunt şi Gică-Contra, ce vreţi? Sau pentru că ... pentru că asta este, ce mai tura-vura?

Cam care este raportul de forţe între cei care ar vota pentru demitere şi cei care ar vota împotrivă. Sondajele indică raporturi apropiate de 2:1 (sau 66-67% favorabili demiterii), dar să zicem că nu-i aşa, să zicem că avem un raport de 4:1 (sau 80% favorabili demiterii). Pe o un eşantion de 60-65% din electorat, asta înseamnă 48-52% voturi în favoarea demiterii. 52%? Încă e bine. E bine, da, dar nu uitaţi că acesta e un prag maximal, calculat pe ipoteza unui raport de 4:1 între cei care-l vor demis pe Băsescu, şi cei care nu-l vor. Pe un raport de 2:1, cum indică sondajele, obţinem 40-44% voturi în favoarea demiterii ... insuficient.

În alte cuvinte, pentru demiterea lui Traian Băsescu este nevoie ca un număr, probabil destul de consistent, de susţinători de-ai săi, să se prezinte la vot şi să voteze împotriva demiterii. Ştiu, e paradoxal, dar fără aceşti oameni care să voteze împotriva demiterii, Băsescu nu poate fi demis. Asta e urzeala Curţii Constituţionale, şi în fapt, nu e câtuşi de puţin mai favorabilă adversarilor lui Băsescu decât era legea PDL-ului. Măcar, în aia se stipula clar, era nevoie de atâtea voturi şi nu mai conta ce face cealaltă parte!

Preşedintele suspendat anunţă, însă, că nu vrea să câştige la „masa verde”, adică prin nevalidarea referendumului. E-te fleoşc, trebuie să fii cu adevărat tâmpit să crezi că vrea să piardă „pe bune”. Plus că nu are niciun control asupra alegătorilor săi. E, doar aşa, o chestie ca să se mire proştii şi să exclame, încă o dată, „ce preşedinte corect, şi ce curajos” ... shit. E ... ştiţi vorba aia: „tot ţiganu-şi laudă ciocanu’, şi ţiganca nicovala...” Ce riscă, de fapt, Băsescu, printr-o astfel de declaraţie? A, că o mie sau două mii de susţinători de-ai săi o vor lua de bună şi vor merge să-l voteze? Foarte bine, asta înseamnă că USL nu va mai avea 99% din voturi favorabile, va avea numai 90%. Sau 80%, sau ... nu contează. Atâta timp cât nu se va atinge cvorumul, nu contează ....

Ce se va întâmpla în continuare?

În primul rând, aşa cum e şi firesc (?!), CCR va invalida referendumul. Bun, sunt oameni care cred că acest lucru nu se va întâmpla ... e părerea lor, dar nu cred că e cu putinţă altfel.

Şi mai departe?

E limpede că Băsescu nu se va putea întoarce la Cotroceni aşa, pur şi simplu, aşa, ca şi când ar reveni din concediu. Nu cred că la intrare va fi întâmpinat de Antonescu, care, plin de mândrie, îi va arăta cum a udat florile şi cum a şters praful. Nu cred nimic din toate astea. Mai degrabă mă gândesc la ample manifestaţii de protest, în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării. Spontane, sau mai puţin spontane ... nu mai contează. Şi, cu cât prezenţa la vot va fi mai apropiată de 50%, şi cu cât rezultatul va fi mai zdrobitor în favoarea demiterii, cu atât creşte probabilitatea unor manifestaţii mai intense. Şi, pe bună dreptate, cum să concepi, că, dacă ai fi avut un milion de voturi în minus, iar adversarul două milioane în plus, ai fi câştigat, dar, aşa ai pierdut? Cum?

Şi, de asta cine va fi de vină? Curtea Constituţională ... Brrr ...

Ce-ar putea face Ponta & Antonescu? Habar n-am. Ar putea, cred, să ia act de invalidarea referendumului şi să dea o ordonanţă prin care să convoace un nou referendum, până atunci Traian Băsescu rămânând suspendat. Îmi e greu să mă gândesc ce efecte ar avea o astfel de iniţiativă.

Ar putea, cred, să convoace iarăşi Parlamentul, pentru a-l suspenda din nou pe Băsescu, în temeiul aceloraşi acuzaţii ...

Ar putea ... nu ştiu ce ar mai putea face.

Ştiu, însă, ce ar trebui să facă ... şi nu vor face. De exemplu, Ponta ar trebui să demisioneze imediat ... şi n-o va face. De ce ar trebui să facă acest lucru? Pentru a-i da posibilitatea lui Antonescu să numească un alt premier ... bineînţeles că tot PSD-ist, nu asta-i problema. Problema e credibilitatea lui Ponta ... chestiunea cu plagiatul ... şi nu numai.

Şi ce va mai fi? Ce ar mai putea fi? Ce ar mai putea urma?


Păi ... ce se întâmplă, de obicei, în asemenea cazuri. Instabilitate politică şi economică, mişcări de stradă, greve, prăbuşirea monedei naţionale, fel de fel de monitorizări şi avertismente externe ... banalităţi din astea. Război surd, pe toată linia, între băsişti şi anti-băsişti ... cu câştigător previzibil.

Zilele astea s-a tot vorbit de blitzkrieg. Pentru cei care nu ştiu exact despre ce e vorba, cuvântul se referă la o anumită tactică a armatei germane, în timpul celui de-al doilea război mondial, care i-a permis, iniţial, să obţină victorii extrem de rapide şi spectaculoase. Totul se baza pe viteză şi surpriză, şi astfel a reuşit Germania să îngenuncheze Franţa. Dar, ceea ce a fost valabil cu Franţa, nu s-a mai repetat în cazul Rusiei, iar marea greşeală a armatei germane a fost întreruperea legăturii cu liniile de aprovizionare. Asta a făcut, de fapt, şi USL, a organizat totul foarte-foarte rapid, ignorând câteva elemente, şi acum s-a trezit cu mortu-n braţe. Nu are cum să-l demită pe Băsescu, fiindcă nu a reuşit să modifice corespunzător legea referendumului.

A avut, sau are, USL, un plan B, pentru situaţia în care demiterea lui Băsescu eşuează? Nu ştiu ... rămâne de văzut. Eu nu cred. Din ceea ce văd, nu cred că USL are un plan B. Nu are nici cum să modifice legea electorală, se va merge pe sistemul din 2008, care e, în esenţă, proporţional, ceea ce înseamnă că nu va mai lua 80% din mandate, şi nici măcar 50% - fiindcă nici la votul politic de la locale nu a luat 50%, iar de crescut, nu are cum să crească, ci doar să piardă. Şi tot ce pierde va merge, desigur ... ei, unde va merge? La PDL? Nu ştiu, nu cred ... altundeva. Mai precis ...

Ei, puţintică răbdare ... vorba lu’ nenea Iancu.

Rău cu hoţii ... da’ parcă nici cu proştii n-o scoţi la capăt!

marți, 10 iulie 2012

Curtea Constituţională a decis: Traian Băsescu poate fi demis, dar numai de cei de cei care nu vor să-l demită!

De fapt, Curtea Constituţională a decis că referendumul nu poate fi validat decât cu 50%+1 voturi din numărul celor înscrişi pe liste. Care liste sunt cam de pe vremea lui moş Ion Roată, fiindcă acest 50%+1 înseamnă mai mult de 9,1 milioane – din motive de simplitate, eu voi vorbi, totuşi, de 9 milioane – în condiţiile în care, de toţi nu mai suntem decât vreo 19 milioane. Din care cel puţin 18,2 au drept de vot, deci numai vreo 800.000 sunt sub 18 ani!

Ei, să lăsăm asta. Să observăm, însă, că la 9 milioane de voturi, toate favorabile demiterii, Traian Băsescu se întoarce, bine-mersi, la Cotroceni. În schimb, la 4.500.0001 voturi pentru demitere şi 4.500.000 împotrivă, este demis.

Cum, realist vorbind, este aproape imposibil ca la referendumul din 29 iulie să se înregistreze cel puţin 9.000.001 voturi în favoarea demiterii lui Băsescu, rezultă că, dacă acesta va fi demis, acest lucru se va întâmpla numai datorită celor care vor fi votat împotriva demiterii!

Kafka era mic copil.

duminică, 8 iulie 2012

În legătură cu bacalaureatul de anul acesta ...

... am o singură întrebare: cât timp ne vom mai mira, ca proştii, la tot ceea ce e normal, firesc, şi pe deplin previzibil, dar vom accepta cu seninătate tot felul de ciudăţenii?

Acu’ chiar se aştepta cineva la rezultate mai bune? Pe bune? După tot ceea ce (mai) există în şcoala românească?

Şi chiar mai este nevoie de nu ştiu câte analize şi cercetări? Păi anul trecut n-a fost la fel? Atunci nu s-a analizat nimic, sau cum?

Eu cred că nu mai e nevoie de nicio analiză, ci doar de acţiune hotărâtă. Dar, pentru asta e nevoie de voinţă, iar noi stăm cam prost la aşa ceva.

Şi, uite-aşa, vom avea şi la anul un şoc. Asta dacă nu cumva va găsi onor ministerul niscaiva soluţii novatoare, cum ar fi: subiecte atât de simple cât să le poată face oricine; eliminarea camerelor de luat vederi, că oricum ne vede pe toţi Ăl-De-Sus, mai devreme sau mai târziu; meditaţii peste meditaţii, că oricum, dacă orele obişnuite nu se fac bine, sau nu se fac deloc, meditaţiile rezolvă problemele; amânarea bacalaureatului până după doctorat, că poate atunci nu mai trebuie; ceva mai multă „şcoală altfel”, dacă se poate prin cârciumi şi discoteci; şi altele asemenea. Nu, fără acţiune hotărâtă, fără muncă susţinută şi, mai ales, fără disciplină de fier nu se poate face nimic. Nu metodele „moderne”, activ-participative, vor salva învăţământul românesc, ci munca pe brânci. Calculatorul e bun, că ne scuteşte de efort, nu trebuie să ne mai batem capul cu tabla înmulţirii. Internetul e şi mai bun, că ne-nvaţă cum e cu plagiatul. Iar emoticoanele sunt grozave, că nu mai avem nevoie nici de cuvinte.

Pe cât pariu că la anul, pe vremea asta, ne vom mira iarăşi, din aceleaşi motive? E un pariu pe care aş dori să-l pierd.

Mamona vine pe www

Şi cine nu crede, să citească aici: Google a lansat o camapanie mondială în favoarea căsătoriilor între homosexuali.

Acu’ nu cred că asta e cine ştie ce, ăia pot să şi-o tragă, oricum, şi fără hârtie de la primărie, probleme de moştenire n-ae trebui să fie, că pidosnicii nu procreează, deci care-i faza? Faza e că mare parte din dreptcredinciosul nostru popor român credincios face, pur şi simplu, spume la gură când aude de homosexuali. De ce? Eu cred că din cauza sfintei mari ipocrizii care ne caracterizează. Că moare unu’ de foame, că nu-ştiu-care e nedreptăţit, că, vrem, nu vrem, trebuie să-i cam dăm dreptate lui Băsescu – şcolile scot tâmpiţi pe bandă rulantă -, că marea majoritate a românilor cred că pumnul şi palma sunt cele mai concludente şi rapide argumente, că nu prea ştim să ne spălăm ... toate astea sunt fleacuri şi nu au cum să intereseze pe cineva. Dar ce face X sau Y cu anatomia lui, asta da preocupare.

Aşa, deci. Atunci, dacă vă număraţi printre ăia pentru care curul altuia e grija de căpătâi, faceţi bine şi renunţaţi la Google, chiar acum. Şi la telefoanele cu Android, şi la tot, da? Treceţi la focuri pe dealuri, c-aşa se comunica în evul mediu.

Abia aştept reacţia habotnicilor, sper să fie una pe măsură.

vineri, 6 iulie 2012

Din acest moment, poporul are ultimul cuvânt

În Parlamentul Românei s-a consumat deja penultimul act al revocării preşedintelui Traian Băsescu. Pentru ca această revocare să devină efectivă, mai e necesar un singur lucru, şi anume votul popular.

Din acest moment, cuvântul îl are poporul. El e singurul în măsură să decidă dacă Traian Băsescu mai rămâne la Cotroceni sau merge în lada de gunoi a istoriei. Şi tot din acest moment, orice intervenţie externă pe această temă devine un act ostil la adresa României şi a poporului român. Media e liberă să spună orice, dar niciunui politician străin nu-i este permis să exprime vreo opinie sau alta fără a jigni poporul român.

Din punctul meu de vedere, nimic e dinainte ştiut. Vor fi oameni care vor vota într-un fel sau altul nu din convingere, ci din interes. Sau, pentru că vor fi fost manipulaţi. Sau, din cine ştie ce motive. Însă, orice declaraţie şi orice acţiune a unui politician străin, întreprinsă cu scopul de a influenţa votul poporului, nu poate fi considerată altfel decât ostilă şi ofensatoare la adresa României şi a poporului român. Tot aşa va putea fi considerat şi gestul acelor ziarişti care vor prezenta o opinie sau alta, bazându-se, mai ales, pe faptul că şi nu-ştiu-care politician sau ziarist străin „a zis şi el că ...”.

Voi ce imprimantă preferaţi?

Alegerea unei imprimante potrivite nu este cel mai uşor lucru. Multitudinea de modele şi existente pe piaţă, fiecare cu caracteristici distincte, face ca acest lucru să fie o misiune destul de dificilă. Evident, nu există o formulă universală, aplicabilă oricărui client, dar setul de criterii este mereu acelaşi, ceea ce diferă este ponderea relativă pe care o acordă clientul fiecăruia dintre aceste criterii. Nu pot, prin urmare, să recomand o anumită imprimantă, o anumită marcă, sau un anumit tip de imprimantă, dar pot prezenta cele mai importante criterii care trebuie avute în vedere la achiziţionarea imprimantei. În opinia mea, acestea sunt:

  • Costul: dacă nu cu foarte mult timp în urmă, imprimantele laser erau aproape inaccesibile, din cauza preţului, consumatorilor casnici, în prezent situaţia s-a schimbat foarte mult: se pot găsi diferite tipuri de imprimante alb-negru sau color foarte bune, cu preţuri începând de la 60, respectiv 100 de euro, după cum vorbim de imprimante monocrome sau color. Multifuncţionalele sunt ceva mai scumpe, dar nu foarte mult.
  • Ergonomia: caracteristicile imprimantei, conectivitatea sa (Wi-Fi, Ethernet etc.), dimensiunea, prezenţa, sau nu, a unui cititor de carduri, memoria standard, compatibilitatea driverelor etc. Sunt aspecte foarte importante, la care trebuie să fiţi foarte atenţi. Trebuie să ştiţi foarte bine la ce urmează să folosiţi imprimanta, pentru că fiecare dintre aceste opţiuni are preţul ei, şi e păcat să plătiţi pentru o opţiune pe care nu o veţi utiliza niciodată. De exemplu, dacă doriţi să exploataţi imprimanta exclusiv acasă, probabil că vă sunt cam indiferente opţiunile care privesc conectivitatea. Nu acelaşi lucru se întamplă în cazul în care sunteţi o firmă.
  • Viteza de imprimare şi capacitatea de reacţie, precum şi modul de copiere (alb-negru sau color): ca regulă generală, imprimantele laser sunt cam de 2-3 ori mai rapide decât cele cu jet de cerneală, la o viteză de reacţie sau/şi iniţializare comparabilă. În ceea ce priveşte modul de copiere, imprimantele inkjet sunt, aproape întotdeauna, color. Probabil, în următorii ani, vor cam dispărea şi imprimantele laser monocrome.
  • Calitatea imaginii, în mod text şi în mod fotografie: nu există deosebiri semnificative de calitate între cele imprimantele inkjet şi cele laser, în ceea ce priveşte documentele care conţin aproape integral texte. Există, evident, deosebiri între diferitele tipuri de imprimante, şi se pot seta manual anumite caracteristici de calitate, cum ar fi gradul de negru etc. Nici în mod grafic, diferenţele de calitate nu sunt foarte vizibile, de aceea se efectuează anumite teste specifice când se analizează fidelitatea culorilor etc. În acest mod, performanţele imprimantelor inkjet sunt superioare, dar, atenţie, vorbim de cele mai înalte performanţe, şi nu de cele obişnuite, comune. De asemenea, doar imprimantele inkjet pot tipări pe suporturi mai deosebite (de exemplu, pe suporturi textile) şi, de asemenea, asigură o persistenţă mai mare. Dar, în acest caz vorbim, de fapt, de imprimante inkjet speciale, mult mai costisitoare decât modelele obişnuite cu care suntem obişnuiţi în hypermarketuri. Astfel de imprimante se adresează unei categorii limitate de persoane: fotografi, artişti plastici etc.
  • Consumul de energie şi zgomotul: consumul de energie în modul de lucru şi în modul de aşteptare, precum  și zgomotul produs sunt, de asemenea, caracteristici importante care ar trebui luate în seamă. Dincolo de 50 dB, imprimanta este considerată zgomotoasa. In prezent, imprimantele sunt din ce în ce mai silențioase.
  • Costul de imprimare a unei pagini: Acesta este, de cele mai multe ori, cel mai important criteriu. Pe baza acestui criteriu, diferenţele dintre cele două tipuri de imprimante sunt semnificative. În general, toate imprimantele se vând cu cartuşe de rezervă. Echipată cu aceste cartuşe, o imprimantă inkjet poate printa, în medie, între 50 şi 500 de pagini, după care cartuşele trebuie înlocuite sau reumplute. Pentru imprimantele laser, numărul de pagini care pot fi printate pe baza cartuşelor originale incorporate se situează între 1000 şi 4000. În general, calculând exclusiv pe baza cartuşelor originale, ignorând orice alţi factori, cum ar fi costul hârtiei, curentul etc., imprimantele laser sunt cam de trei ori mai economice decât cele inkjet, costul imprimării unei pagini full-color, format A4 fiind de circa 9 eurocenţi, în cazul unei imprimante inkjet, respectiv, de 3 eurocenţi, în cazul unei imprimante laser .

Analizând aceste preţuri, constatăm că ele nu sunt foarte prietenoase, în niciuna din situaţii. Pentru reducerea lor există două posibilităţi: fie reumplerea cartuşelor, fie înlocuirea lor cu tonere compatibile. Cea de-a doua variantă este, desigur, superioară dacă firmele care comercializează astfel de tonere compatibile oferă garanţii de calitate similare celor de care se bucură cartuşele originale. În cazul cartuşelor reumplute, nimeni nu oferă nicio garanţie de calitate – de fapt, prin construcţie, cartuşele nu sunt destinate reumplerii.

Modul în care sunt produse şi testate cartuşele compatibile este, desigur, foarte important. Cel mai bun sfat este acela de a achiziţiona cartuşe compatibile doar de la firme care oferă garanţii de calitate, informaţii cu privire la modul de producere a cartuşelor respective, şi compatibilitate perfectă cu tipul dumneavoastră de imprimantă.

Indiferent de tipul de imprimantă de care dispuneţi, procurarea tonerului compatibil potrivit este la fel de simplă. Orice tip de toner toner compatibil HP, sau toner Canon, sau toner Samsung– acestea sunt primele trei cele mai populare mărci de imprimante laser – poate fi acum achiziţionat foarte uşor, chiar din fotoliul de acasă, la un preţ foarte bun, şi la o calitate similară produsului original, iar produsul este livrat cu celeritate, în orice colţ al ţării. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cele mai multe tipuri de alte tonere laser folosite în mod curent. Astfel încât nu pot să decât să vă urez „imprimare plăcută”.

marți, 3 iulie 2012

Dezastru la examenul de plagiatură

Examenul de plagiatură, a cărui promovare reprezintă consacrarea în profesie, a fost şi anul acesta, un dezastru pentru mii şi mii de candidaţi. Dacă notele de 9 şi 10 au fost o rara avis, în schimb a plouat cu note de 2 şi 3. În Mureş, Tulcea, Bihor şi Botoşani, de exemplu, nu a existat nici măcar un candidat care să obţină nota 10, în timp ce în Mehedinţi, Vaslui şi Alba, procentul candidaţilor care nu au reuşit să obţină nici măcar nota 5 trece de jumătate. În Călăraşi a existat chiar şi un candidat care a obţinut nota 1,00 (unu, virgulă zero-zero), în condiţiile în care cincizeci de sutimi au fost acordate pentru scrierea corectă a datelor din buletin. Nici asta nu a fost în stare, să-şi scrie corect numele şi prenumele! Să mai spunem, oare, că peste 10% din totalul candidaţilor nici măcar nu s-au prezentat la examen!


În aceste condiţii, miile de posturi existente în sistem vor fi ocupate şi anul acesta de necalificaţi cu note sub 5. Culmea este că, în cele mai multe cazuri aceşti necalificaţi au terminat, totuşi, o facultate, un master, iar unii dintre ei, chiar şi un doctorat! Un caz aparte s-a înregistrat la Braşov, unde un candidat cu trei mastere şi un doctorat obţinut la o prestigioasă universitate străină, a clacat, pur si simplu, la proba practică, nereuşind să descarce nimic, în cele trei ore alocate probei respective. Şi, ca şi când asta nu ar fi fost destul, iată ce a declarat după examen:
Nicăieri în lume nu sunt premise astfel de practici.
Există, însă, şi motive de optimism. Începând cu anul viitor, însă, examenul de plagiatură va deveni mult mai complicat şi va fi precedat de o perioadă obligatorie de mentorat. Cei care, în această perioadă de trei ani nu vor fi reuşit să plagieze minimum trei lucrări metodico-ştiinţifice şi un referat de necesitate, nu vor mai fi admişi în examen.