luni, 31 ianuarie 2011

Planetă nebună

Cine cultivă cartofi în Rusia? Cum cine? PepsiCo.

Jandarmeria se echipează pentru reprimarea revoltelor

Avem protocol de comunicare cu extratereştrii

Are We Rational Animals?

Nu. Iată un Top 5 animale mai inteligente ca oamenii.

Cum „lucrează” PDL?

În cel mai abject mod cu putinţă.

Iată un exemplu. La prima vedere, o batjocură inofensivă. Dar, asta doar la o primă vedere. Fiindcă substratul e mult mai profund.

Oamenii sunt nemulţumiţi. Sunt nemulţumiţi fiindcă trăiesc din ce în ce mai prost. Fiindcă salariile şi pensile s-au redus, iar preţurile au crescut.

Oricât de tâmpit, de îndoctrinat ar fi cineva, nu poţi să-i spui că trăieşte bine, că trăieşte mai bine, fără şe rişti să ţi-o iei. Fiindcă, oricât de tâmpit ar fi cineva, tot nu poate cred că 75% e mai mult decât 100%. Aşa că PDL a cam uitat-o pe aia cu „să trăiţi bine!”.

Dar, ce importanţă are? Oamenii sunt frustraţi şi furioşi? Foarte bine, şi aceste sentimente pot fi folositoare, cu condiţia să fie îndreptate împoriva celuilalt. Care celălalt? Opoziţia, fireşte.

Cum, nu ştiţi cine a furat banii profesorilor? Crin şi Ponta, fireşte. Tot ei au furat şi banii pensionarilor, şi pe cei ai mamelor. Crin şi Ponta s-au împrumutat cu zeci de miliarde de la FMI şi i-au tocat pe laxative. Crin şi Ponta sunt nemernicii care ne-au făcut viaţa aşa cum este. Nu Boc, nu Băsescu, ci Crin şi Ponta, doar ei sunt „hoţ şi hoţie”.

Evident că nimic nu este aici real, evident că aici e vorba doar de o mare mistificare, dar ce mai contează. Specialiştii în comunicare ştiu prea bine că o imagine bună face cât o mie de cuvinte. Ca să receptezi un mesaj transmis prin intermediul cuvintelor trebuie să ştii să citeşti. Şi să ai răbdare să citeşti. Şi să înţelegi.

În cazul unei imagini, nu e aşa. Nu am cu ce îmi plăti întreţinerea, nu am ce le da copiilor de mâncare?În mod sigur, de vină sunt „hoţul şi hoţia”.

Dar, există vreo dovadă, vreun material incriminatoriu? Nu, si nici nu are cum să existe, fiindcă toată lumea ştie că, de fapt, nu Crin şi Ponta au furat salariile, pensiile, indemnizaţiile, fiindcă nu aveau cum s-o facă. Nu ei au avut puterea, nu ei au avut bugetul.

Ideea asta, de a dirija ura porvocată de frustrările generate chiar de tine, către altcineva, către opozant, către un duşman real sau imaginar, nu e nici nouă şi nici originală şi a fost folosită intensiv de către toate dictaturile, în special de comunişti şi fascişti.

Astfel, când treburile au mers prost în Germania lui Hitler, de vină au fost, întotdeauna, alţii: evreii, ţiganii, masoni etc. Cei din rândul cărora Hitler a omorât milioane.

Cand treburile au mers prost în Rusia lui Stalin, de vină au fost culacii şi duşmanii de clasă, din rândul cărora Stalin a făcut milioane de victime.

Astăzi, cel care îşi spune baricada foloseşte exact aceleaşi tehnici criminale de manipulare. Nu, nu e vorba de un copil debil, este un manipulator rafinat care ştie precis ce face şi îşi calculează orice mişcare. Scopul său este acela de a devia ura firească a oamenilor spre alţi subiecţi decât aceia care se fac vinovaţi de generarea acestei uri. Este un nemernic la fel de mare ca şi cei pe care îi slujeşte.

Dar, cum sunt cei care îi vizitează blogul şi îi apreciază (?!) „producţiile”?

Istoria zilei (29)

Născut în 31 ianuarie 1797, lângă Viena, si decedat în 19 noiembrie 1828, la Viena, Franz Peter Schubert a fost unul dintre cei mai mari compozitori din perioada romantică.

Deși a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a creat impresionant de mult: sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese corale și lucrări pentru teatru muzical. Totodată, el este și creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt astfel de piese, toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist.

A fost profesorul personal al familiei Esterházy.



Violonistul

Violonistul despre care voi vorbi astăzi era o mare-mare vedetă. Ajunsese atât de celebru încât evocarea posibilităţii prezenţei domniei-sale la nu-ştiu-ce concert declanşa o adevărată isterie în rândul melomanilor. Agenţiile specializate reuşeau, astfel, să-şi vândă foarte rapid biletele, iar apoi apăreau fel de samsari care le revindeau la suprapreţ celor care avuseseră ghinionul de a nu mai fi apucat să şi le procure altfel.

Marele Violinist era deopotrivă iubit şi urât cu o pasiune nebună. Era iubit de presă şi de televiziuni, fiindcă, de exemplu, publicarea, pe prima pagină, a unei fotografii neretuşate, însoţită de trei rânduri anoste, transforma instantaneu orice foaie de ceapă într-o publicaţie cu mare impact naţional, dacă nu internaţional, şi, evident, îi înzecea tirajul. Era temut şi urât de toţi dictatorii care erau conştienţi de uriaşa sa forţă de sugestie, şi, de asemenea, de şefii serviciilor speciale, care aveau datoria de a veghea ca niciunul dintre concertele sale să nu ia o turnură ostilă regimului.

Vremurile când doar interpreţii de pop sau rock erau capabili să adune asemenea puhoaie umane apuseseră de mult. Oamenii nu mai aveau gusturi atât de „primitive” ca în urmă cu câteva decenii, acum ideea generală, propagată frenetic de media „serioasă” era că singura muzică „adevărată” era cea interpretată de Marele Violonist, iar restul erau doar nişte compilaţii stângace. Şi cum oamenii se străduiau să arate cât mai „culţi” şi „serioşi”, se înţelege ce nebunie stârnea fiecare dintre concerte sale. Fiindcă, din punct de vedere intelectual, nimic nu mai conta dacât să fi avut ocazia să îl asculţi live, neapărat live, pe Marele Violonist. Nu, nimic nu mai conta, faptul că ai citit mii de cărţi şi ai scris şi tu însuţi câteva zeci, faptul că ştii nu-ştiu-câte limbi străine, faptul că tu însuţi cânţi şi compui, poate chiar piesele interpretate de Marele Violonist, nu mai conta absolut deloc, tot ceea ce conta era dacă ai avut sau nu ocazia să participi la concertele Marelui Violonist. Dacă nu, erai, fireşte, zero din din punct de vedere intelectual şi artistic.

În legătură cu ultima posibilitate, tocmai pentru a evita orice ambiguitate, Marele Violonist îşi alegea, pentru interpretare, bucăţi cât se poate de „clasice”, evitând cu obstinaţie orice prelucrări moderne şi orice creaţii mai recente de două veacuri.

Aflându-se, într-o zi, într-un mare oraş, după un mare concert, Marele Violonist făcu în aşa fel încât dispăru. Adică, îşi urcă tot calabalâcul într-un avion, se lăsă fotografiat, pe scara avionului, de miile de admiratori şi paparazzi prezenţi la aeroport, le spuse „vă iubesc pe toţi”, dar, cu o dibăcie ieşită din comun, făcu în aşa fel încât reuşi să rămână la sol fără ca nimeni să nu bage de seamă. Apoi, se duse pe furiş la un hotel de mâna a doua unde îşi petrecu noaptea, fără ca nimeni să-l fi filmat sau fotografiat. De altfel, toată lumea era mult prea preocupată de impresia extraordinară lăsată de Marele Violonist la concert, pentru ca să mai poată băga de seamă orice altceva, chiar şi faptul că un individ extrem de asemănător cu Marele Violonist şi, culmea, purtând acelaşi nume, s-a cazat la un hotel oarecare din oraş.

A doua zi de dimineaţă, Marele Violonist îşi luă celebrul său Stradivarius de nu-ştiu-câte milioane de euro şi se duse în cea mai aglomerată staţie de metrou, unde începu să facă ceea ce ştia cel mai bine, şi ceea ce făcea cu cea mai mare plăcere: să cânte la vioară.

După cum avea să povestească ulterior, avea să fie o experienţă extrem de interesantă:
În staţia de metrou nu am cântat eu, ci altcineva. O mână nevăzută mi-a purtat arcuşul. Niciodată până atunci, şi niciodată de atunci încoace nu am mai atins o asemenea măiestrie a artei interpretative. Ceva s-a întâmplat atunci, am cântat cu o forţă, cu o energie, cu o determinare, şi, mai ales, cu un asemenea talent ... Nu, niciodată nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Dumnezeu dacă ar fi cântat, nu ar fi făcut-o mai bine.
Seara, Marele Violonist îşi luă instrumentul şi, la fel de discret precum venise, plecă. Plecă la aeroport şi de acolo, mai departe, unde trebuia să ajungă.

În ziua când s-a întamplat acest lucru, agitaţia din staţia de metrou nu a fost cu nimic mai mare sau mai mică decât în zilele obişnuite. Oameni mulţi, dar grăbiţi, fiecare mergând, aparent, să rezolve o problemă, sau mai multe şi aproape fiecare purtând în spate un rucsac plin de griji şi întrebări, oamnei simpli, sau mai puţin simpli, unii discutând cu voce tare, ca să audă şi vecinii, de fantasticul concert la care avuseseră ocazia să meargă în seara precedentă şi de impresiile fabuloase pe care acesta le generoase. Fiindcă, trebuie să ştiţi, nu toţi ajunseseră să fie prezenţi la concert, deşi, cu siguranţă, cu toţii ar fi vrut. Unii că n-au mai prins bilet, alţii că nu şi l-au permis, iar alţii, pur şi simplu, pentru că nu avuseseră timp, cineva mai trebuie să şi muncească, ce-ar fi dacă toţi am merge la concerte, dar nimeni nu ar mai lucra?

Unii, destul de puţini, au reuşit să îl vadă şi să îl audă pe violonistul cerşetor care avea nesimţirea de a interpreta, altfel catastrofal, piese extrem de cunoscute din repertoriul Marelui Violonist. Ceilalţi au fost, pur şi simplu, surzi, sunetele magice ale viorii au trecut prin ei fără să-i atingă, la fel ca scrâşnetul vagoanelor de metrou sau vocea digitală a crainicului din staţie. Cu toţii ar fi putut depune mărturie că, în acea zi, în acea staţie de metrou, nu a cântat niciun violonist.

Şi mai puţini, încă, şi-au deschis punga pentru a strecura câţiva creiţari în şapca întinsă pe jos, lângă piciorul din dreapta al cerşetorului, astfel că, la încheierea zilei, după cel mai reuşit concert din cariera sa, omul nostru strânsese suficient cât să-şi cumpere o pâine, poate chiar două, dar de cel puţin zece ori mai puţin decât preţul celui mai ieftin bilet la oricare dintre concertele sale. El, care ar fi putut aduna cu uşurinţă mii, zeci de mii, sau chiar milioane de oameni, dacă ar fi existat săli aşa de mari, şi toţi plătitori de bilet, nu reuşise acum să adune nici a zecea parte dintr-un singur bilet! Asta-i viaţa, se gândi, şi apoi simţi pieptul umflându-i-se de bucurie. Pentru că, pentru prima oară în viaţă, cântase nu pentru bani, şi nici pentru oameni, ci pentru sine însuşi. Şi pentru că Dumnezeu, sau Muza, sau cine ştie cine, pogorâse asupra lui şi îi purtase arcuşul pe strune într-un mod în care, cu siguranţă, el însuşi nu ar fi putut-o face singur, niciodată. Iar banii, mulţi, puţini, pur şi simplu nu mai contau. Erau, oricum, suficienţi, pentru a-l ţine în viaţă, iar asta i se păru destul.

Dar, oare, în afară de el mai ştiuse cineva de acest concert minunat? Poate doar Dumnezeu, fiindcă altfel, dintre muritori, cu siguranţă, nu.

După ani, şi ani, şi ani, Marele Violonist, ajuns la vârsta amintirilor, avea să declare:
În urma acelei zile am rămas cu două cu două învăţături, şi anume.
Prima, că nu contează aproape de loc cum cânţi, vei fi sau nu apreciat doar dacă eşti sau nu în lumina reflectoarelor. Dacă nu eşti în lumina reflectoarelor, nu exişti, poţi să cânţi dumnezeieşte, e-n zadar, nimeni nu te va vedea şi nu te va auzi. Staţiile de metru nu sunt locuri potrivite pentru a susţine concerte, asta dacă vrei să te şi audă cineva. Trebuie să faci cumva să ieşi la lumină.
Şi a doua învăţătură a fost aceea că, uneori şi cei mai curajoşi oameni sunt laşi. După acea experienţă unică, ani de zile m-a chinuit gândul să renunţ la tot, la glorie, la bani, la turnee, pentru a încerca să retrăiesc senzaţiile din acea zi, fericirea acelui concert. Dar, mi-a fost frică. Cum să renunţ la tot şi la toate, la bani, la glorie, la viaţa cu care mă obişnuisem, pentru a începe o astfel de exeprienţă? Ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă Muza ar fi refuzat, poate să mă mai viziteze? Şi cum ar fi scris oare presa despre Marele Violonist ajuns să cerşească la metrou? Mi-a fost frică, recunosc, şi n-am făcut-o, dar ar fi trebuit. Cu siguranţă ar fi trebuit ....

duminică, 30 ianuarie 2011

O stafie bântuie blogosfera


Sunt multe de spus. În primul rând, sunt cam nemulţumit că mi s-a furat ideea (glumesc).

În al doilea, chiar voiam să scriu. E vorba de oamenii care, în acest moment, fac tot felul de mârşăvii, sau doar consimt la ele. Şi nu e vorba doar de ilegalităţi, ci şi de alte lucruri. De imoralităţi.

Toţi aceşti oameni sunt legaţi ombilical de anumite persoane care, la rândul lor, au legătură cu un anumit partid, care e structurat într-un anumit fel, şi toate firele se înoadă, până la urmă, în jurul unui număr foarte mic de persoane care conduc, în acest moment, ţara, şi o fac în felul în care o fac.

În mod normal, PDL at trebui să dispară în 2012 ... sunt numeroase argumente care mă fac să cred că aşa va fi. În 2012, PDL va obţine, probabil, un număr de voturi care îi va permite să intre într-un autobuz, dar nu într-un parlament. Dar nimeni nu îi va simţi lipsa.

Sunt mulţi oameni care gândesc cam aşa: se apropie 2012, trebuie să mai dea ăştia ceva, că altfel nu se mai aleg în vecii vecilor.

În principiu e adevărat, numai că ăştia nu vor da nimic, dimpotrivă, vor lua totul, ca nu cumva să se mai aleagă nici din greşeală. Pentru că, la urma-urmei, PDL nu e decât o „coajă”, un „vehicul”, e ceva ce nu înseamnă nimic. Şi, în 2012, niciun pedelist nu va avea nicio problemă să se dea jos dintr-un vehicul şi să se urce în altul.

Adică nu ne mai amintim cum au trecut pedeliştii, foşti pedişti, foşti pede-fesenişti, de la socialişti la populari, de la stânga la dreapta, fără nicio problemă? Chiar am uitat?

Ei, tot aşa nu va fi nicio problemă în 2012, asta dacă îi lăsăm.

Deci, ce se va întâmpla cu Cupola pedelistă în 2012?

Unii dintre ei vor candida (şi vor fi aleşi) în parlament pe listele unui partid, poate pe cele ale PSD, sau ale PNL, sau poate ale „Albei ca Zăpada” – vom vedea cine va fi aceea.

Alţii vor candida, de decor, în numele PDL, şi vor pierde, dar fiind „specialişti” recunoscuţi (de către cine?), vor fi cooptaţi în structurile noii păreri, într-un mod mai mult sau mai puţin asemănător cu cel în care au fost cooptaţi Predoiu, Vlădescu şi alţii ... am văzut şi asta, nu?

În fine, un al treilea grup va fi profita din plin de „expertiza” dobândită în politică pentru a-şi „transfera competenţele” în alte domenii.

Pe mine chestia asta cu „transferul competenţelor mă înebuneşte, pur şi simplu, mi-aduce aminte de un inginer zootehnist care era interesat de un job în domeniul comerţului. Întrebat fiind de ce crede că se va descurca, a răspuns că, dacă s-a descurcat foarte bine cu boii şi cu vacile, va reuşi şi cu oamenii. Tot „competenţe transferabile”.

Aşadar, şmecheraşii ăştia ne vor demonstra ce afacerişti competenţi au putut deveni ca urmare a competenţelor dobândite în diverse sinecuri pe bani publici.

Şi la puşcărie cine va merge? Nimeni, nimeni, nimeni. De ce să mergă? Doar fiindcă cineva a furat şi a vândut totul, şi pe urmă s-a mai şi îndatorat? Nu, dom’le, nu-i aşa, poate s-o fi furat, dar nimeni n-a furat, poate s-o fi vândut, dar nimeni n-a vândut, poate că s-o fi făcut un împrumut, dar nimeni nu l-a făcut, lucrurile astea se fac singure, nu le face cineva anume.

Ei bine, nu. Cineva trebuie să plătească. Să plătească şi pentru banii profesorilor, şi pentru cei ai militarilor, şi pentru gestul lui Sobaru, şi pentru cel al Cristianei Anghel, şi pentru neprimirea în Schengen, şi pentru tot. Să plătească!

Dar, depinde de noi. Dacă nimeni nu va plăti, clasa politică nu se va responsabiliza. Şi va continua să aibă aceleaşi metehne. Doar că persoana care îşi va bate joc de mine şi de banii mei nu va mai fi penelistul Vlădescu din gaşca lui Tăriceanu, nici portocaliul Vlădescu din gaşca lui Boc, va fi Vlădescu cel roşu, din guvernul lui Ponta.

N-am nimic cu Vlădescu, am folosit numele ăsta ca un exemplu, chiar a fost mult mai simpatic pleziristul decât succesorul lui ... cât despre Pogea, ce să mai vorbim?

Ei asta-i. Asta trebuie să facem. Să facem cum recomanda Poetul:
Şi în două temniţi large, cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.

Coincidenţe? Sau ...

Şi Tunisia, şi Egiptul sunt ţări arabe a căror economie se bazează într-o măsură semnificativă pe turism, şi deloc sau aproape deloc pe extracţia şi prelucrarea petrolului. Având în vedere acest aspect, deducem că un număr important de locuitori ai celor două ţări, mai cu seamă cei care locuiesc în capitală şi în alte aglomeraţii urbane, au avut un contact direct, nemijlocit, cu Europa occidentală şi/sau cu America.

Ambele ţări au, sau au avut relaţii economice privilegiate cu occidentul. Aceasta a însemnat o serie de avantaje, dar şi o anumită dependenţă economică de situaţia din Europa: de îndată ce aceasta a intrat în criză, a scăzut şi numărul de turişti.

Niciuna din cele două ţări nu este independentă din punct de vedere al siguranţei alimentare, ambele find puternic dependente de importuri, în special din Europa occidentală.

Niciuna din cele două ţări nu este, sau nu a fost o dictatură „pură” (şi dură), în ambele au funcţionat, cel puţin la nivel teoretic, o anumită opoziţie organizată, un anumit pluralism politic etc.

De asemenea, remarcăm că amândouă ţările menţionate sunt printre cele mai secularizate din lumea arabă.

În orice caz, regimul din oricare dintre cele două ţări a fost mult-mult mai „laic” şi mult mai „democratic” decât cel din, să zicem, Iran sau Arabia Saudită.

Un alt amănunt remarcabil este acela că ambele ţări au „beneficiat” de asistenţă economică din partea FMI şi au fost „apreciate” de acesta.

Mai remarcăm, de asemenea, că „revoluţiile” din fiecare din cele două ţări nu au caracter antireligios sau antiislamic, dimpotrivă. Iar acest aspect este, cel puţin pentru mine, extrem de îngrijorător. Pentru că un „export” de revoluţie în Anatolia şi mai departe, în Balcani, foarte posibil, de altfel, este extrem de îngrijorător. Pentru că ridicarea la luptă a oamenilor din aceste două ţări nu se face, de fapt, pentru libertate, ci împotriva ei.

Libertatea este, din păcate, o valoare „secundară” în orice sistem de referinţă. Libertatea începe să devină importantă doar atunci când burta e cât de cât plină. Oriunde în lume, golul din burta cetăţenilor se însoţeşte cu tendinţe autoritate, cu încălcarea democraţiei, cu sugrumarea libertăţii. Nu, nu burţile pline generează libertatea, dar sunt o condiţie a ei.

Pe de altă parte, întotdeauna libertatea s-a însoţit bine cu corupţia. Asta nu înseamnă că, dacă nu există libertate, nu există corupţie, înseamnă doar că în acest caz, corupţia este mai bine, mult mai bine evidenţiată, deci vizibilă. În libertate există, de fapt, legi, pe care cei corupţi le încalcă, în dictatură legea este făcută de dictator; cum să încalci legea când tu însuţi o faci?

Sunt multe creiere spălate care afirmă că, la rădăcina tuturor relelor societăţii stă, de fapt, corupţia, care este datorată, la rândul ei, „pervertirii moravurilor”. De cele mai multe ori, aceşti „moralişti” care se oferă voluntar să îndrepte moravurile unei „societăţi căzute” se dovedesc, de fapt, nişte criminali dezaxaţi.

Nu cred că există o justificare mai comună a oricărei crime, al oricărui abuz, decât „morala”. Iar cea mai simplă morală e cea religioasă.

Mi-e frică de ceea ce se întâmplă, de ceea ce s-ar putea întâmpla în aceste două ţări, sau în altele. Pentru că numai de o recrudescenţă a „moralei” religioase nu avem nevoie. Sau, eu nu am nevoie de aşa ceva.

Da. Dacă există ceva mai rău pentru România, în acest moment, decât regimul Băsescu-Boc, în condiţiile păstrării independenţei, asta ar putea fi un regim comunist. Şi, având în vedere, câţi se declară acum, la mai bine de două decenii de la sucombarea regimului comunist, nostalgici ... nici n-ar fi aşa de mirare. Da, comunismul ar fi ceva mai rău decât băsismul.

Şi mai rău decât comunismul ar fi naţional-creştinismul, legionarismul sau cum vreţi să-i spuneţi. Ăsta e marele pericol pentru România. Şi trebuie să avem mare grijă.

P.S. Fotografia arată cum a fost întâmpinat liderul islamist Rached Ghannouchi, revenit în Tunisia după două decenii de exil forţat. Cad dictatorii, revin islamiştii ... nu-i de bine.

Un mic dar

În limba română, de fapt în cam toate limbile pământului, negaţia se poate obţine în nenumărate moduri, nu doar cu ajutorul cuvântului nu, ci şi cu alte cuvinte, cum ar fi deloc, dimpotrivă, din contra, invers, opus, pe dos, contra, contrar etc. Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu are forma de sugestie a lui dar. Plasat la mijlocul frazei, uneori şi la început, când există o afirmaţie subînţeleasă, ca în exemplele de mai jos, dar înseamnă exact pe dos. Exact pe dos ceea ce s-a afirmat înainte.

Exemple (cu „dar” la mijloc):

Tu ştii cât de mult te apreciez, dar ... înseamnă: nu dau doi bani pe tine.
Am încercat, m-am străduit, am făcut tot ce-am putut, dar ... înseamnă: nu am făcut absolut nimic.
Întotdeauna am susţinut că ... dar ... înseamnă: întotdeauna am susţinut contrariul.

Exemple cu „dar” în faţă:

Dar eu te iubesc ... înseamnă: nu te iubesc câtuşi de puţin.
Dar ştii ce înseamnă asta, nu? înseamnă: sunt convins că habar n-ai.

Şi, ştiam că voi ştiţi toate astea, dar ...

Care pe care?

Se zice că, atunci când Dumnezeu vrea să piardă un om – asta, însemnând, de fapt, că-l trimite la frate-su, la Sarsailă – mai întâi îi ia minţile. Şi eu cred că aşa este. Când începe omu’ să vorbească-n dodii, să spună vrute şi nevrute, gândite şi negândite, de-ncepi să te-ntrebi de unde le izvodeşte şi cum de le potriveşte, e semn sigur că Michiduţă şi-a băgat coada şi în curând o să-l ia cu totul.

Acu, ia citiţi colea ce zice ditamai vlădica, sau, mă rog, Biroul de Presă al Patriarhiei. Respiraţi adânc!
Este normal ca în fiecare localitate din ţară să existe o biserică, chiar dacă nu există şcoală sau cabinet medical, deoarece beneficiarii unui lăcaş de cult sunt categorii sociale de toate vârstele, iar nu doar copii şi bolnavi.
I-auzi! Adică-mi citeşte popa o rugăciune şi nu-mi mai trebuie şcoală, nu? Iar dacă deschide şi cartea, mă vindecă şi de orice boleşniţă. Măi, să fie! Ei, atunci să mai văd eu picior de popă prin spitale sau farmacii! Ce-i popo, tremuri de zici că te scutură dracii? Ai febră, ţi s-au umflat gâlcile şi capu’ stă să-ţi crape? Răcişi, fire-ai al dracu’. Atunci, mergi dumneata acasă, pune-te-n genunchi şi citeşte de şapte ori acatistul Sfintei Pule, mănâncă şi-o azimă, dar numai una, şi să nu fie unsă, bea un ceai de codiţa şoricelului, piciorul lupului sau Sfântul Mădular al marelui mucenic Dimitrie, în care pui şi-o picătură, da numai una, de mir egiptean de la Macarie – patronul etnobotanicului din colţ, şi să vezi cum îţi trece, ce-ţi pierzi timpul la dispensar? Şi pe fiu-tău de ce-l chinui trimiţându-l la şcoală, nu ştii că acolo se învaţă numai lucruri necuviicioase şi neplăcute lui Dumnezeu?

Nu ştiu, zău, omul ăsta e în toate minţile? Nu ne trebuie şcoli, nu ne trebuie dispensare, nu trebuie decât biserici şi să fim râvnitori în credinţă.Mişto de tot, n-am ce zice. (Aşa ca o paranteză, există o ţară exact pe gustul Sfinţiei Sale: nu sunt şcoli, nici dispensare, iar oamenii sunt foarte-foarte credincioşi. Nu pleacă unul la muncă, adică la furat, că ăsta-I singurul job disponibil pe piaţa locală, fără să se roage temeinic: dă, Doamne – ei îi zic Allah - să-i tai eu gâtu’ înainte să mi-l taie el pe-al meu. Aşa se roagă, oameni credincioşi, ce mai. Ţara se numeşte Somalia şi e renumită pentru piraţii săi. Du-te, părinte, du-te în Somalia, nu-ţi pierde vremea cu necredincioşii ăştia.)

Nu, din punctul meu de vedere, omul ăsta nu e în toate minţile. Adică, mai e puţin şi-l ia dracu’ de tot. Asta numai dacă nu … dacă nu e el însuşi dracu’ … c-atunci nu se mai poate lua singur. Da, da, însuşi dracul. Satana. Satana în sutană.

Dintre ăştia doi, care-l ia pe care?

Cârtiţi, ai?

Când preţul benzinei, şi, odată cu el, toate celelalte preţuri, sar mai ceva ca Serghei Bubka la prăjină, iar salariul tău stă pe loc, asta dacă nu e diminuat, aşa-i că simţi cum te cuprinde mulţumire? Când se închid şcoli şi spitale pentru că nu mai sunt bani, când se reduc pensii şi când zeci de mii de oameni sunt disponibilizaţi, aşa-I că-ţi vine să cânţi, să dansezi şi să zbori, de fericit ce te simţi? Când un partid care se mai bucură de susţinerea a cel mult 15% din populaţie şi care oricum, la alegeri a obţinut doar 30% din voturi, conduce, totuşi, ţara, şi o face într-o manieră discreţionară, faultând, ori de câte ori are ocazia, Constituţia şi legile ţării, cutumele democratice şi, până la urmă, bunul-simţ şi spiritual democratic, când rezultatele economice sunt catastrofale, când se închid şcoli şi spitale, iar medicii pleacă pe ruptele acolo unde pot să lucreze şi sunt apreciaţi, aşa că simţi cum îţi creşte inima de fericire şi de mândrie că eşti român şi că trăieşti în acest loc de rai numit România? Când populari ca tine (Sarkozy, Merkel) îţi arată uşa Europei, dar numai pe dinafară, aşa că te simţi ca un adevărat erou, şi nu ca o râmă?

Guvernul României cheltuieşte peste un milion de lei - bani publici, evident - pentru un sondaj cu privire la „suportul populaţiei pentru politicile publice”. Unii, mai nesimţiţi de felul lor, ar putea zice că guvernul mai fute vreun milion de lei, pentru a afla ceea ce, de fapt, ştie toată lumea, şi anume că poporul nu mai poate de fericire, iar „suportul” cerut e cam pân’ la Dumnezeu şi ’napoi, de două ori. În alte cuvinte, că guvernul cam cheltuie banii a proasta.

Vai, ce ruşine … să spui că guvernul fute banii. Pentru că nu-i aşa. Cum să fie aşa?

Şi Boc, şi Băsescu, ştiu că sunt foarte-foarte iubiţi de popor ... asta s-a văzut şi acum câteva zile, la Iaşi, la Focşani, la Mioveni, peste tot. Da, dar cât de iubiţi? Asta e foarte important de ştiut, pentru că, în viitorul relativ apropiat, guvernul va avea de răspuns unor întrebări destul de dificile, care vizează „reglajul fin”. Cum ar fi: reducem cu 50% sau eliminăm de tot (salarii, pensii, ajutoare) sau: creştem cu 50% sau direct cu 100% (taxe, impozite, contribuţii, penalităţi etc.). Şi e important să nu explodeze dracu’ butelia ca-n Tunisia sau Egipt. Asta e …

Ei, şi pentru ca guvernul să ştie exact de câte boabe de fasole în farfurie avem nevoie ca să nu ne luăm lumea-n cap, un astfel de sondaj e mai mult decât necesar. N-are contează acuma cât costă, are vaca lapte, nu? Şi, dacă nu, ne-mprumutăm, dar, de făcut, facem ceea ce trebuie.

Păi, nu-i aşa?

Un gând (37)

România ar putea hrăni vreo optzeci de milioane de locuitori, de patru ori mai mulţi decât populaţia ei actual, dar, de fapt, e nevoită să importe mâncare pentru vreo trei sferturi, şi e pe primul loc în Europa la riscul de înfometare. România are potenţial, România ar putea, România … România nu pare să mai fie în stare de nimic, România nu mai există, nu mai trăieşte, ea este trăită, sau este ţinută în viaţă artificial, de creditele de la FMI. Când acestea vor înceta, şi vor înceta destul de curând, nu ne va mai fi rămas decât rezerva BNR, iar după ce o vom fi prădat şi pe aceea, nu ne va mai fi rămas nimic de făcut.

România pare a fi blestemată a rămâne ţara tuturor potenţialităţilor şi a niciunei realizări. De ce, deşi totdeauna am putea, de fapt nu putem niciodată?

Un posibil răspuns, de o eleganţă exemplară – deh, Franţa-eleganţa – ni-l dă Marc Lambron:
Ca să faci bani, ai nevoie de anumite aptitudini; ca să îi cheltui, ai nevoie de cultură.
Asta e, fraţilor. Stăm cam prost la cultură. Dar în tot răul e şi un bine, nu? Nu mai avem bani, nu ne mai batem capul cu cultura. Şi nici cu-agricultura. Şi, de fapt, cu nimic.

Nu-i mai bine-aşa?

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Istoria zilei (28)


A crea înseamnă a birui moartea (Romain Rolland).

Romain Rolland este un important romancier, dramaturg, eseist, biograf, muzicolog, memorialist şi publicist francez.

S-a născut la 29 ian. 1866 în oraşul Clamecy din Burgundia, într-o familie de notari şi a murit la 30 decembrie 1944, la Vezellay. A fost înmormântat iniţial la Clamecy, apoi, conform dorinţei sale, la Breves.

Îşi face studiile elementare şi primele clase liceale în oraşul natal,apoi se înscrie la Liceul Saint-Louis din Paris. În 1884 se transferă la Liceul Louis-le-Grand, unde îl cunoaşte pe Paul Claudel, cu care leagă o strânsă prietenie. În 1889 absolvă Facultatea de Filosofie din cadrul Şcolii Normale Superioare din Paris.

În această perioadă începe să corespondeze cu romancierul rus Lev Tolstoi, care va avea o mare influenţă asupra sa.

Îşi continuă apoi studiile la Şcoala franceză din Roma (1889 – 1891). Pe parcursul acestor doi ani scrie primele sale drame şi se gândeşte la un roman al geniului. Reîntors la Paris, prezintă dramele editurii Comedia Franceză, dar este respins.

Îşi ia doctoratul la Paris, după care, în 1895,este numit,profesor de istoria artelor la Şcoala Normală (École normale). Mai târziu avea să predea şi la Sorbona, istoria muzicii. Are astfel ocazia să cunoască intelectualitatea pariziană, dar este dezamăgit de aceasta. Se retrage, apoi,din cercul său de prieteni, abandonează stilul de viaţă monden şi începe să mediteze la posibilitatea creării unui teatru revoluţionar.

În 1921 renunţă definitiv la activitatea didactică pentrua se dedica exclusiv literaturii.

Debutează ca dramaturg în 1895, cu piesa Saint-Louis,dând apoi o serie de piese reunite sub titlul Teatrul Revoluţiei, care cuprinde tetralogia Lupii (1898), Triumful raţiunii (1899), 14 iulie (1902), cea mai însemnată fiind Danton (1900. În 1939 ciclul a fost întregit cu piesa Robespierre.

S-a impus ca mare biograf al unor mari personalităţi artistice, oameni iluştri, creatori ai frumosului : Viaţa lui Beethoven (1903), Viaţa lui Michelangelo (1905), Viaţa lui Tolstoi (1911), Mahatma Gandhi (1924), Péguy (1944).

Muzicolog pasionat, a scris o serie de studii : Muzicieni de altădată (1908), Muzicieni de astăzi (1908), Händel (1910), Beethoven. Marile epoci creatoare (7 volume publicate între 1928-1950).

Între 1903 şi 1912 a publicat capodopera sa, primul roman-fluviu din literatura franceză Jean-Christophe (în 10 volume), epopeea unui muzician şi în acelaşi timp frescă istorică, distins cu Marele Premiu pentru literatură al Academiei Franceze în 1913.

Pacifist convins, a condamnat ferm războiul izbucnit în 1914. Îşi publică articole în Le Journal de Génève, adunându-le în 1915 în culegerea de articole De-asupra învălmăşelii.

Un eveniment notabil în viaţa scriitorului este decernarea, în 1915, a Premiului Nobel pentru literatură, de către Academia suedeză, motivaţia juriului fiind: ca unomagiu adus înaltului idealism al creaţiei lui literare, simpatiei şi dragostei de adevăr cu care a descris diferite tipuri umane. Acceptă premiul, dar îşi doneză banii Crucii Roşii Internaţionale.

Pacifismul, credinţa că unirea tuturor intelectualilor peste graniţe şi peste politică va putea salva pacea i-au adus duşmăniile multora dintre compatrioţii săi, care-l acuzau de trădare. În faţa acestei ostilităţi, alege, în cele din urmă, să se exileze la Villeneuve (Elveţia), unde locuieşte din 1921 până în 1937.

Până la acel moment publicase opere calificate ca pacifiste: romanul Colas Breugnon (1919), Pierre şi Luce (1920) şi Clérambault (1920). Aflat în Elveţia, publică al doilea roman-fluviu, Inimă vrăjită, în 7 vol (1922 – 1933), intercalat de alte lucrări: Călătoria interioară (un testament spiritual), piesa Jocul dragostei şi al morţii, precum şi studiul de muzicologie dedicat lui Beethoven.

În perioada dintre cele două războaie mondiale s-a afirmat ca militant antifascist. Întreţine o vastă corespondenţă cu scriitori-filozofi şi politicieni de vază (este vizitat de Gandhi, în Elveţia) ; în 1932 prezidează, alături de Barbusse, Congresul international de la Amsterdam împotriva războiului; îşi exprimă solidaritatea cu muncitorii protestatari de la atelierele Griviţa; condamnă agresiunea împotriva Abisiniei şi intervenţia militară a lui Hitler şi Mussolini în Spania; refuză Medalia Goethe, decernată de Hitler (1933). În 1935 întreprinde o călătorie în URSS, unde este oaspetele lui Gorki. Când Franţa este invadată (1939), se reîntoarce din Elveţia în ţara lui natală, unde, în pofida vârstei înaintate, ia parte activă la Rezistenţă.

Este şi fondator de reviste. Sub conducerea sa au apărut publicaţiile Europe (1923) şi Revue d’ histoire et de critique musicale. Este şi cel care l-a descoperit şi promovat pe Panait Istrati (i-a publicat în revista Europe romanul Kyra Kiralina (1923), definindu-l drept un Gorki al Balcanilor).

Ca publicist a fost devotat revistei Demain, fondată de Henri Guilbeaux, articolele de aici grupându-le apoi în volumul Precursorii. A lăsat şi memorialistică: Pagini de jurnal: 1912 – 1913, publicat postum (1946), apoi Jurnal inedit (1915 – 1943).

Opera sa, privită în ansamblu, este un exemplu de literatură angajată, militantă, pusă în slujba pacifismului şi a ideilor generoase (Stefan Zweig).

BLOG DE BLOG - nominalizările mele

După ce, vreme de mai bine de o săptămână, m-am străduit – cu un succes răsunător, spun eu – să mimez gândirea profundă, iată că, de undeva dintr-un pliu ascuns aflat, probabil, în partea stângă a lobului parietal drept, sau în partea dreaptă a lobului parietal stâng - nici eu nu mai ştiu, dar ce importanţă mai are? – din acel pliu, spuneam, au erupt nominalizările mele pentru concursul BLOG DE BLOG – cele mai bune bloguri din 2010.

Ei, acu’ să nu vă imaginaţi nu-ş ce Vezuviu sau Eyjafjallajökull , nici măcar un pojărel, ci, mai degrabă, o „erupţie controlată”. Atât de controlată încât multe categorii are rămas fără nominalizări. La unele, fiindcă, pur şi simplu, nu am ştiut ce să scriu, la altele pentru că nu am înţeles prea bine ce e cu categoria respectivă.

Trecând peste toate acestea, iată nominalizările mele:

1. Marele premiu - Pentru că-mi place: Moshe & Mordechai.

Pentru că e un blog bine scris, informat, cu destul umor … şi pentru că-mi place, nu?

2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie) – nu. Nu am nicio nominalizare. Poate şi pentru că sunt aşa, mai „old-fashioned”, nu prea cred în „literatura de blog”. Şi nu prea citesc. Prefer literatura „pe hârtie”.

3. Blogul cu cel mai mult umor: hm, greu de spus. Cred că s-ar fi impus două secţiuni, una pentru umorul voluntar şi una pentru cel involuntar. Dar, în cazul acesta, n-aş fi avut nicio nominalizare pentru cel mai bun blog de umor voluntar. Pentru că … pentru că asta este, umorul voluntar e, de cele mai multe ori, greoi, căznit, uscat, pe când cel involuntar e, pur şi simplu delicios.Dar şi aici e o problemă: zona e foarte-foarte aglomerată. Pentru că ... ăsta-i internetul. Să fie foarte clar: este „for fun, for entertaiment”. Aşa că e foarte greu să alegi. E greu fiindcă sunt prea multe opţiuni.

Aş fi putut, de exemplu, să nominalizez blogul neinfectatdecomunism. Numele blogului e absolut genial, nu poţi, cred, să-ţi reprimi un zâmbet când auzi un asemenea nume. Dar, dincolo de asta, persoana din spatele blogului e un individ mărunţel, din punct de vedere intelectual, fireşte, şi, evident, frustrat, care se străduieşte să demonstreze că ziua e neagră şi noaptea e albă, fără nicio şansă, evident. Puţin umor, multă tristeţe.

Ce să mai spun de baricada? Un copil debil care se chinuie, fără nicio şansă, să aibă umor de calitate, dar nu reuşeşte decât să slobozească nişte pârţuri anemice. Nu, nu pot nominaliza aşa ceva.

Opţiunea mea este ... blogul lui Alexandru Mitache. Omul se vrea informat, serios, chiar scorţos pe alocuri, iar asta îl face extrem de comic. Când am intrat prima oară, am citit textul „candidatul meu în 2014” şi am văzut poza, am râs o jumătate de oră, ca tâmpitu’. A cui poză? Vă las şi vouă surpriza, hai fiţi amabili şi daţi un click.

4. Cel mai bun cititor/comentator: parcă era concurs de bloguri, nu? Sau de bloggeri. Atunci? Deci, nu.

5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei: aici m-am hotărât să nominalizez două bloguri realizate de doi adolescenţi. Au, ele, blogurile, imperfecţiunile lor, sunt, poate, puţin cam „şcolăreşti” sau nu-ştiu-cum, dar sunt realizate de doi tineri remarcabili – pe care nu-i cunosc personal – doi elevi puţin diferiţi de marea majoritate a colegilor de generaţie. Cu această ocazie, îi felicit pe amândoi şi îi îndemn să meargă pe drumul pe care, cred, şi l-au ales, chiar dacă, la un moment dat, se vor găsi cam singuri acolo ... asta-i viaţa. Cele două bloguri sunt: Cogito ergo sum şi DoarHistoria.

6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic: e greu. Hai să zicem că apreciez blogul lui Vosganian. E politic sau economic? Nu ştiu. Pe partea asta, mai mult economică, mai citesc (şi apreciez) riscograma lui Lucian Davidescu şi businessday.

7. Cel mai informat blogger: greu de spus. Nu ştiu. Aş zice şi eu, ca tot românu’: toţi dezinformează, dă-i spumelor.

8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă: eu aici nu prea-nţeleg. Păi, nu-i totuna cu marele premiu – pentru că-mi place? Sau, poate că acolo e vorba de blog, iar aici de persoană. Atunci, e altceva. Rămân în discuţie doar acei autori de blog despre care ştiu cum arată, cum vorbesc etc. şi ... sunt simpatici. Ei, în acest caz, o nominalizez pe Alina Gorghiu.

9. Cel mai bun blog al unui ziarist: citesc frecvent (şi apreciez) pressalert, în special pentru subiectele cu caracter local.

10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri: o ... nu ştiu. Da’ sigur e vorba de blog? Că blogul, parcă, e puţin cam altceva. Asta cu discuţiile/dezbaterile mă duce mai mult spre forumuri, sau spre platforme dedicate, care – zic eu – nu sunt chiar bloguri. Pentru că eu spun blog la ceva ce are unul, doi, maximum zece autori/creatori, nu zeci sau sute, aia e o platformă de discuţii şi nu intră în vederile mele.

11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică): nu ştiu, nu urmăresc.

12. Cel mai bun blog de sport: idem.

13. Cel mai bun blog de muzică: la fel.

14. Cel mai combativ blog: Băsărica.

15. Cel mai activ blogger: Lilick Auftakt. Oare când are timp să scrie atât?

16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri: nu ştiu. Aş zice că nea Stere.

17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby): nu ştiu, eu alt hobby nu am decât cel al roaderii unghiilor, dar nu am găsit niciun blog cu această tematică (drept e că nici nu am căutat).

Pe lângă toate acestea, s-ar mai impune, cred, două noi categorii.

Cea dintâi ar fi „fără categorie”. Aici aş include blogul lui Valeriu Ungureanu, Decantarea ideilor şi Pro Atitudine.. Sunt bloguri pe care le citesc, le apreciez, dar nu le pot încadra strict în vreuna din categoriile de mai sus.
Cea de-a doua categorie care, cred, s-ar impune, ar fi aceea a celor mai penibile bloguri - şi aici aş avea de făcut vreo cincisprezece-douăzeci de mii de propuneri - asta ca să nu nedreptăţesc pe nimeni - începând (şi sfârşind) cu Castelul de Nisip ... dar fiindcă nu există categoria, mă abţin ... deocamdată.

Succes tuturor!

joi, 27 ianuarie 2011

Oare băieţelul ăsta o fi ştiind

.

... de ce îi creşte burtica?


Iar dacă nu, să caute pe net. C-aşa fac moldovencele.

Istoria zilei (27)

Johannes Chrysostomus Wolfgangus Teophilus Mozart, cunoscut, mai ales, sub numele de Wolfgang Amadeus Mozart, este, poate, cel mai talentat compozitor în domeniul muzicii clasice. Despre el, Richard Wagner spunea: „geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”.

S-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg. A murit pe 5 decembrie 1791, la numai 35 de ani. Şi, totuşi, într-o viaţă atât de scurtă, a avut suficient timp pentru a crea una din cele mai bogate moşteniri muzicale. Dar, pentru a reuşi acest lucru, Mozart a început devreme. Foarte devreme. Primele sale compoziţii datează din jurul vârstei de 5 ani, când nu învăţase încă să scrie şi să citească.

Tatăl lui Mozart, Leopold, el însuşi talentat violonist în orchestra la curtea prințului arhiepiscop din Salzburg, apreciat şi pentru aptitudinile sale pedagogice, a fost primul care a remarcat şi cultivat geniul muzical al fiului său.

În ianuarie 1762, deci la doar şase ani, Mozart a plecat în turneu. Tatăl său, Leopold, obținuse un concediu de trei săptămâni, pentru acest scop. Până la urmă, turneul avea să dureze 9 ani! München, Viena, Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris, Versailles, Londra, Verona, Milano, Florența, Roma, Napoli , peste tot a concertat Mozart. Şi peste tot, publicul a fost fascinat de genialitatea acestui copil devenit, între timp, adolescent.

În decembrie 1771, Mozart şi tatăl său se înapoiază la Salzburg. Pentru câteva luni, Mozart pleacă la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini. La întoarcere este angajat ca maestru de concert de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămîne timp de șase ani, dar relațiile cu noul arhiepiscop se degradează progresiv, astfel că, în 1777, Mozart îşi dă demisia şi îşi caută norocul în alte părţi. Fără pea mare succes, însă. La München solicită un angajament la curtea prințului elector Maximilian al III-lea, dar este refuzat. Un rezultat identic are loc şi la Mannheim.Nici la Paris nu are mai mult noroc, astfel că, la începutul anului 1779, Mozart se înapoiază la Salzburg. Nu pentru multă vreme, pentru că în 1781 se hotărăşte să plece la Viena, care era, în acea perioadă, nu doar o capitală politică, ci şi una muzicală. Alegerea se dovedeşte a fi una inspirată, Mozart devenind, în scurt timp, foarte apreciat în acest oraş, inclusiv de către împăratul Iosif.

Între 1784 și 1786, Mozart dă întreaga măsură a capacităţii sale. În această perioadă, realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere.

Cu timpul, Mozart începe să piardă din popularitate. Moartea, în 1790, protectorului său, împăratul Iosif al II-lea de Habsburg-Lotringen, fiul cel mare al împărătesei Maria Tereza, şi unul din cei mai „luminaţi” monarhi europeni, protector al artelor şi stiinţelor, aduce noi probleme lui Mozart.

În martie 1790 susţine ultimul său concert public. Continuă, însă, să compună.

Începând cu luna noiembrie a anului 1791, starea sănătăţii sale se agravează brusc. Evoluţia misterioasei boli este explozivă, astfel că, după numai o lună, Mozart încetează din viaţă.

Cauza morţii este şi astăzi învăluită în mister. Oficial, diagnosticul a fost de „eczemă cu febră”, dar s-a speculat şi asupra unei eventuale otrăviri puse la cale de rivalii săi.









vineri, 21 ianuarie 2011

Cea mai bună lege electorală

Legea Baconschi – un milion de voturi pentru PDL, parlament unicameral şi uninominalul într-un tur … ce mai pot inventa PDLiştii ăştia numai şi numai pentru a nu se dezlipi de caşcavalul puterii? Şi 50.000 de lei moka pentru fiecare candidat … de unde, frate? Chiar aţi înebunit cu totul?

Dintre toate acestea, cel mai mult şi mai mult mă deranjează idea campaniei electorale finanţate din bani publici. Adică, mie-mi tai salariul cu 25%, ridici tva-ul, tai pensile, şi cine ştie ce mai faci, şi totul pentru ce? Ca să ai bani să dai nu-ştiu-cărui pierde-vară ca să-i toace în campanie? Nu zău, chiar că-i tare …

Şi, dacă tot e să ne dăm cu părerea, eu zic că am o variantă de lege electoral super-mişto, care nu foloseşte niciun ban de la buget, dimpotrivă.

Eu zic aşa: nu mai organizăm, dracu’, niciun fel de alegeri, deci nu se mai cheltuiesc niciun fel de bani, nici de la buget, nici de la sponsori, nimic. Şi atunci, cum ne alegem parlamentarii, primarii, preşedinţii consiliilor locale etc. Uite cum, facem o tombolă, sau cum s-o fi numind. Aşa! Şi tipărim, să zicem, vreun million de lozuri, la un euro bucata. Pe trei sute din ele scriem: „ai câştigat un post de parlamentar în colegiul X”, iar pe celelalte „mai încearcă”. Aţi priceput mişcarea? Ei bine, lozurile astea se vând ca pâinea caldă, rezolvăm astfel problema parlamentului şi câştigăm şi un milion de euroi.

Bun, şi-acum să vedem ce obiecţii ar putea să apară. Le luăm pe rând, da?

1. Fii, dom’le serios, nu-ţi dai seama ce parlamentari s-ar alege astfel? Poate s-ar alege nişte hoţi, sau nişte idioţi, sau cine ştie ce fel de oameni. Aşa este, dar prin sistemul ăsta de-acu’, ce fel de parlamentari se aleg? Nu zic de tot parlamentul, dar, chiar aşa, nu e niciun parlamentar hoţ. Sau idiot? Nu mă refer la „amatori”, ci la hoţi profesionişti, cu „atestat profesional”, „certificaţi”. Ei, sunt sau nu sunt astfel de parlamentari? În ceea ce îi priveşte pe idioţi, nu mai comentez.

2. Parlamentarul astfel ales nu ar avea nicio legătură cu colegiul în care, chipurile, a candidat, cu oamenii de acolo. Ha, ha, acum are? Adică, merge parlamentarul în colegiu şi vorbeşte cu oamenii: „bă, vreţi să vă tai salariile”, şi ăia zic: „da, da, taie-le, taie-le” ... Hai să fim serioşi, asta numai Alin Popoviciu a făcut-o, dar ăla e un fel de geniu pustiu, intră în categoria de la punctul unu.

3. E prea mică economia realizată. Nu, nu e mică deloc. În primul rând, nu mai avem cheltuieli. Apoi, un milion de euro nu sunt, totuşi, de colea. Cum? Adică e aşa de puţin, că lu’ Becali îi e ruşine să umble doar cu atâţia bănişori în poşetuţă atunci când merge la târgul de meciuri? Ok, atunci să zicem, o sută de milioane de lozuri, a o sută de euro bucata. Şi nu ne mai trebuie nici împrumut de la FMI. Nu s-ar cumpăra. Ba eu zic că da. S-ar cumpăra şi ar mai fi cerere. Da, dar ...

4. Lozurile astea ar fi cumpărate doar de bogătani, şi, atunci, doar ei ar putea fi aleşi ... sau odraslele, prietenii, ţiitoarele, şi aşa mai departe. Noi, ăştia rupţi în fund şi fără un chior, am sta şi ne-am uita. De unde o sută de euro să dai ... pe ce? Pe un loz? De unde? Asta cam aşa e, în condiţiile astea pulimea n-ar avea nicio şansă. Absolut niciuna. Da’, bine, frate, acum cum e? Adică acum e aşa simplu, mă duc la partidul lu’ Albă ca Zăpada şi le zic ălora: „pune-mă, dom’le, candidat într-un colegiu cu şanse mari”? „Zău, dom’le, dar ce ai ... ce argumente ai.” „O reputaţie nepătată, idei extraordinare, bune intenţii, o deosebită capacitate de muncă, cinste, onoare, devotament, patriotism, başca cinci doctorate şi trei Nobeluri.” „Zău, dom’le, da’ parai, coco, euro, dolari, verzişori, din ăştia ai? Putere, influenţă, reţea ...” „N-am, din astea n-am, sincer nu am ...” „Aha, şi mata vrei,aşa, făr-un chior, să-mi dau candidatul propriu la o parte, şi să te pun pe dumneata? Şi campania nu ai vrea să ţi-o plătesc, mă? Şi pe mama, şi pe tata, şi ce mai vrei? Nu, omule, avem candidat propriu, care lucrează ... cotizează din greu ... şi e şi stătut, că data trecută a ratat la mustaţă, a intrat ăla de pe locul trei. Da’ du-te mata la partidu’ lu’ Moş Crăciun, că ăia-s cu pomenile, la noi e pe bani.” Aşa ... dar pe Moş Crăciun ia-l de unde nu-i, a zburat pe renii lui într-o ţară tare îndepărtată. Atunci ... să candidez independent. Ar fi o idee, am auzit de unu’, ba nu, de una, care-a ieşit parlamentară ... europarlamentară ca independentă, EBA parcă-i zice... Da’, da aia-i frumoasă foc, deşteaptă nu mai spun, ştie să vorbească, are pe vino-ncoace ... era normal să se-aleagă. Pe când eu?

5. Ce s-ar întâmpla dacă, să zicem, vecinu’ Pandele ar lua şi el vreo cinci lozuri, şi toate ar fi câştigătoare? Păi, n-ar fi nicio problemă, i-ar da unu’ lu’ fie-sa, unu’ lu’ gineri-său, unu la ţiitoare şi unu’ lu’ Boc cel Mic, că nu-ş de ce cred că, după ce termină mandatul de premier, nu se mai lipeşte ăsta de niciunul ... poate doar de unul de reţinere. Adică, ar fi exact ca acum, numai că ar fi legal.

6. Ce s-ar întâmpla cu partidele? Că, acum, oamenii mai votează şi ideologic ... sau mai ştiu eu cum. Care-i treaba cu partidele? N-ar fi nicio problemă, ar fi exact ca acum, sau mai bine. Fiindcă acum e aşa: mă duc şi eu ca bou’ la vot şi votez partidul X, n-are-a face. Şi se întâmplă că şi iese. Iese candidatul partidului X. Super! Asta înseamnă democraţia, o zi, măcar, la patru ani, sunt şi eu stăpân, şi aleg pe cine vreau, da. Aşa ... şi în ziua următoare, parlamentarul meu, zice: „sorry, m-am gândit mai bine, şi trec la ăialţi”. Cum au trecut atâţia la PDL, sau s-au oprit la cantonul ăla ... UNPR parcă-i zice. Aşa că nu e nicio problemă, nu? Întâi să se-aleagă şi pe urmă or vedea ei, fiecare la ce partid s-o trage.

Mai există obiecţii? Că dacă nu, eu zic s-o adoptăm cat mai repede, printr-o procedură oarecare ... sau prin mai multe. Eu zic aşa, s-o adoptăm întâi prin asumare, că teribil de mult îmi place asumarea, apoi prin adoptare tacită, că şi asta-mi place grozav, şi, la urmă de tot ... pac! la referendum ... că şi referendumurile îmi plac la nebunie. Da’ să fie tot cu loz în plic ...

joi, 20 ianuarie 2011

La ce renunţăm?

- Mă întreb de ce oraşele noastre sunt murdare şi triste, de ce drumurile şi trotuarele sunt pline de gropi, de ce trenurile noastre circulă ca vai de ele, de ce oamenii sunt trişti şi plini de agresivitate …
- Nu te mai întreba, ştii prea bine de ce … Nu sunt bani. Asta e. Ce să faci dacă nu ai bani?


Da, mă gândesc, multe, foarte multe lucruri sunt datorate lipsei banilor. Lipsa banilor te poate face nervos şi agresiv, deoarece nu îţi poţi satisface toate trebuinţele. Oricum ai efectua selecţia, unele rămân nesatisfăcute. Dacă îţi trebuie alimente, medicamente şi căldură, dar nu ai bani decât pentru una dintre ele, ce alegi? Şi, mai ales, cum te simţi, indiferent ce alegi?

Nu sunt bani … înţeleg. Asta explică multe lucruri. Foarte multe lucruri. Înţeleg, de pildă, de ce vecinul meu nu-şi tunde niciodată iarba din faţa casei, nu îşi sapă şanţul de colectare, nu îşi văruie pomii, nu îşi dă ţurţurii jos de pe acoperiş. Nu are bani. Înţeleg de ce vecinătatea unei şcoli este întodeauna semnalizată prin nenumărate ambalaje, provenite de la laptele şi biscuiţii primiţi la şcoală. Pentru că nu sunt bani. Îi înţeleg şi pe cei răi, şi pe cei mincinoşi, şi pe intriganţi, şi pe nesimţiţi, până la urmă şi pe hoţi, şi pe criminali. Toate, toate, pornesc de la lipsa de bani. Păi, dacă omul ar avea bani, s-ar mai duce la furat? Nu, nu s-ar mai duce, şi-atunci, probabil, nici atâtea crime nu ar mai fi.

Adevărul este că, având o sumă limitată de bani, trebuie să faci o selecţie, trebuie să renunţi la ceva. La ce e mai scump şi mai puţin necesar. La ce nu-ţi poţi permite. Asta facem şi noi, românii, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Renunţăm la ceea ce e prea scump şi nu prea folositor, la ceea ce nu ne putem permite. Cum ar fi … ia să vedem la ce renunţăm şi la ce nu renunţăm, mai ales în aceste condiţii de criză.

Renunţăm, oare, la telefoane mobile de ultimă generaţie, la taciscrinuri şi aipoduri? Doamne fereşte! Cum dom’le, să facem asta, dacă nici ăl mic de-a doua nu mai poate merge la şcoală fără aipod? Cum să-şi acceseze el haifaivul? Nu se poate.

Atunci, renunţăm, poate, la maşini. Şi-aşa litrul de benzină a ajuns cât juma’ de pensie. Să mai mergem şi cu bicicleta … Cu bicicleta? Haida-de, adică mă vezi pe mine mergând cu bicicleta prin oraş, nu? Am eu moacă de tâmpit sau ce? Adică Gore a lu’ Silică, care-i un rupt în cur şi vai de el, şi cu ţoapa de nevastă-sa nu-si mişcă curu’ decât cu fauveu’, iar io, care-s mare patron de carmangerie, să merg cu bicicleta? Ai înebunit, zău aşa.

Da, nu, la maşini nu putem renunţa. Nici la treideuri, nici la vacanţe, nici la tot felul de chefuri şi sindrofii. Păi, dacă renunţăm şi la astea, la ce dracu’ mai trăim? Că doar nu suntem călugări, să trăim cu o azimă pe zi.

Sunt multe lucruri la care nu putem renunţa. Pentru că nu putem. Pentru că ne-am învăţat aşa şi altfel nu mai putem. Dar, la ceva tot trebuie să renunţam. Oare la ce-am putea renunţa?

O-ho. Sunt atâtea lucruri la care renunţăm zilnic. Fiindcă nu ni le putem permite. Pur şi simplu, nu ni le putem permite. Renunţam la politeţe, cine-şi mai poate permite aşa ceva. La sinceritate, la onestitate, la bună-cuviinţă, la modestie, la caracter, la educaţie. Pentru că nu ni le putem permite, pentru că, la urma urmei, sunt mofturi, sunt fiţe, sunt chestii cu totul neesenţiale, nu ca aipodul şi gipanul. Că, până la urmă, asta e tot ce contează, nu?

Parc-ar merge o manea, nu? Ei, chiar acu’ n-am chef de-aşa ceva. Da’ o melodie „populară” din Banat merge ... e ca şi o manea. Vizionare plăcută!


miercuri, 19 ianuarie 2011

Poveste africană

Aflat în vizită la un prieten din alt trib, omul observă cum, înainte de a le mânca, prietenul său presară pe hălcile de carne friptă un praf alb.

- Ce e aceea?
- Asta? Se numeşte sare. Dă un gust mai bun cărnii? Poftim, mănâncă.

Într-adevăr, omul nostru nu a mâncat niciodată o friptură mai delicioasă decât cea oferită de prietenul său. Şi asta doar fiindcă acesta a presărat câteva fire din acel praf miraculos numit sare.

După ce-au mâncat, cei doi prieteni s-au culcat. De fapt, numai gazda, fiindcă oaspetele era ros de gânduri.

„Grozav îmi place să mănânc carne, niciun aliment nu e mai gustos decât friptura. Şi nicio friptură nu a fost mai bună decât aceea pe care amicul meu a presărat doar puţină sare. A fost, pur şi simplu, incredibil. Şi, mă gândesc, dacă punând doar câteva fire pe o halcă atât de mare, sarea i-a îmbunătăţit atât de mult gustul, cât de bună trebuie să fie sarea curată? Nu, neapărat trebuie să fac ceva ... să gust sarea curată.”

Zis şi făcut. După ce prietenul adormi, omul nostru făcu ce făcu şi-i fură sarea. Da, avea destul de multă, o cutie întreagă. Ce bogăţie! Acum, omul nostru va putea experimenta gustul divin: sarea. Wow!

Tremurând de emoţie, omul nostru îşi îndesă doi pumni întregi de sare în gură. Rezultatul ... vi-l imaginaţi, desigur.

Uneori, de multe ori, mai mult nu e mai bine. Şi nici ceea ce trebuie.

Noul concept alimentar



100% natural. Fără grăsime. 100% vegetal (ca şi voi). Delicat cu stomacul dumneavoastră. Subţiază sângele şi reduce colesterolul. E alimentul perfect. Şi, pentru că e delicios, e Deli-Franks. De la Franks. Jefrey Franks.

Da’ voi ce-aţi avut în vedere?

Câţiva generali NKVD-işti îi raportează lui Stalin:

- În Piaţa Roşie e un cetăţean care strigă măscări la adresa Marelui Conducător.
- Da? Atunci, aduceţi-l aici.

Zis şi făcut. Mujicul este adus în faţa lui Stalin. Acesta îl întreabă:

- Ce strigai, omule, câteva minute mai devreme, în Piaţa Roşie?
- Ce strigam? Asta strigam: „Moarte criminalului popoarelor, moarte dictatorului cu mustaţă!”
- Mda? Şi ... pe cine aveai dumneata în vedere? Cine e „criminalul popoarelor”? Cine e „dictatorul cu mustaţă”?
- Hitler, normal, cine să fie?
- Da ...

După care, întorcându-se către generali, Stalin îi întrebă:

- Dar voi pe cine aţi avut în vedere atunci când mi-aţi raportat că acest om strigă măscări la adresa Marelui Conducător?

FMI recunoaşte că banii pe care ni i-a împrumutat ne-au ajutat cam cât o frecţie la un picior de lemn. Auzi colea: „Marea dezamăgire este că economia nu şi-a revenit”. Hai, sictir, jigodie! Ca şi când FMI-ul de asta ar fi interesat! FMI este o bancă şi, ca orice bancă, este interesat să îşi plaseze banii cât mai sigur şi cu dobânzi cât mai mari. Pe FMI îl doare exact în cur de revenirea noastră economică.

Acu’, drept e că mulă ăsta de Franks putea fi mai educat, mai puţin băşcălios. A găsit un guvern de idioţi, ne-a îndatorat de ne-a luat (sau ne va lua) dracu’, să fi tăcut măcar din gură, că nu se face să mergi cu funia în casa spânzuratului. Dar, de, în contractul de împrumut nu a fost stipulat aşa ceva.

Alta-i problema, şi anume: oare Băsescu, atunci când a decis să îndatoreze România pe trei generaţii, chiar o fi avut în vedere o „revenire a economiei”? Chiar s-o fi gândit la aşa ceva? Nu, pe bune, chiar o fi crezut aşa ceva?

Păi, dacă ar fi fost măcar un caz în care o economie naţională să-şi fi „revenit” pe baza unui împrumut de la FMI, aş putea crede că da, asta ar fi avut în vedere Băsescu. Dar nu, ţările care s-au împrumutat de la FMI au avut necazuri mari, mari de tot. Argentina 2001 vă spune ceva? Tot Jefrey Franks. Dar Tunisia? Acum doi ani, era „premiantă”, nu primea nicio notă mică de la FMI. Acum?

Şi noi mai credem, oare, că de-aia s-a-mprumutat Băsescu, pentru a scoate ţara din rahatul în care o lăsase Tăriceanu? Nu, frate, ăsta s-a-mprumutat ca să se căpătuiască pe sine, ţiitoarea, pe inteligenta aia mică, EBA, partidul, şi cam atât. Iar voi, vacilor şi boilor care l-aţi votat, o să plătiţi factura toată viaţa voastră, şi copiii şi nepoţii voştri aşişderea. Asta este.

Dacă asta aţi avut în vedere...

Sunt uimit … şi onorat

… de nominalizarea la Marele Premiu (wow) a concursului (e bine aşa?) BLOG DE BLOG – cele mai bune bloguri din 2010. Mulţumesc pentru nominalizare …

Într-un azil de bătrâni, psihologul încearcă să îi „repare” pe pacienţi prin discuţii despre viitor. Unul dintre ei spune:

- Gândindu-mă la viitor, cea mai mare dorinţă a mea este ca România să câştige Campionatul Mondial de Fotbal din 2014 … şi eu să dau golul victoriei … şi de asemenea, să fiu declarat jucătorul campionatului etc., etc.
- O, foarte-foarte frumos … şi extrem de mobilizator. Dar, pentru asta trebuie să te pregăteşti asiduu …
- Păi, cum? Mă antrenez în fiecare zi … şi sunt foarte mulţumit de rezultate … şi de mine însumi.
- Aşa … aşa … atunci, obiectivul e ca şi îndeplinit.

Un al doilea bătrânel spune:

- De la viaţă, cel mai mult şi mai mult îmi doresc să îmi reîntâlnesc un fost prieten din copilărie. Eu, neavând fraţi, am fost ca un frate cu băiatul ăsta. Am copilărit împreună, am împărţit şi binele, şi răul, şi tot. Amândoi am luptat în războiul de independenţă, la ’77, apoi în primul război mondial, în al doilea, în al treilea … şi în toate câte au fost. Da când ăla … cum îl cheamă? Saxofonistu’ ăla … nu, ciclistu’ … cum dracu-i zice? Ăla cu pasu’ mic … vai, ce lapsus am …
- Armstrong?
- Exact, Armstrong, da. Ei, când Armstrong ăla s-a dus pe lună, s-a dus şi amicul meu cu el … şi dus a fost. Bine, ne-am mai scris, am mai vorbit la telefon, da’ de văzut nu ne-am mai văzut de-atunci. Că luna asta are două părţi, ştii, şi el e pe partea nevăzută … da? Ei, asta aş vrea: să mai ajung pe lună, măcar o dată, să-l mai văd o dată pe amicul ăsta .. şi-apoi pot să şi mor.
- Ei, da, e ceva deosebit. Sigur îl vei vedea pe prietenul tău … merită să lupţi pentru asta.

Al treilea bătrân, care, bineînţeles, ascultase discuţia, spuse foarte morocănos:

- Ce mai aştept eu de la viaţă, ce mai sper de la zilele şi anii care vor urma? Să nu mai fie, asta aştept. Să vină odată aia cu coasa, să mă ia odată dracului şi să scap şi de azilul ăsta, şi de tot.
- Vai, dar totuşi, trebuie să fie vreo speranţă ascunsă, vreun vis, ceva … nu poţi fi aşa de ursuz şi supărat pe viaţă.
- Dar … acum ce să mai fie? Ce să mai aştept? Aia nu pot, aia n-am voie, aia m-a lăsat … numai dureri, vai de viaţa mea, ce să mai sper? Adică eu nu-mi dau seama de starea mea, de ce să mă amăgesc?
- Da, dar totuşi, o speranţă secretă, o fantasmă, chiar, trebuie să existe.
- Păi, şi dacă există, dar eu ştiu clar că nu se poate … nu se poate … la ce bun?
- Păi … spune, dom’le, despre ce este vorba … şi vedem dacă s-o putea sau nu.
- Bine … Atunci, cel mai mult şi mai mult, aş dori să mă aflu în faţa unui revolver încărcat, îndreptat spre mine de un soţ gelos … asta aş vrea.
- ?
- Adică: nu sunt atât de absurd încât să-mi doresc să pot … să mai pot. Nu, e clar că nu pot … şi că nu voi putea niciodată. Dar … aş dori, totuşi, să fie unul care să creadă că pot … ha, ha, ha. Măcar atât, ştii?


Domnule Băsărica, nu vă cunosc personal, dar vă mulţumesc mult. Pentru că – fără supărare – dumneavoastră sunteţi cel care crede că eu aş putea … aş putea să obţin Marele Premiu la BLOG DE BLOG. M-am simţit bine, e ok, dar nu, nu am nicio şansă de a câştiga acest premiu. De fapt, nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă acest BLOG DE BLOG. Şi, sincer, există multe-multe bloguri mult mai îndreptăţite să obţină acest trofeu, sau premiu, ce-o fi. Sunt un „amator”, un novice, nu am nicio tangenţă cu media, cu piaru’, cu brand-managementul şi cu alte drăcii, scriu ce-mi trece prin cap … şi asta e. Sunt oameni dedicaţi, profesionişti veritabili, freelanceri, care, în mod cert, merită … eu nu sunt decât un neica-nimeni care se bagă şi el în seamă, poate puţin cam mult. Nu, nu e falsă modestie, e ceea ce cred … nu am „faţă” de BLOG DE BLOG. Şi, sincer să fiu, nici în seriozitatea acestei propuneri nu cred prea mult

Dar, chiar şi aşa, încă o dată, chiar dacă nominalizarea e „la plezneală”, mulţumesc mult.

marți, 18 ianuarie 2011

Conflictul de care nu avem nevoie

A fost premierul României. Primul premier liberal după 67 de ani. Desfăşurat în condiţii istorice specific, nu neapărat favorabile, mandatul său poate fi considerat un mare succes.

În primul rând, în cei patru ani ai mandatului său, România a înregistrat ritmuri foarte ridicate de dezvoltare economică, ceea ce a transformat-o într-un „tigrişor” european.

Creşterea accelerată a PIB-ului s-a regăsit atât în investiţii – într-un număr, poate mai mic decât ar fi fost necesar – dar şi în creşterea veniturilor populaţiei. Practic, în cei patru ani, salariile profesorilor, ale medicilor, ale altor categorii profesionale, pensiile etc., au fost dublate. Asta în al doilea rând.

România a reuşit să devină un membru din ce în ce mai respectat al comunităţii europene şi mondiale. La 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În al treilea rând.

Dar, poate cel mai mare succes al lui Tăriceanu a fost trimiterea în opoziţie a infractorilor portocalii grupaţi în PD. Nu a fost o operaţiune uşoară şi nici lipsită de riscuri. Să ne amintim, de exemplu, de complotul „cârtiţelor” infiltrate, de-a lungul timpului, de „partenerii” portocalii. Invocând aşa-zisa „trădare”, acestea, în frunte cu albinosul rârâit Valeriu Stoica, au încercat să producă o revolt a organizaţiilor PNL, în scopul confiscării acestuia şi anexării la PD. Iniţiativa a avut un ecou foarte slab în teritoriu, astfel că, în cele din urmă, cei care au trebuit să se retragă au fost Valeriu Stoica şi grupul său. Ei au constituit o structură neviabilă, aşa numitul Partid Liberal-Democrat care a fost absorbit ulterior de Partidul Democrat, prilej cu care oranjgutanii şi-au mai adăugat un „L” în coadă, devenind, adică, (şi) liberali. (Între timp, maimuţele astea fost socialiste au devenit şi mari creştin-democraţi. Asta aşa, ca o paranteză). Apoi, guvernul Tăriceanu, devenit nu minoritar, ci ultra-minoritar în parlament, a avut nevoie de sprijinul altor forţe politice pentru a putea supravieţui. Tăriceanu a ştiut să facă acest lucru cu o oarecare dibăcie, nu neapărat transparent, dar în condiţii benefice pentru ţară. Pentru aceasta, el şi partidul său au fost constant şi virulent criticate ... Dar, pentru a înţelege comportamentul lui Tăriceanu nu avem decât să ne gândim la ceea ce a urmat, cum a fost constituită majoritatea „transparentă” din jurul guvernului Boc, cum funcţionează această majoritate şi cu ce efecte pentru ţară.

Aşa, ca exerciţiu pervers de imaginaţie, vă puteţi imagina cum ar fi arătat astăzi România dacă manevra din 2006 a lui Valeriu Stoica ar fi reuşit şi PD ar fi reuşit să absoarbă PNL aproape în întregime?

Guvernarea Tăriceanu a avut, ca orice altă guvernare, şi multe „pete negre”, dar, una peste alta, poate fi considerată cea mai de succes, cel puţin din ’89 încoace. Sau nu este aşa?

În urma rezultatului alegerilor parlamentare din 2008, Tăriceanu şi-a asumat încă un gest politic foarte curajos ... din păcate, neînţeles şi neasumat nici măcar de colegii săi de partid. Ce să mai vorbim de cei din PSD şi UDMR?

Astfel a luat naştere „marea coaliţie” de 70% care a condus România ... mai bine să nu ne amintim. Aşa şi-a irosit PSD şansele unei guvernări de (cel puţin) 4 ani şi, din păcate, a confiscat această şansă şi PNL. Şi ne-a „pricopsit” cu încă 5 ani de regim Băsescu.

În urma congresului partidului din martie 2009, Tăriceanu şi echipa sa au fost înlăturaţi de la conducere. Principalul reproş a fost acela că au adus partidul în opoziţie. Noul lider, Crin Antonescu, o persoană mult mai volubilă şi carismatică, şi-a alcătuit o nouă echipă în care a preferat să nu coopteze niciun membru al vechii conduceri.

În mod evident, acest lucru a reprezentat o „degradare” a lui Tăriceanu şi a oamenilor săi.

Uneori, în astfel de situaţii se stârnesc adevărate „războaie”, se fac declaraţii „incendiare”, acide, răutăcioase, se lasă cu demisii sau excluderi etc., dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat în urma congresului din 2009 (în afară de excluderea lui Cataramă). Nici măcar Orban, care a fost concurentul direct al lui Antonescu, nu a „crâcnit”.

Nu a fost, cred, vorba de „resemnare”, ci de cu totul altceva. De spirit de echipă. Tăriceanu a înţeles că imaginea noului lider trebuie protejată şi că partidul trebuie să se consolideze.

Din păcate, Crin Antonescu nu a reuşit mai nimic. Astfel, în noiembrie 2009, a pierdut, încă din primul tur, alegerile prezidenţiale, nereuşind să-l depăşească pe Mircea Geoană. Ulterior, acesta a reuşit să piardă, la rândul său, în faţa lui Băsescu. Da, a fost fraudă. Dar nu numai fraudă.

Ulterior, Antonescu a ratat toate obiectivele anului 2010. Guverul Boc e bine-mersi, PNL e tot în opoziţie şi, îngrijorător, nu are o creştere explozivă, corespunzătoare scăderii PD-L, în sondajele de opinie.

Antonescu este, fără îndoială, carismatic şi deosebit de volubil. Şi este, de asemenea, onest. Dar, din păcate, este lipsit de viziune şi nu e un bun strateg. E în stare, cu alte cuvinte, să mobilizeze, dar nu şi să învingă. Dacă nu e aşa, spuneţi-mi ce bătălie sau ce război a purtat şi câştigat Crin Antonescu, în afară de şefia PNL, bineînţeles. Dar asta nu e interesant. Ce bătălie a câştigat Crin Antonescu pentru ţară sau, măcar, pentru partid?

În comparaţie cu el, Tăriceanu e mult mai „viclean”, are „nas”, e mai „hârşit”. Şi, important de spus, ştie să învingă. Tăriceanu nu e convingător, nu entuziasmează, e „Moliceanu”, e cel care ştie să „încaseze”, în patru ani de mandat a „încasat” destule de la Băsescu, dar ştie să rămână în picioare şi să învingă. Asta e foarte important, deoarece Crin nu prea a gustat din cupa victoriei.

Antonescu ştie, fără, îndoială, să vorbească, şi o face foarte bine. Tăriceanu ştie, în schimb, să tacă. El nu vorbeşte tot timpul, cu rost şi fără, nu e prezent toată ziua pe ecranul televizorului, nu a fost nici în timpul mandatului, darmite acum, aşa că vorbele sale capătă o altă rezonanţă, o altă amplitudine.

Acum, Tăriceanu vorbeşte. A făcut-o o dată şi, iată, a repetat-o. După o lungă perioadă de tăcere.Asta înseamnă ceva. Omul ăsta trebuie ascultat!

Aprecierile sale, nu prea plăcute pentru Crin Antonescu, sunt, din păcate, extrem de riguroase. Alianţa P NL – PC e o mare prostie, alianţa cu PSD, o prostie încă şi mai mare.


Aşa consider şi eu şi mă regăsesc în argumentele lui Tăriceanu. Şi eu consider că guvernul Boc are şanse mari de a supravieţui până în 2012. De fapt, dacă anul trecut, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, opoziţia şi societatea civilă nu au reuşit nimic, de ce ar reuşi în 2011?

În 2012 vor avea loc alegeri parlamentare. Va fi schimbată, probabil, în mod radical, compoziţia parlamentului, iar aceasta va permite (sau nu) instalarea unui guvern cu o orientare total diferită. Dar, până atunci mai e mai mult de un an şi jumătate.

În acest moment, sondajele de opinie (care se pot modifica în orice moment) plasează pe primele două locuri PSD şi PNL. PDL e, încă, pe locul trei, dar tendinţa îi este nefavorabilă. Pe actualul trend, PDL are toate şansele să nu mai intre în viitorul parlament mai ales adcă se va vota în sistem uninominal pur ... ceea ce chiar n-ar fi nicio pierdere, dimpotrivă.

În loc să profite la maximum de această conjunctură, Antonescu şi Ponta lucrează la o mare alianţă politică. Pentru ce? Habar nu am.

În cazul unei ordini clare, de tipul A > B > C – nu mă refer acum la paradoxuri şi patologii gen Condorcet – şi se încheie o alianţă, aceasta se întamplă aproape întotdeauna între concurenţii de pe poziţiile doi şi trei. Matematic vorbind, avem oricum A > B şi A > C, deci nu are niciun interes să se alieze cu nimeni. Singura alianţă posibilă, din punct de vedere practic, este cea a lui B cu C, deoarece doar astfel ar putea să se realizeze B+C > A.

Totuşi, o alianţă a primilor doi, dacă se realizează, indică o teamă profundă a acestora şi sugerează o altă ordine reală. Acest lucru poate modifica profund opţiunea electoratului!

Apoi, nu trebuie să uităm că votul românilor, atunci când este acordat, e, de regulă, negativ. Adică, nu votează omul, să zicem, PSD fiindcă îi place în mod deosebit moaca lui Ponta sau a lui Iliescu, ci fiindcă nu poate să-l suporte pe Băsescu, şi nici Antonescu nu-i inspiră încredere. În alte cuvinte, alege „răul cel mai mic”. La fel e şi cu PNL, şi cu PDL, şi cu toate partidele. E aşa?

Şi-acum, mă întreb: oare acel om care nu a votat niciodată, să spunem, PSD ... fiindcă ... are el motivele lui, acel om va vota, oare, alianţa PNL – PSD? De ce ar face-o? Şi astfel, alianţa va pierde nenumărate voturi pe care partidele componente le-ar fi obţinut separat.

Oamenii sunt, în general, împotriva mega-alianţelor. Dacă se va realiza mega-alianţa ACD-PSD, atunci e destul de posibil ca aceasta să nu reuşească să obţină 50%+1 din voturi (sau din mandate). Şi chiar dacă se va întâmpla aşa ceva, migraţia unui singur parlamentar ar putea anula acest avantaj, şi atunci Băsescu ar putea repeta „figura” din 2004 şi 2009! E un risc pe care, în mod sigur, Ponta şi Antonescu îl ignoră.

Această perspectivă este îngrijorătoare. Dar, sunt şi altele. Din păcate.

Cum ar fi: până şi duşmanii să-ţi arate că greşeşti, dar tu să nu crezi …

Până la urmă, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla PNL-ului ar fi o dihonie între Tăriceanu şi Antonescu. Ar fi extrem de rău şi pentru România, în general. Dacă nu va exista multă înţelepciune şi toleranţă între cele două personalităţi, nu va fi bine...

Ne place, nu ne place, destinul popoarelor de oi este acela de a fi conduse de lupi.

joi, 13 ianuarie 2011

O scrisoare pierdută

Kedves Liliom

Megtanultam cu multa bucurie de új politikai construcţie la care barát lucra şi trebuie a spune ke magunkot suntem foarte bucuroşi de aceasta şi csókolni la tine. Şi la tine spunem ke mult suparat şi noi când büdös pedelişti nu laudat aceasta alianţa. Da’ daca vrut laude de la pedelisti, io poate rezolva cu Anastase. Dake dom’ elnök doreşte, asta e uşor.

Dar, dom’ elnök trebuie ştie că şi la noi avut nagy harag, din cauze ke dom’ András Marga-Szikladarab jignit toata nagy Magyar Nemzet. El numit oktatási törvény de la România cu horthyst szó. Asta ruşine mare este şi jignire la tot Magyar Nemzet. Nu putut numi Európai lege cu horthyst szó, asta lege este foarte bună şi asumată de toate pártok. De ce jignit dom’ Szikladarab la magyari? Ceva aşa nu este posibil, şi rugaminte la noi pentru domnu’ NLP elnök Liliom este ca porcait zdravan la Szikladarab pe toate TV timp de o săptămână, apoi dat afară cu Tăriceanu, Săftoiu és Vosganian. Pe Orbán nu dat acum afară, ke poate el este magyar şi e bűn, adike pakat. Şi la magyar este premier Orbán şi poate este veri.

Asta dupe ce facut, foarte bine, atunci putut semna protocol, şi RMDSz poate ieşi liniştita de la guvernare cu LDP şi face un guvern frumos cu NLP és Szociáldemokrata Párt. Noi mari pretenţi nu avem, doar educaţia, sanatatea, kultúra şi inke vreo három, négy minisztériumok, pentru ke vrut un guvern redus, cum propus liberalii, cu maximum tíz minisztériumok, din care noi nu vrut mai mult de hét hat. Dake elnök Liliom este greu dat educaţia, ori kultúra, atunci noi nu face probleme, putem lua economia, finanţius, apărarea şi afacerile externe. Noi este foarte flexibili şi loiali.

Şi nu uitat, asta foarte important. Noi este foarte loial, RMDSz nu tradat niciodata şi totdeauna fost partener loial, deşi nu orice büdös oláh recunoscut asta. Noi este foarte serioş, şi vrut ca şi parteneri fost. De aceea, lucrurile trebuie fakute bine. Fakut protocol şi inregistrat la bíróság, asta bun dar nu destul. Trebuie spus clar kind dat autonomie la Székely ... pentru noi este foarte important. Trebuie angajat clar la dat autonomia, dake dom’ Liliom nu anghejat clar, atunci insemnat tras pe sfoara la magyari, cum fakut România şi oláh de la Trianon incoace.

Inkei mica mea scrisorica cu speranta ca inkeiat curand alianţa mare ca facut un guvern naţional şi pentru popor, la care fakut parte şi barát la noi.

Ölellek szeretettel!

Marko Bella

Un gând (37)

Atunci când eu te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi dai sfaturi, îmi dau seama că nu ai făcut ceea ce te-am rugat.

Când te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi spui de ce nu ar trebui să simt ceea ce simt, îmi calci în picioare sentimentele.

Mă asculţi şi tu simţi că e de datoria ta să faci ceva ca să-mi rezolvi problema, mă dezamăgeşti, oricât de ciudat ţi s-ar părea.

Ascultă-mă! Tot ce te-am rugat a fost să mă asculţi, nu să vorbeşti sau să faci ceva anume, doar să auzi … De descurcat mă pot descurca şi singur, nu sunt neajutorat. Poate descurajat sau şovăitor, dar nu neajutorat.

Când faci ceva pentru mine ce pot şi trebuie să fac singur, îmi alimentezi frica şi mă faci să mă simt stingher.

Dar, când accepţi că, într-adevăr, simt ceea ce simt, indifferent cât de iraţional ţi se pare ţie, atunci pot să nu mai încerc să te conving şi pot începe să încerc să aflu ce se ascunde în spatele acestui sentiment iraţional. Şi, când aflu asta, răspunsurile devin evidente şi nu mai am nevoie de niciun sfat. (Ralph Roughton MD)

miercuri, 12 ianuarie 2011

Pornografie infantilă

Până aici s-a ajuns. E vorba de copii de şcoală primară şi grădiniţă, folosiţi de PDL în campania electorală a candidatului Daniel Răducanu pentru primăria comunei Baru, judeţul Hunedoara.


Update: aici şi aici

luni, 10 ianuarie 2011

Un gând (36)

Așadar, care este sensul vieții? Pentru ce anume trăim noi și luptăm? Dacă am fost crescuți doar pentru a căpăta onoruri, pentru a ocupa slujbe bune, pentru a fi eficienți, pentru a domina cât mai mult posibil, viețile noastre vor fi găunoase și goale. Daca am fost instruiți doar pentru a fi oameni de știință, universitari cufundați în tratate, sau specialiști în diverse domenii, noi vom contribui la distrugerea și mizeria lumii. Viața are un sens mai înalt și mai vast decât acesta, dar ce valoare are educația noastră dacă nu-l vom descoperi niciodată? Chiar atunci când vom fi extrem de instruiți, noi nu vom realiza prin aceasta o integrare profundă a gândirii și a sentimentului, viețile noastre vor continua să fie incomplete, contradictorii, sfâșiate de temeri de tot soiul. Câtă vreme educația nu va cultiva o viziune integrală asupra vieții, ea nu va avea decât o mică valoare.

*

Educația modernă face din noi entități nechibzuite. Ea nu ne ajută decât foarte puțin să descoperim vocațiile noastre personale. Trecem câteva examene și pe urmă, cu puțin noroc, obținem slujbe ce constituie adesea o nesfârșită rutină ce umple restul existenței noastre. (Khrisnamurti)