marți, 30 martie 2010

Aveţi nervi?

În 2010 este debutul celui de-al treilea război mondial, care va începe în noiembrie şi se va termina în octombrie 2014. Se va desfăşura la început cu arme convenţionale, ca apoi să aibă loc atacuri cu arme nucleare şi chimice, spre final.

În bucuria acestei lumi, în România, în România Îşi va începe lucrarea Cel promis. Mai târziu, când va fi recunoscut de aceia care sunt drepţi şi aleşi, se va bucura întregul Pământ de naşterea Lui. Dumnezeu Îl va ocroti într-un loc, departe de locul unde se odihnesc străbunii Săi, până când va veni ceasul Său. Cu puterea de sus, de la Dumnezeu, el va fi dăruit. Pământul, apa, focul Îi vor veni în ajutor. Odată cu începerea lucrărilor Lui în această lume, tot ceea ce este construit pe minciună şi pe rău se va nărui. El va fi piatra de temelie pentru omenire. Primii care Îl vor recunoaşte vor fi aceia din propriul său popor. Drept răsplată, El va aduce acest popor pe cea mai înaltă culme a desăvârşirii Divine din această lume. Acest popor va deveni prin îndreptarea sa o pildă vie pentru toate popoarele pământului.

Aceste lucruri ar fi urmat să se întâmple începând cu 24 ianuarie 2005! Adică la o lună după câştigarea alegerilor de Traian Băsescu !

Cine a spus aceste lucruri ? Vanga Dimitrova.

Acum înţelegeţi rolul sitului dumnezeu.ro ?

Dar asta?

Piei, Satană!

Nimic despre "superlearning" ... deocamdată

.Cu toţii ştim că negrii reprezintă o minoritate în Statele Unite, iar în Anglia, Franţa sau Germania procentul lor este cu mult mai mic. Cu toate acestea, negrii din aceste ţări obţin numeroase medalii în cadrul concursurilor sportive de atletism sau al olimpiadelor, mult peste ponderea pe care o au în cadrul populaţiilor respective.

Există sporturi pe care, pentru a le practica, ai nevoie de anumite condiţii meteorologice, sau de bani, de foarte mulţi bani. Aceste argumente pot constitui o explicaţie plauzibilă a absenţei performaţei sportivilor din Botswana în sporturi de iarnă sau formula 1. Dar, oare ce lipseşte sportivilor din ţările calde pentru a obţine performanţă în înot? Lipsa dotărilor, lipsa de preocupare sau, poate, lipsa înzestrării native? Înclin să cred că ultima variantă este cea adevărată.

Dacă aleg „la întâmplare” o sută de americani, probabil că vor „trage” cel puţin dublu la cântar decât o sută de cambodgieni. E vorba de alimentaţie, de mod de viaţă, dar şi de „gene”.

Nu ştiu cât de „ştiinţifice” sunt opiniile mele, dar cred că, în general, un alb este mai bine înzestrat pentru performanţă în înot decât un negru, şi mai puţin înzestrat în ceea ce priveşte atletismul.

Concluziile mele nu sunt „rasiste”, sau nu se vor astfel. Pur şi simplu, spun că albii şi negrii sunt diferiţi. Diferiţi sunt şi bărbaţii şi femeile.

În condiţii similare de viaţă, oamenii aparţinând diferitelor popoare se dezvoltă diferit.

Ce vreau să spun cu asta?

Există mai multe tipuri de evaluări internaţionale: TIMSS, PISA etc., la care elevii noştri nu stau deloc bine. Primele locuri sunt ocupate, invariabil, de ţările nordice, în special Finlanda, şi ţările extrem-orientale: China, Coreea, Singapore etc.

Între sistemele de învăţământ din ţările respective există deosebiri enorme. Din punct de vedere pedagogic, ţările extrem-orientale pun un accent foarte mare pe memorizare, în timp de Finlanda aplică „superlearning”-ul. Despre superlearning voi mai vorbi. Ca idee, este un set de principii şi tehnici speciale de învăţare, de natură a asigura o pregătire şcolară rapidă şi eficientă. Nu e un termen foarte bine precizat, e, mai degrabă, un melanj sau un „ghiveci”.

Problema este că „superlearning”-ul e aplicat nu numai în Finlanda. La nivel de sistem naţional de învăţământ, da, Finlanda e, din câte ştiu, singura ţară care a „aderat”, dar la nivel de unităţi şi centre de învăţare, „superlearning”-ul e aplicat în foarte multe locuri. Iar rezultatele nu sunt identice!

Domnul ministru Funeriu pare fascinat de sistemul de învăţământ finlandez, dar secretul acestui sistem nu cred că este asigurat de modul în care şcolile sunt controlate de comunitatea locală. Mai precis, ceea ce în Finlanda pare a fi un succes, în România s-ar putea dovedi un dezastru!
Mai mult decât atât, dacă „superlearning”-ul e aşa de grozav, de ce nu a fost preluat, la nivel formal şi instituţional, de toate ţările interesate în a-şi moderniza sistemul de învăţământ? Şi e vreo ţară dezinteresată?

În proiectul legii lui Funeriu, nu se fac referinţe explicite la „superlearning”, şi nici măcar implicite. Se vorbeşte despre competenţele-cheie ale secolului XXI, dar nu despre „superlearning”. Ar fi şi dificil, deoarece, după cum spuneam, „superlearning”-ul nu este „omologat” ştiinţific.

Voi reveni...

Din nou despre LEN

.Povestea odată un director al unui liceu de prestigiu următoarea întâmplare:

Spunea respectivul director că a fost vizitat la şcoală de un părinte indignat care i s-a adresat, aproximativ, cu următoarele cuvinte:

- Domnule director, este prima şi ultima oară când ne întalnim faţă în faţă, de acum înainte veţi discuta, eventual, cu avocatul meu. Pentru că, în acest liceu se întamplă lucruri absolut inacceptabile, am luat hotărârea de a întreprinde toate demersurile privind desfiinţarea sa şi concedierea tuturor cadrelor didactice. Pentru început, mă voi adresa instanţelor din România, dar, în cazul în care nu mi se va face dreptate, sunt hotărât să mă adresez instanţelor internaţionale, fiindcă, repet, consider absolut inacceptabil ceea ce se întamplă în acest liceu, într-o ţară membră democratică, membră a Uniunii Europene.

Despre ce era vorba? Individul respectiv era arab şi avea nu ştiu ce magazin sau şaormerie şi, se considera, probabil, îndreptăţit, să hotărască ce e legal şi acceptabil în România, care, nu-i aşa, e stat democratic bla bla...

Şi mai avea individul ăla o loază de copil care numai nu dăduse foc la şcoală, în rest le cam făcuse pe toate, iar atunci când şcoala îl sancţionase conform regulamentului şcolar, descoperise că substratul pedepsei este „ura de rasă”.

E vorba de aceeaşi mentalitate pe care a demonstrat-o şi profesoara aceea de etnie rromă care a lovit un poliţist.

În condiţiile de acum câţiva ani, evident, individul respectiv nu şi-a aflat „dreptatea”.

Cum ar fi decurs, însă, „ostilităţile” în condiţiile în care părintele respectiv ar fi fost membru al Consiliului de Administraţie al şcolii, sau chiar preşedintele acestui consiliu?

Conform proiectului legii lui Funeriu, Consiliul de Administraţie va „face” şi „desface” tot în şcoală. Consilul de Administraţie va angaja şi concedia profesorii şi directorul unităţii. Vă puteţi imagina o tâmpenie mai mare?

Şi, totuşi, e scris negru pe alb, în proiectul legii lui Funeriu.

Bine, s-ar putea ridica o obiecţie, anume aceea că membrii Consiliului de Administraţie vor fi aleşi, în mod democratic, în anumite adunări, şi că acele adunări vor da dovadă de înţelepciune şi spirit de conservare. Bine ar fi să fie aşa, şi probabil aşa va fi, în cazul multor şcoli. Dar, ce se va întâmpla în cazul în care, totuşi, reprezentanţii Consiliului Local şi cei ai părinţilor vor fi aleşi/numiţi nu pe baza unei minime decenţe, a unui minim profesionalism, ci exclusiv în funcţie de cât sunt de vocali?

E absurd? Eu cred că e foarte probabil şi e mai greu de presupus că va fi altfel.

Ce se va întâmpla atunci, cu mare parte din şcolile din România? Cine va mai dori să fie profesor şi de ce? Care va fi „calitatea” procesului educativ?

Am cunoscut numeroase persoane, colegi, profesori, oameni „cu şcoală”, sincer indignaţi de corupţia din învăţământ, de eternul scandal al examenelor naţionale. Totul până când propriul copil a fost în situaţia de a susţine acele examene. Şi, dacă asta se întâmplă cu profesorii, ce să mai spunem de ceilalţi?

Personal, în condiţiile în care legea lui Funeriu va fi adoptată, nu văd decât decât o „portiţă”, iar aceasta va fi reprezentate de mult-hulitul învăţământ particular. Eu văd lucrurile astfel: vor exista şcolile de stat, unde va dicta primarul, va angaja pe cine doreşte, va concedia pe cei „incomozi” şi aşa mai departe. Şcoală nu se va prea face, dar va fi „bine”. Lumea va fi „mulţumită”, vor fi note mari, „distracţie” pe cinste, uneori huliganism etc. Asta va fi „şcoala de stat”.

Vor exista, pe de altă parte, şcoli particulare care vor ţine, în mod real, la calitate şi respectabilitate. Cum, peste tot în lume, calitatea reală costă, probabil că sumele alocate de minister pentru fiecare elev vor fi insuficiente şi, prin urmare, se vor percepe taxe suplimentare. Dar, şcoala va fi şcoală, regulamentul regulament, iar cine nu se va conforma sau nu va performa, nu are decât să meargă la şcoala de stat. În aceste şcoli, probabil, nici primarul, nici părinţii nu vor avea prea multe de spus.

Este posibil ca aceste şcoli să plătească profesorilor salarii de două, de trei, poate de zece ori mai mari decât cele de la „stat”. Bani proveniţi, fireşte, din taxele percepute părinţilor. În aceste condiţii, nu văd de ce un părinte ar vocifera împotriva salariilor profesorilor. Aceste salarii vor fi direct proporţionale cu mărimea taxelor pe care vor fi dispuşi să le plătească părinţii. Şi va fi, oare, cineva dispus să plătească pentru un serviciu de proastă calitate? Cine îşi va da copiii la „privat” va şti de ce o face. Cel puţin aşa vreau să cred.

Părerea mea este că, de fapt, legea lui Funeriu chiar asta urmăreşte: privatizarea unui segment semnificativ al sistemului educaţional românesc. E bine, e rău? Sincer, nu ştiu. Dar, de ce nu o spune pe şleau?

E cinic, dar cred că spre asta ne îndreptăm. Spre un sistem educaţional cu o componentă „de stat”, care va fi „vai de mama ei”, dar gratuită, şi destinată fireşte săracilor, şi o componentă „privată” care ar avea şansa să devină performantă, dar care va fi „pe bani”. Pe suficient de mulţi bani ca să ne dea dureri de cap.

Toată lumea ştie că nu există „prânz gratuit”, şi e nevoie să recunoaştem că un învăţământ cu adevărat costă. Şi costă mult. Şi nu numai să recunoaştem, să fim gata să scoatem banii din buzunar. Altfel, vom avea în continuare învăţământul pe care îl avem şi îi vom înjura pe profesori că iau o grămadă de bani şi nu fac nimic.

Ar fi foarte bine dacă ar exista şi o gândire economică în toată această poveste. La ora actuală, doar o parte destul de redusă din bugetul ministerului înseamnă salarii ale profesorilor. Restul e reprezentat de cheltuielile aferente ministerului şi structurilor sale, agenţiilor, inspectoratelor, CCD-urilor, diferitelor programe de formare şi re-formare, simpozioanelor, conferinţelor, chefurilor, deplasărilor şi sindrofiilor aferente unor activităţi denumite, destul de impropriu, „proiecte”, precum şi diferitelor programe de „stimulare” sau cum le-o fi zicând: 200 de euro pe calculator, cornul şi laptele, bani de liceu, burse, ajutoare etc. De aici se poate tăia drastic şi bine ar fi dacă s-ar face acest lucru. Dar, sunt destul de sceptic în această privinţă.

luni, 29 martie 2010

Dă-i înainte cu tupeu! (leapşă)

.Sunt zile în care, pur şi simplu, nu pot să scriu. Sau, nu am ce. Sau, nu am chef.

Am primit o leapşă de la Mihaela. Destul de grea. Până acum nu am putut, sau nu am avut chef să răspund.

E vorba de principii…

Mă gândesc de câteva zile la asta. Ar fi multe, dar, până la urmă, esenţial e unul singur.

Nu e cine ştie ce filosofie îndărătul acestui „principiu”, poate că nu e deloc ... dar nu filosofia, ci „forţa” e ceea ce contează. Sugestia.

În „folclorul urban” există, desigur, multe legende. Unii cred sincer că fără „relaţii” şi fără şpagă, nu există nimic în România. Probabil că au avut anumite experienţe, nu ştiu, dar credinţa oarbă că, fără a plasa nu ştiu câte mii de euro pentru a obţine „ceva” e lipsită de fundament. Nu o spun din auzite, ci din experienţă proprie. Uneori, poate mai rar, lucrurile pot fi şi „pe bune”.

Ei, la un moment dat, nişte „prieteni” s-au gândit să-mi ia ... ce? Nervi, oboseală, responsabilitate, ceva în genul ăsta. Plus, poate, un anumit „statut” dobândit, în mintea lor îngustă, dacă nu „ilegal”, atunci cel puţin „imoral”. Nu, nu le pot spune „conspiratori”, pentru aşa ceva îţi trebuie ceva minte, le pot spune doar „nesimţiţi”. Atât şi nimic mai mult. Lucrurile au luat o anumită amploare, a fost organizat şi un mic „referendum” local, pe cât de ilegal, pe atât de ridicol, s-a implicat şi o anumită „autoritate” aleasă ... mă rog, au fost câteva „reclamaţii”, „sesizări”, controalele aferente şi aşa mai departe. A venit şi ziua „judecăţii”. Omul care trebuia să judece „pricina” m-a ascultat cu atenţie, a confruntat cu „informaţiile” primite şi cu cele din teren şi ... nu a luat nicio decizie. A fost fost o discuţie, evident, destul de „protocolară”, nu „scorţoasă”, dar „oficială”, sobră.

În urma discuţiei, rămăsesem puţin nedumerit. Omul nu spusese nici ba, nici da, nu exprimase opţiuni de valoare, nu comentase, întrebase şi ascultase. Dar, era şi problema mea. Ce urma să fac eu în continuare? Am întrebat acest lucru. Puţin obosit, omul mi-a zâmbit şi mi-a spus un lucru oarecum şocant, având în vedere lipsa de „protocol”. Dar, a găsit cele mai sugestive cuvinte. Mi-a spus:

Dă-i înainte cu tupeu!

Fireşte, omul ştia ce ştia. Nu era vorba de „tupeul” pe care îl ştim cu toţii, ci de curaj, energie, determinare, credinţă, optimism, entuziasm, neodihnă ... câte puţin din toate astea. Da, poate şi puţin „tupeu” clasic, fiindcă, atunci când ai de luptat cu un „ales” după chipul şi asemănarea „ştim noi cui”, ai nevoie, poate, şi de aşa ceva.

Mi-am scris acea deviză pe telefon şi o recitesc ori de câte ori îl deschid. E reconfortant, într-adevăr.

Omul care mi-a spus acest lucru nici nu mă cunoştea şi nu avea niciun motiv să mă simpatizeze. A făcut ceea ce a făcut pentru că a judecat lucrurile cu pătrundere şi bună-credinţă. Ar fi fost mult mai uşor să mă „sacrifice” pe mine, cel lipsit de orice „sprijin”. N-a făcut-o şi, pentru acest lucru continui să îl apreciez foarte mult, cu toate că, între timp, a fost „măturat” de puterea portocalie.

Acesta e cel mai important principiu al meu:

DĂ-I ÎNAINTE CU TUPEU!

Cine vrea să preia leapşa asta, să o facă liniştit!

joi, 25 martie 2010

Un gând (23)

.Toate muncile plătite absorb şi degradează mintea. (Aristotel)

miercuri, 24 martie 2010

Ce dări mai putem inventa?

.Propunerile de azi sunt:

Bonuri de masă, tichete cadou şi bonuri de benzină.
Permisele CFR gratuite ale pensionarilor.

Dovada supremă a dispreţului guvernului PDL

.Din când în cand îmi aduc aminte cu plăcere de lecturile copilăriei şi adolescenţei. Printre cărţile pe care le-am citit „cu sufletul la gură” a fost şi Unu, doi, trei ... infinit, a lui George Gamow. Era o carte destul de „subversivă” pentru acele vremuri ... ştiinţă popularizată, fizică, matematică, cosmologie, din astea.

Este, bineînţeles, o carte destul de serioasă şi acum, deşi de la publicarea ei a trecut aproape jumătate de veac şi unele întrebări şi-au mai aflat, între timp, răspuns, altele s-au „perimat” ... mă rog.

Nu ştiu de ce a simţit autorul nevoia să insereze, între paginile cărţii, o glumă. Trebuie că i-o fi plăcut foarte mult. Şi, pe semne că şi mie trebuie să-mi fi plăcut tot aşa, de vreme ce mi-o mai aduc aminte, după vreo trei decenii.

Cică nişte alpinişti unguri – nu mă-ntrebaţi de ce unguri, că nu ştiu, se vede treaba că autorul îi iubea mult pe unguri, probabil cunoscuse câţiva ... aşa, mai „alpinişti” – nişte alpinişti unguri, spuneam, s-au rătăcit în timpul unei ascensiuni pe un munte. Ajunseseră ei într-un fel de râpă sau ceva asemănător. Atunci, au scos hărţi, busole, hârtii, au discutat, s-au certat, au scris, au calculat şi iar au calculat, dar, se pare, cu cât se socoteau mai mult, cu atât mai dezorientaţi erau. Până când, unul dintre ei a strigat, asemeni lui Arhimede:
- Ştiu, gata, ştiu unde ne aflăm!
- Unde? au întrebat ceilalţi, curioşi.
- Vedeţi voi muntele acela înalt din zare? Suntem chiar în vârful lui...

Piticania asta de Boc putea, la o adică să facă orice. Să cânte „Puşca şi cureaua lată”, să taie lemne, orice. Chiar şi alpinist ungur putea fi. Dar, cine dracu’ l-o fi pus prim ministru, că nu e bun nici de zeama oului? Unde crede el că duce România? A luat guvernul Boc vreo măsură anticriză cu efect real? Una. Care?

Vorba lui Dinescu: e un bou. Şi mai e şi sincer! Puah!



Ştia dobiBocul ce avea de făcut!

O poveste cu Euler, văzută prin ochii unui idiot

.Orice absolvent de liceu ar trebui, cred, să fi auzit ceva despre matematicianul elveţian Leonhard Euler. Dacă cei mai studioşi află, încă din gimnaziu, despre cercul lui Euler (sau cercul celor nouă puncte), de dreapta lui Euler (determinată de centrul cercului circumscris unui triunghi şi ortocentrul acelui triunghi), de teorema lui Euler (care exprimă distanţa dintre centrele cercurilor circumscris şi, respectiv, înscris, ale unui triunghi în funcţie de razele acestora), liceenii află că numărul e, baza logaritmilor naturali, este astfel numit în cinstea lui Euler, şi, de asemenea, să utilizeze substituţiile euleriene pentru calculul unor primitive etc.

Leonhard Euler s-a născut în anul 1707 în Basel, Elveţia. Primul profesor de matematică al lui Euler a fost însuşi tatăl său, pastor calvin, care avusese, la rândul său, ca profesor, pe Jacques Bernoulli. Euler a studiat la universitatea din oraşul natal, unde l-a avut profesor pe Jean Bernoulli, care a remarcat talentul său matematic ieşit din comun. În casa profesorului său, tânărul Euler i-a cunscut pe cei doi fii ai acestuia, Nicolas şi Daniel, şi ei matematicieni înzestraţi, cu care s-a şi împrietenit. După absolvirea, în 1723, a cursurilor de filosofie, începe, la dorinţa tatălui său, să studieze teologie şi limba ebraică, dar, la insistenţele profesorului său, tatăl consimte să îl lase să se dedice matematicii. După eşecul în încercarea de a rămâne profesor la universitatea din oraşul natal, Euler îşi găseşte de lucru la Academia din Sankt Petersburg. Euler va rămâne la Academia din Sankt Petersburg până la sfârşitul vieţii (1783), cu o absenţă de 25 de ani, între 1741 şi 1766, când, la dorinţa lui Frederic cel Mare al Prusiei, lucrează la Academia din Berlin.

În buna tradiţie a renaşterii, Leonhard Euler a fost un savant complet, în afară de matematică studiind filosofia, mecanica, muzica – este autorul unui celebru Tratat de muzică, centrat pe studiul analitic al stărilor de armonie şi consonanţă din teoria intervalelor. Totuşi, preocupare sa de căpătâi rămâne matematica, Euler fiind autorul celebrului Introductio in analysin infinitorum, care constituie fundamentul a ceea ce se cheamă astăzi analiză matematică.

Nici măcar faptul că orbise total încă de la începutul celei de-a doua perioade petersburgheze nu a constituit un impediment serios în calea imensei sale capacităţi şi dorinţe de muncă.

Euler a fost cunoscut, de asemenea, ca un om profund credincios şi ataşat familiei sale. A avut treisprezece copii, din care doar cinci au reuşit se supravieţuiască primei copilării. Cu toate acestea, aceştia i-au dăruit un mare număr de nepoţi, peste treizeci, cu care îi plăcea să se joace şi să le citească din Biblie.

În 1774, beneficiind de un prestigiu imens, dar orb şi bătrân, Euler a fost obligat de chiar ţarina Ecaterina a II-a, la un „duel” cu enciclopedistul francez Denis Diderot, care fusese impus chiar de ţarină ca mare bibliotecar la Academie. Diderot era, pentru acele vremuri, un nonconformist incomod, din cauza ateismului său ostentativ, iar ţarina nu a avut, se pare altă cale pentru a-l îndepărta „onorabil” pe filosoful devenit astfel indezirabil. La întâlnirea regizată de ţarină, la care au participat şi numeroşi curteni, misiunea lui Euler a fost aceea de a „demonstra” matematic existenţa lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi primit provocarea, mai mult ca sigur, Euler ar fi devenit el însuşi indezirabil, ceea ce, evident, nu îşi putea permite. În aceste condiţii, Euler a fost nevoit să recurgă la ceea ce astăzi s-ar putea numi o „golăneală” reprobabilă. Mai precis, profitând de imensul său prestigiu intelectual, de ignoranţa totală a lui Diderot, ca şi de atitudinea „neutră-binevoitoare” a curtenilor, Euler a intrat în sala respectivă şi a pronunţat pe un ton care nu admitea nicio replică: „Domnule, a plus b la puterea n, totul supra z este egal cu x, prin urmare Dumnezu există! Ce aveţi de spus?”. Diderot nu a avut nimic de spus şi a părăsit imediat sala şi, peste puţine zile, şi Rusia.

Euler a fost, fără îndoială, unul din cei mai mari savanţi pe care i-a avut omenirea. Unul dintre cei mai demni de respect.

Din punctul meu de vedere, este cu desăvârşire exclus ca Euler să fi crezut în „demonstraţia” sa. Şi, totuşi, circumstanţele respective, Euler a făcut ceea ce a făcut. Acest incident nu poate, evident, eclipsa o viaţă aproape perfectă, dar ridică, totuşi, nişte semne de întrebare. Şi conduce la nişte concluzii.

În acea zi, genunchii bătrânului savant s-au îndoit, nu conştiinţa. Fără îndoială, un om ca Euler nu merita să i se întample ceea ce i s-a întâmplat. Dar, asta a fost, asta e viaţa, asta e istoria.

Vremurile s-au schimbat, sau ne place nouă să credem asta. Astăzi nimeni nu mai este obligat să divorţeze de logică, raţiune şi bun-simţ, dar, vai, sunt mulţi, foarte mulţi care o fac de bună voie. Sau, poate, pentru câţiva firfirei, sau pentru o secundă de „glorie” falsă, nu ştiu. Oricum, e ruşinos.

Deschid televizorul şi ce văd? Nişte oameni, care se pretind respectabili, politicieni, intelectuali, „formatori de opinie”, care se străduiesc să demonstreze că albul e negru şi negrul e alb. Oameni care mint cu neruşinare. Oameni care într-o secundă spun una, iar în cealaltă, alta. Oameni care le ştiu pe toate, dar nu pot să răspundă la întrebări elementare. Dacă navighez pe internet, e acelaşi lucru.

Până la urmă, cred că pot să accept şi asta. Fiecare spune ce vrea şi fiecare face ce vrea, doar e democraţie, nu? Ce dacă spune un oarecare că, în urma aplicării legii unice de salarizare nu a scăzut venitul niciunui angajat? Chiar, ce e? Nu e nimic. Serios, nu e nimic. Rămâne cum am stabilit, fiecare spune ce vrea.

Dar, în clipa când tu, salariat care ai luat, să zicem, cu două sute de lei mai puţin luna asta decât cea trecută, când ai cei doi fluturaşi unul lângă altul şi îi poţi compara, crezi că nu ţi-a scăzut venitul, eu asta nu o mai pot înţelege. Pentru mine, e ceva mult prea savant. Aşa cum e şi „demonstraţia” existenţei lui Dumnezeu, dată de Euler. E ceva ce depăşeşte puterea mea de înţelegere.

În România sunt foarte mulţi oameni care cred în existenţa lui Dumnezeu. Nu ştiu cât de normal şi firesc este, dar e acceptabil. De aici şi până la a accepta, fără nicio urmă de spirit critic, tot ceea ce spun „mesagerii” divinităţii, e doar un pas. Un pas uriaş, dar, doar unul. Mă rog, nu ştiu cât de acceptabil este, dar e tolerabil. Dar, să-ţi faci „chip cioplit” din tristele figuri care au ajuns să ne conducă, pentru mine e absolut de neînţeles.

Ştiu, eu sunt un idiot. Asta este, sunt un idiot!

P.S. Pentru cei care, poate, nu au aflat încă: Dumnezeu există! Şi, se pare că este chiar Băsescu!

marți, 23 martie 2010

Profesorii nu vor câştiga nimic, în schimb li se va lua şi ce au câştigat

.Cel puţin aşa sugerează Ministerul Finanţelor.

"Intrebat daca profesorii care au incasat deja majorarea de 33% vor primi mai putini bani in lunile urmatoare, Gherghina nu a exclus aceasta posibilitate."

Este vorba de sporul de 33%, obţinut în baza legii 221/2008, în urma unor hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii!

În România, ca să-ţi iei banii garantaţi de LEGE, trebuie să dai statul în judecată şi să câştigi! Dar, chiar şi dacă ai câştigat, nu e sigur că îi şi primeşti. Iar, dacă i-ai primit, trebuie să îi dai înapoi! E tare, nu?

luni, 22 martie 2010

Legea lui Funeriu??

De câteva zile, mă străduiesc să citesc şi să comentez proiectul noii legi a educaţiei, cea propusă de Funeriu. Îmi este greu, foarte greu să fac asta.
E o lege grea, câlţoasă, dezlânată. Nu reuşesc să identific o viziune integratoare, e doar o sumă de măsuri de valoare îndoielnică.
Din punctul meu de vedere, e clar că autorul legii habar nu are ce înseamnă sistemul naţional de învăţământ, deoarece acesta este definit ca:

Art. 21 (1) Sistemul naţional de învăţământ este constituit din ansamblul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de diferite tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de instruire şi educare.
(2) Sistemul naţional de învăţământ cuprinde unităţi si instituţii de învăţământ public şi unităţi de învăţământ private, autorizate provizoriu sau acreditate.
(3) Învăţământul preuniversitar este organizat pe niveluri, forme de învăţământ, filiere şi profiluri şi asigură dobândirea competenţelor-cheie şi profesionalizarea progresivă.

Care o fi deosebirea dintre sistemul naţional de învăţământ şi reţeaua şcolară? Din această „definiţie” nu văd nicio deosebire.
Ok, nu vreau să fiu cârcotaş. O fi vreo scăpare. Dar, este cât se poate de evident că „scriitorul” acestei legi habar nu are de noţiunea de sistem.
Ce ar mai fi de semnalat?

Art.82 (1) Unităţile de învăţământ preuniversitar sunt conduse de consiliile de administraţie şi de directori, ajutaţi, după caz, de directori adjuncţi. În exercitarea atribuţiilor ce le revin, consiliile de administraţie şi directorii conlucrează cu consiliul profesoral şi cu comitetul de părinţi.
(2) Consiliul de Administraţie (CA) este organul suprem de conducere a unităţii de învăţământ şi este format din 1/3 membri cadre didactice alese de către personalul didactic al şcolii şi 1/3 reprezentanţi ai parinţilor şi 1/3 reprezentanţi ai consiliului local, desemnaţi de către aceştia (sic!) şi care nu pot fi cadre didactice în unitatea scolară respectivă.
...
(5) Consiliul de administraţie va fi condus de către un preşedinte ales prin vot de jumătate plus unu dintre membrii săi, dintre reprezentanţi ai părinţilor şi ai consiliului local.

Consiliul de administraţie este organul „suprem” ... îmi place acest cuvânt: „suprem” .... Îmi place şi cuvântul „a conlucra”, e atât de general ... Cred că nimeni nu ştie exact ce înseamnă. Sarcini şi responsabilităţi specifice? Mofturi, dom’le, ce responsabilităţi, ce prostii, conlucrare, democraţie, consens. Superb ...
Apoi, consiliul de administraţie poate fi condus de oricine, numai de directorul unităţii nu. E bine, ce să zic?

Programul şcolar se reduce. Mai puţine ore la şcoală, la toate ciclurile de învăţământ. E bine, că şi aşa erau prea stresaţi copiii... Dimensiunea educativă lipseşte ... asta dacă nu cumva se socoteşte că dascălul, care are la dispoziţie 25% din ore, va face acest lucru. Dar nu, nu, fiindcă, după cum se poate constata, „în funcţie de caracteristicile elevilor şi de strategia şcolii din care face parte, profesorul va decide dacă procentul de 25% din timpul alocat disciplinei va fi folosit pentru învaţare remedială, în cazul copiilor cu probleme speciale, pentru consolidarea cunoştinţelor sau pentru stimularea elevilor capabili de performanţe superioare, conform unor planuri individuale de învăţare elaborate pentru fiecare elev."

Planuri individuale de învăţare pentru fiecare elev în parte? Sună bine ... pe hârtie.
Oricum, însă, „educaţie”, adică „a învăţa să fii”, nu.

Psihologul şcolar dispare din şcoli, el fiind prezent doar la Centrele Judeţene de Asistenţă.

Despre amenzile ce vor fi percepute părinţilor ai căror copii nu frecventează, ce să spun? Să vedem implementarea.

Calitate? Despre ce calitate e vorba? Şcolile vor fi clasificate, în funcţie de calitatea serviciilor educaţionale oferite, iar cele care vor obţine calificativul „nesatisfăcător” vor fi desfiinţate... Mă rog, ce să comentez?

Şcolile nu pot fi privatizate. Desfiinţate, comasate, da, dar privatizate nu!

Ce răspunsuri dă legea cu privire la poziţia socială a profesorilor, cu privire la posibilităţile lor de câştig? Niciun răspuns. Răspunsul îl dă, însă, domnul ministru. Profesorii nu vor „muri de foame”. Bogdaproste!

Pe vremea comuniştilor, se vorbea de „retribuţii”, nu despre salarii sau lefuri, că nu suna „bine”. Ei, nici măcar comuniştii nu şi-au permis să plătească oamenii ca să nu „moară de foame”. Existau nişte criterii, se vorbea de „calitatea, cantitatea şi importanţa socială” a muncii. Teoretic, doar teoretic, veniturile nu erau limitate. Acum, ministrul Funeriu vorbeşte despre cu totul altceva. Dar, oare Funeriu a scris legea? Sau, poate, Oana Badea? Întreb şi eu, aşa.

Chiar nu am chef să scriu mai mult despre legea lui Funeriu. Nu am chef. Mai bine ascult o melodie. Asta. Garbage.

duminică, 21 martie 2010

Guvernul „acrobat”

„În învăţământ, avem situaţii în care, în unele părţi, prin instanţă, s-a câştigat majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, iar în alte părţi nu s-a câştigat această majorare. Se pune problema: cum aplicăm legea? Resurse bugetare nu sunt pentru aplicarea majorării cu 50% a salariilor profesorilor şi atunci trebuie să găsim o soluţie echilibrată.”Emil Boc

Când o lege se aplică doar prin „unele părţi”, iar în altele nu se aplică, nu trăim într-un stat de drept, într-o ţară membră a U.E., ci într-o republică bananieră, cel mult. Sarcina unui premier nu este aceea de găsi „soluţii echilibrate”, ci de a respecta şi de a impune respectarea LEGII. Dacă nu poate face acest lucru, nu are ce căuta în fruntea unui guvern.

În altă ordine de idei: nu e voie de nicio „echilibristică”. Vreţi bani pentru profesori? Căutaţi-i acolo unde sunt: în bugetul serviciilor, al preşedinţiei, al guvernului, nu mai daţi bani moka moldovenilor, nu mai faceţi situl de jumătate de miliard de euro, amânaţi programul ce construire a caselor pentru specialiştii din mediul rural etc. Cum e posibil să se aprobe asemenea proiecte în condiţiile în care profesorii nu şi-au primit banii? Chiar atât de mare e foamea clientelei portocalii?

(Sursa imaginii: supravietuitor.wordpress.com)

sâmbătă, 20 martie 2010

Robu sau Supuran?

Mâine, liberalii din Timiş îşi vor alege liderul. În perspectiva alegerilor locale şi parlamentare din 2012, opţiunea de mâine are o importanţă deosebită. În ultimul timp, la conducerea filialei s-a aflat senatorul Nicolae Robu, rectorul Politehnicii, proaspăt ales vicepreşedinte al PNL, deci un apropiat al liderului Crin Antonescu. Având în vedere rezultatele net superioare obţinute de liberalii timişeni la ultimele alegeri, faptul că Nicolae Robu este cel care conduce, în acest moment, filiala şi că se bucură de încrederea conducerii centrale, s-ar părea că misiunea senatorului va fi una extrem de uşoară.

Asta la o primă vedere, deoarece, se pare, contracandidatul lui Robu, consilierul judeţean Sorin Supuran are şi el atuurile sale.

De partea lui Robu s-au poziţionat câteva nume mai cunoscute, printre care Viorel Coifan, fost preşedinte al C.J. şi senator, Alin Nica, primarul care a candidat la Eurovision, Cornel Petroman, fost inspector şcolar general adjunct etc.

Nicolae Robu a susţinut votul pe liste şi moţiunea lui Crin la recent încheiatul congres naţional.

Totuşi, tabăra lui Sorin Supuran pare mult mai puternică şi mai bine organizată. Ei reproşează tocmai o anumită lipsă de eficienţă şi adaptabilitate a filialei. Rezultatele bune sunt atribuite, mai degrabă alianţei cu PNŢcd, decât capacităţilor organizatorice ale domnului Robu.

Europarlamentarul Cristian Buşoi, care a condus filiala înaintea lui Robu, şi deputatul Horia Cristian îl susţin pe Supuran. Înaintea ultimului congres naţional, ei s-au pronunţat în favoarea votului uninominal. Tot de partea lui Supuran se poziţionează şi Liviu Borha, un alt fost preşedinte al filialei judeţene, în prezent vicepreşedinte al C.J.

Între cele două tabere există o fractură ideologică şi în ceea ce priveşte identificarea „adversarului” ideologic. Astfel, tabăra lui Robu este favorabilă colaborării cu PNŢcd, Forumul German şi PSD, în timp ce oamenii lui Supuran se poziţionează ferm împotriva PSD.

La funcţia de preşedinte al liberalilor timişeni mai candidează alţi doi membri, dar aceştia sunt puţin cunoscuţi şi consideraţi lipsiţi de orice şansă.

Din punctul meu de vedere, Nicolae Robu este opţiunea logică şi benefică pentru PNL Timiş. Cu senatorul în fruntea filialei, colaborarea cu PNŢcd, în cadrul Alianţei pentru Timiş, şi cu PSD, vor permite menţinerea majorităţii în CJ şi vor crea premizele pentru cucerirea primăriei Timişoara şi a CJ în 2012. De altfel, Nicolae Robu este văzut de mulţi ca viitorul primar al oraşului de pe Bega, în cazul în care se va lua decizia ca actualul primar, ţărănistul Gheorghe Ciuhandu, aflat deja la al patrulea mandat, se nu mai candideze.

Nu trebuie, însă, uitat, ce în spatele lui Supuran există interese foarte puternice, şi nu numai de natură politică sau ideologică. În plus, Timişul este un judeţ mai „deosebit”, mai radical „anticomunist” decât orice alt judeţ. Şi, deşi PSD este partidul care, dacă nu s-a„modernizat”, atunci, cu siguranţă, s-a întinerit cel mai mult în ultimul timp (liderul naţional Victor Ponta are 37 de ani, iar liderul judeţean Sorin Grindeanu, 36), mai sunt mulţi care identifică acest partid cu comunismul.

Mâine vom şti rezultatele... Sper ca delegaţii să aibă înţelepciunea de a alege pe cel mai bun...
Să ascultăm o melodie cu primarul eurovisionist:



UPDATE: A câştigat Robu! E bine ...

Lista lui Robu: Ioan Ambruş, Dorin Birdean, Viorel Coifan, Dan Diaconu, Dumitru Dinulescu, Gina Grigorie, Camelia Gurban, Avram Stănuşoiu, Gheorghe Bologa, Adriana Corbeanu, Radu Dimeca, Petru Ehegartner, Cornel Guran, Monica Hărmănescu, Victor Hotean, Sorin Margău, Ioan Nasleu, Flavius Nicoară, Ionel Patrichi, Longin Popescu, Marian Vasile, Tiberiu Jivan, Alexandru Moisuc, Alin Nica, Adrian Păşcuţă, Cornel Petroman, Vergina Popescu, Florin Vârteiu.

Azi, în sala Filarmonicii din Timişoara, au fost prezenţi trei dintre cei mai cunoscuţi „trubaduri” liberali: Ludovic Orban, Alin Nica si proaspăt realesul Nicolae Robu. Să îi urăm succes şi să îl urmărim într-un „moment artistic” în mijlocul studenţilor:

vineri, 19 martie 2010

Aţi văzut vreun profesor să moară de foame din cauza salariului?

Promisesem că azi voi comenta pe marginea legii educaţiei.
Numai că, după o astfel de replică nu mai pot comenta nimic.

joi, 18 martie 2010

Doi comici idioţi

.Nu, nu sunt nici Stan şi Bran, nici Muraru şi Lăzărescu, nici măcar fraţii Marx. Dar, chiar şi aşa, sunt mai buni decât oricare dintre ei. Sunt Boc şi Blaga. Uitaţi :

"Noi abordăm cu maximă atenţie relaţia cu fraţii noştri de peste Prut, în primul rând prin faptul că, la 31 martie, se vor da primele permisuri pentru micul trafic de frontieră, asta înseamnă că aproximativ un milion de cetăţeni ai Republicii Moldova din 361 localităţi eligibile vor putea sa vină să stea 90 de zile, realizând micul trafic de frontieră specific tuturor ţărilor din UE ". – Emil Boc

"Nu întamplător am luat şi măsura relocarii controlului de frontieră de la Nicolina, din două motive: în primul rând clădirea de la Nicolina este una de patrimoniu şi nu o puteam pur şi simplu desfiinţa, pentru că observaţi câte accesuri la câte baze de date trebuie într-un punct care să îndeplinească condiţiile Schengen, iar pe de altă parte, conform catalogului Schengen, punctul trebuie să fie aproape de frontieră, ori discutam la Nicolina de 20 kilometri de aici până acolo." - Vasile Blaga

După succesurile toantei naţionale, iată că şi alţi pedelici de vază o dau pe „uri”. Foarte bine, ei ne dau nouă uri, uri o să primească. Ura şi la gară!

Off-topic: azi a apărut, în sfârşit, legea lui Funeriu. Cred că o se încerc să scriu maine ceva despre ea. Până atunci, mă relaxez puţin:

Săraca ţară bogată …

.În legătură cu articolul precedent: aspecte de la deschiderea unui magazine de bricolaj la Iaşi. Se vede bine că românii nu au bani, nu?


Dreptul la trândăveală

.Paul Lafargue (1841-1911) a fost un membru de frunte al mişcării socialiste franceze şi a jucat un rol important în dezvoltarea mişcării socialiste spaniole. A fost ginerele şi discipolul asumat al lui Karl Marx. Cu toate acestea, poziţia sa a fost, uneori, mai degrabă, anarhistă sau libertariană decât pur comunistă. Este autorul unei cărţi celebre în epocă, Dreptul la trândăveală, prea puţin cunoscută astăzi.

În această lucrare, autorul explică mecanismul crizelor economice, prin ceea ce numeşte „spirala infernală”, ale cărei etape, în număr de şapte, sunt:

1. Societatea capitalistă cere membrilor ei „de rând” să lucreze cât mai mult, pentru a produce cât mai multe bunuri şi servicii şi, evident, pentru a câştiga cât mai mult. Oligarhia economico-financiară are nevoie de oameni cât mai „motivaţi”, pentru a produce cât mai mult şi a câştiga cât mai mult. Trândăveala este condamnată, în cadrul sistemului moral burghez, deoarece, evident, nu este „aducătoare de arginţi” în buzunarele celor bogaţi. Are loc un boom economic, producţia creşte în fiecare zi, la fel şi veniturile oamenilor, ceea ce induce o stare generală de optimism. Oamenii îşi satisfac, prin muncă, tot mai multe dorinţe şi capricii, mult mai mult peste ceea ce le-ar fi cu adevărat necesar.

2. La un moment dat, piaţa este suprasaturată de bunuri şi servicii, dar oamenii nu mai au bani pentru a şi le permite, deoarece salariile oferite nu cresc în aceeaşi măsură cu oferta. Cu toate acestea, stimulaţi şi de o publicitate agresivă, oamenii continuă să achiziţioneze, convinşi fiind că, în perioada următoare, veniturile vor continua să crească. Dar, ritmul de creştere a veniturilor este din ce în ce mai mic.

3. Tot mai mulţi oameni sunt tentaţi să apeleze la credite bancare pentru a-şi achiziţiona bunuri pe care altfel nu şi le-ar putea permite, fie că este vorba de proprietăţi imobiliare – al căror preţ este, oricum, supraevaluat – fie produse de uz curent etc. Pentru că salariile nu mai cresc, oamenii încearcă să muncească mai mult, să promoveze, să câştige mai mult, pentru a putea achita ratele şi pentru a putea achiziţiona mai mult. Familiile trec printr-o criză profundă, adulţii fiind tot mai preocupaţi să câştige cât mai mulţi bani.

4. Piaţa este invadată de produse, pe care nu mai are cine să le cumpere, dar oamenii continuă să muncească mai mult, să producă mai mult, pentru a câştiga mai mult, pentru a-şi achita ratele şi pentru a putea continua să achiziţioneze. Dar firmele nu mai reuşesc să vândă, ceea ce are ca efect reducerea salariilor şi concedieri.

5. Oamenii încep să dispere. Din ce în ce mai mulţi sunt dispuşi să accepte orice abuzuri ale angajatorilor, să presteze din ce în ce mai multe ore suplimentare, doar-doar vor reuşi să-şi echilibreze veniturile. Pe această bază, are loc o aşa-zisă creştere a productivităţii muncii – este exact creşterea de care vorbea Traian Băsescu cu ceva timp în urmă. Totodată, descoperind că, în noile condiţii, dacă un angajat este dispus şi capabil să suplinească munca unui coleg, acesta din urmă este concediat, iar sarcinile lui sunt trecute în cârca celui rămas, care trebuie să se „bucure” că măcar are un loc de muncă. Apar fenomene de suprasolicitare, sunt oameni care cedează, se îmbolnăvesc sau chiar mor din cauza exploatării. Vezi cazul Ramonei Cîciu. În urma acestor concedieri, şomajul expodează! Calitatea bunurilor şi serviciilor scade constant, dar acest lucru nu îngrijorează firmele, care sunt preocupate, mai degrabă, de cost, decât de calitate. Cu cât produsele sunt mai ieftine, cu atât se vor vinde mai bine, indiferent de calitate! Pe de altă parte, o astfel de viziune continuă să stimuleze consumul aberant, deoarece produsele de proastă calitate vor trebui achiziţionate mai des! Ajutoarele de şomaj, pensiile, alocaţiile etc. sunt reduse – nu mai sunt bani, e criză, fiecare trebuie să se descurce cum poate!

6. Pentru a ieşi din jocul creditelor, oamenii sunt dispuşi să se îndatoreze încă şi mai mult, dar creditele sunt tot mai puţine şi mai scumpe, iar cine doreşte să le acceseze trebuie să prezinte „garanţii” din ce în ce mai solide.

7. E sfârşitul, apocalipsa, se prăbuşeşte totul. Oamenii nu mai pot plăti creditele, iar băncile trebuie să-şi recupereze banii, aşa că executările silite curg pe bandă rulantă. Din păcate, lipsa banilor face ca, până la urmă, nici proprietăţile executate să nu mai poată fi vândute şi, până la urmă, nici băncile nu-şi mai pot recupera banii. Oamenii, marea majoritate, rămân săraci lipiţi, economia nu mai există, şomajul se generalizează, asistenţa statului dispare.

După o anumită perioadă, ciclul reîncepe.

Acum suntem, se pare, exact în această etapă care încheie ciclul.

Ce poate face, în aceste condiţii, statul? Depinde de care stat. Statul român nu prea are posibilităţi de manevră. Oricum, renuţarea la foarte multe cheltuieli publice nejustificate ar fi un bun început. De exemplu, la situl de jumătate de miliard de euro, sau la construirea de locuinţe pentru specialiştii din mediul rural.

Evident, guvernul Boc nu va face acest lucru. În general, guvernul Boc nu va renunţa la niciuna din investiţiile care aduc profit clientelei politice. Guvernul Boc nu pare să ştie nimic altceva decât concedieri şi reducerea cheltuielilor esenţiale. Nici vorbă de protecţia categoriilor vulnerabile, de protecţia împotriva executărilor silite etc.

Acest ciclu poate fi văzut în cel puţin două dimensiuni. Una se referă la relaţia cetăţenilor cu instituţiile publice, în special cele financiar-bancare, iar a doua la relaţia statului cu aceleaşi instituţii. Prin contractarea, la finele anului trecut, a acelui împrumut uriaş, prin posibilitatea evocată de contractare a unor noi împrumuturi, statul român demonstrează o mare dorinţă de a falimenta! Dar, chiar şi aici ne-au luat-o alţii înainte. E greu de crezut că, după ce Uniunea Europeană va reuşi, cât de cât, să salveze economia Greciei, va avea dispoziţia şi posibilitatea de a face acelaşi lucru în cazul României.

Soluţii? Soluţiile presupun schimbarea din temelii a întregii filosofii economice a guvernului. Ceea ce, în contextul actual, pare extrem de improbabil.

Ei, om trăi şi om vedea.

P.S. Nu sunt şi nu pretind că sunt Mafalda sau Mama Omida, că mă pricep la toate sau că dau sfaturi. Sunt un om care are nişte păreri. Şi, la urma-urmei, pe blogul meu scriu (cam) ce vreau. Cine vrea informaţii competente, avizate, să le caute în altă parte. Asta ca să fim înţeleşi. Luaţi-o ca o poveste, ca un simplu scenariu. Bunului cititor, salut!

Şi încă ceva. Nu ştiu ce istorie a învăţat fiecare, dar eu am învăţat istorie „comunistă”. În manualele de istorie ale vremii scria că, în timpul marii crize din anii ’30, laptele era, pur şi simplu, aruncat pe câmp. Erau şi poze. O fi fost doar propagandă comunistă, nu ştiu. Dar, cred că un adevăr a existat. Şi, tot atât de adevărat este că nu am învăţat nimic!

Adevărul este că, poate, pentru prima oară în decursul istoriei, omenirea are posibilitatea reală de a rezolva probleme „seculare” precum aceea a foametei. Şi ce dacă? Rezultatul îl vedem cu toţii: cea mai mare criză de la cea din anii ’30 încoace. Aud că unele ţări au depăşit momentul critic. Da? Ei, om vedea.

În piaţă

Mama Sida are aproape 50 de ani. De fapt, o cheamă Persida, dar toate vecinele din bloc îi spun aşa. De ce, nu ştiu, fiindcă mama Sida nu a avut niciodată copii. A fost vreo zece ani măritată, dar a divorţat. Mama Sida a fost vreo douăzeci de ani secretară, dar acum vreo trei ani a fost concediată şi de atunci nu şi-a mai găsit loc de muncă. Cel puţin, nu în meseria ei. La vârsta ei, n-o mai angajează nimeni. Că nu prea ştie cu calculatorul şi nici nu mai e aşa tânără. A stat cât a stat în şomaj, apoi a mai lucrat pe ici, pe colo, a mai spălat scări de bloc, a mai supravegheat nişte copii, o vreme a cusut şi goblenuri, chestii din astea. Dar nimic stabil. Acu’, cu criza asta, şi-a cam luat gândul de la angajare, mai ales că e şi cam bolnavă. Asta este.

Când au divorţat, ea şi cu bărbatu-său au vândut apartamentul în care locuiseră şi au împărţit banii. Vreo zece mii de euro fiecare, că nu era cine ştie ce. Da’ acum nu l-ar lua nici cu cincizeci de mii.

Apoi, s-a mutat cu maică-sa, în garsonieră. Că e bătrână şi bolnavă, s-o ajute.

O vreme au dus-o cum au dus-o, dar acum o duc greu. Mama e bolnavă şi pensia se duce numai pe medicamente şi întreţinere, de mâncare nu mai rămân bani.

Mama Sida merge zilnic în piaţă. Mai târguieşte ceva, un cartof, o ceapă, să aibă de-o supă. E greu, foarte greu.

Azi, mama Sida e, ca de obicei, în piaţă. A ajuns la taraba lui uica Boe. Uica Boe e un sârb zdravăn, de vreo şaizeci de ani. Stă într-o comună din apropiere. Uica Boe are o grădină mare, vreo şaizeci de ari, şi se ocupă foarte bine de ea. După revoluţie, s-a lăsat de serviciu, a lucrat vreo trei ani prin Serbia, şi-a luat tractor, şi-a făcut sere şi solarii, mă rog. Câştigă binişor şi-acum, deşi hypermarketurile astea i-au cam dat în cap. Toată vara e pe piaţă. Vinde roşii, ardei, ceapă, cartofi şi câte şi mai câte. Tot ce vinde e din gospodăria lui. Sau din câmp, că mai are vreo cinşpe hectare şi-n câmp. Produse bune, ecologice, dar nu prea se mai caută. Adevărul e că sârbul are marfă bună, şi cine ştie, tot de la el cumpără. Şi mama Sida ştie, dar nu prea mai cumpără, că nu prea mai are bani. Înainte, punea şi la borcan, să aibă pe iarnă, dar, de vreo doi ani, a renunţat. Că nu prea mai are bani şi-apoi, cât mănâncă două femei ?

Uica Boe are ardei. Frumoşi ardei. Sunt primii pe anul ăsta, şi sârbul e foarte fălos. E primul pe piaţă cu ardei. Naturali, ecologici, calitate garantată.

Mamei Sida îi cam fac cu ochii ardeii lui uica Boe.

- Cât sunt ardeii ?
- Cât să fie, trei lei, o nimica toată.
- Kilogramul ?
- Ce kilogram, mamaie, bucata, că-s trufandale. Kilogramul vreo treizeci, că intră vreo zece bucăţi. Dar, dacă vrei la kilogram, fac reducere, douăş’cinci, e bine?

Mama Sida a luat un ardei în mână. Îl mângâie ca pe-un pisoi. Mişcările sunt fine, delicate. Tare mult trebuie să-i placă ardeiul ăla.

- Da’ eu nu vreau decât unul, de-o supă.
- Trei lei.

Mama Sida continuă să mângâie ardeiul.

- Scump, tare scump. Cu un leu nu-l dai ?
- Un leu? Vino să munceşti la mine, că-ţi dau un sac.

Mama Sida oftează adânc. Ce ştiu ţăranii ăştia?

Acum, mama Sida strânge ardeiul de parcă ar fi para unui tensiometru. Îl strânge şi îl destrânge. Ardeiul s-a fleşcăit cu totul.

- Un leu jumate, hai. Iau doi, să ştii. Doi ardei cu trei lei, merge?

Sârbul e neînduplecat.

- Unul, trei lei. Doi, şase lei. Douăş’cinci kilu.
- Da’ … nu-i prea mare.
- Aşa e el, că e trufanda. Mai încolo or fi şi mai mari. Dar, acum sunt mici. Aşa-s primii ardei.
- Hai, omule, un leu jumate, că nici nu-i prea tare.

Sârbul se enervează.

- Vrei să cumperi, cumperi, nu vrei, nu cumperi. Lasă-l, că-l ia altul.
- Cine să-l mai ia, aşa de mic, şi moale, cum e? Hai că eu îţi dau un leu … hai, un leu jumate.
- Dă-l încoace.

Boe îi ia femeii ardeiul din mână. Îl ia, îl rupe şi îl aruncă în cutia de carton de lângă tarabă, care ţine loc de coş de gunoi.

- Nu ţi-l dau şi gata. Nici c-un leu, nici c-un leu juma. Mai bine îl arunc. Că n-ai muncit cu mine. Şi încă ceva. Nu-ş ce vrei, dar ăsta-i ardei, pricepi? Piparcă. Ăsta nu creşte şi nu se-ntăreşte dacă-l strângi în palme. Da’ am şi marfă din aia de care vrei tu. D-aia de creşte şi se-ntăreşte. Şi-i gratis, vrei să vezi ?
- Pfui, fire-ai al dracu’ de nesimţit. Eu am venit să cumpăr şi tu mă-njuri. Marfă din aia să-i dai lu’ mă-ta, nu mie.

Sârbul s-a mai înmuiat, parcă. Nu că-i pare rău, dar s-au strâns nişte gură-cască şi parcă s-a ruşinat. Sau nu, nu ştiu. Ia un ardei, cel mai mare şi mai frumos, şi i-l întinde :

- Ia, femeie, că nu mă-mbogăţesc din doi ardei. Ia-l şi du-te cu Dumnezeu, să nu te mai văd săptămâna asta pe-aici.

Mama Sida ezită o clipă, apoi înşfacă ardeiul, îl vâră în poşetă şi pe-aici ţi-e drumul.
*
* ......... *
Moriţ are vreo optzeci de ani. Vinde tot felul de nimicuri, vechituri, lucruri de nimic. Din casă, de la vecini, dracu’ ştie de unde. Haine vechi, ceasuri, încălţăminte, diverse. Puţini oameni ajung la taraba lui Moriţ şi şi mai puţini sunt interesaţi de ceva.

Azi i-a mers tare rău lui Moriţ. N-a vândut nimic. Îl bate gândul să se-ntoarcă acasă. Când, iată, apare mama Sida. Se uită la marfă şi-ncepe să răscolească. Haine vechi, pantofi scâlciaţi, de toate are ovreiul. Ar lua ceva, nici ea nu ştie ce, sau nu ar lua nimic. Doar aşa, să răscoalească. Să vadă ce-a mai adus ovreiul. Aiurea, e-aceeaşi marfă dintotdeauna. A mai văzut boarfele astea de-o sută de ori. Moriţ e plictisit, poate şi puţin nervos. S-ar duce acasă, că e miezul zilei. Dar, nu poţi să goneşti clientul aşa. Nu, e-mpotriva firii. Ce fel de precupeţ ovrei e ăla care-şi alungă clienţii? Deodată, lui Moriţ îi vine o idee. Alege un nimic, o eşarfă. O fi fost cândva la modă, acum e veche şi demodată. Şi-apoi, pe gâtul mamei Sida se potriveşte ca o blană pe-o broască. N-are-a face. Alege eşarfa şi i-o arată mamei Sida.

- Ia uite-aici. E frumoasă.
- E … dar cât costă.
- Azi nu costă nimic. E pe gratis. Am hotărât aşa, în fiecare zi, să dau ceva gratis unui client fidel. Şi, cum tu eşti un client fidel, ţi-o dau ţie. E bine?

Mama Sida ia eşarfa, şi-o petrece în jurul gâtului, dar nu se dă plecată. Moriţ se plictiseşte.

- Ce mai vrei?
- Da’ pentru mama nu ai nimic? E bolnavă, stă la pat, altfel ar fi şi ea cu mine.
- Ba, da, uite, papucii ăştia. Au fost ai nevesti-mii. Cinci lei e bine? Că-s de lână adevărată, cu talpă de piele. E pomană curată.
- Da’ … nu-i tot gratis?
- Gratis a fost eşarfa. Ăştia-s pe bani.
- Da’ dacă venea şi mama?
- Măi femeie, eu dau în fiecare zi ceva unui client fidel. Azi ţi-am dat ţie eşarfa. Dacă venea maică-ta, tot îi ceream bani. E clar?
- Am … înţeles. Da’ mâine dacă vin, pot să-i iau?
- Ce să iei?
- Papucii.
- Poţi să-i iei şi-acum. Costă cinci lei.
- Nu, ziceam dacă-i primesc gratis.
- Nu, nu-i primeşti. Ai primit eşarfa, gata. Altceva nu mai primeşti. Nici azi, nici mâine, niciodată. Şi nici mama … că nu-i client fidel. A cumpărat ceva vreodată? Nici n-o cunosc. E clar?

Femeia tot nu pare convinsă. Oftează şi continuă să răscolească vechiturile.

- Auzi, ştii ce? Nu vrei să-mi dai, totuşi, papucii? Sunt aşa de frumoşi …Uite, îţi dau eşarfa înapoi.
- Nu.
- De ce?
- Pentru că … uite. Dacă ar fi fost s-o vând, ţi-aş fi cerut trei lei pe eşarfă. Dar papucii sunt cinci. Nu se potriveşte, înţelegi.

Femeia oftează din nou, dar nu se dă plecată. Continuă să răscolească marfa evreului. Moriţ e din ce în ce mai nervos. Aşteaptă, aşteaptă, până la urmă zice :

- Bine, dă eşarfa şi ţine papucii.

Femeia dă repede eşarfa şi înşfacă papucii. Îi vâră şi pe ăştia în poşetă, peste ardei. Dar, de plecat, tot nu pleacă.

- Ei, ce mai vrei ?
- Nu mai vreau nimic, dar mă uitam aşa.

Moriţ ia eşarfa şi i-o întinde femeii:

- Uite, ia-o şi pe asta, că mă duc şi eu acasă. Ia-o şi să fii sănătoasă. Strâng că trebuie să plec.

Cu o mişcare absentă, mama Sida ia eşarfa şi şi-o pune pe umeri. Dar, de plecat tot nu pleacă. Ovreiul îşi înghesuie marfa în două geamantane mari. Mama Sida îl priveşte şi se gândeşte … La ce se gândeşte mama Sida?

- Ce-i, femeie? Strâng, plec. Vrei să-mi mai spui ceva?
- Da … adică nu. Nu, nu vreau să-ţi spun nimic. Plec şi eu.

Dar, de plecat, tot nu pleacă.

- Ei, hai, spune, mai vrei ceva?
- Nu … adică da. Voiam doar să te întreb … da’ mi-e ruşine. Ei, aşa-s eu, mai curioasă. Voiam să te-ntreb … câştigi bine cu negoţul ăsta?
- Ei, câştig … Aşa şi-aşa. Dar, ce să fac? Sunt singur, mă plictisesc. Şi mai vin aici, mai vorbesc cu unu’, cu altu’. Asta este.
- Da … bine. Da’ … ce voiam să te-ntreb… Mâine vii din nou, nu? Tot aici…

marți, 16 martie 2010

Mulţumim, wikipedia!

Am citit, pe blogul lui Lilick, un articol interesant despre Cătălin Avramescu.

Probabil, sunt unii care nu ştiu cine este Cătălin Avramescu.

Noroc că ne sare în ajutor wikipedia!

Mulţumiri lui Tashy.

luni, 15 martie 2010

Independentul de minte

.„Legat de punctul de pensie, Marian Sârbu a avut o intervenţie interesantă. Să se precizeze în lege că există acest deziderat ca punctul de pensie să atingă 45%.” (Traian Băsescu)

Nu ştiu dacă Traian Băsescu a redat exact ceea ce a spus independentul Marian Sârbu, dar dacă este aşa ... eu zic să-l punem ministrul pensiilor, că are stofă.

Măi Mariane, măi ... ai auzit tu de legea aia prin care s-au mărit lefurile profesorilor? Da? Trebe’ să fi auzit, c-ai votat-o şi tu. Deci ştii, da? Ei bine, în legea aia nu se spunea: se doreşte, se intenţionează, se urmăreşte, se încearcă etc., nu, se spunea clar: se majorează. (punct)

Ei, şi cu ce s-au ales profesorii? Cu jumătatea lui cinci ... nici cu aia.

Acu’, de ce vrei tu să amăgeşti pensionarii? Ce deziderat, ce prostii? Nesimţitule!

Pentru toţi idioţii gen Marian Sârbu: într-o lege nu au ce căuta deziderate, speranţe, condiţional-optative şi alte idioţenii. Astea se spun la tocşoaie, nu într-un text de lege.

Asta dacă nu cumva Băsescu a „pus” de la el, sau dacă presa a informat greşit.

PDL

Alegători ai PDL, votaţi pentru Ali Baba, cel puţin veţi şti că hoţii sunt numai 40.

Asta se putea citi pe unele dintre pancardele şi bannerele purtate de cei cca. 200000 de oameni care au manifestat sâmbătă în Piazza del Popolo din Roma, împotriva dictatorului Berlusconi. Manifestaţia a fost organizată de mai multe grupuri şi organizaţii politice si nepolitice, reunite într-o mişcare civică numită Il popolo viola.

Între Traian Băsescu şi Silvio Berlusconi există numeroase şi tulburătoare coincidenţe. Ambii au un dispreţ suveran faţă de popoarele pe care le conduc şi faţă de legea fundamentală şi toate celelalte legi. Ambii au câte un frate mafiot. Împotriva ambilor acţionează câte o mişcare civică violet. Şi, poate cel mai tulburător, partidul fiecăruia dintre ei se numeşte PDL.

De unde se vede că PDL a devenit noua ciumă politică, oricare ar fi partidul care îşi revendică aceste iniţiale.

(Sursa fotografiei: Iaşi plus)

Reforma lui Funeriu - despre depolitizare şi asigurarea calităţii

Conform legii, funcţiile de director în învăţământul preuniversitar se ocupă în urma unui concurs specific, organizat de fiecare inspectorat şcolar judeţean în parte în două sesiuni anuale şi anume: martie-aprilie şi octombrie-noiembrie. Evident, aceste perioade au fost alese cât se poate de neinspirat, în timpul perioadei de predare-evaluare, dar asta-i altă poveste. Evaluarea prestaţiilor candidaţilor este făcută de comisia specială din cadrul inspectoratului şcolar, iar numirea pe post, pe baza contractului de management educaţional aferent, este efectuată de inspectorul şcolar general, în cazul directorilor de şcoli generale, respectiv de ministrul educaţiei, în cazul directorilor de licee şi grupuri şcolare. Există anumite condiţii specifice cu privire la studii, grad didactic, calificative obţinute etc., teoretic ar trebui ca aspirantul să fi urmat un curs postuniversitar de management educaţional, dar toate acestea sunt o dulce poveste, în condiţiile în care, în ultimii trei ani, la nivelul întregii ţări, nu s-a mai organizat nici măcar un concurs de directori. Acest lucru este consecinţa unui ordin semnat de ministrul de atunci, Cristian Adomniţei, în aprilie 2007.

La ora actuală, există în ţară un număr de cca. 10800 de directori şi directori adjuncţi de licee, grupuri şcolare, şcoli generale şi grădiniţe. Dintre aceştia, toţi cei numiţi ulterior ordinului emis de Adomniţei sunt directori cu delegaţie, adică un fel de suplinitori, dacă pot spune astfel. În absenţa unui câştigător al concursului respectiv, din varii motive, inspectorul şcolar general care, evident, este numit în baza unui algoritm politic, numeşte un director cu delegaţie, până la organizarea primului concurs, dar nu mai mult de un an de zile.

Evident, directorul numit în baza unui concurs are o cu totul altă legitimitate şi poate fi demis mult mai greu, în intervalul celor 4 ani cât este durata normală a unui mandat. Nu spun că acest lucru este imposibil, dar este ceva mai dificil de realizat. Omul se poate adresa instanţei, care îl poate repune pe post ... mă rog, este o problemă. În schimb, directorul cu delegaţie poate fi revocat de îndată ce inspectorul şcolar general pocneşte din deget.

În lunile iulie-august ale anului trecut, ministerul a redus peste 18000 de norme, posturi didactice şi nedidactice. Golăneala s-a produs, evident, „pe şest”, adică directorii au fost rechemaţi din concediu – acolo unde a fost cazul, evident – şi li s-a dat, pur şi simplu, un ordin de genul: refaceţi încadrarea în condiţiile în care nu mai aveţi atâtea norme, aveţi doar atât. În aceeaşi perioadă, cca. 4500 de directori au fost revocaţi, şi tot atâţia numiţi în locul lor. Adică, aproape jumătate dintre ei. Au fost cazuri în care au fost demişi directori numiţi cu câteva săptămâni înainte ... asta a fost.

La mijlocul lunii septembrie a anului trecut, Ecaterina Andronescu, în acel moment ministru al educaţiei, a emis, un ordin prin care intenţiona să oprească sarabanda destituirilor şi revocărilor directorilor, prin care responsabilitatea numirii noilor directori de şcoală şi a adjuncţilor acestora trecea de la inspectoratele şcolare la Ministerul Educaţiei. De asemenea, Ecaterina Andronescu intenţiona să-i suspende pe toţi directorii numiţi de inspectorii şcolari generali în ultimele luni, până la o reanalizare a dosarelor acestora. Ordinul a fost anulat imediat de Emil Boc, care, după retragerea PSD de la guvernare, a preluat şi Ministerul Educaţiei în faimosul guvern „doi în unu”.
Evident, şi în prezent, numirile noilor directori si directori adjuncţi se fac tot de inspectorii şcolari generali.

În câteva luni îşi vor fi încheiat mandatul şi „ultimii mohicani”, adică directorii numiţi pe baza unui concurs specific, a unei examinări cât de cât riguroase etc. În câteva luni, în România nu va mai exista nici măcar un director de şcoală numit astfel, vor exista doar directori cu delegaţie.
Domnule ministru Funeriu, ce se mai aude cu asigurarea calităţii în învăţământ? Dar cu depolitizarea?

Învăţământul românesc între Scylla şi Caribda sau despre reforma lui Funeriu

Vă puteţi imagina, fie şi măcar pentru o clipă, un oraş, o regiune sau o ţară cu o infrastructură rutieră apropiată de perfecţiune, dar cu un cod rutier extrem de relaxat şi permisiv? Gândiţi-vă, de exemplu, ce modificări ar produce în conştiinţa noastră faptul că ar dispărea toate semnele şi indicatoarele de obligare, semafoarele, limitările de viteză şi aşa mai departe. Singura obligaţie explicită ar fi aceea a evitării oricărui eveniment – prin aceasta înţelegând orice ar duce la accidentarea unei persoane sau la avarierea unui bun - iar în cazul în care, totuşi, acesta s-ar produce, sancţiunile ar fi extrem de drastice. Pentru moment, cred, toţi participanţii ar fi extrem de bulversaţi, dar, după un timp s-ar putea constata că scopul introducerii unei astfel de legi, acela de a reduce, pe cât posibil, evenimentele rutiere, ar fi atins. Şoferii, dar şi pietonii ar înţelege că beneficiază de o mult mai mare libertate, dar, în acelaşi timp trebuie să îşi asume responsabilităţi pe măsură.

Citeam undeva de aplicarea unei astfel de măsuri într-o localitate, cred, din Germania, dar nu am păstrat linkul şi de aceea nu vă pot spune nimic sigur. Oricum, caracterul benefic sau nu al unei astfel de măsuri depinde de mulţi factori, printre care şi mentalitatea cetăţenilor respectivi. Acolo, se pare, o astfel de reglementare ciudată a dat roade, dar nu ştiu dacă o astfel de experienţă ar putea fi exportată şi în România, unde, oricum, infrastructura e la pământ, iar singura prioritate care se respectă este aceea de şmecher. Şi nu ştiu dacă ne putem permite să ucidem zeci de mii de şoferi şi pietoni pentru ca noi, ceilalţi vreo douăzeci şi ceva de milioane să învăţăm să ne comportăm responsabil.

Până la urmă, ideea e asta, că o lege, oricât de bună ar fi, va produce sau nu efecte pozitive doar atâta timp cât cei asupra căreia se aplică înţeleg să o respecte, atât în litera, cât şi în spiritul ei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă legea este călcată zilnic în picioare şi interpretată după cum vrea fiecare, dezastrul este garantat, iar aceasta poate fi considerat o bună ilustrare a maximei „iadul este pavat cu bune intenţii”.

Tema zilei în România este legată de reforma constituţională. Părerea mea este că, până la urmă, e vorba de o temă secundară, lipsită de importanţă. În clipa de faţă avem o constituţie bunicică, nu bună, nu extraordinară, dar bunicică, acceptabilă. Mai departe, e problema noastră ce facem cu ea. Dacă alegem să o nesocotim, să o interpretăm în fel şi chip, să ducem o confruntare politică în limitele literei constituţiei, dar dincolo de cele ale spiritului ei, ale bunului simţ, în general, nu tragem niciun folos şi, mai mult, oricât de „îmbunătăţit” şi „actualizat” ar fi textul fundamental al ţării, acesta nu va putea garanta, de fapt, nimic.

Dar, nu despre reforma constituţiei vreau să vorbesc acum, ci despre legea educaţiei. Cea despre care ministrul Funeriu ne tot vorbeşte de un timp încoace, dar care se cam lasă aşteptată.

Dintru început, acord acestei legi prezumţia de perfecţiune. Nu mă interesează câtuşi de puţin textul ei, litera ei, cât, mai mult spiritul, filosofia care se ascunde în spatele ei. Dar, pentru aceasta nu e nevoie să o citesc! Pentru aceasta e necesar să studiez personalitatea ministrului, intenţiile sale reale, declarate sau nu, calitatea personalului uman din învăţământ, a elevilor, structura societăţii, mentalitatea generală şi o sumă de alţi factori. E vorba de o întreprindere infinit mai complexă decât simpla lectură critică a unui text legislativ, fie el şi „perfect”.

În opinia mea, legile, regulamentele sunt extrem de importante, dar ceea ce contează cu adevărat este calitatea educatorului şi a educabilului, „chimia” care se stabileşte între cei doi, precum şi atitudinea societăţii faţă de şcoală, în general. Legea poate fi exemplară, curriculumul perfect, dacă educatorul este execrabil, iar atitudinea societăţii, aici incluzându-l şi pe educabil, una mizerabilă, eşecul este garantat. Atitudinea societăţii se modifică, însă, gradual, în timp, iar „tonul” trebuie dat, până la urmă, de atitudinea forurilor diriguitoare, în primul rând de către ministru. În acest context, legea este doar o expresie.

Cine este, aşadar, ministrul educaţiei, Daniel Petru Funeriu?

Înainte de toate, un om tânăr, cel puţin ca vârstă, ceea ce ne permite să-i acordăm o anumită prezumţie de energie şi entuziasm. Entuziamul este un factor determinant, în traducere înseamnă „Dumnezeul din interior”. Presupunem că Daniel Petru Funeriu posedă acest „Dumnezeu interior”.

Discutăm apoi de competenţă profesională. Domnia sa este, ca formaţie, chimist, deci nu pedagog sau psiholog, şi nici economist. Asta nu e, în mod necesar, un impediment. Daniel Petru Funeriu este, zice-se, un performer, un produs exemplar al şcolii româneşti, realizat din punct de vedere profesional şi ştiinţific. Excelent! Nu aici este problema domnului Funeriu ... dacă există vreo problemă.

Presupunem, de asemenea, că domnul ministru are o viziune largă, generoasă etc. La urma urmei, este viziunea cuprinsă în Pactul Naţional pentru Educaţie, asumată de toate partidele politice, de societate în general etc., etc... Dar, esenţa acestui pact a fost, dacă nu mă înşeală memoria, sintetizată exemplar de către chiar şeful statului: „bani contra reformă” ... vă mai amintiţi? Ei, unde sunt banii? În acest moment avem: zeci de mii de catedre reduse, alte câteva zeci de mii care urmează, salarii şi alte drepturi salariale diminuate. Aceasta e realitatea. Binomul e şchiop, îi lipseşte unul dintre temeiuri. Hmm ... să trecem acum peste asta, dar vom reveni.

Domnul Daniel Petru Funeriu este posesorul unui blog personal, prin intermediul căruia îsi exprimă, de fapt, personalitatea. Poate părea un lucru lipsit de importanţă, dar nu e aşa, deoarece e un indiciu extrem de important.

După cum, probabil, cei mai mulţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi, numele blogului cetăţeanului Daniel Petru Funeriu a fost „blog de darwinism politic”. Asta, până a devenit ministru.

Ce dracu’ e darwinismul ăsta politic. Conceptul nu e definit într-un mod clar, lipsit de echivoc, dar iată ce scrie wikipedia în privinţa darwinismului social, un fel de gen proxim al darwinismului politic:
Darwinismul social este o teorie sociologică, care aplică societăţii teoria lui Darwin despre evoluţia prin selecţie naturală.
Darwinismul social a fost popular pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Susţinătorii darwinismului social îl foloseau la justificarea inechităţii sociale, ca fiind de provenienţă meritocratică.
Creatorul darwinismului social a fost Herbert Spencer, care a adaptat darwinismul la propriile sale teorii, prin care susţinea că cei bogaţi şi puternici erau cei mai bine adaptaţi climatului social şi economic al vremii lor. Selecţia naturală îi permitea să afirme că era natural, normal şi corect ca cei puternici să prospere pe seama celor slabi, fapt ce se întâmplă în viaţa de zi de zi. Spencer susţinea că supravieţuirea celui mai bine adaptat nu era doar naturală, ci şi corectă din punct de vedere moral. Prin urmare, era imoral ca cei mai slabi să fie asistaţi, deoarece aceasta ar fi dus la supravieţuirea şi chiar la reproducerea unora care erau fundamental neadaptaţi.
Darwinismul social a fost utilizat în Marea Britanie în special pentru a justifica colonialismul.
Scăderea natalităţii în rândul celor bogaţi şi puternici părea a fi o indicaţie că aceştia pierd, de fapt, lupta pentru existenţă, infirmând, practic, teoria darwinismului social.”
Interesant, nu?

Reţineţi, omul ăsta e ministrul educaţiei.

Eu mă abţin de a face acum orice fel de comentariu, dar promit că voi reveni.

Trec peste episodul jalnic al calculului vitezei cu care preşedintele Băsescu a lovit, sau, mă rog, împins un copil.

Citim din blogul lui Daniel Petru Funeriu. Este vorba de o întreagă postare, datată 4 decembrie 2009:
„Am vazut aceste intrebari pe net. Ca raspuns la intrebarea Traiti Bine? Le postez si pe blogul meu.

1) Ce maşină aveaţi în noiembrie 2004? Ce maşină aveţi în noiembrie 2009?

2) Cu ce vă duceaţi la muncă în 2004? Cu ce mergeţi la serviciu în 2009?

3) Cîte maşini străine şi-au cumpărat românii între 2004-2009? (sînt aproape sigur că de peste 10 ori mai multe decît în primii 15 ani scurşi de la revoluţie)

4) Cîte maşini străine vedeaţi în Bucureşti în 2004? Cîte acum? (Eu în 2004 făceam un sfert de oră pînă la serviciu, acum fac o oră jumătate fiindcă a crescut enorm numărul de maşini, repet, majoritatea străine)

5) Cîţi tineri dintre cunoscuţii dvs. stăteau cu chirie în 2004? Cîţi dintre ei stau acum în casa lor, luată în rate?

6) Cîte concedii v-aţi făcut în străinătate în perioada 1989-2004? Cîte concedii v-aţi făcut în străinătate în perioada 2004-2009?

7) Unde anume (Londra, Paris, Madrid, Milano) v-aţi făcut concediile între 2004-2009? Unde (Paralia Katerini, Chişinău, Velico Tîrnovo) pînă în 2004?

8) La cîte stele vă făceaţi concediile pînă în 2004? La cîte stele după 2004?

9) De cîte ori aţi vizitat ţări din Europa vestică între 1989-2004? De cîte ori după?

10) De cîte ori mîncaţi la restaurant pînă în 2004? De cîte ori mîncaţi la restaurant din 2004?

11) Cîte lucruri de firmă aveaţi în garderobă în 2004? Cîte acum?

12) Ce televizor aveaţi în 2004? Ce televizor aveţi acum?

13) Aveaţi aer condiţionat şi termopane în 2004? Acum aveţi?

14) Ce salariu – în euro – aveaţi în 2004? (atunci un euro era vreo 40.000 de lei) Ce salariu în euro aveţi acum? (Salariul mediu a crescut de cîteva ori în euro)"
Ideea este, până la urmă, una extrem de simplă: omul se străduia să demonstreze că,între 2004 şi 2009, pardon, 2008, standardul de viaţă al românilor a crescut spectaculos. Corect! Dar, asta nu înseamnă altceva decât faptul că Daniel Petru Funeriu este un mincinos pervers. De ce? Fiindcă a omis, cu bună ştiinţă, să precizeze motivele acestui boom economic. Repet, postarea datează din 4 decembrie 2009, cu două zile de turul 2 al alegerilor prezidenţiale.

Deşi nu precizează acest lucru în mod explicit, sugestia e clară: în spatele acestor rezultate se află preşedintele ţării, Traian Băsescu.

Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, între 2004 şi 2008, în fruntea guvernului României s-a aflat liberalul Călin Popescu Tăriceanu, iar relaţia dintre cele două palate a fost, în marea majoritate a timpului, catastrofală.

Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, între 2004 şi 2008, în fruntea guvernului s-a aflat pedelistul Emil Boc şi rezultatele economice au fost catastrofale.

Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, în complicata ecuaţie a progresului/regresului economic dintr-o anumită perioadă intră o multitudine de factori, între care, bineînţeles, munca poporului român şi conjunctura internaţională. Fără munca lui Ion de la sculărie, a lui Vasile de la autobază, a coafezei Maricica sau a brutarului Gheorghe, nici Băsescu, nici Tăriceanu, nici Dumnezeu din cer nu ar fi putut face nimic pentru ţara asta. Putem să-i uităm, putem să ne batem joc de munca lor, putem să îi condamnăm la sărăcie, dar fără munca milioanelor de oameni din această ţară, şi Băsescu, şi Tăriceanu ar fi fost muritori de foame şi nu ar fi avut pe cine să mai conducă. Era să spun şi domnul Funeriu, dar nu, dânsul nu era, la acea oră, în România.

Aş vrea să am încredere în domnul Funeriu şi în reforma dânsului, dar nu pot. Pur şi simplu, nu pot. Nu am încredere în această reformă. De fapt, nu e vorba de nicio reformă. Este un dezastru.
Învăţământul românesc are nevoie de reformă, dar are, mai ales, nevoie de un OM în fruntea lui. Funeriu este o vieţuitoare.

Notă: am reprodus textul de pe blogul lui Daniel Petru Funeriu exact aşa cum apare. Treaba lui Funeriu dacă şi cum foloseşte diacriticele, e ministrul educaţiei, n-o să-l învăţ eu să scrie corect.

duminică, 14 martie 2010

Ce s-a schimbat?



Nimic. Am mai îmbătrânit noi doar…

Au trecut deja 4 ani…

.Oare cum a putut dispărea o fiinţă aşa plină de viaţă?

Aventurile Viermelui Blănos pe planeta portocalie

Pe planeta portocalie, viaţa nu are o vechime prea mare. De aceea, spre deosebire de planetele mai evoluate, aici există încă voioşia şi frenezia specifice marilor începuturi. Sau, mă rog, viermuiala, fiindcă majoritatea locuitorilor planetei sunt viermi.

Din punct de vedere chimic, structura solului este extrem de simplă, acesta fiind alcătuit, în proporţie de peste 90% din prostian, element chimic care nu lipseşte din niciun colţ al universului, dar care aici şi numai aici se află în forma sa pură, originală. Atmosfera planetei este alcătuită, în proporţii variabile, din patru gaze (ig)nobile şi anume frustraţiu, invidiu, tâmpeniu şi avidiu. Oricare dintre acestea, odată inspirate de către un om, ar produce afecţiuni grave. Astfel, perechea frustraţiu-tâmpeniu acţionează, în special, la nivelul sistemului muscular şi al aparatului locomotor, determinând pierderea măsurii şi a echilibrului, contracţii musculare dureroase, uneori decesul prin sufocarea cu propria salivă, care devine extrem de toxică etc. Asociat cu invidiu, frustraţiul produce, de asemenea, variate leziuni cerebrale, iar perechea invidiu-avidiu induce o polifagie severă, prin inhibarea centrilor saţietăţii, ceea ce conduce, de regulă, la sufocare mecanică în urma încercării de ingerare a unor firme sau partide de dimensiuni mai mari.

În ciuda acestor caracteristici, planeta nu e câtuşi de puţin lipsită de viaţă, dimpotrivă, prima impresie pe care ar avea-o un ipotetic vizitator ar fi aceea a unei diversităţi practic infinite de forme de viaţă. Viaţa este, asadar, posibilă, dar nu şi evoluţia, orice organism superior, vertebrat, aflându-şi rapid sfârşitul în cazul în care ar ajunge aici. În schimb, nevertebratele de toate formele şi culorile: viemii, gândacii, ploşniţele, păduchii etc., şi încă multe-multe alte specii pe care ne este imposibil să le descriem şi chiar să ni le imaginăm, au prosperat în mod cu totul şi cu totul spectaculos. E vorba de creaturi care au, pur şi simplu, un alt sistem metabolic, ceea ce le permite să devoreze tot, chiar şi ceea ce altuia i-ar produce greaţă sau l-ar ucide.

La o primă vedere, planeta portocalie ar părea formată din căcat, un căcat pe alocuri mai moale, prin alte părţi mai vâscos, dar, oricum, extrem de toxic şi imposibil de suportat. La a doua vedere, însă, constatăm că nimic din ceea ce ni s-a părut la prima vedere nu este fals, şi, într-adevăr, planeta portocalie este alcătuită din căcat, iar fiinţele care o populează sunt coprofage.

Fiinţele de pe planeta portocalie nu sunt, în general, purtătoare de creier, la ce le-ar servi un asemenea accesoriu? Condiţiile de trai pe această planetă sunt destul de specifice, ai, în primul rând, nevoie de un tub digestiv suficient de încăpător şi de enzime puternice cu ajutorul cărora se poti metaboliza tot căcatul pe care îl mănânci. Creier, minte, inteligenţă? Acestea sunt accesorii absolut inutile, de care locuitorii planetei portocalii se cam feresc, ştiut fiind că, de multe ori, acestea pot produce suferinţă, iar, uneori, suferinţa poate deveni de nesuportat. De aceea, e clar că poţi înconjura planeta portocalie de o sute de ori, poţi s-o explorezi de la ecuator la poli, şi tot să nu dai de un posesor de creier. Asta este.

Cu toate acestea, o modă ciudată a început să se manifeste în rândul tineretului portocaliu. E vorba, cred, de eternul conflict între generaţii, tinerii viermi, ştiind bine cât de nocivă poate fi posesia brainului pe planeta portocalie, se străduiesc din răsputeri să-i enerveze pe cei mai în vârstă, purtându-se ca şi când ar avea. Ei, e evident că nu au, de unde să aibă brain dacă, aşa cum spuneam, pe planeta portocalie, brainul ucide? Ei, dac-o fi fost, pe planeta portocalie, vreo creatură care să fi suferit vreo mutaţie genetică, să se fi născut cu creier, sau cu coloană vertebrală, atunci, fie a murit de mult, fie a găsit vreo cale de a evada de pe această planetă.

Dar, spuneam, chiar şi dacă nu au brain, tinerii se poartă adesea de parcă l-ar avea.

Ei, bine, una dintre aceste nefericite creaturi care, ştiind bine că posesia brainului i-ar ucide imediat, se străduiesc, totuşi să ne convingă că îl au, se numeşte Vierme Blănos sau Sever Voinescu, după cum vă vine mai la îndemână să-i ziceţi.

Ei, bine, ia uitaţi ce spune, pe blogul său, acest Vierme Blănos:

Acum cîțiva ani eram un mare susținător al bipolarismului politic. Credeam că cel mai eficient sistem pentru România este acela în care există și se confurntă două mari partide – unul de stînga, altul de dreapta.”
„Mi-am schimbat părerea pentru că am trecut în lumea politică reală. Și aici am văzut cît de dăunător pentru România ar putea fi sistemul cu două partide mari.”
„România redusă la două partide precum sînt PSD și PNL este, de fapt, România condusă de dnii Vîntu și Patriciu, iar eventualul lor conflict ar fi singura competiție reală.”
„Vă rog, nu săriți să-mi spuneți că în România nu există nici democrație, nici capitalism! Atîta cît există, nu ar mai fi deloc dacă sistemul nostru politic va deveni bipolar.”

Sincer, îl cam suspectez pe Sever Voinescu de ceea ce, pe planeta portocalie, constituie un delict foarte grav, ce se pedepseşte cu moartea. E vorba de portul ilegal de creier. Citiţi, vă rog, cu atenţie, ceea ce scrie Sever Voinescu pe blogul său. El ştie ceea ce orice om întreg la cap ştie, şi anume că, pentru următoarele alegeri parlamentare, portocala porneşte, din start, cu şansa a treia. Cel mult cu şansa a treia. Indiferent dacă, până atunci, mai înghite vreo două-trei partide, inclusiv uniunea aia pentru progresul infractorilor, care, zice-se, e abia la tribunal. Şi, dacă portocala pleacă de pe locul trei, iar în parlament nu e loc decât pentru primii doi, cine rămâne pe dinafară? Ei, evident, chestia aia cu Vântu, cu Patriciu e vrăjeală de Buftea, nu mai explic de ce. Ideea e că Voinescu ştie şi o spune în clar: dacă la viitoarele alegeri se merge pe vot majoritar, portocala out! De asta nu mai vrea Voinescu bipartidism ... altfel faci jocurile când ai 10-20% din parlament şi altfel când ai 0%.

Nu ştiu dacă pe planeta portocalie e cineva care să-l audă şi să-l înţeleagă, la urma urmei, dacă ar fi aşa, portocala n-ar mai fi portocală. Dar, Voinescu a dovedit că, atunci când se chinuie puţin, poate gândi ca un om. Şi-atunci ce caută între viermi?

Recurs la academie

Joi, 11 martie, agenţiile de presă au anunţat o ştire-bombă: primirea preşedintelui Traian Băsescu în rândurile „nemuritorilor”. Ziarele şi televiziunile au preluat unele de la altele ştirea, ca subiect de primă pagină. Băsescu academician?! Ăsta da, subiect! Blogosfera a ţinut şi ea pasul, informaţia fiind comentată pe mii şi mii de situri, în mii si mii de moduri, dar toate negative. Prin vocea secretarului său ştiinţific, Doru-Sabin Delion, Academia Oamenilor de Ştiinţă anunţase atât motivele pentru care se luase această decizie, cât şi faptul că administraţia prezidenţială fusese înştiinţată şi se obţinuse un aviz favorabil! Câteva ore mai târziu, era dat publicităţii un comunicat prin care preşedintele refuza titlul acordat de Academia Oamenilor de Ştiinţă, precizând că iniţiativa acesteia nu avusese girul instituţiei prezidenţiale.

Totuşi, ce s-a întamplat, cu adevărat, în acea zi? O analiză, după părerea mea foarte bună găsiţi aici:

Îndrăznesc să cred că:

1. AOSR a anunţat instituţia prezidenţială asupra intenţiilor sale, primind un accept verbal, sau altceva, oricum, o confirmare neoficială. Sau, au avut o confirmare oficială, dar au fost „consiliaţi” să nu insiste.

2. Preşedintele Băsescu nu a avut dintru început dorinţa de a refuza acest „titlu”, dar, văzând reacţia media, a decis că este mai „sănătos” să îl refuze, dobândind, în acest fel, un important capital de imagine.

3. Susţin cele afirmate la punctul anterior prin absenţa oricărei informaţii cu privire la eventuale represiuni împotriva AOSR. Mie unul, a anunţa public deţinerea unui acord al instituţiei prezidenţiale în legătură cu orice problemă, fără a putea dovedi acest lucru, mi se pare o infracţiune cu caracter penal, care s-ar putea circumscrie falsului, uzului de fals, traficului de influenţă, arogării de calităţi oficiale etc.

De asemenea, consider că ar trebui promovată o lege prin care să se reglementeze utilizarea unor cuvinte precum Academie, Patriarhie, Guvern etc. În prezent, statutul acestor cuvinte nu este reglementat şi oricine are dreptul de a deschide o cârciumă căreia să-i zică Academie de mici şi bere (şi se pare că şi există aşa ceva), o sifonărie căreia să-i zică Guvern, şi aşa mai departe.

sâmbătă, 13 martie 2010

BOR îşi dă cu stângul în dreptul

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să se lipsească de preoţii divorţaţi şi/sau recăsătoriţi.

Hotărârea respectivă precizează: „clericii divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, precum şi cei văduvi şi recăsătoriţi nu pot ocupa posturi de conducere în administraţia bisericească, la nivel de protopopiat, eparhie şi Patriarhie; nu pot ocupa postul de preot paroh, care este post de conducere; nu vor putea promova în alte parohii; nu pot fi propuşi şi nu pot primi ranguri bisericeşti; nu pot fi încadraţi şi nu pot funcţiona în învăţământul teologic preuniversitar sau universitar; nu pot solicita mutarea de la o eparhie la alta decât cu observarea atentă a situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală.

Dacă le-ar fi impus comuniştii o asemenea hotărâre, ar fi urlat ca din gură de şarpe. Dar, aşa, au hotărât singuri. Doamne, dă-le minte!