marți, 31 august 2010

Ziduri

Departe de mine gândul de a-i simpatiza pe ţigani. Nu-mi plac fiindcă nu le plac munca, învăţătura şi igiena, fiindcă fură, mint, violează, într-un cuvânt sunt antisociali, într-o măsură mult mai mare decât alte etnii. Nu, nu-mi plac ţiganii, dar nu din cauză că sunt ţigani, ci din toate motivele arătate mai sus. Dar, înainte de a judeca un infractor, cuvine-se, cred, să te întrebi de anume l-a determinat să fie infractor. Sunt oameni care se nasc infractori? Nu ştiu, s-ar putea să existe niste predispoziţii, dar, în mod cert, nu sunt determinante. Nu cred în teoria lombrosiană a infractorului înăscut, şi chiar dacă ar fi adevărată, a spus vreodată Lombroso sau oricine altcineva că ţigan egal infractor? Nu, nimeni nu a spus aşa ceva, mai puţin fasciştii, dar chiar şi ei au lucrat într-o lume a aproximărilor, de vreme ce nu au formulat definiţii riguroase pentru termeni precum „arian” sau „nearian”.

Dar nu pot fi de acord nici cu modul în care Uniunea Europeană încearcă să rezolve „problema ţigănească”. Pentru că, de fapt, nu încearcă să rezolve nicio problemă.

Pentru a stăvili invaziile barbarilor, oraşele din vechime au construit sisteme complicate de apărare, compuse din ziduri, fortificaţii, canale cu apă etc. Dar, niciunul din aceste sisteme nu s-a dovedit, până la urmă, eficient. Respinşi o dată, barbarii au revenit, mai apoi, încă o dată, şi iar au fost respinşi, apoi încă o dată, şi încă o dată, şi tot aşa, până când zidurile au cedat. Istoria a dovedit: unei oştiri de trăgători cu arcul şi aruncători de pietre li se poate opune o armată se suliţaşi şi flintaşi, tunurile sunt vulnerabile în faţa tancurilor, acestea în faţa avioanelor, şi tot aşa, oricât de puternică, de înzestrată, ar fi o armată, există una şi mai puternică, si mai înzestrată. Dar, mai puternică decât o armată în zdrenţe, nu e niciuna. Nimeni nu poate înfrunta un puhoi de oameni în zdrenţe, care, asemeni ploii, vântului, prafului şi radiaţiilor, vin de pretutindeni şi de nicăieri, vin cu maşinile, cu trenurile, cu vapoarele, vin din cer, în stoluri, ca păsările migratoare, vin pe apă, pe pământ, prin pământ, vin în bărci pneumatice, cale de mii de kilometri, vin în lăzi şi containere, în pachete, în tot ce vrei şi ce nu vrei. Şi, cum vin, aşa şi pleacă, azi în Vaslui, mâine la Paris şi poimâine cine mai ştie unde. Ce faci în faţa unei asemenea armate, cum lupţi, cum te aperi?

În niciun fel, nu ai cum să-i faci faţă. În niciun caz, cu ajutoarul zidurilor.

Şi atunci? Şi atunci, iată: la un moment dat, cetăţile au început să realizeze că, atâta timp cât eşti înconjurat de ziduri, nu prea ai cum să te dezvolţi. Rămai închistat ca o broască ţestoasă. Apoi, zidurile nu prea sunt de folos. Când au vrut să intre, barbarii au intrat, oricum. Aşa că, până la urmă, oraşele au purces la dărâmarea zidurilor. A celor de piatră şi cărămidă.

Uniunea Europeană se fundamentează pe ideea dărâmării zidurilor şi prejudecăţilor. Măcar a zidurilor!

În loc de izolare şi confruntare, deschidere şi colaborare. Cel mai sărac oraş ai cărui locuitori au wireless gratis chiar şi la metrou, e de o mie de ori mai puternic decât oraşul înconjurat de cele mai mari si mai frumoase ziduri, dacă vor mai fi existând astfel de oraşe. Primul e un orâs viu, dinamic, în pline dezvoltare. Al doilea, e, în cel mai bun caz, un oraş-patrimoniu, un oraş-muzeu.

Cum să colaborez cu cel care nu lucrează, fură şi, în plus, nici nu se spală? Cum să nu colaborez?

Simplu: fac precum Sarkozy, îi expulzez. Şi? Ce rezolvare e asta? Nu vor fi tot acolo în 24 de ore?

Nu, n-aş fi crezut că, în secolul XXI mai construieşte cineva ziduri împotriva barbarilor. Şi totuşi, da, se întamplă! Cât de proşti putem fi noi, europenii! Nu am învăţat nimic din eşecul fascismului.

Dar, cea mai supărătoare poziţie este cea a Israelului. Acolo nu e vorba de ţigani veniţi la produs, ci de muncitori afroasiatici fără acte legale, dar care sunt de zeci de ani în Israel, oameni care au muncit din greu pentru această ţară şi care au copii născuţi în Israel! Cum să-i spui unui copil de zece ani, născut şi crescut într-o anumită ţară, că ţara lui e, de fapt, alta, pe care nu a văzut-o niciodată şi a cărei limbă nu o vorbeşte?

E absolut regretabil că evreii, care au fost victimele fascismului si intoleranţei, sunt mai intoleranţi decât oricare alţii. Nu e bine deloc. Iar în ceea ce ne priveşte, a ne declara de partea Israelului într-un eventual război cu Iranul, înainte ca acest război să se producă, este ... nu am cuvinte ... incalificabil.

luni, 30 august 2010

Statul raţional: calitatea învăţământului

Ca în fiecare toamnă, începerea unui nou an şcolar este un prilej de numeroase emoţii, atât pentru elevi, cât şi pentru profesori. Nu, nu neapărat bucurii, dar emoţii da. De fapt, nu numai deschiderea aceasta a anului şcolar, ci întreaga activitate şcolară stă, de mulţi, de prea mulţi ani, sub semnul unor emoţii puternice, generate de întrebări precum: va fi sau nu va fi grevă, se vor da, şi dacă se vor da, cum se vor da tezele/examenele etc.

Această bulversare continuă a procesului de învăţământ, expresie clară a dispreţului şi lipsei de interes a clasei politice, această aşa-numită reformă, care la noi, se pare, este fără sfârşit, îşi pune, nu are cum să nu îşi pună amprenta asupra a ceea ce se întâmplă în şcoală, inclusiv asupra primei zile de şcoală.

Se vorbeşte insistent despre calitatea slabă, extrem de slabă, a învăţământului românesc, nu neapărat în prima zi de şcoală, se fac promisiuni, se croiesc planuri ambiţioase, dar adevărul îl ştim cu toţii: sistemul românesc de învăţământ se scufundă încet-încet, în mlaştina submediocrităţii şi neputinţei, din care nimeni, niciodată, nu va mai reuşi să îl scoată.

Nu e vorba de faptul că nu cunoaştem aceste lucruri, le cunoaştem foarte bine. Oricine are, cât de cât, contact cu şcoala, ştie că, în interiorul acestor instituţii, de prea multe, şi de prea multă vreme, se face orice, numai Educaţie nu, şi nu întamplător am scris cuvântul Educaţie cu literă mare. Ne întrebăm, deseori, unde sunt elevii de altădată, unde sunt profesorii de altădată, de ce cei de astăzi sunt, de prea multe ori, doar nişte imitaţii nereuşite ale celor de odinioară? Şi răspunsul îl ştim ... dacă vrem să-l ştim. Dacă nu, nu. Dacă nu, vom continua să căutăm soluţii iluzorii la probleme inventate. Ne vom autoiluziona că schimbând la nesfârşit nu ştiu ce nimicuri, fără a ne atinge de esenţă, vom schimba ceva în bine.

Nu cred că există cineva care îşi închipuie că acolo, „sus”, situaţia nu este cunoscută. Ba este cunoscută foarte bine. Toţi politicienii ştiu în ce hal a ajuns sistemul de învăţământ şi ştiu şi din ce motive. Şi ce dacă? Vin, îşi rostesc discursurile lor găunoase, strâng mâini, îmbrăţişează, pupă, primesc flori ... şi gata, pleacă, ştiind foarte bine că nimic din ceea ce au spus nu se va îndeplini. Sau ...depinde. Dacă au spus că vor pune termopane la vreo clasă, sau că vor face toalete noi, poate. Dar, dacă au vorbit de CALITATE, EFICIENŢĂ, PROFESIONALISM, PATRIOTISM, atunci NU, NU, NU, de trei ori nu. Nu vor face nimic, absolut nimic, pentru că, de fapt, nu mai e de făcut nimic. Vorbesc de sistem, nu mai e nimic de făcut în legătură cu sistemul, fiindcă, în cazul lor personal, există soluţii, evident că există soluţii. Pentru că asta înseamnă, de fapt, a fi politician în România: să ai soluţii la absolut toate problemele personale, şi la niciuna a comunităţii.

Ce fac, aşadar, politicienii, atunci când au o problemă personală în legătură cu sistemul de educaţie? Ce să facă, îşi trimit copiii la şcoală, evident că nu renunţă la şcoală. Dar nu la şcolile „normale”, la şcolile obişnuite, „de cartier”. Nu, ei îşi trimit copiii să înveţe carte la „altfel de şcoli”. La şcoli „adevărate”, unde sunt „condiţii” şi unde se învaţă, pe bune. Nu că în celelalte şcoli nu s-ar învăţa, dar aşa ... Şi cum, de la un anumit nivel, România nu are astfel de şcoli – dar, oare, de ce nu are? – tinerii merg în străinătate. De regulă, asta se întâmplă la nivelul facultăţii, mai rar al liceului, dar sunt şi cazuri în care copiii nici nu iau contact cu vreo şcoală din Romania. Ministrul Funeriu este un astfel de exemplu.

Bun, se ştie că sistemul este aşa cum este. Şi ce facem, în condiţiile astea? Păi, nu facem nimic, sau, mai exact facem ceea ce am făcut de când ne ştim şi ne-a adus în această fundătură. De fapt, nu facem, NE FACEM. Pentru că trebuie ... De ce trebuie? Pentru că aşa ...

Am spus-o de nenumărate ori: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, da, pentru că asta înseamnă supravieţuire. Aceste lucruri trebuie asigurate de către stat. De către statul raţional. Dar educaţie? Educaţie, nu. Educaţia este esenţială pentru a un anumit standard de existenţă – nu pot să spun pentru a „trăi bine”, aceste cuvinte au fost deja demonetizate – dar nu este esenţială pentru supravieţuire. Statul raţional NU TREBUIE să ofere servicii educaţionale gratuite. Dacă are posibilitatea, poate oferi servicii educaţionale de calitate. Dacă nu, nu are decât să lase asta în seama celor care se pricep mai bine.

În opinia mea, statul este incorect. El colectează o mulţime de bani, în schimbul cărora se face că oferă servicii educaţionale. Dar, calitatea acestor servicii este atât de îndoielnică, încât mulţi preferă să nu beneficieze de ele.

Exact aceeaşi situaţie se constată şi în sănătate: mulţi, foarte mulţi oameni din zona în care locuiesc, atunci când au o problemă medicală, preferă să se adrezeze direct cabinetelor şi clinicilor private. Dacă problema nu poate fi rezolvată în clinicile private locale, atunci preferă să meargă în străinătate, de regulă la Szeded, unde, evident, plătesc integral contravaloarea serviciilor medicale. Probabil, unele din aceste persoane sunt snoabe, sau prost informate. Dar nu toate. Fac asta pentru că serviciile medicale din clinicile de stat sunt aşa cum sunt! Nici Băsescu, când a avut o problemă cu glanda tiroidă, nu s-a operat în România.

Pe de altă parte, există persoane, şi nu puţine, cetăţeni străini sau cu domiciliul în străinătate, care vin în România pentru a beneficia de anumite servicii medicale! Există, aşadar, un dublu sens al turismului medical. Dar, serviciile medicale pentru care străinii vin în România sunt din domeniul stomatologiei, care este complet privatizată (sau aproape complet).

Iată, aşadar, ce face medicina de stat şi ce face medicina privată! Dar, revenim la învăţământ, unde situaţia e similară.

Iată, de exemplu, un articol interesant. Ideea e că persoanele care îşi permit plătesc sume considerabile, de la 5000 de euro anual în sus, pentru a asigura şcolarizarea copiilor lor în şcoli private. De ce?

Mai întâi, pentru că îşi pot permite. Mai apoi, pentru că ştiu în ce investesc. E vorba, în general, nu de tot felul de parveniţi – deşi, si aceia, tot acolo îşi vor da copiii, dar din alte motive – ci de persoane care ştiu bine cum se câştigă banii şi de ce fac asta. Ştiu bine care este preţul real al unei educaţii de calitate. Orice serviciu de calitate este scump, iar educaţia de calitate este foarte scumpă. Dar merită.

Evident, în aceste şcoli, salariile profesorilor sunt mai mari. Cât de mari? Duble faţă de cele din sistemul de stat. Ceea ce nu e, totuşi, deloc mult. Cu banii pe care îi câştigă un profesor al unei asemenea şcoli, abia ar putea să plătească taxa şcolară pentru un singur copil. Sau, pentru o jumătate de copil, după caz. Ceea ce nu e deloc impresionant.

În mod evident, la asemenea salarii, ponderea lor în totalul cheltuielilor nu e prea mare. Adică, ele ar putea fi cu uşurinţă dublate, dacă ... dacă nu am trăi în România.

Şi salariile dascălilor din şcolile de stat ar putea fi majorate substanţial, dacă banii educaţiei ar fi investiţi cu chibzuinţă. Dar, nu, nu se întamplă aşa, fiindcă nu există interes.

Viziunea aceasta, a unui stat care oferă gratuit servicii educaţionale populaţiei este una utopică şi primejdioasă. Statul nu face altceva decât să ia banii oamenilor şi să-i irosească! De asemenea, prin politicile salariale, şi nu numai, statul umileşte şi deprofesionalizează categoria socială a profesorilor; la fel se întamplă şi cu medicii.

Ştiu, ideea unor servicii educaţionale, a unor servicii medicale, a altor categorii de servicii cu plată pare extremistă şi utopică. Ce ne vom face în momentul în care toate şcolile vor percepe taxe de şcolarizare, nu 5000 de euro anual, ci 1000 de euro ... de cinci ori mai puţin. Ce va face, de exemplu, în condiţiile actuale, o familie obişnuită, cu doi copii, şi amândoi părinţii salariaţi. Să spunem, profesori. Sau medici. Această familie va trebui să cheltuiască circa 30-40% din veniturile sale doar pentru a achita taxele şcolare ale celor doi copii! Şi dacă o familie de profesori sau una de medici nu îşi vor permite să întreţină doi copii la şcoală, ce vor face, oare, muncitorii, ţăranii, alte categorii sociale, mamele singure etc.? Vor fi milioane de analfabeţi în doar câţiva ani!

Fals, fals, fals. În primul rând, salariul unui profesor, al unui medic, nu are de ce să fie de 200 de euro, el este ţinut în mod artificial la acest nivel al umilinţei, din motive politice şi ideologice. Dar nici salariul unei coafeze, al unei secretare, sau al unui paznic nu ar trebui să fie de o sută şi ceva de euro. Aceste salarii sunt ţinute, în mod artificial, la acest nivel, pentru ca statul să poată fura suficient pentru a ne putea oferi aşa-zisele sale servicii. Atâta timp cât salariul meu este de 200 de euro, sunt „mulţumit” de calitatea „serviciilor” de educaţie, sănătate etc. oferite „gratuit”, fiindcă, oricum, nu-mi pot permite altceva. Dacă, însă, aş câştiga 2000 de euro, cât ar trebui să fie veniturile mele reale, aş începe să am pretenţii. Aş alege serviciile care mi se potrivesc, dar, în acelaşi, probabil, revoltat: de ce, pentru banii pe care îi plătesc, statul îmi oferă atât de puţin?

Aşa că statul nu îmi mai oferă nimic. Îmi ia, în schimb, tot. Pentru ca nu cumva să fiu în stare să îmi procur servicii alternative, să pot compara şi să mă pot întreba. Pentru ca să rămân prost şi fericit de „cadourile” pe care le primesc. Acesta e statul actual, aceasta e criza actuală. Dar nu acesta e statul raţional, acesta e statul mafiot. Şi e în contratimp cu istoria.

duminică, 29 august 2010

Ipostazele nimicului

Fiica domnului ministru Funeriu studiază în Germania. Dacă vă imaginaţi că fiica domnului ministru e la niscaiva studii doctorale sau postdoctorale, aflaţi că v-aţi înşelat. Fiica domnului ministru e elevă la o şcoală primară.

Bine, învăţământul superior ştim că este la pământ. Ştim, de asemenea, că nici liceele noastre nu sunt grozave, şi nici în gimnazii nu prea se mai face carte. Dar, nici şcoli primare nu mai avem?

Ce şcoli primare? De unde aşa ceva?

Dacă dom’ ministru nu cunoaşte situaţia din învăţământ, cine să o cunoască? Aşa că nu-i de mirare că şi-a dat fetiţa la o şcoală aflată la vreo mie de kilometri de domiciliu. E clar că, în tot sistemul românesc de învăţământ, nu există o şcoală mai de doamne-ajută, care să corespundă exigenţelor acestui umanoid. Dar, oare cine respunde de educaţia din România? Care este mesajul pe care domnul ministru Funeriu îl transmite acelor părinţi ceva mai sărăcuţi, care nu-şi pot permite să cheltuiască zeci de mii de euro anual pentru ca prâslea al lor să înveţe cum se fac beţisoarele drepte şi cele aplecate sau cum să numere şi să adune cu sau fără trecere peste ordin.
Bine, să lăsăm asta. Dein acel ultracivilizat occident, dom’ ministru vine cu două idei magnifice de reformare a învăţământului. Pe care le vom discuta în cele ce urmează.

Prima ar fi ca şcolile să fie administrate de părinţi. Brr, mă ia cu groază!

Bun, şcolile administrate de părinţi. Dar, responsabilitatea e a directorului, sau a părinţilor? Iar fondurile vin de la părinţi sau de la minister şi/sau administraţia locală?

Dacă o şcoală are o mie de elevi. Asta înseamnă două mii de părinţi. Cum există familii din rândul cărora sunt mai mulţi copii în şcoală, cum există copii care nu au un părinte, să zicem o mie de părinţi. O mie de elevi, o mie de părinţi. Cum conduc acesti o mie de părinţi şcoala?

Evident, prin reprezentanţi. Bun, şi cum sunt aleşi aceşti reprezentanţi? Dacă îi numeşte, să zicem, directorul şcolii, sau primarul, sau un inspector, sau oricine altcineva, nu e bine. Atunci cum? Prin alegeri? Aoleu!

Cum prin alegeri? Va fi şi campanie electorală? Wow, ce fain. Şi slogane, şi mită electorală! Alegeţi-mă pe mine şi toţi copiii vor avea zece la matematică! Ba pe mine, că bag aer condiţionat în toate clasele. Şi câte şi mai câte.

Bun, vor fi alegeri. Cei cu gură mai mare, cei cu mai multi bani, cei cu mai multe interese se vor alege. Alegerile vor fi democratice, libere bla bla, dar vor fi ele şi benefice?

Ha, ha.

Când a fost vorba de alegerile prezidenţiale, deci de alegeri cu adevărat importante, majoritatea a optat pentru Băsescu. Aşa este? Bine, şi dacă asta votăm pentru preşedinţia ţării, ce anume votăm pentru a conduce o şcoală? Există şanse ca un parvenit sfertodoct să fie ales în conducerea unei şcoli şi, în această calitate să ia decizii importante cu privire la modul în care trebuie să predea, să examineze, să evalueze profesorii, la angajări şi disponibilizări etc.? Ba bine că nu, exact acest lucru se va întampla, cu certitudine. Uitaţi-vă la ce clasă politică alegem, la muhaialele care ajung să ne reprezinte în fruntea statului, în guvern, în fruntea camerelor, în Parlamentul European, oriunde. Noi le-am ales! Şi, vom fi capabili să alegem nişte oameni corecţi, competenţi, entuziaşti în fruntea unor şcoli? NICIODATĂ! Nici vorbă de aşa ceva!

Pentru ca o asemenea procedură să devină aplicabilă, cu evidente foloase, în această „grădină a Carpaţilor” trebuie să mai treacă nu douăzeci de ani de exerciţiu democratic, cum a sugerat un anumit politolog, ci două sute de ani, cel puţin!

Altă găselniţă este aşa-zisul portofoliu educaţional. Ideea, în sine, nu e rea, dar e utopică.

Precum se ştie, şcolile ar trebui să-şi facă, anual, o anumită autoevaluare, care constituie baza oricărei evaluări instituţionale externe. Am zis şcolile, nu directorii, autoevaluarea directorilor e cu totul altceva. Bine, şi în acea autoevaluare trebuie să scrii câte ceva despre şcoală: câte clase sunt, ce profile, câţi profesori şi altele asemenea. Bun, au fost solicitate şi examinate asemenea autoevaluări şi ... surpriză! Au fost şcoli, de fapt directori, CA-uri, CEAC-uri care au produs documente care se refereau la alte şcoli. Pur şi simplu! Sau, cum îşi întocmesc profesorii planificările anuale, semestriale etc.? Le downloadează de pe didactic.ro, sau din alte locuri. Dacă e cazul, modifică numele şcolii, al profesorului, şi gata ... Ce nu e aşa? Hai, să-mi spună cineva, vreun profesor că nu e aşa.

Bun, şi-atunci cum va fi cu acest portofoliu educaţional? Simplu, vor fi create nişte „şabloane” numai bune de descărcat de pe net. Şi acele şabloane vor fi aplicate oricărui elev, fie că se potriveşte, fie că nu. Iar rolul lor va fi, practic, nul. Doar că vom consuma ceva mai multă hârtie.

Câţi psihologi avem în şcolile din România şi câţi elevi revin la un psiholog? Şi, dacă nu avem psihologi, te apuci tu, dascăl de matematică, sau de română, sau de educaţie fizică, să descrii psihologic, caracteriologic, atitudinal un elev pe care îl vezi 2-3 ore pe săptămână? Păi, ca să faci asta fără să dai rasol trebuie ... o-ho, câte nu trebuie.

Era să scriu că domnul Funeriu nu are o viziune de ansamblu, de fapt, el nu are niciun fel de viziune, e mai abramburit decât oricare dintre predecesorii săi. Dar, se „bagă”. Chiar dacă nu se pricepe, chiar dacă, în mod evident, habar nu are. Chiar dacă e ridicol.

Vă mai aduceţi aminte de Adomniţei? O, câte critici a mai stârnit prezenţa lui Adomniţei în fruntea ministerului! Că e tâmpit, că nu are studii de specialitate, sau că nu are studii deloc, că nu se pricepe, şi câte şi mai câte, în mare parte adevărate! Da, în mare parte adevărate! Dar, omul şi-a văzut lungul nasului, iar la minister a fost ca apa sfinţită: bine n-a prea făcut, că n-a fost în stare, dar nici rău. A făcut şi el ce-a putut: a citit poveşti preşcolarilor şi a numărat stelele de pe drapelul UE.

În schimb, Funeriu, care e, de departe, mult, mult mai incompetent decât oricare dintre predecesorii săi, e foarte „activ”. Face reformă, iar asta deranjează, se spune, „dinozaurii” din învăţământ. Câtă demagogie!

Reforma lui Funeriu? Iată în ce constă: sistarea investiţiilor, desfiinţarea şcolilor, concedierea profesorilor / reducerea salariilor profesorilor, politizarea „pe faţă” a tuturor segmentelor învăţământului (inspectori „loiali”), promovarea incompetenţei etc. Asta e reformă?

Zău dacă nu-l prefer pe Adomniţei! Nu pe Adomniţei, pe oricine. Oricine e mai bun ca Funeriu, în fruntea Ministerului Educaţiei. Hai, nu chiar oricine. Doar cine a predat, fie şi măcar un an. Nu un an, o lună, o săptămână, un om care a văzut o şcoală şi din interior, si nu numai la deschiderea şi închiderea anului şcolar. Orice astfel de om ar fi mai potrivit ca Funeriu!

O mai fi având multe idei? Nu de alta, dar să fiu liniştit când îi spun într-un anume fel.

P.S. Acest comentariu la articolul din Adevărul mi se pare chiar interesant, il redau ca atare.
Emma Funeriu este eleva la primara intr-o scoala particulara, la care o clasa contine cel mult 15 elevi (cred ca 12 elevi este mai corect spus), iar profesorii au salarii superioare celor de la stat, in conditiile in care salariul unui profesor la stat in Germania este unul din cele mai ridicate din Europa. Am avut o eleva venita din sistemul liceal de stat cu profil real din Germania. Avea un orar care mi s-a parut infernal cu 6-8 ore zilnic, continand si intervale ("ferestre") de 2 ore in care nu avea cursuri (inafara celor 2 ore pentru pauza de masa). De cele mai multe ori cursurile se terminau la ora 16. Media la o disciplina era un fel de nota finala apreciata de multe ori foarte subiectiv, iar notele din timpul anului erau orientative. Facea un proiect la fiecare disciplina sau chiar doua proiecte, dar nu insemnau ceva legat de competente deosebite legate de practica; dadea o lucrare finala. Eleva a stat 2 ani in Germania, iar la intoarcere a trebuit sa se mediteze, pentru ca nu facea fata la nicio disciplina in Romania (in anii 1994 -1995). Profesorii pe care i-a avut erau in general mai dezinteresati decat cei din Romania, iar accentul se punea pe munca individuala a elevului, care trebuia sa se descurce singur in cazul proiectelor. Ori la noi, imediat ce ceri unui elev sa se descurce individual si independent, urmeaza reclamatiile din partea elevilor si parintilor ca nu esti bun profesor si nu stii sa predai, ca nu faci pregatire suplimentara!

Şi încă: iată un lucru incredibil: gibonul face victime! Mai pot comenta ceva? Dacă si fandositul ăsta, care a trimis-o pe fiică-sa la înalte studii de alfabetizare în aialaltă parte a Ioropii, aia ţivilizată, e mare patriot ....

Cine (şi de de ce) NU va fi remaniat

În ultimele zile s-a tot vobit despre remanierea guvernamentală. Care vor fi miniştrii care îşi vor face bagajele şi care vor fi cei care vor rămâne.

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu cine va pleca, dar ştiu sigur cine nu va pleca. Cine e acela? Citiţi mai jos!

Aţi auzit de MENSA?

Ei, dacă nu aţi auzit, aflaţi ce este o organizaţie care doreşte să adune, să pună împreună cele mai strălucite creiere ale planetei. Cine doreşte se devină membru al acestei organizaţii trebuie se promoveze un test de inteligenţă destul de dificil, despre care se spune că maximum 2% din populaţia l-ar putea promova. Membrii MENSA au cele mai diverse vârste, profesii, convingeri politice, religioase etc., există în această organizaţie lideri politici, conducători de corporaţii, academicieni, dar şi oameni ai străzii, diverşi infractori, actori de filme porno şi aşa mai departe. Pentru că, până la urmă, nu inteligenţa este criteriul determinant de „integrare socială”.

După revoluţie, au încercat unii să înfiinţeze MENSA (şi) în România. Au reuşit şi nu prea, în sensul că, oficial, există o organizaţie MENSA ROMÂNIA, dar, practic, nu prea desfăşoară activități.

Dar, de ce s-a ajuns în această situaţie? Să fie, oare, românii, mai puţin inteligenţi decât alte neamuri? Nu, nici vorbă, e altceva. Ce anume?

România nu este un mediu prielnic de dezvoltare a inteligenţei. Prin sistemul său educaţional, social, economic, politic, inteligenţa nu este câtuşi de puţin încurajată. În România, inteligenţa e văzută, mai degrabă, ca un defect. Mai ales atunci când se asociază cu spiritul de observaţie, cu onestitatea, cu cinstea, cu hărnicia şi altele asemenea. Un astfel de individ este „prost”, el nu ştie să se „descurce”, şi, din acest motiv, este dispreţuit, sfidat, batjocorit de cei mult mai puţn inteligenţi, dar care ştiu să se „descurce”.

Şi atunci, ce are de făcut un astfel de om?

Să plece. Asta fac, anual, mii şi mii de români foarte inteligenţi, acesta este aşa-numitul „exod al creierelor”. Oamenii inteligenţi pleacă acolo unde sunt valorizaţi şi respectaţi.

Şi, bineînţeles, primii membri ai MENSA ROMÂNIA au plecat de mult, apoi si alţii, şi tot aşa.

Recapitulând, în România nu e bine să fii prea inteligent. Nu, nu e un barem legal, dar, cu cât un om are un coeficient de inteligenţă mai ridicat, cu atât îi vine mai greu să trăiască în această ţară. Riscul de inadaptare este direct proporțional cu coeficientul de inteligenţă.

Dar, ai şansa să te tirezi. Rămâi cu o rană în suflet, cu o nostalgie, cu o durere, dar n-ai ce face, dacă vrei să trăiesti printre oameni, printre altfel de oameni, nu ai încotro. Altfel, rămâi în România, unde întotdeauna se va găsi un imbecil care să se cace pe tine pentru simplul motiv că alţi imbecili i-au dat nişte voturi. Ca şi când competenţa profesională ar fi o sumă de voturi!

PDL este un partid, adică o parte, un segment al României. Şi acolo există un prag, un barem al coeficientului de inteligenţă. Nu e un prag „legal", e unul cutumiar. Ca să te poţi simţi bine în PDL trebuie să nu vezi nicio contradicţie între vorbele şi faptele preşedintelui, ale guvernului, ale liderilor politici ai acestui partid, să crezi, într-adevăr, că o scădere cu 25% a salariului înseamnă că trăieşti mai bine, şi altele asemenea, pe care nu le mai enumăr, ceea ce, evident, nu se poate decat dacă eşti prost grămadă.

Dar şi lucrurile astea au o limită. Chiar şi în rândurile acestui grup infracţional există voci care recunosc, în anumite împrejurări, că unele lucruri sunt „exagerate”, că ar trebui făcute niscaiva schimbări, eventual o remaniere guvernamentală etc.

Despre chestiunea asta cu nivelul necesar şi/sau dezirabil al aichiului în PDL a conferenţiat, de altfel, unul dintre marii intelectuali ai partidului, aşa cum se vede în filmuleţul de mai jos.



Ei si, dacă pentru a fi ok în PDL nu trebuie să ai aichiul mai mare decât un anume epsilon, dacă îl ai şi mai mic, un fel de epsilon din epsilon, e cu atât mai bine. Dar e greu, e foarte greu ... ştiţi chestia aia cu clopotul lui Gauss. Dar, dacă ai un asemenea noroc, eşti asigurat pe viaţă, locul tău este asigurat.

Uitaţi-vă, de exemplu, la maimuţa asta de Funeriu, care a reuşit, se pare, să stabilească un nou record mondial: primul job în ţara lui a fost acela de ministr. Wow! (În paranteză fie spus, e la concurenţă cu Jiji, al cărui prim job a fost acela de europarlamentar, dar ce nu e posibil în această atât de pitorească lendovciois?).

L-aţi văzând demonstrând cum că Băselu’ nu-l putea pocni pe acel copil din cauze de mecanică cuantică şi efect Doppler (pentru cei care nu au timp sau chef să afle ce e cu acest efect, zis şi al „deplasării spre roşu”, e aşa: pe fondul unei agresiuni reale sau imaginare, unele persoane mai sensibile, cum ar fi taurii şi beţivanii, sau beţivanii care se cred tauri, văd roşu în faţa ochilor, ceea ce îi face să pocnească orice sau pe oricine văd în faţă), iar pentru acest savantlâc a fost recompensat cu fotoliul educaţiei. L-aţi văzut!

L-aţi văzut ca un preşcolar fâstâcit, bâlbâindu-se penibil, aşteptând ca educatoarea să-i sufle textul? L-aţi văzut!

Vă mai amintiţi cum a declarat el că e cel mai mare prieten al dascălilor? Şi ştiţi câţi dintre ei i -a dat afară!

Nu cred că sunt mai mult de zece zile de când a asigurat dascălii că vor fi prima categorie care va reveni la salariile dinainte de reducerea cu 25%. Şi? Iată că proiectul legii salarizării unitare, pentru anul viitor, prevede creşteri salariale pentru diverşi bugetari (de exemplu, pentru preşedinte, miniştri etc.), dar nu şi pentru dascălii din preuniversitar, ale căror lefuri vor continua să scadă!

În concluzie, Daniel Petru Funeriu are scaunul asigurat. El nu poate fi remaniat, şi nu va fi remaniat. Cică nu are sprijin in partid. Şi ce dacă? Nu are, dar are o mare calitate: e prost, indecent de prost, nu doar sub pragul considerat acceptabil la nivel de ţară, sau chiar de PDL. Nu, el e mult-mult mai prost, e perfect în prostia şi nemernicia lui, îl depăşeşte până şi pe şeful său Bok, cel în al cărui cap tare îşi sparge până şi tac’su ouăle, e mai bun ca Hoară, îi dă clasă lui Alin Popoviciu. Şi să renunţi la un astfel de om? Să renunţe PDL la un astfel de om? Nu, niciodată!

Iată, deci, de ce Funeriu nu este pe lista remaniabililor.

Şi dacă, totusi, va fi remaniat? Atunci, voi spune şi eu ca orice ateu: Doamne-ajută! Dar, nu cred că mă voi înşela.

P.S. Ministrul Funeriu vrea ca orarele unităţilor şcolare să fie gata până în 9 septembrie, iar elevii să intre la ore începând din prima zi de şcoală! Wow! Aceasta înseamnă că inspectoratele şcolare vor încheia mişcarea personalului didactic până în 8 septembrie! Asta chiar ar fi o veste, vreau să văd ...

sâmbătă, 28 august 2010

miercuri, 25 august 2010

Dezgust

Mişcările Maestrului sunt rapide şi precise. E calm, dar concentrat, atent. Şi, mai ales, e sigur pe el, nu tremură, nu transpiră, nu gâfâie, nu se bâlbâie. Ştie precis ce are de făcut, iar intervenţiile sale sunt asemeni cu ale unui chirurg genial. Taie acolo unde trebuie tăiat, coase acolo unde trebuie cusut. Aduce durere, suferinţă, dar şi alinare. Rolul său este acela de a pune pe picioare, de a face să funcţioneze, de a înzdrăveni bolnavul, iar asta presupune suferinţă, durere, frustrare. Sunt mulţi cei care nu îl înţeleg, sunt mulţi cei care îl condamnă, care i se opun. Se folosesc de autoritatea pe care o au pentru a-l împiedica să-si pună planurile în aplicare. Unii, mulţi, nu îl înţeleg. Alţii, nu vor să îl înţeleagă. Pentru că nu vor, pentru că le e bine aşa. Pentru că au afaceri, si afacerile le merg bine. Ce importanţă are faptul că sistemul e bolnav, dacă ei au avantaje tocmai de pe urma acestei boli? Dar Maestrul are un Plan, iar acest Plan va însănătoşi sistemul, îi va reda forţa şi vitalitatea. Are o viziune globală şi nu e interesat decât de succesul acestui Plan, căruia i se dedică cu toată fiinţa sa. Nu urmăreşte glorie, bani sau alte avantaje, iar aceasta îl face imun la critici şi presiuni. Mai cu seamă la cele nedrepte sau răuvoitoare.

Alt cadru, alt sistem, poate încă şi mai bolnav. Dar, de data aceasta, Maestrul lipseşte. Locul lui a fost luat de un tinerel ambiţios, dar incapabil, de un cabotin. Ambiţia acestui e aceea de a deveni noul Maestru, dar, în mod evident, îi lipsesc mijloacele. Orice fel de mijloace. Maestrul a avut un Plan, o viziune, epigonului aceasta îi lipseşte cu desăvârşire. Tinerelul e plimbat prin lume, a văzut aici ceva, dincolo altceva, a furat câte o idee de aici, alta de dincolo, i-a mai „suflat” câte unul (sau una) câte ceva şi, din toate acestea, a înjghebat şi el un plan – cu p mic. Numai că acest aşa-zis plan nu are viziune, coerenţă, structură,finalitate, suport, îi lipseşte finanţarea şi este supun toanelor şi capriciilor oricărui neavenit. Maimuţoiul consideră că imitarea mecanică a unor mişcări ale Maestrului îi va aduce gloria, celebritatea şi, bineînţeles, propăşirea materială. Numai că, la înălţimea viziunii sale, microcefalul a învăţat doar să taie, necum să dezinfecteze, să panseze, să oblojească. Astfel că rănilor urâte, sângerânde, pungilor de puroi supurânde, infecţiilor existente în organismul bolnav, li se vor adăuga, cu siguranţă, altele, tot ce mai este viu, sănătos, productiv în organismul bolnavului va fi extirpat, eliminat, infectat. Care va fi, oare, rezultatul, în afară de o uriaşă suferinţă, o umilinţă fără precedent, o durere devastatoare?

*

În a doua parte a secolului al XIX-lea, Principatele Unite prezentau tabloul sumbru al unei ţări extrem de înapoiate, din toate punctele de vedere. Dacă, în domeniul economic, deceniile de dezvoltare industrială nu reuşiseră să îndepărteze ţara noastră de un anumit loc codaş, pe care îl ocupă şi astăzi, în schimb, în domeniul educaţiei şi învăţământului, ţara noastră ajunsese să rivalizeze, din multe puncte de vedere, cu cele mai avansate ţări din lume. România parcursese, într-un timp foarte scurt, drumul anevoios care desparte o ţară lipsită, practic, de un sistem educaţional propriu, de o alta cu un sistem foarte performant, raportat la nivelul epocii. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără reformele hotărâte ale marelui om politic liberal Spiru Haret, care poate fi considerat, pe drept cuvânt, creatorul sistemului românesc de învăţământ modern.

Nu doresc să evoc aici toată activitatea remarcabilului politician şi pedagog. Mă voi apleca doar asupra unor lucruri, poate mai puţin cunoscute, de exact acum 103 ani, din anul aşa-zisei răscoale din 1907 – sper să ajung să scriu odată şi despre acest eveniment, cât a fost răscoală, cât a fost instigare, cine a câştigat, cine a pierdut etc. Nu acum.

Ministrul Spiru Haret se afla, în această calitate, la al patrulea mandat. Era, aşadar, în perioada de încheiere a operei sale de construcţie a edificiului învăţământului românesc. Pilonii fuseseră puşi în mandatele anterioare, dar mai erau încă multe de făcut, nu toate spre bucuria dascălilor sau a elevilor şi studenţilor. Adversarii săi politici erau numeroşi şi bine organizaţi, iar printre ei se numărau nume extrem de grele.

Decis să reformeze din temelii organizarea şi funcţionarea învăţământului superior, Spiru Haret este contrat violent, în stradă, de numeroşi studenţi şi profesori, între care, de exemplu, şi Nicolae Iorga. Dar, decis să meargă mai departe, ministrul a impus, poate într-un mod prea dur, disciplinarea studenţilor. Astfel, studenţii aveau interdicţie de a face politică în asociaţiile lor profesionale, precum şi de a lua parte la mişcări politice de stradă. Dreptul de funcţionare al acestor asociaţii era acordat de ministru şi putea fi retras în condiţiile în care se constata încălcarea interdicţiei cu privire la politică.

Ca şi acum, proliferaseră tot felul de unităţi de învăţământ particular, care desfăşurau un proces didactic de o calitate adeseori îndoienică, dar emiteau diplome şi acte de studii care erau ulterior certificate de minister. Spiru Haret a pus capăt acestei practici şi, bineînţeles, şi-a atras o puternică opoziţie din partea „patronilor” şi elevilor acelor instituţii.

Mai mult decat atât, constatând nivelul slab de pregătire al multor cadre didactice, precum şi maniera mai mult decat defectuoasă a examenelor de titularizare organizate de predecesorul său, conservatorul Mihai Vlădescu, a decis anularea acelor examene promovate „pe şest”, si organizarea unor noi concursuri, în condiţii decente. În acel moment, Spiru Haret a devenit „duşman de moarte al învăţământului”, „infam”, „om al dezordinii”, „nebun criminal”, autor al unor acte criminale şi anarhice”, care a instaurat o „atmosferă de teroare”, iar toate aceste „drăgălăşenii” erau rostite nu de nu ştiu demagog de cafenea, sau scrise de plaivăzarul-şef de la gazeta din Lehliu, ci de nume sonore precum C. Rădulescu-Motru sau Sabba Ştefănescu.

Inspectând anumite gimnazii şi licee din localităţi precum Pomârla, Alexandria, Vaslui, Slatina, Câmpulung, Râmnicu Sărat, Slatina, şi constatând nivelul extrem de scăzut al predării sau/şi numărul restrâns de elevi, ministrul a dispus, pur şi simplu, închiderea lor.

Împotriva învăţătoarelor „fiţoase” din Bucureşti a luat, de asemenea, măsuri, radicale. A anulat titularizările pe post şi a trimis jumătate din ele în provincie, unde era deficit de cadre didactice. De asemenea, refuzând să mai certifice diplomele eliberate de şcolile private, a anulat dreptul absolventelor altor şcoli decât cele normale de institutori de a se titulariza în învăţământ.

De remarcat şi faptul că, deşi a fost ministru de atâtea ori, Spiru Haret nu a ştiut sau nu a putut să se „căpătuiască”. Astfel, pentru a-şi putea achiziţiona o locuinţă, a contractat, de la Creditul Funciar Urban, un împrumut, în valoare de 52.000 de lei, pentru care a plătit toată viaţa, iar când a murit, în 1912, mai datora ... 60.000 de lei!

*

Bun. Cam atât despre Spiru Haret. Acum despre acest jalnic numit Funeriu ... mai bine l-ar fi chemat Funieru, cum l-a botezat Prigoană, că poate îi dădea ceva prin cap.

Ca şi Spiru Haret, Funeriu şi-a atras mânia şi condamnarea marii majorităţi a corpului profesoral. Ca şi Spiru Haret, Funeriu a închis şcoli, nu neapărat cele mai slabe. Şi cam atât, asemănările se opresc aici. Pentru că, în timp ce Spiru Haret a depolitizat şcoala, Funeriu o politizează cât poate. Dacă Spiru Haret a atacat incompetenţa, Funeriu o promovează, criteriul principal de promovare al inspectorilor şi directorilor şcolari, de fapt unicul, fiind cel al „ataşamentului politic”. Funeriu a făcut ceea ce nu am cunoştinţă să mai fi făcut vreodată vreun ministru: a redus, sau a consimţit să se reducă veniturile cu 25%, şi pentru cei buni şi performanţi, şi pentru ceilalţi. Funeriu a disponibilizat, după criterii numai de el ştiute, mii de dascăli, Funeriu nu s-a bătut nicio clipe pentru bugetul educaţiei, dimpotrivă, scopul său a fost câştigarea „campionatului” de disponibilizări şi reduceri de venituri. Funeriu este incoerent, stânjenit şi nu ştie să vorbească. Funeriu este sub papuc, din toate punctele de vedere, mai ales politic. Nu are coloană vertebrală nici cât un ştrudel cu ciocolată. Acesta este Funeriu, este ... nu există cuvinte în limba română pentru a descrie acest proiect eşuat, e jalnic, dezgustător, vrednic de milă, toate la un loc. Şi, mai ales ridicol. Nu pentru că face ceea ce face. Pentru că atâta poate, atâta face. Atâta îi permite caracterul, atâta face. Nu e el de vină, ci mama-natură, asta este.

Dar, pentru că îşi imaginează, şi declară că face reformă, e vinovat. Pentru că se crede Spiru Haret, e vinovat. Pentru îşi bate joc cu bună ştiinţă, e vinovat. Pentru că face economie numai pe spinarea dascălilor, e vinovat ... vreau şi eu abonament gratuit la spa, promit că nu mă duc niciodată, dar vreau!

Cum o fi stând Funeriu pe scaunul lui Spiru Haret?

marți, 24 august 2010

Întrebare

Ce fac chinezii, atunci când se formează un ambuteiaj pe autostradă?

Simplu: o altă autostradă. Şi puţin comerţ.

Şi nu e glumă, în ultimile două decenii chinezii au construit vreo şaptezeci de mii de kilometri de autostradă. Insuficient, se pare, pentru toate maşinile aflate în circulaţie. Pentru că, de câţiva ani, piaţa chineză de autoturisme a depăşit-o pe cea americană.

Prin ochi de copil: legea ANI

Astăzi, senatul a adoptat, în sfârşit, legea ANI. De-acum, cei care au dobândit sau vor dobândi averi ilicite, vor avea un motiv în plus să se teamă. E-te, fleoşc! Pot să spun că nu mă interesează?

Eu cred că, dacă un om îşi stabileşte ca unic, sau ca principal scop al vieţii, „averea”, are mari şanse să se îmbogăţească. Dar, îi foloseşte la ceva? Nu ştiu, nu sunt şi nu mi-am dorit niciodată să fiu bogat. Şi cred că nici nu e prea grozav să fii. E mai bine decât sărac, dar nu cine ştie ce.

Astfel că bogătaşii ar trebui să fie ajutaţi să nu mai fie bogaţi, dar nu cu ANI. ANI n-o să facă nimic în acest sens, doar o să cheltuiască inutil nişte bani. Ai noştri, fireşte. Atât.

Bun, eu am scris destul. Să vedem ce-a scris Saint-Exupéry. A făcut-o mult mai frumos şi adevărat decât aş face-o eu în o mie de ani:
Cea de-a patra planetă era locuită de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-şi înălţă capul când sosi micul prinţ.

- Buna ziua, spuse micul prinţ. Vi s-a stins ţigara.

- Trei cu doi fac cinci. Cinci şi cu sapte, doisprezece. Doisprezece şi cu trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu sapte, douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase, douăzeci şi opt. N-am timp s-o aprind. Douăzeci şi sase şi cu cinci, treizeci şi unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una.

- Cinci sute de milioane de ce?

- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane... nu mai ştiu... Am atâta treabă! Eu sunt un om serios, nu mă ţin de baliverne! Doi şi cu cinci, sapte...

- Cinci sute de milioane de ce? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o intrebare, de vreme ce-o pusese.

Businessmanul îşi înălţă capul:

- În cincizeci şi patru de ani, de când trăiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decât în trei rânduri. Prima oară, acum douăzeci şi doi de ani, când a picat, Dumnezeu ştie de unde, un cărăbuş. Făcea un zgomot îngrozitor. Şi am greşit de patru ori la o adunare. A doua oară, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac mişcare. Nu am timp de hoinareală. Sunt un om serios! A treia oară... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...

- Milioane de ce?

Businessmanul înţelese că nu era nicio speranță să fie lăsat în pace:

- Milioane de lucruri din celea mărunte, care se văd câteodată pe cer.

- Muşte?

- Ba nu, mărunte şi care strălucesc.

- Albine?

- Ba nu. Mărunte, aurii şi care-i fac pe alde pierde-vară să viseze. Eu însă sunt un om serios! Nu mai am timp să mă pierd în visări.

- Aha! Stele?

- Chiar aşa. Stele.

- Şi ce faci cu cinci sute de milioane de stele?

- Cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, un om precis.

- Şi ce faci cu stelele astea?

- Ce fac cu ele?

- Da.

- Nimic. Le stăpânesc.

- Eşti stăpânul stelelor?

- Da.

- Dar abia am cunoscut un rege, care...

- Regii nu stăpânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.

- Şi la ce-ţi foloseşte dacă eşti stăpânul stelelor?

- Îmi foloseste ca sa fiu bogat. Ca să cumpar alte stele, când cineva le descoperă.

„Ăsta, îşi zise micul prinţ, gândeşte cam ca beţivanul de-adineauri".

Îi mai puse, totuşi, câteva întrebări:

- Cum poate cineva să stăpânească stelele?

- Ale cui stele? răspunse morocănos businessmanul.

- Nu ştiu. Ale nimănui.

- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gândit primul la lucrul ăsta.

- Şi e de ajuns?

- Bineînţeles. Când găseşti un diamant, care nu-i al nimănui, e al tău. Când găseşti o insulă, care nu-i a nimanui, e a ta. Cand ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Asa că eu sunt stăpânul stelelor, pentru că nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodată să le stăpânească.

- Asta aşa e, zise micul prinţ. Şi ce faci cu ele?

- Le administrez. Le socotesc şi iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc usor. Eu sunt însă un om serios!

Micul prinţ nu se mulţumi cu atât.

- Eu, dacă am un fular, pot să-l pun la gât şi să-l iau cu mine. Dacă am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu însă nu poţi să culegi stelele!

- Nu, dar pot să le depun la bancă.

- Cum adică?

- Adică scriu pe o bucată de hârtie câte stele am. Şi pe urmă, hârtia asta o încui într-un sertar.

- Şi asta-i tot?

- E de-ajuns!

„Are haz, se gândi micul prinţ. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”

Cu privire la lucrurile serioase, micul prinţ avea părerile lui, foarte deosebite de părerile oamenilor mari.

- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curăţ în fiecare săptămână. Căci îl curăţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanii trag folos, după cum trage folos si floarea mea din faptul că eu sunt stapânul lor. Tu însă nu le eşti de folos stelelor...

Businessmanul deschise gura, dar nu găsi niciun raspuns, iar micul prinţ plecă.

„Oamenii mari, de bună seamă, sunt nemaipomenit de ciudaţi", îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.
(Antoine de Saint-Exupéry – Micul Prinţ)

Cea mai mare pedeapsă

Se spune că, în timpul şederii sale în Anglia (1726-1729), Voltaire a avut ghinionul a fi recunoscut pe stradă de nişte cavaleri englezi, care au vrut să-l ucidă pe loc, atât datorită opiniilor sale neconformiste, anticlericale, care stârniseră destule controverse şi dincolo de Canalul Mânecii, cât şi datorită faptului că era francez. Era o perioadă complicată, în care cele două monarhii se duşmăneau şi se suspectau reciproc de fel de fel de comploturi, iar popoarele erau, şi ele, fireşte, isterizate de această ură reciprocă. Situaţia ar fi fost destul de critică pentru filosof, dacă, cu o sclipire de geniu, nu ar fi reuşit să întoarcă situaţia în favoarea sa:
- Domnilor, nu cunosc răul pe care vi l-am făcut şi pentru care vreţi să mă pedepsiţi. Dar, spuneţi, există, oare, pe lume, o pedeapsă mai îngrozitoare decât aceea de a fi şi francez, şi ateu?
Fiind, totuşi, educaţi, şi cu destul umor, cavalerii i-au dat drumul.

Uneori, spiritul poate învinge ura.

Despre războiul din Secaş sau pentru dom’ profesor, cu drag, de la PD-L

Probabil, numărul celor care au auzit de Secaş nu este foarte mare. Secaş este o comună foarte mică din judeţul Timiş. Conform sitului primăriei, numărul de locuitori este de 307.

Probabil, această localitate complet anonimă si-ar fi continuat liniştită obscura ei existenţă dacă un eveniment de o nemaipomenită importanţă nu ar fi adus-o, la sfârşitul săptămânii trecute, în centrul atenţiei noastre. Concret, este vorba de primul tur al alegerilor anticipate pentru fotoliul (?!) de primar al localităţii, eliberat intempestiv de fostul edil, prins cu mâţa în sac şi ascuns, pentru o perioadă, vederii noastre.

Să remarcăm, dintru început, că trei sute şapte locuitori înseamnă nimic. Cu puţină bunăvoinţă, cei trei sute şi ceva de inşi s-ar putea înghesui bine-mersi într-unul, maximum două autobuze burduşite ca pe vremea lui Ceauşescu. Sau, un singur bloc, cu opt sau zece nivele, dintr-un oraş mai mare, ar oferi suficient spaţiu pentru cazarea, în cele mai bune condiţii, a întregii comune, inclusiv a satelor aparţinătoare.

Bine, mă întreb care e raţiunea existenţei unei asemenea comune, cu primărie, cu consiliu local, cu tot ce trebuie la o comună, în aceste condiţii de austeritate, în care zeci de mii de bugetari şi-au pierdut sau îşi vor pierde locurile de muncă. Probabil, mă întreb degeaba, deoarece nimeni nu îmi va oferi un răspuns plauzibil.

Ok. Dacă întreaga comună nu reprezintă, din punct de vedere demografic, economic, social, cultural, din niciun punct de vedere, mai mult decât ar reprezenta, să zicem, un bloc de locuinţe, atunci mi se pare normal să mă întreb cât de importantă e, la urma-urmei, funcţia de primar al acesteia? „Bate” sau nu funcţia de administrator de bloc (care nici ea nu înseamnă prea mult)? Păi ... nu ştiu. Am impresia că un administrator de bloc nu poate accesa anumite fonduri, de la Consiliul Judeţean, de la Guvern, sau chiar fonduri europene (o-ho!), pe când primarul de Secaş poate (de altfel, se pare că fostului primar, portocaliu că aşa o cer interesele obştii, tot de la nişte astfel de fonduri i s-a „tras”).

Bine. Să zicem că primarul de Secaş e mai important decât un administrator de bloc. Să zicem. Dar cât de important? Chiar atât de important încât să justifice prezenţa în localitate a unor domni distinşi precum fosila vorbitoare care răspunde la numele de Valeriu Tabără? Sau „inventarea” unei candidate PD-L care nici măcar nu e din comună, şi care face parte dintr-un lot de 43 de portocalii care au primit flotant în ultimele săptămâni, lucru recunoscut, se pare, (semi)oficial, chiar de măria-sa prefectul Băcală?

Sau, dobândirea, în regim de urgenţă, de alte 14 sau 16 persoane, a „cetăţeniei” secăşene, prin cazarea lor chiar la domiciliul candidatului PNG? Importanţa funcţiei de primar parţial – vorbim, totuşi, de doi ani de mandat – mituirea cu sume între 100 şi 300 de lei, a electoratului care poate fi, astfel, „portocalizat”? Justifică, pietruirea, în regim de urgenţă, a uliţelor comunei? Justifică promisiunile mincinoase şi ameninţările cu tăierea nu ştiu căror fonduri, în caz că ... Şi, încă multe altele ...

Alegerile nu s-au terminat. Deocamdată, candidata PD-L a intrat în turul 2, cu vreo şaizeci şi ceva de voturi, şi „suflă în ceafa” candidatei pesediste, care a luat şaptezeci de voturi. Uluitor! Atâta mobilizare pentru şaizeci şi ceva de voturi! Vorba aia: noi, cu braţe de oţel, vom culege muşeţel.

Oricum, se pare că la Secaş fraudarea, de către ciumpalacii portocalii, a alegerilor locale, e o tradiţie respectată cu sfinţenie. În 2008, primarul care, în prezent se odihneşte la răcoare, a fost ales de către 201 de locuitori ai comunei, plus încă 130 de „turişti” cu viză de flotant confecţionată în cateva zile sau săptămâni. Praful şi pulberea s-a ales, atunci, de contestaţia PSD, alegerile au fost corecte!

Sunt multe întrebări retorice, la care răspunsul nu va veni prea curând. De fapt, nici nu e nevoie să vină, pentru că, mai mult, sau mai puţin, îl cunoaştem cu toţii.

Nu am verificat personal informaţiile pe care le-am prezentat. Le-am preluat de aici, şi de aici, şi de aici, surse pentru a căror autenticitate nu garantez. Dar, chiar şi aşa, chiar dacă doar 10% din acestea s-ar dovedi adevărate, vă puteţi gândi la ce „artilerie” va arunca în luptă PD-L-ul la alegerile locale din 2012? Vă puteţi imagina ce dezmăţ pe bani publici, de fapt, pe banii noştri, pe cei 25% de la bugetari, 5% de la TVA, nu ştiu cât din disponibilizări, nu ştiu cât din nu ştiu ce taxe şi impozite, şi aşa mai departe?

Dar, aş vrea să fiu optimist. Uite, vă spun un banc, e mai vechi, dar asta este ... se potriveşte alegerilor din Secaş.

Într-un sat urmau să aibă loc alegeri. Cu această ocazie, la uşa unui profesor/învăţător bătrân ajung doi propagandişti „de la oraş”. Portocalii, bineînţeles. Unul cu „papagalul” şi celălalt cu un catastif în braţe. Zice ăl cu papagalul:

- Dom’ profesor, dumneavoastră eşti de-aici din sat, ai „luminat” atâtea generaţii de copii, lumea te cunoaşte, te ascultă, te respectă ... Dom’le, vrem şi noi să ne-ajuţi, avem şi noi un candidat, băiat bun, o să facă multe, dar trebuie puţin ajutat acum, să se-aleagă. Şi de aia te rugăm, să-l votezi mata, şi să le spui şi oamenilor ce trebuie să facă, să-i „luminezi”, adică. Şi-apoi, dac-o fi să iasă al nostru, şi sigur o să iasă, noi nu ne uităm niciodată prietenii, şi pe cei care ne ajută. Da’, hai să vorbim concret. Vacă ai?

- Apoi, am avut, da’ n-am mai avut cu ce s-o ţin, şi-am tăiat-o când cu reducerile de 25%.

- A, aşa deci.

Apoi, către ăla cu catastiful:

- Scrie, bă, acolo, pentru dom’ profesor, „o vacă”.

Continuă:

- Da’ casa ... casa parcă nu-i aşa bine pusă la punct.

- Apoi, după posibilităţi, asta este.

- A, nu, nu, nu. Nu merge-aşa. Avem acum un program de case la ţară, ai auzit mata? Case de case, utilităţi, mobilate, totu’ ca-n occident. Păi, nu se poate să mai staţi în casa asta, nu tu aer condiţionat, nu tu vinotecă, nu tu teren de golf, nu tu piscină. Nu, dom’le, nu merge-aşa, vă dăm casă nouă, frumoasă ca-n filme. Şi e gratis totul, e moka, e de la PD-L, pentru specialişti, ştii mata. E bun aşa, dom profesor?

- E, măi băieţi, dac-aşa ziceţi.

- Nu c-aşa zicem, dar aşa este.

Apoi, iar către asistent:

- Taie, mă vaca, scrie: „o casă”.

După care iar, către dom’ profesor:

- Dom’ profesor, da’ acum aşa ca-ntre bărbaţi, cu sexul cum staţi?

- Da, măi băieţi, sincer, m-a cam lăsat ... că-s bătrân.

- Ce bătrân, dom’ profesor, ce bătrân? Păi nu se poate aşa, dom’ profesor, nu se poate. Vă dăm noi, dom’le, vă dăm tot ce trebuie.

Şi iar către conţopist:

- Şterge, bă, unde-ai scris „o casă”, scrie mare ... mare, mă, ai auzit: „PENTRU DOM’ PROFESOR, O P***”.

(din ciclul: „Ia de la Băsescu”)

luni, 23 august 2010

Taci Chitic

Cică unul Chitic a cam furat-o de la Băselu, taman pe când îşi exercita dreptul constituţional de a-i striga prezidentului „ruşine”. Iar ăla, prezidentu’ adică, i-ar fi dat o palmă.

Povestea e plauzibilă, dar cred că dom’ Chitic a cam meritat-o. Păi, aflându-te pe teritoriul României, în apropierea prezidentului, te-apuci să vorbeşti limbi străine ca să demonstrezi ... ce? Că tu eşti cult şi-ai auzit de aia .... „ruşine”? Bine ţi-a făcut!

Ei, dar acu’, ziarul Cotidianul face din chestia asta o ştire naţională. Auzi: „Încă o palmă trasă unui alegător”! WOW!

Ce mare brânză mai e şi asta, că un oarecare a primit o palmă de la Băsescu? La câte palme au primit profesorii, medicii, mamele, pensionarii, şi, în general, toţi românii, mai puţin cei bine-portocalii, ce mai contează? A, dacă-i trăgea ăla o palmă lui Băsescu, era altceva! Dar aşa?

În concluzie, domnul cu pricina nu prea are cu ce se lăuda şi poate să tacă Chitic.

Boala lu' banana

Uite aici, ştire: cică o britanică suferă de bananafobie! Asta-i mai ceva ca boala vacii nebune!

Cică pe la şapte ani s-a trezit cu o banană în pat şi de atunci nu o mai poate suporta. Şi nu e vorba de a o molfăi sau de a o decoji, sau chiar şi numai de a o atinge sau de a o vedea, dar chiar şi gândul că ar putea face toate astea o face să tremure şi să vomite!

Noroc că băieţelul ei – cum, Doamne, l-o fi făcut – e îndrăgostit de-a binelea de banane.
Bine că boala n-a ajuns – sper – şi pe plaiurile mioritice. Şi ca să fim siguri că nu ne molipsim, să luăm un leac din bătrâni:


Să moară Sárközy!

Aşa se jura, pardon, ruga, un om al lui Dumnezeu, pe numele său Arthur. Părintele Arthur.

Om foarte pios, părintele Arthur se necăjeşte mult de corturaşii care au împânzit Hexagonul. Acu’, are şi părintele dreptatea sa, dacă tot sunt francezii aşa de naţionalişti, de ce nu au început expulzările cu specialiştii români, cu medicii care profesează în Hexagon, cu profesorii universitari, cu calculatoriştii? Mai ales că, după cum arăta chiar un reporter francez, magraonii ciorditori nu sunt foarte iubiţi nici acasă (de parcă doctorii ar fi).



Da’ chiar aşa, părinte, să îi urezi BufoNicolasului hungro-iudeu să crape, fie şi din cauza la nişte lănţari ghiulaţi şi cocălari?? Păi, cine l-au votatără, maică? Nu francezii (aşa după cum l-au votat şi pe-al nostru, tot francezii)? Au, părinte, nu te bate Dumnezeu?

Dar, dacă Dumezeu e garoi? Ei, la asta nu m-am gândit.

Noi măsuri de dreapta

Pare un atelier de producţie ca oricare altul. Scândurile sunt tăiate la dimensiunile potrivite, îmbinate cu grijă, lăcuite, rezultând astfel produse finite de o calitate şi frumuseţe deosebite.

În mijlocul atelierului, şeful discută cu un reporter. Are un creion chimic în buzunarul halatului şi un metru de tâmplărie în mâna dreaptă.

- Criză? La noi? Nu, nici vorbă. Hă, hă...

Râde şi arată către metrul de tâmplărie:

- Păi, dom’le, noi ne-am luat din vreme toate măsurile. Hă, hă...

Deasupra intrării în atelier flutură o reclamă jerpelită:

BĂSESCU, BOC, UDREA & COMP.
ROMANICA SRL
SERVICII FUNERARE COMPLETE, COŞCIUGE LA COMANDĂ
CALITATE GARANTATĂ PDL


Acest post e o replică la:


P.S. Pentru mai multe detalii despre „dreapta lui Băsescu” vizionaţi filmul cu pixel albastru.

duminică, 22 august 2010

Un gând (28)





Nu vă temeți de perfecțiune, n-o s-o atingeți niciodată.

(Salvador Dali)

România foarte pitorească

Eu nu ştiu nici cum îi cheamă pe medicii ăştia. Ne-am trezit cu ei aici. Gândiţi-vă cum ar fi să ajungeţi într-o zi la serviciu şi să găsiţi în biroul dumneavoastră zece oameni strânşi grămadă. Am sunat la Primărie, am sunat la Colegiul Medicilor, peste tot acelaşi răspuns: «Nu i-am chemat noi».

Este declaraţia incredibilă a doctorului Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu, acolo unde au fost duşi nou-născuţii supravieţuitori ai incendiului de la maternitatea Giuleşti.

În ce ţară trăim? Aşadar, oricine poate să pătrundă într-un spital Grigore Alexandrescu şi poate inteveni într-un caz dacă nu naţional, oricum cu mediatizare naţională. Cum au ajuns, totuşi, cei zece medici – dar erau, într-adevăr, medici? – israelieni – dar, erau, oare, israelieni? Cine le-a dat voie, cine i-a legitimat, cine i-a introdus? Mister total.

Dar ce, spune, de fapt, doctorul Enescu? Spune că suntem varză, la toate capitolele. Orice individ cu o grenadă în buzunar poate ajunge într-un spital, într-o şcoală, într-o gară, pe un aeroport, oriunde, nimeni nu-i are grija. Orice dezaxat cu un kalaşnikov în valiză poate ciurui oricând cinci sute de persoane. Da’ ce să ne mai ciuruiască teroriştii, că ne ciuruieşte destul Băsescu, şi ne mai ciuruim şi singuri. La maternitatea Giuleşti n-a fost nevoie de niciun terorist pentru ca unsprezece copii să fie prăjiţi de vii!

Terorişti din toate ţările, România e pentru voi, nu doar grădina Carpaţilor, ci chiar şi raiului! Veniţi de vizitaţi lendovciosul la care neam de neamul vostru n-a visat!

Şi Băselu, ce face Băselu în ăst timp? Iată: se bagă în seamă cu Israelul, împotriva Iranului, se înfoaie la Medvedev, mă rog, face şi omul tot ce poate ca ţărişoara noastră să fie cât mai bine cunoscută în lume. De un anume gen de turişti.

Scumpul mai mult păgubeşte: din nou despre statul raţional

Văzând ştirile despre rromii (ţiganii) reîntorşi din Franţa, nu pot să nu mă întreb: de ce?

Oamenii aceştia – puteţi crede sau spune orice – sunt născuţi aici, pe teritoriul ţării noastre. Da, ştiu, sunt mai negri, nu se prea spală, nu le place şcoala şi munca, nici atât, fură, tâlhăresc, violează, dar toate acestea nu sunt motive suficient de întemeiate pentru a-i considera altfel decât „de-ai noştri”. Noi suntem cei care i-am „produs”, nu alţii, şi, prin urmare, noi avem responsabilitatea rezolvării acestei probleme. Nu francezii, nu Uniunea Europeană.

Am propus mai demult, în cadrul discuţiei despre ceea ce am numit „statul raţional”, garantarea, de către stat, a dreptului la existenţă, asta însemnând: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă gratuit, pentru toţi locuitorii ţării, indiferent dacă aceştia muncesc sau nu. Inclusiv pentru cei mai tuciurii dintre ei!

Evident, o asemenea idee este greu, foarte greu de „digerat” pentru oricare dintre noi.
Cum să asigure statul, în mod gratuit, hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă pentru toţi locuitorii săi? Adică, eu muncesc din greu, strâng banuţ cu bănuţ, plătesc rate de mă cocoşez, ca să am şi eu o locuinţă, iar ţiganului de lângă mine să-i dea statul casă gratuit, pentru că nu are chef să muncească? Adică, de fapt, să mă silească pe mine să-i construiesc/plătesc locuinţa? Nu, aşa ceva nu se poate.

Sunt convins că aşa ar gândi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, „omul de pe stradă”, omul obişnuit. Dar, lucrurile pot fi văzute şi altfel. Deocamdată, nu abordez problema sursei de finanţare. Şi asta, în primul rând, pentru că este o falsă problemă!

Ce se întamplă cu un om atunci când este lipsit de mijloacele elementare de subzistenţă, hrană, îmbrăcăminte, locuinţă? Moare, da? Ok, de câţi ţigani morţi de foame şi/sau de frig aţi auzit? Aţi auzit de astfel de cazuri? Da, sunt cazuri de astfel de decese, dar mai degrabă mă aştept să aud de moartea prin înfometare a unei pensionare care a lucrat şi cotizat 40 de ani la sistemul de asigurări sociale, decât a unui ţigan care nu a făcut acest lucru nicio clipă. Este sau nu aşa?

Pe acest blog am publicat fotografii şi filmuleţe despre locuinţele (sau mai degrabă palatele) unor concetăţeni de-ai noştri care nu au „lucrat” nicio clipă. Dar, sunt convins că oricare dintre noi a văzut nenumărate astfel de palate.

Iată, aşadar, că lipsiţi de mijloacele elementare de subzistenţă, unii dintre conaţionalii noştri nu numai că nu au „crăpat de foame”, dar şi-au permis şi să investească sute de mii de euro în astfel de construcţii. Ca să investeşti sute de mii de euro trebuie să îi ai. Cum dracu’ au reuşit aceşti balaoacheşi să strângă atâta bănet, în condiţiile în care salariul lunar al unui medic sau profesor bate undeva spre două sute de euro?

Dacă vrem să aflăm, într-adevăr, răspunsul, la această întrebare, îl putem afla fără mare bătaie de cap. Dacă nu, rămâne un mister.

Nu e adevărat că ţiganii au plecat în străinătate, au muncit şi au trimis bani în ţară, asta e o prostie! Nu pentru că muncesc îi expulzează Sarkozy, ci dimpotrivă! Unii, da, vor fi făcut (şi) asta, dar nu, palatele ţigăneşti nu au fost făcute din cules de căpşuni!

Ca s-o spunem pe şleau, banii necesari pentru ridicarea unor astfel de construcţii provin din activităţi ilegale: cerşit, prostituţie, contrabandă, tâlhării etc. Într-un cuvânt, crimă organizată!

Ce e de făcut?

După cum am spus, fiecare individ trebuie să aibă asigurat dreptul la existenţă: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Sunt drepturi fundamentale şi ele trebuie asigurate de către stat!

Pe de altă parte, pedepsele pentru anumite categorii de infracţiuni trebuie înăsprite considerabil, iar legea trebuie aplicată cu fermitate, de fiecare dată. Chiar şi pentru „abateri minore”, cum ar fi cerşetoria. Cum să cerşeşti atunci când ai ce mânca, ai ce îmbrăca, ai o locuinţă decentă? De ce? Pentru ce?

Abordez problema şi dintr-un alt punct de vedere, acela al migraţiei forţei de muncă active, calificate, performante. Ce să facă, acum, în România, un medic, cu două sute de euro? Poate să trăiască, îşi poate întemeia o familie, îşi poate cumpăra o locuinţă? Aiurea, nu poate face altceva decât să flămânzească. Şi, atunci, pentru ce să mai rămână în România? Ce să facă aici?

Ei, dar dacă ar avea asigurate hrana, îmbrăcămintea, locuinţa? Şi un mic câştig, oricât de mic ar fi. Să plece? Unde, şi pentru ce? Oriunde ar pleca, nu ar putea avea o locuinţă a lui decât după ani buni de muncă şi privaţiuni. Ar mai avea aceeaşi motivaţie pentru a pleca? Indiscutabil, nu. Ar pleca, probabil, din motive de ordin cultural, profesional, familial, dar nu material, cum se întâmplă, din păcate, acum.

Nu vreau să fie un post prea lung, mai ales că „statul raţional” e un subiect asupra căruia voi reveni, iar şi iar, pe tot parcursul acestui blog.

Cum poţi suferi pe bani mulţi

Când îţi fluieră vântul în buzunare, e foarte uşor să fii nefericit. Dar, ce te faci, dacă eşti bogat? Trebuie, oare, să-ţi toci toată averea la jocuri de noroc, sau să o donezi săracilor? E o idee bună, dar nu e neapărat nevoie să faci asta dacă vrei să fii nefericit.

În ciuda a nenumărate contraexemple, oamenii continuă să considere că o avere consistentă, şi puterea care derivă din ea, reprezintă obstacole aproape insurmontabile în calea nefericirii şi suferinţei. Dar, e doar o prejudecată. Realitatea este, însă, total diferită. Cu puţină inteligenţă, chiar şi cei mai bogaţi şi puternici oameni pot fi la fel de nefericiţi ca ultimii cerşetori, pot suferi mai rău decât victimele războiului, sau ale torturilor, şi, mai mult, pot nenoroci şi neferici mase mare de oameni, începând cu persoanele pe care se presupune că le iubesc: proprii copii, familia etc. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este destul de dificil pentru cei lipsiţi de avere şi putere.

Aşadar, ce trebuie să facă un om bogat pentru a fi nefericit, profund nefericit? Şi de unde poate învăţa aceste lucruri?

Există nenumărate acţiuni prin care un om bogat îşi poate crea şi dezvolta o stare de profundă nefericire, iar sursele de inspiraţie sunt, practic, nenumărate. Aproape toate canalele de televiziune prezintă non-stop, şi fără pauze de publicitate, emisiuni extrem de educative pe această temă.

Cum fără pauze de publicitate, când ştim prea bine că absolut toate televiziunile au astfel de pauze? Foarte simplu, chiar şi acele pauze sunt special concepute pentru a vă accentua frustrările, pentru a vă induce disconfortul, pentru a vă crea, aşadar, acea minunată stare de depresie, izvor nesecat al tuturor suferinţelor omeneşti. Cum vă simţiţi, de exemplu, atunci când sunteţi întrebaţi cam cât timp utilizaţi zilnic pentru a merge la toaletă? O reclamă absolut genială ....

Să trecem acum la telenovele. Sunt extraordinare aceste minunate creaţii ale minţii umane excesiv odihnite. Nu cred că există telenovelă în care eroul principal să nu fie frumos, bogat, sănătos, puternic etc., dar să sufere îngrozitor din motive de iubire. Sau, de neiubire, după cum preferaţi. De obicei, suferinţa asta e atat de mare încât se întinde pe parcursul a zeci sau sute de episoade. Zilele, lunile, anii trec, lumea, viaţa merg înainte, unii se nasc, alţii mor, numai pentru cârlanul nostru timpul se opreşte în loc şi singura preocupare rămâne aceea de a behăi de durere.
Dar modelul telenovelistic nu este unicul în care un bogătaş îşi poate construi suferinţa şi nefericirea. Din fericire, avem mai multe modele decât bogătaşi, astfel încât fiecare dintre ei îsi poate alege exact modelul care i se potriveşte perfect (deşi, poate, ar trebui să ia în calcul şi suferinţa indusă de lipsa de originalitate, concretizată prin alegerea unui model „consacrat”). De exemplu, modelul corporatistic.

Prizonierul acestui model nu a avut şansa de a se ivi pe lume într-o familie bogată şi nefericită, aşa cum se întâmplă, de multe ori, cu „prinţii” telenovelelor. Nici educaţia de care a beneficiat nu a fost prea consecventă în acest sens. Neavând, aşadar, un model potrivit în copilărie, corporatistul nostru este, de cele mai multe ori, un self-made man. În aceste condiţii, e firesc să se mai înregistreze şi eşecuri, mai cu seamă în rândul corporatiştilor foarte tineri, care nu au ajuns încă să realizeze cât de rahat e viaţa pe care o duc. Dar, acest defect se remediază, de regulă, cu timpul.

În general, corporatistul e un tip energic, ambiţios, ordonat, orientat spre succes. De multe ori, el este chiar un „predicator” al succesului. Dacă-l întrebi ce e succesul ăla şi cu ce se mănâncă, habar nu are. Şi asta fiindcă, în esenţă, corporatistul este un individ foarte limitat.

Corporatistul este un om foarte credincios. Nu, nu e vorba de credinţa în Dumnezeu, faţă de care corporatistul este, de cele mai multe ori, indiferent, asta dacă nu e ateu declarat. Nu, corporatistul crede cu toată tăria că „merită” şi, prin urmare, se străduieşte să demonstreze acest lucru (ştiu ei ce ştiu, cei de la L’Oréal). Ce „merită”? Orice, şi din acest punct de vedere, corporatistul se aseamănă, în mod, poate, paradoxal, cocălarului comun (rromus cocalarius domesticus).

Corporatistul îşi impune un anumit „standard de viaţă”, pe care şi-l revizuieşte periodic, totdeauna în sus. Aparent, viaţa sa este strălucitoare, elevată, plină de satisfacţii materiale şi profesionale etc. Dar, asta e imaginea pentru „exterior”. În realitate, viaţa corporatistului e una mizerabilă, plină de suferinţe şi frustrări şi, destul de frecvent, scurtă. Pentru astfel de persoane, a trăi şi a munci sunt două lucruri sinonime. Şi nu e vorba de munca aceea frumoasă, odihnitoare, creatoare, dătătoare de satisfacţii reale, e vorba de „robotă” – munca în sistem sovietic (sau, de ce nu, în sistem „Ford”), şi înrudită cu robia.

Cu toate că pare un individ „serios”, „realist”, corporatistul este, de fapt, un visător. Visează mereu la un anumit moment care nu va veni niciodată. Visează la clipa când va râde din toată inima. Ce îl impiedică se facă acest lucru în orice clipă? Nu, nu timpul, ci faptul că, de fapt, corporatistul nu ştie să râdă, si nu va şti niciodată. Are o mie de dorinţe nemărturisite, şi visează la clipa în care şi le va putea satisface, la clipa în care va putea face orice. Dar, acea clipă nu va veni niciodată, fiindcă, în afară de muncă, nu ştie şi nu poate să facă nimic altceva. Mai cu seamă, corporatistul e incapabil să se relaxeze.

Practicarea „jocurilor pentru adulţi” e o altă sursă inepuizabilă de suferinţă si frustrări. Berne a dat doar câteva exemple de jocuri, dar imaginaţia noastră poate crea oricâte altele. Sunt jocuri „frumoase”, sau jocuri cu „recompense frumoase”: divorţul, şomajul, pierderea averii, azilul, balamucul, puşcăria, moartea. Asta în cazul jocurilor individuale, pentru că, dacă vorbim de jocuri colective, „recompensa” poate fi, într-adevăr, extraordinară.

Uite, vorbesc numai de un singur joc, foarte cunoscut, şi pe care, cu siguranţă, l-am jucat cu toţii, de nenumărate ori, şi vom continua să-l jucăm. Se numeşte „al meu e mai bun” (sau „a mea e mai bună”).

Când acel „al meu” e un creion, un prieten, un profesor, un iubit, sau orice altceva, iar jocul se desfăşoară individual, „premiul” poate fi un schimb de replici, o păruială sau o altă bagatelă de acelaşi tip. Dacă, însă, participanţii sunt colectivi, de exemplu, două blocuri militare opuse, iar „al meu” este „religia noastră”, „sistemul nostru filosofico-social” etc., „premiul” ar putea fi un război mondial şi extincţia speciei noastre. Ăsta da, „premiu”, nu?

Acum, gata cu astfel de „jocuri”. Dacă v-am trezit curiozitatea, citiţi cartea lui Berne, e fascinantă. De fapt, citiţi toate cărţile lui Berne.

sâmbătă, 21 august 2010

Un gând (27)

Avuţia noastră este o avere formată din simboluri. Şi acelaşi lucru, într-o uluitoare proporţie, este valabil şi pentru puterea care se bazează pe ea.
(Alvin Toffler)

Vorbeşte lumea ...

Că bugetarii disponibilizaţi găsesc foarte greu de lucru la privat. Că dacă eşti şef birou, sau şef serviciu, auditor, inspector sau mai ştiu eu ce, privaţii nici nu se uită la tine. Cică n-au aşa ceva în organigramă. Ei, mofturi! Da’ cine-i pune să se angajeze la privat? Muncă multă şi bani puţini! Să se-angajeze la stat! Unde? Uite colea:

Aţi citit şi condiţiile?

Uite, la auditor: vechime minimă 5 ani, de preferat în instituţii bugetare. Nu-i mişto?

A, şi nu uitaţi: treceţi şi pe la partid, pentru o recomandare, nu se cere, dar, orişicât, pică bine.

via poliţia blogurilor

vineri, 20 august 2010

Ultima ţigară

Condamnatul e legat la ochi şi are mâinile încătuşate. Mai are doar câteva secunde de trăit. Peste doar câteva clipe, zeci de gloanţe îi vor căuta inima. Şi, în timp ce trupul său se va ghemui în ţărână, sufletul său se va duce ... unde s-or fi ducând sufletele condamnaţilor la moarte?

Plictisit, comandantul plutonului îl chestionează cu privire la ultima dorinţă. Ştie. Toţi condamnaţii vor acelaşi lucru. De aceea nici nu mai aşteaptă răspunsul acestuia Face semn unui soldat, iar acesta îi pregăteşte o ţigară. Când deţinutul icneşte: „o ţigară”, e deja pregătită. Soldatul i-o îndeasă în gură, iar deţinutul trage cu sete din ea. Un fum, două, apoi un al treilea. Din trei fumuri, ţigara e aproape fumată. Când eşti legat la ochi şi ai mâinile prinse în cătuşe, nu poţi fi prea îndemânatic. După trei fumuri, deţinutul scapă ţigara. Soldatul schiţează un gest. Întreabă dacă să culeagă ţigara din praf şi să o înfigă din nou în gura proscrisului. Cu un gest scurt, comandantul plutonului îi interzice acest lucru. Trei fumuri sunt de-ajuns. Oricum, trei fumuri cu trei secunde înainte de moarte înseamnă mai mult decât trei mii de pachete, în altă împrejurare.

„Foc”, ordonă comandantul, şi omul cu ochii acoperiţi ştie că i-a scosit ultima clipă. Dar, nu mai are timp să se gândească la absolut nimic. Din trupul său chircit în praf, sângele sare în toate direcţiile. S-a terminat.

Probabil că aţi văzut scena asta. E din multe filme, din filmele cu bandiţi.

De ce, oare, ultima dorinţă trebuie să fie, neapărat, o ţigară? De ce nu ar putea fi, de exemplu, aceea de a-şi vedea nepoţii rostiţi pe la casele lor? Sau, de ce nu ar putea fi aceea de a citi toate sonetele lui Shakespeare, în original? Sau, de a-şi face o casă nouă?

Sunt absurde astfel de dorinţe? De ce ar fi absurde? Nu e niciun motiv pentru care astfel de dorinţe să poată fi caracterizate ca absurde. Numai că îndeplinirea unei astfel de dorinţe ar putea dura foarte, foarte mult. Ani de zile, poate zeci de ani. Sau, poate nu s-ar îndeplini niciodată.

În mod normal, un om „obişnuit” nu e acelaşi lucru cu un condamnat la moarte. Un om obişnuit poate supravieţui mai puţin decât un condamnat, dar el nu are de unde să ştie acest lucru. Dorinţele unui om obişnuit pot fi la fel de intense ca ale unui condamnat. Dar, de obicei, oamenii au alte planuri de viaţă decât o ultimă ţigară. Sau, o ultimă „petrecere”.

De o vreme încoace, a apărut o modă pe cât de absurdă, pe atât de nesănătoasă, aceea a „chefurilor de instituţie”. Orice prilej e bun pentru aşa ceva. O zi de naştere, o zi onomastică, ziua mamei, ziua tatălui, orice zi. Oamenii adoră astfel de evenimente de parcă viaţa nu ar mai avea niciun alt sens pentru ei. Şi se întamplă cam aşa: oamenii se adună pentru a „petrece”, pentru a „sărbători” ziua colegului X, cu care abia dacă îşi vorbesc. Sau, pentru a fi împreună cu colegul Y, care e un mare nesimţit. De ce le place, oare, oamenilor, să fie „împreună”. Socializare? Ce chichirez e ăsta? Vrei să sărbătoreşti ceva? Foarte bine, organizezi un mic eveniment şi petreci împreună cu doi-trei prieteni. Nu, nu se poate. Trebuie altceva. De ce? Nu ştiu.

Şi, de ce astfel de „evenimente” trebuie organizate musai la serviciu? Nici spitalele, nici şcolile, nici alte instituţii nu sunt potrivite pentru aşa ceva.

Dar, asta-i moda, ăsta-i „trendul”. Vă daţi seama unde s-a ajuns? Iată: în timp ce asistentele sărbătoreau nu-ştiu-ce, în salonul vecin 11 nou-născuţi erau arşi de vii. Dar, asta se petrece cam peste tot. Cunosc situţia din şcoli. Nu dintr-o anumită şcoală, din mai toate şcolile. E ziua nu ştiu cui, sau e nu ştiu ce eveniment, profesorii petrec. Se suspendă ore, sau se scurtează, elevii sunt lăsaţi de izbelişte sau sunt trimişi acasă. Dacă şcoala are cantină sau sală se sport, sindrofia se poate desfăşura acolo. Dacă nu, în sala profesorală, sau într-o sală de clasă. Se bea, se fumează, a doua zi acolo va mirosi ca în birtul gării. De ce?

De ce le place atât de mult oamenilor să „socializeze” astfel? Şi, de ce se fac lucrurile astea cu încălcarea, dacă nu a unor norme scrise, formale, atunci cu siguranţă a normelor informale, a celor de „bun-simţ”?

Ne comportăm, adesea, precum condamnaţii la moarte. Intrăm în transă când auzim de o ocazie de a mânca şi bea împreună cu alţii. Ca şi când nu am avea ceva mai important sau mai plăcut de făcut. Poate că nici nu avem.

Ce sunt nunţile, botezurile, ce sunt toate „evenimentele” de genul zilelor localităţilor, a vanghelioanelor etc.?

Vrem să îi impozităm pe manelisti, dar îi chemăm la fiecare nuntă. Şi le dăm o grămadă de bani. Ce rost are?

Când doi oameni se iubesc, nu au ochi decât unul pentru altul. Atunci ce rost au toate aceste ritualuri barbare numite generic „nuntă”? Furatul miresei, darul şi toate celelalte aberaţii? Sau botezurile? Cine are nevoie de aşa ceva? Botezul e al copilului sau al părinţilor?

À la guerre comme à la guerre. La nuntă ca la nuntă. Să mănânci „ca la nuntă”, să bei, tot „ca la nuntă” si apoi să zaci, tot „ca la nuntă” – mă rog, unii sunt mai rezistenţi, mai „antrenaţi”, partea asta cu zăcutul nu e pentru ei. Totuşi, asta e „distracţia”? Ăsta e singurul mod în care ştim, în care putem să ne „distrăm”?

Frenezia asta de a mânca şi bea peste măsură, de a „petrece” astfel ori de câte ori avem ocazia mi se pare de foarte prost augur. Are ceva comun din setea cu care un condamnat la moarte soarbe din ultima sa ţigară. Dar, nu suntem condamnţi la moarte! Sau, eu unul nu mă simt aşa!

Oricum ar fi, cred că legea ar trebui să interzică „petrecerile de întreprindere”. Pentru că, şi dacă nu se ajunge la un incident precum cel de la maternitatea Giuleşti, oricum nu e bine.

Preşedintele acuzat de uzurparea puterii în stat. PSD cere 15 ani de puşcărie

Da, este adevărat. Numai că în Republica Moldova. Ştirea originală aici:

O nouă cauză pierdută a învăţământului timişean: Marin Popescu

Din Bucureşti, situaţia din învăţământ se vede albastră. Foarte albastră. Ministerul a mai pierdut câţiva gologani la rectificare, nu-i nimic, educaţia e bogată, are de unde să dea.

Ministrul Funeriu e, în acest timp, în concediu. Dar, şi aşa, tot în activitate se cheamă că este. Aflat la Timişoara pentru a da „undă verde” favoritului său pentru şefia inspectoratului judeţean, dar şi pentru a asista la meciul Poli-Manchester, sinistrul a mai scos o dumă. I-auziţi:
Pentru asigurarea performanţei este nevoie de o formare foarte bună a cadrelor didactice, de o selecţie corectă şi de răsplată pe măsură. Mă voi bate pentru ca oamenii din educaţie să fie prima categorie care revine cu salariile la normal.

Aşa, deci ... Da’ de ce nu s-a bătut până acum pentru banii educaţiei? De ce nu s-a bătut până acum pentru salariile „oamenilor din educaţie”? Şi-apoi, cu cine să se bată?

Bine, asta ca asta! Dar, ia să vedem ce mai zice cu privire la selectarea şi răsplătirea „pe măsură” a cadrelor didactice. Şi cu ce începe? Cu „întronizarea” lui Marin Popescu „Bel Ami”. Wow!

Păi, dacă până acum a fost bine, de-acum va fi super-bine în învăţământul timişean. Pentru că domnul Marin Popescu este cunoscut ca o persoană deosebit de ... nu găsesc cuvântul ... o persoană foarte amabilă şi care rezolvă tot. Şi nu o spun eu, o spune „fosta” Mariana Eftimie, tot pedelistă (dar, poate, nu cât ar fi fost necesar pentru o aşa o „funcţie”). Apropo, îmi spune cineva prin câte partide a trecut acest frumos Bel Ami? Ca să ne înţelegem, e vorba doar de partide politice, celelalte partide chiar nu mă interesează. Că e băiat frumos, nu?

Sincer, sunt foarte interesat de ce va urma. Extrem de interesat. Şi, îndrăznesc să îndrăznesc să cred că nu numai eu. Cred că, despre „generalul” Popescu se va scrie mult mai mult decât despre predecesorii săi. Aşa cred eu. Ei, vom vedea.

miercuri, 18 august 2010

Rugăciunea ucide

Mă uitam mai devreme pe Realitatea TV. Subiectul (de care mi s-a cam acrit): tragedia de la Maternitatea Giuleşti. Printre invitaţi, şi un popă.

Ştiu, există obiectul numit telecomandă. Ştiu, nimeni nu mă obligă să ascult behăielile unuia sau altuia. Dar iată că s-a-ntâmplat, am căscat şi eu gura, cum se spune, la discuţie, la tocşou. Până când a început popa să abereze. Atunci nu am mai putut rezista.

Dar, ce spunea părintele? Evident, vorbea despre „soluţia” unor astfel de tragedii. Care-i aia? Rugăciunea. La fiecare suferinţă, rugăciune. Creşte suferinţa? Trebuie să crească şi rugăciunea. Cică aşa ar fi zis Ţuţea. Da, moşul ăla cu picioare nespălate devenit, după ’89, idolul tuturor insuficienţilor, impotenţilor şi frustraţilor refuzaţi de securitate şi partid.

Oare părintele nu ştia că, exact în timpul în care 11 bebeluşi erau prăjiţi de vii, la mânăstirea Nicula, o sută de mii de credincioşi se rugau aprins? Asta ca să nu mai vorbim de ceea ce se întampla în alte părţi.

O sută de mii de creştini cu creierul spălat! Evident, pentru a ajunge acolo şi pentru a se riga, fiecare dintre aceştia a cheltuit anumite resurse financiare, de timp etc. Mult mai mult decât un leu, da? O sută de mii de credincioşi înseamnă o sută de mii de lei. Ce se poate face cu o sută de mii de lei? Iată, pot plăti, timp de zece ani, cu opt sute de lei pe lună, un om care să nu facă altceva, decât să stea într-un salon şi să vadă dacă nu ia foc ceva, atât. Pentru că, se pare că incendiul de la maternitate a fost semnalat la mai bine de oră de la producerea sa, şi atunci de către o pacientă, nicidecum de un angajat al spitalului. Pricepeţi? Zece ani sunt asigurat că aşa ceva nu se poate întâmpla!

Asta dacă nu avem bani, sau nu vrem, sau nu avem încredere, într-un dispozitiv de detectare a fumului, sau în alte aparate.

Dar nu, noi nu putem face aşa ceva. Nouă ne place să investim în pelerinaje şi să pupăm moaşte, fiindcă numai astfel ne iubeşte Dumnezeu şi face minuni pentru noi.

Ce minuni? Poate aceea că supravieţuim, chiar şi când suntem mai proşti decât prevede legea. Supravieţuim, da, dar mor copii nevinovaţi în locul nostru.

Anca are altă sugestie, la fel de utopică. Deşi, poate, cine ştie? Poate, într-o zi, ne dă Dumnezeu mintea cea de pe urmă. Poate ....

marți, 17 august 2010

Victoraş, nu te strâng pantofii?

Indiscutabil, pe pesedişti îi cam urmăreşte ghinionul, de vreun deceniu încoace. Pentru că, de la câştigarea parlamentarelor şi prezidenţialelor din 2000, aţi mai auzit de vreun succes major al lor?

Adrian Năstase a reuşit, în 2004, incredibila performanţă de a pierde preşedinţia în faţa lui Traian Băsescu. Cum a fost posibil acest lucru? Poate doar Adrian Năstase ar trebui să ştie răspunsul. Atunci venea după 4 ani de prim-ministeriat foarte buni, din numeroase puncte de vedere. România încheiase o lungă perioadă de recesiune economică şi instabilitate monetară, iar aceasta începea să se reflecte inclusiv, şi mai ales în creşterea nivelului de trai, România se înscrisese ferm pe drumul integrării euroatlantice – în 2001 intrase în NATO şi ratase „la mustaţă” intrarea în UE odată cu cele şapte state central şi est-europene, plus Cipru şi Malta, dar era în „pole-position” pentru valul din 2007.

Traian Băsescu nu avea niciunul dintre atuurile lui Adrian Năstase. Câştigase, e drept, primăria Bucureştilor în 2000, salvându-şi astfel, partidul de la dispariţie, câştigase apoi şi şefia partidului său, după ce, în prealabil îi adresase întemeietorului partidului celebrele cuvinte: „Petre, eşti cel mai bun”, dar, nimic bun nu apucaseră să vadă bucureştenii în timpul mandatului său. Cu toate acestea, Traian Băsescu avea să candideze pentru un al doilea mandat la primăria capitalei, şi să îl şi câştige. Mai mult decât atât, bucureştenii îi dăduseră, practic, tot, adică şi CGMB! Ce văzuseră, oare, bucureştenii, în garagara ieftină a acestui politician obscur cu alură de borfaş de rând? Nimic, nu pot să cred că, mai întâi bucureştenii şi apoi întrega ţară a văzut ceva în Traian Băsescu, în afară de un tupeu inimaginabil, un populism deşănţat, o nesimţire fără margini, o crasă lipsă de viziune politică, o multilateral dezvoltată incompetenţă, „calităţi” care, fără îndoială, trebuiau să îl ducă ori în puşcărie, ori la balamuc, nicidecum în fotoliul de preşedinte al României. Şi atunci?

Atunci? Atunci românul a acţionat conform principiului „cui pe cui se scoate”. Pentru români nu a avut nicio importanţă competenţa guvernului Năstase şi a miniştrilor săi, tot ceea ce a contat a fost aroganţa lui Bombonel şi a oamenilor din teritoriu. Şi astfel, pe regia unei dramolete ieftine, dar cu priză la poporul telenovelist, Traian Băsescu reuşea să îl invingă pe Adrian Năstase şi, încă mai mult, să-şi introducă patidul la guvernare, salvându-l încă o dată dată de la dispariţie.

Succesorul lui Năstase la conducerea PSD, Mircea Geoană, zis prostănacul, nu a învăţat, se pare, nimic, din lecţia predecesorului său, reuşind, de asemenea, o performanţă inegalabilă, aceea de a pierde preşedinţia, în momentul în care, practic, Antonescu i-o pusese în palmă. Unde era, oare, Victor Ponta, nimeni altul decât coordonatorul de campanie al lui Geonă, atunci când acesta din urmă făcea acea nefastă vizită nocturnă lui Sorin Ovidiu Vântu, cu o zi înaintea confruntării cu Traian Băsescu? Nicăieri, şi dacă de la Geoană, având în vedere puţinătatea constatată a materiei sale cenuşii, o asemenea tâmpenie era, practic, de aşteptat, de ce, oare, micul Titulescu nu a intervenit?

Nu ştiu, eu nu dau răspunsuri pe care nu le pot proba, dar, mă întreb, ar mai fi fost, oare, Ponta, astăzi, preşedintele PSD, dacă Mircea Geoană ar fi fost ales preşedinte? Întreb doar ...

Ok, timpul a trecut, iar faptele nu mai pot fi date înapoi. Ceea ce a fost să se întample, s-a întâmplat. Victoraş a lu’ Luciana a devenit preşedintele PSD. Care au fost primele măsuri ale noului preşedinte?

În primul rând, denunţarea publică a „relaţiei nepotrivite” cu Antonescu şi PNL. Evident, PNL este un partid de dreapta, are o ideologie diferită, dar, parcă atitudinea lui Ponta nu se justifică. Repet, Antonescu şi PNL au pus în mâinile lui Geoană şi ale PSD cheia preşedinţiei ale guvernării. Că PSD nu s-a dovedit capabil să valorifice această oportunitate, e altceva.

Pe fondul catastrofalei guvernări a pinguinului, intenţiile de vot în favoarea PSD au început să crească, dar, evident, este vorba de o creştere pasivă. E vorba de un electorat volatil, influenţabil şi destul de toxic; se pot câştiga alegeri pe seama acestui tip de electorat, Băsescu a dovedit-o, şi nu o dată, dar nu cred că lui Ponta îi va sta în puteri.

Influenţat, probabil, de aceste sondaje care nu înseamnă şi nu demonstrează, practic, nimic, micuţul Ponta a început să viseze colorat. A uitat păţania lui Năstase şi pe cea a lui Geoană, nu, lui, marelui Ponta nu i se va întâmpla niciodată acest lucru! Zău? Hai, pe cât pariu?

În acest moment, pare că, pentru a câştiga parlamentarele din 2012, PSD nu trebuie să facă, practic, nimic. E suficient să nu mai spună nimic, să plece, eventual, din ţară, în 2012 tot va obţine acel procent care va face din PSD cel mai puternic partid, iar dacă se va aplica uninominalul, va câştiga, în mod cert, şi majoritatea absolută (o simplă simulare matematică arată că, în cazul existenţei unui partid cu cca. 40% intenţii de vot popular distribuit relativ uniform, şi a încă două-trei partide de peste 10%, partidul cu 40% obţine, cel mai probabil, 60-80% din mandate – dar le-ar putea obţine chiar pe toate!).

Acestea sunt premizele, dar împrejurările s-ar putea să-i dea planurile peste cap lui Ponta!

Se tot vorbeşte, şi nu fără temei, de o nouă posibilă suspendare a lui Băsescu. Circumstanţe ar fi destule, mai cu seamă în condiţiile în care nici în PD-L lucrurile nu sunt deloc limpezi.

Suspendarea lui Băsescu e unul din coşmarurile lui Ponta. Omul se teme sincer de această posibilitate, poate mai mult decât o face însuşi Băsescu. De ce?

Mai întâi fiindcă, dacă problema ajunge în parlament, şi o minoritate formată din PNL, UDMR, minorităţi, dar şi o parte din UNPR şi PD-L ar vota în favoarea suspendării lui Băsescu, ce ar putea face, oare, Ponta? Vă puteţi da seama ce-ar însemna asta, parlamentari PD-L votând pentru suspendarea lui Băsescu, şi Ponta îndemnându-şi parlamentarii să voteze împotrivă? Vă puteţi imagina?

Ei bine, oricât de antipatic mi-ar fi, trebuie să recunosc că animalul politic Traian Băsescu e cu şapte clase de-asupra lui Victor Ponta. De ce?

Vă aduceţi aminte agitaţia de imediat după alegeri, în legătură cu înlocuirea lui Mircea Geoană din fruntea senatului, evident cu un pedelist? Cu siguranţă, da. Şi? Ce s-a ales cu această agitaţie? Nimic. Totul s-a stins ca prin farmec. De ce?

Nu ştiu. Poate şi pentru faptul că lui Victoraş nu i-ar conveni câtuşi de puţin ca Mircea Geoană să devină (sau re-devină, dacă punem la socoteală şi „noaptea ţopăiturilor”) şef al statului, nici măcar pentru o secundă. Fiindcă, dacă acest lucru s-ar întampla, ar putea urma tot felul de întâmplări, nu toate favorabile lui Victoraş. Aşa că, până una-alta, Băsescu e bun acolo unde e. Iar Geoană ar trebui cât mai repede înlăturat ... din tot. Din fruntea senatului, chiar şi din partid.

Numai că şi asta pare prea greu pentru ginerică Ponta. Da, şi-a făcut pohta ce-a pohtit-o, l-a umilit pe Geoană, dar restul pare mai greu de făcut. Şi sincer, nu cred că pe Geoană îl mai impresionează sclifoselile lui Ponta. Când pierzi, într-un interval de câteva săptămâni, ceea ce a pierdut Geoană, nu te mai impresionează intrigile lui pişpirică Ponta.

Mediocru ca inteligenţă, cenuşiu ca prezenţă, lipsit, fireşte, de caracter şi onoare, mincinos şi fanfaron deopotrivă, Mircea Geoană nu are de ce să-mi fie câtuşi de puţin simpatic. Dar, totuşi, nu pot să accept tratamentul la care îl supune Ponta. Geoană este şi va rămâne un membru marcant al PSD, şi are şansa de a deveni un real port-stindard a tot ce înseamnă aripa anti-Ponta din PSD, care, fireşte, nu se reduce la Mircea Geoană. Ba, mai mult, aş zice că Geoană nici măcar nu e anti-Ponta, din n motive, printre care şi acela că nu înţelege, pur şi simplu, ce i se petrece.

Judecând după comportamentul lui Ponta, nu pot decât să remarc proasta inspiraţie a pesediştilor. Personajul e mult mai găunos şi făţarnic decât cel pe care l-a înlocuit, şi cel puţin la fel de lipsit de inteligenţă. În plus, dacă ăsta poate fi numit plus, Ponta se vădeşte nul şi ca diplomat, pentru el, diplomaţia se reduce la intrigi de alcov, domeniu în care un Hrebenciuc, Iliescu, Băsescu sau Elena Udrea îi dau clasă. Pe scurt, un personaj mediocru, inexpresiv, ridicol în cea mai mare parte a timpului, exact ceea ce lipsea PSD acum pentru a fi sigur că nu intră la guvernare nici în 2012 şi că Băsescu îşi va duce mandatul până la capăt.

Mai vorbim, timpul nu a intrat în sac.