luni, 31 ianuarie 2011

Violonistul

Violonistul despre care voi vorbi astăzi era o mare-mare vedetă. Ajunsese atât de celebru încât evocarea posibilităţii prezenţei domniei-sale la nu-ştiu-ce concert declanşa o adevărată isterie în rândul melomanilor. Agenţiile specializate reuşeau, astfel, să-şi vândă foarte rapid biletele, iar apoi apăreau fel de samsari care le revindeau la suprapreţ celor care avuseseră ghinionul de a nu mai fi apucat să şi le procure altfel.

Marele Violinist era deopotrivă iubit şi urât cu o pasiune nebună. Era iubit de presă şi de televiziuni, fiindcă, de exemplu, publicarea, pe prima pagină, a unei fotografii neretuşate, însoţită de trei rânduri anoste, transforma instantaneu orice foaie de ceapă într-o publicaţie cu mare impact naţional, dacă nu internaţional, şi, evident, îi înzecea tirajul. Era temut şi urât de toţi dictatorii care erau conştienţi de uriaşa sa forţă de sugestie, şi, de asemenea, de şefii serviciilor speciale, care aveau datoria de a veghea ca niciunul dintre concertele sale să nu ia o turnură ostilă regimului.

Vremurile când doar interpreţii de pop sau rock erau capabili să adune asemenea puhoaie umane apuseseră de mult. Oamenii nu mai aveau gusturi atât de „primitive” ca în urmă cu câteva decenii, acum ideea generală, propagată frenetic de media „serioasă” era că singura muzică „adevărată” era cea interpretată de Marele Violonist, iar restul erau doar nişte compilaţii stângace. Şi cum oamenii se străduiau să arate cât mai „culţi” şi „serioşi”, se înţelege ce nebunie stârnea fiecare dintre concerte sale. Fiindcă, din punct de vedere intelectual, nimic nu mai conta dacât să fi avut ocazia să îl asculţi live, neapărat live, pe Marele Violonist. Nu, nimic nu mai conta, faptul că ai citit mii de cărţi şi ai scris şi tu însuţi câteva zeci, faptul că ştii nu-ştiu-câte limbi străine, faptul că tu însuţi cânţi şi compui, poate chiar piesele interpretate de Marele Violonist, nu mai conta absolut deloc, tot ceea ce conta era dacă ai avut sau nu ocazia să participi la concertele Marelui Violonist. Dacă nu, erai, fireşte, zero din din punct de vedere intelectual şi artistic.

În legătură cu ultima posibilitate, tocmai pentru a evita orice ambiguitate, Marele Violonist îşi alegea, pentru interpretare, bucăţi cât se poate de „clasice”, evitând cu obstinaţie orice prelucrări moderne şi orice creaţii mai recente de două veacuri.

Aflându-se, într-o zi, într-un mare oraş, după un mare concert, Marele Violonist făcu în aşa fel încât dispăru. Adică, îşi urcă tot calabalâcul într-un avion, se lăsă fotografiat, pe scara avionului, de miile de admiratori şi paparazzi prezenţi la aeroport, le spuse „vă iubesc pe toţi”, dar, cu o dibăcie ieşită din comun, făcu în aşa fel încât reuşi să rămână la sol fără ca nimeni să nu bage de seamă. Apoi, se duse pe furiş la un hotel de mâna a doua unde îşi petrecu noaptea, fără ca nimeni să-l fi filmat sau fotografiat. De altfel, toată lumea era mult prea preocupată de impresia extraordinară lăsată de Marele Violonist la concert, pentru ca să mai poată băga de seamă orice altceva, chiar şi faptul că un individ extrem de asemănător cu Marele Violonist şi, culmea, purtând acelaşi nume, s-a cazat la un hotel oarecare din oraş.

A doua zi de dimineaţă, Marele Violonist îşi luă celebrul său Stradivarius de nu-ştiu-câte milioane de euro şi se duse în cea mai aglomerată staţie de metrou, unde începu să facă ceea ce ştia cel mai bine, şi ceea ce făcea cu cea mai mare plăcere: să cânte la vioară.

După cum avea să povestească ulterior, avea să fie o experienţă extrem de interesantă:
În staţia de metrou nu am cântat eu, ci altcineva. O mână nevăzută mi-a purtat arcuşul. Niciodată până atunci, şi niciodată de atunci încoace nu am mai atins o asemenea măiestrie a artei interpretative. Ceva s-a întâmplat atunci, am cântat cu o forţă, cu o energie, cu o determinare, şi, mai ales, cu un asemenea talent ... Nu, niciodată nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Dumnezeu dacă ar fi cântat, nu ar fi făcut-o mai bine.
Seara, Marele Violonist îşi luă instrumentul şi, la fel de discret precum venise, plecă. Plecă la aeroport şi de acolo, mai departe, unde trebuia să ajungă.

În ziua când s-a întamplat acest lucru, agitaţia din staţia de metrou nu a fost cu nimic mai mare sau mai mică decât în zilele obişnuite. Oameni mulţi, dar grăbiţi, fiecare mergând, aparent, să rezolve o problemă, sau mai multe şi aproape fiecare purtând în spate un rucsac plin de griji şi întrebări, oamnei simpli, sau mai puţin simpli, unii discutând cu voce tare, ca să audă şi vecinii, de fantasticul concert la care avuseseră ocazia să meargă în seara precedentă şi de impresiile fabuloase pe care acesta le generoase. Fiindcă, trebuie să ştiţi, nu toţi ajunseseră să fie prezenţi la concert, deşi, cu siguranţă, cu toţii ar fi vrut. Unii că n-au mai prins bilet, alţii că nu şi l-au permis, iar alţii, pur şi simplu, pentru că nu avuseseră timp, cineva mai trebuie să şi muncească, ce-ar fi dacă toţi am merge la concerte, dar nimeni nu ar mai lucra?

Unii, destul de puţini, au reuşit să îl vadă şi să îl audă pe violonistul cerşetor care avea nesimţirea de a interpreta, altfel catastrofal, piese extrem de cunoscute din repertoriul Marelui Violonist. Ceilalţi au fost, pur şi simplu, surzi, sunetele magice ale viorii au trecut prin ei fără să-i atingă, la fel ca scrâşnetul vagoanelor de metrou sau vocea digitală a crainicului din staţie. Cu toţii ar fi putut depune mărturie că, în acea zi, în acea staţie de metrou, nu a cântat niciun violonist.

Şi mai puţini, încă, şi-au deschis punga pentru a strecura câţiva creiţari în şapca întinsă pe jos, lângă piciorul din dreapta al cerşetorului, astfel că, la încheierea zilei, după cel mai reuşit concert din cariera sa, omul nostru strânsese suficient cât să-şi cumpere o pâine, poate chiar două, dar de cel puţin zece ori mai puţin decât preţul celui mai ieftin bilet la oricare dintre concertele sale. El, care ar fi putut aduna cu uşurinţă mii, zeci de mii, sau chiar milioane de oameni, dacă ar fi existat săli aşa de mari, şi toţi plătitori de bilet, nu reuşise acum să adune nici a zecea parte dintr-un singur bilet! Asta-i viaţa, se gândi, şi apoi simţi pieptul umflându-i-se de bucurie. Pentru că, pentru prima oară în viaţă, cântase nu pentru bani, şi nici pentru oameni, ci pentru sine însuşi. Şi pentru că Dumnezeu, sau Muza, sau cine ştie cine, pogorâse asupra lui şi îi purtase arcuşul pe strune într-un mod în care, cu siguranţă, el însuşi nu ar fi putut-o face singur, niciodată. Iar banii, mulţi, puţini, pur şi simplu nu mai contau. Erau, oricum, suficienţi, pentru a-l ţine în viaţă, iar asta i se păru destul.

Dar, oare, în afară de el mai ştiuse cineva de acest concert minunat? Poate doar Dumnezeu, fiindcă altfel, dintre muritori, cu siguranţă, nu.

După ani, şi ani, şi ani, Marele Violonist, ajuns la vârsta amintirilor, avea să declare:
În urma acelei zile am rămas cu două cu două învăţături, şi anume.
Prima, că nu contează aproape de loc cum cânţi, vei fi sau nu apreciat doar dacă eşti sau nu în lumina reflectoarelor. Dacă nu eşti în lumina reflectoarelor, nu exişti, poţi să cânţi dumnezeieşte, e-n zadar, nimeni nu te va vedea şi nu te va auzi. Staţiile de metru nu sunt locuri potrivite pentru a susţine concerte, asta dacă vrei să te şi audă cineva. Trebuie să faci cumva să ieşi la lumină.
Şi a doua învăţătură a fost aceea că, uneori şi cei mai curajoşi oameni sunt laşi. După acea experienţă unică, ani de zile m-a chinuit gândul să renunţ la tot, la glorie, la bani, la turnee, pentru a încerca să retrăiesc senzaţiile din acea zi, fericirea acelui concert. Dar, mi-a fost frică. Cum să renunţ la tot şi la toate, la bani, la glorie, la viaţa cu care mă obişnuisem, pentru a începe o astfel de exeprienţă? Ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă Muza ar fi refuzat, poate să mă mai viziteze? Şi cum ar fi scris oare presa despre Marele Violonist ajuns să cerşească la metrou? Mi-a fost frică, recunosc, şi n-am făcut-o, dar ar fi trebuit. Cu siguranţă ar fi trebuit ....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu