luni, 28 iunie 2010

Cum îşi selectează Pişu Mărar cititorii

Foarte simplu. Prin articole cu titluri inteligente. Cum ar fi:
Am şi eu o întrebare: majorarea pensiilor e, în schimb, constituţională?

Şi am zis de o mie de ori că nu-l mai citesc!

duminică, 27 iunie 2010

Statul ştie ...

Statul ştie că tu eşti o pungă-spartă şi un om fără socoteală, ştie prea bine că nici prin cap nu-ţi trece să strângi „bani albi pentru zile negre”, ştie că, în suficienţa ta mioapă nu ai cum să te gândeşti dincolo de ziua de azi şi, de aceea, pentru binele tău, îţi va da o pensie. Ca să nu fii nevoit să te târăşti de colo-colo, să mănânci din gunoaie sau să trăieşti din mila celor în putere.

Statul ştie că, idiot şi retrograd cum eşti, nu vei găsi niciodată resurse pentru a te ocupa de copilul tău, de învăţătura sa. Fiindcă ţie nu îţi ajung banii pentru băutură şi distracţii, sau pentru afaceri, ce să mai investeşti în educaţia copilului tău? Aşa că staul îi oferă copilului tău educaţie în mod gratuit; mai mult decat atât, îi dă şi bursă, îl trimite şi în tabără, îi dă şi calculator, numai şi numai ca să vină la şcoală şi să înveţe.

Statul cunoaşte bine câte parale dai tu pe propria persoană. Ştie că, de fapt, te dispreţuieşti şi nu ai grijă de tine. Ştie că nu esti dispus să cheltuieşti niciun bănuţ pentru sănătatea ta, de aceea îţi oferă servicii medicale gratuite.

Statul îţi construieşte biserici, pentru ca să ai tu unde să te închini, să te reculegi.
Statul ştie foarte multe lucruri de care tu habar nu ai. Că de-aia-i stat, să ştie care sunt problemele tale şi să le rezolve, chiar înainte de a-ţi da seama de ele, nu?

Ai (mai) putea, oare, să exişti fără stat?

Dar, ştii ... pentru toate aceste mari binefaceri, ar avea şi statul nevoie de nişte bănuţi, acolo ... îi vei primi înmiit (poate în viaţa de apoi). O, nu, nu trebuie să te deranjezi, dragul meu, eu, statul, nu te voi pune se alergi aiurea pe la caserii, nu, eu îţi voi lua aceşti bani în mod direct, fără ca ei se mai ajunge vreodată în mâna ta. Sub formă de TVA, de cotă unică, de accize, sub nenumărate forme. Dar, nu-ţi fă probleme, totul e spre binele tău!

*

Nu. Statul face extrem de puţine lucruri, într-adevăr, pentru mine. Şi, la urma-urmei, de ce mă consideră idiot? De ce trebuie să îmi ofere statul pensie? De ce trebuie se beneficiez de educaţie „gratuită”? De ce trebuie să beneficiez de sănătate „gratuită”? De ce trebuie să îmi dea statul tot felul de subvenţii, de ajutoare, de indemnizaţii, de una, de alta? Dacă am două mâini, două picioare şi un cap, nu trebuie. Dar statul insistă să-mi dea. De ce?

Pentru ce altfel nu mi-ar putea lua. Pentru ce să îmi iei tu stat, bani, când nu-mi dai nimic în schimb? Educaţie nu, sănătate nu, pensie nu, pentru ce vrei bani de la mine?

Dar, aşa, se schimbă chestiunea. Educaţia e gratuită, sănătatea aşişderea, pensia e asigurată, să tot trăieşti, nu?

Tu crezim că statul te „iubeşte”? Aiurea, statul se pişă pe tine. Tu nu eşti un om, un cetăţean, tu nu eşti nimic. O, scuze, eşti un „contribualbil”. Asta eşti.

Trebuie să terminăm odată cu această ipocrizie. Atâta timp cât statul va lua banii cetăţenilor pentru a-i administra după bunul plac, statul îşi va dispreţui, de fapt, cetăţenii, îi va încuraja să „întindă mâna”, va încuraja lenea, prostia, esrocheria. Atâta timp cât statul va acorda ajutoare, dar nu va crea oportunităţi, va fi veşnic în criză. Poate să urce fiscalitatea până la cer, din criză n-o să iasă niciodată.

Soluţia este: „încredere în cetăţean”. Omului nu trebuie să îi dai educaţie, sănătate, pensie şi toate celelalte. Omului trebuie să-i laşi posibilitatea să şi le câştige singur. Iar acest lucru se poate face într-un singur mod: reducerea fiscalităţii!

Tu trebuie să obligi statul să te respecte! Trebuie să îl obligi să reducă fiscalitatea!


UPDATE: Se pare că şi alţii gândesc cam tot aşa. Am primit pe mess, de la un cititor al articolului:


Te ştiu de mult, mi te agăţi în fiecare zi de picioare, umil şi mieros ca un cerşetor. Întorc îngreţoşat capul şi te aud cum mă înjuri pe la spate de mamă. N-ai nevoie de banul meu, obrazul ăla gros îţi plesneşte de sănătate, dar aşa te-ai învăţat: să mă buzunăreşti, să mă fraiereşti, să mă faci. Pentru tine, am fost întotdeauna un prost bun de jefuit. Ai mei m-au învăţat să las de la mine, să învăţ, să las loc de bună ziua şi chiar să fiu căpos ca să răzbesc, dar nu mi-au zis nimic despre tupeu.

Tu, maestru al tuturor şmecheriilor, ai tupeu din plin. Ce altceva decât tupeul te împinge să cerşeşti azi solidaritatea mea? Spui că ţi-e greu, că trebuie să fim solidari în faţa crizei. Eu, solidar cu tine?! N-am nimic de-a face nici cu hoţia, nici cu prostia ta. Când tu te-ndopai, eu strângeam cureaua. Când tu petreceai la iarbă verde cu mici şi bere, eu strângeam gunoiul în urma ta. Când tu încingeai folcloristele de toate sărbătorile legale, eu făceam ore peste program. Când tu te uitai la filme porno pe o poală de bani la stat, eu băgam sâmbete şi duminici la privat ca disperatul. Ştiu că nu-nţelegi cum e cu privatul decât dacă are şi un Channel în coadă.

Acum descoperi că e criză şi-mi ceri sacrificii, făcându-mi paradă de austeritate. Economiseşti foile din imprimantă sau stingi un bec în cameră, ca să te vadă strada că şi tu te restrângi. Promiţi să-i miluieşti pe săraci cu leafa ta până la sfârşitul anului, ca să mă convingi că şi tu suferi. Ce-ţi lua să te gândeşti la "austeritate" anul trecut, când te spărgeai în chermeze electorale? Acum îmi vinzi chifla că faci reformă, când, de fapt, tu mă scobeşti în buzunar să-ţi achit nota de plată.

Cauţi să scoţi bani din piatră seacă, de la mame şi bătrâni, în loc să-i pui pe bogaţii tăi, înavuţiţi din contracte cu statul, să fie ei solidari cu tine. Un singur sfat îţi dau: să nu te atingi de pamperşii lui fi-miu. E spre binele tău, crede-mă!

Doar plăcerea de a mă umili este pe măsura tupeului tău monstruos. Mă umileşti la circa financiară, când mă plimbi pe la cinci ghişee ca să-mi iei banii, cu aceeaşi plăcere cu care mă umileşti în spital, când îmi arăţi buzunarul halatului sau când mă trimiţi să-mi aduc medicamentele de acasă.

Te-ai obişnuit să tac, să bag capul în pământ, să trec cu vederea, când mă claxonezi isteric pe trecerea de pietoni. Printr-o glumă nefericită a istoriei, m-ai luat în primire încă de la naştere. M-ai condamnat să fiu solidar cu tine, oricât de solitar aş fi vrut eu să fiu. Aş fi avut posibilitatea să fug, dar, din frică sau laşitate, am rămas, ca să mă faci tu mioritic în talk-show-uri şi în gazete.

Ai o mie de feţe, eşti peste tot, pe stradă şi la televizor. Nu ştiu cum să-ţi zic: ar fi prea puţin să te numesc Stat, prea mult să-ţi spun România. Eşti Fratele meu mai mare, manelistul. Ştiu că nu vei înţelege, dar din partea mea nu vei avea solidaritate, ci doar dispreţ.

Notă: Dând o căutare, am aflat că textul primit prin mess nu este „folclor”, ci a fost preluat de aici:

Test de cultură generală


Cine a spus?
Ilegalităţile le facem imediat. Neconstitutionalităţile durează puţin mai mult.

Indicaţie: Premiul Nobel în 1973. Dar, nu pentru asta.

Despre muştele din piaţă

Prietene, refugiază-te-n singurătate! Văd că eşti asurzit de larma oamenilor mari şi-mpuns de acele celor mărunţi.

Grave păduri şi stânci ştiu să te-nconjoare cu linişte. Fii iar asemenea copacului ce-ţi este drag, cu ramurile-ntinse: tăcut şi parcă ascultând se-nalţă el deasupra mării.

Unde singurătatea încetează, începe piaţa; iar unde-ncepe piaţa, acolo-ncep şi larma marilor comedianţi şi bâzâitul muştelor otrăvitoare.

Cele mai bune lucruri de pe lume nu-s încă preţuite, cât timp nu-s bine prezentate: pe-asemenea prezentatori poporul îi numeşte oameni mari.

Puţin pricep mulţimile din ceea ce e mare: din omul creator adică, în schimb au ochi pentru prezentatori şi pentru-actorii cauzelor mari.

Lumea se-nvârte-n jurul creatorilor de noi valori: rotire invizibilă. Dar împrejuru-actorilor se-nvârt mulţimile şi faima: aşa e „mersul lucrurilor".

Actorul are spirit, dar spirit cu prea puţină conştiinţă. El crede-ntotdeauna în ceea ce sporeşte cel mai mult credinţa — credinţa-n sine!

Mâine el va avea altă credinţă, poimâine alta. El prinde totul repede şi are stări de suflet schimbătoare.

A răsturna — înseamnă pentru el a demonstra. A-nnebuni pe cineva — el socoteşte-aceasta a convinge. Iar sângele e pentru el temeiul cel mai bun din toate.

Un adevăr, prins doar de urechea cea mai delicată, el îl numeşte minciună şi neant. De fapt, el crede doar în Dumnezeii care stârnesc o mare larmă-n lume!

E plină piaţa de bufoni solemni, iar gloata-şi laudă oamenii mari: aceştia sunt în ochii ei stăpânii ceasului de faţă.

Dar ceasul îi grăbeşte; de-aceea şi ei te grăbesc la rândul lor. Chiar şi din partea ta, ei vor un da sau un nu. E vai de tine, dacă vrei să fii nici pentru şi nici contra.

Să nu-i invidiezi tu, iubitor al adevărului, pe-aceşti fanatici şi nerăbdători! Căci încă niciodată adevărul n-a stat în mâinile celor fanatici.

Din cauza acestor impulsivi, întoarce-te în adăpostul tău: doar în piaţă ţi se cere un da sau un nu.

Încet e traiul tuturor fântânilor adânci: trebuie să-aştepte timp îndelungat, până să ştie ce a căzut în adâncimea lor.

Tot ce e mare se fereşte de piaţă şi de faimă; departe de piaţă şi de faimă au locuit întotdeauna inventatorii noilor valori.

Prietene, refugiază-te-n singurătatea ta: te văd împuns de muşte-otrăvitoare! Refugiază-te acolo unde bate vântul cel aspru şi puternic.

Refugiază-te-n singurătatea ta! Prea ai trăit aproape de cei mărunţi şi mizerabili. Să fugi de invizibila lor răzbunare! Căci ei te-aşteaptă numai ca să se răzbune.

Să nu mai ridici braţul împotriva lor! Ei sunt nenumăraţi, destinul tău nu este să devii apărător de muşte.

Nenumăraţi sunt aceşti mizerabili şi mărunţi; şi s-au văzut atâtea mândre edificii căzând, sub buruieni şi stropi de ploaie, în ruină.

Tu nu eşti piatră, însă eşti deja străpuns de numeroase picături. Sfărmat şi făcut ţăndări ai să fii încă de multe picături.

Te văd: eşti iritat de muşte-otrăvitoare; te văd: în mii de locuri sângerezi; însă mândria ta nu vrea nici să se-nfurie măcar.

Ei îţi vor sângele-n deplină inocenţă, cer sânge sufletele lor livide, şi te înţeapă în deplină inocenţă.

Dar tu, Adâncă Inimă, tu chiar din răni uşoare suferi prea puternic; acestea nu apucă să se-nchidă, că-aceiaşi viermi otrăvitori te năpădesc.

Eşti mult prea mândru să stârpeşti atare pofticioşi, însă fereşte-te să nu fi osândit să duci în spate nedreptatea lor cea veninoasă.

Ei zumzăie-mprejurul tău cu laudele lor: obrăznicie sunt aceste laude. Ei se doresc cât mai aproape de sângele şi pielea ta.

Te măgulesc ca pe un zeu sau diavol; scheaună-n faţa ta ca-n faţa unui zeu sau diavol. Ei şi?! Linguşitori şi schelălăitori, atâta sunt; nimic mai mult.

Adeseori se prefac binevoitori cu tine. Însă aceasta-a fost întotdeauna deşteptăciunea celor laşi. Da, laşii sunt deştepţi!

Sufletul lor cel mărginit se preocupă mult de tine — îi pui neîncetat pe gânduri! Iar cel care te pune mult pe gânduri devine îngrijorător.

Ei te condamnă pentru tot ce e virtute-n tine. Îţi iartă, sinceri, din adâncul inimii, numai greşeala.

Tu, pentru că eşti blând şi ai simţul dreptăţii, îţi zici: „Nevinovaţi sunt ei, pentru meschinăria lor." însă sufletul lor cel mărginit gândeşte: „Tot ce e mare e vinovăţie."

Când tu eşti îngăduitor cu ei, ei cred că tu-i dispreţuieşti; şi toate binefacerile ţi le răsplătesc cu răutăţi ascunse.

Orgoliul tău cel taciturn nu e nicicând pe placul lor; şi tare se mai bucură, când câteodată ai destulă modestie ca să te-arăţi şi vanitos.

Ceea ce recunoaştem într-un om, sporim în el. Încât păzeşte-te de mărunţeii-aceştia!

Ei toţi se simt mărunţi în faţa ta şi ca un jar micimea lor mocneşte-ntr-o răzbunare-ascunsă.

N-ai observat adeseori cum amuţesc, când te apropii, cum toată forţa lor îi părăseşte, ca fumul unui foc care se stinge?

Amice, tu eşti conştiinţa rea a semenului tău, care se-arată-a fi nedemn de tine. De-aceea te urăşte şi bucuros ţi-ar suge sângele.

Semenii tăi vor fi mereu doar muşte-otrăvitoare; şi tot ce-n tine este mare, tot mai otrăvitori are să-i facă şi mai asemenea cu muştele.

Refugiază-te, prietene, în singurătatea ta, acolo unde suflă-un aspru şi puternic vânt! Destinul tău nu este acela de-a deveni apărător de muşte.

Aşa grăit-a Zarathustra.

(Friedrich Nietzsche)

sâmbătă, 26 iunie 2010

Despre ce ar fi putut fi

A premeditat Băsescu votul din CC?

Nu ştiu.

Dar ştiu că pensionarii au fost anunţaţi, prin vocea deputatului PD-L Alin Popoviciu că pensionarii vor avea o „surpriza placută” ... vă mai amintiţi?

Acu’, Popoviciu ăsta e cunoscut ca un fel de Bulă al PD-L, spune şi face multe, dar nu vorbeşte fără voie de la stăpânire. Şi asta, printre altele, şi pentru că nu e în stare să aibă o idee proprie.

Aşa că, până la urmă cred că da, Băsescu a premeditat totul, până la ultimul amănunt. Şi dacă va fi ca PD-L să piară, şi va fi să piară, fiindcă nu se poate preface la nesfârşit că este un partid politic, formaţiunea care ar putea să îi ia locul este, deja, in statu nascendi. Acum, că Diaconescu şi-a câştigat şi capitalul de imagine respectiv, ia să vedem cum exploatăm oportunitatea.

Deocamdată nu spun mai multe.

5-4, scor de maidan

Nu, nu e vorba de meciurile de la Cupa Mondială de Fotbal, e vorba de modul în care se iau deciziile la Curtea Constituţională.

Nu înţeleg şi nu cred că voi înţelege prea curând menirea acestei curţi. De fapt, cred că nu prea înţeleg funcţionarea justiţiei, în general.

Sau, nu prea înţeleg ce e aia o „lege”.

Unde-i lege nu-i tocmeală, aşa zice proverbul. Şi aşa şi este, atunci când este vorba de legi naturale. Acolo nu e loc de tocmeală, de interpretări etc. De cele mai multe ori, astfel de legi se exprime printr-o formulă matematică. Legea lui Ohm (nu aia „adaptată”de „teoreticienii” PCR = pile + cunoştinţe + relaţii): „eşti om cu mine, sunt om cu mine”) se exprimă matematic: I = U/R. Cunoşti tensiunea aplicată şi rezistenţa circuitului, atunci poţi calcula intensitatea curentului. Într-un singur fel, nu în zece! Dacă sunt o mie de oameni, toţi trebuie să ajungă la acelaşi rezultat. Şi fac asta prin calcul, prin raţionament, nu prin vot. Stiinţa este, se pare, complet nedemocratică. Dom’le, mie nu-mi convine că unu şi cu unu fac doi! Nu-mi convine! Şi ce-i cu asta? Pot să mă însoţesc cu încă un milion de oameni care au aceleaşi „năzuinţe”, cu un miliard, e în zadar. Chiar dacă toţi locuitorii planetei îşi doresc ca unu şi cu unu să facă trei, chiar dacă toţi sunt de acord că aşa stau lucrurile, e în zadar.

Da’ când e vorba de legea juridică, e loc de tocmeală cât încape. O instanţă zice că-i albă, alta că-i neagră. Mai mult, aceeaşi instanţă zice azi că îi albă, iar mâine că e neagră. Da’ ce spun eu azi şi mâine, zice şi că e albă, şi că e neagră, în acelaşi timp, în aceeaşi frază.

Bunăoară, cu legile astea ale austerităţii. Toţi cei nouă au citit legile, le-au discutat, s-au pus de acord, şi, la sfârşit, hop! Patru zic că-i albă, cinci că-i neagră! Sau invers, nu contează. Şi nu numai asta. Ăia care au fost propuşi de actuala putere, au judecat într-un fel, ceilalţi, propuşi de opziţie, în alt fel. Ungurul, imparţial. Adică, dacă la moţiune ai săi au votat pentru aceste legi, de ce n-ar face-o acum împotrivă. Pentru echilibru, nu de alta.

Mă întreb şi eu, cum pot oamenii ăştia chipurile învăţaţi, să vadă lucrurile atât de diferit? Păi, fiindcă nu s-au „înţărcat” ideologic. Şi nici n-o vor face vreodată.

Pe de altă parte, vin şi anunţă ... ce anunţă? Că legile sunt ... aşa-şi-aşa. Adică, nici de tot constituţionale, nici complet neconstituţionale. Păi cum vine asta? E ca şi cum ai spune că o femeie e însărcinată, dar nu de tot. Ori, asta nu se poate! Cu cine vor să se pună bine oamenii ăştia? Pentru că e foarte clar: dacă, într-o lege, există un singur semn, o virgulă care e „neconstituţională”, întreaga lege e neconstituţională.

Ia uitaţi aici:
Întrebare: Care dintre venituri nu pot fi reduse?
Răspuns 1: Salariile, nu pensiile.
Răspuns 2: Salariile nu, pensiile.

Între cele două răspunsuri e diferenţă de o singură virgulă, da? Da, dar această diferenţă nu e deloc una formală, cele două variante de răspuns fiind practic opuse una alteia, contradictorii. Aşadar, nici măcar cu o virgulă nu ne este permis să ne jucăm în textul unei legi!

Pentru cei care nu înţeleg: bugetarilor nu li se reduc salariile nominale! Încă ... Pe viitor, nu ştiu, dar respingerea acestor legi de către CC asta înseamnă acum. Cresc preţurile, cresc impozitele, asta e altă poveste, dar salariile nu se reduc!

Eu unul nu i-aş mai lăsa pe judecătorii CC să voteze. Aş zice aşa: i-aş sechestra pe toţi şi până când nu s-ar pune toţi de acord, nu le-aş da drumul. Cum să zică unul că e albă, altul că e neagră. Păi, dacă ei zic aşa, noi, ceilalţi, ce să mai zicem?

vineri, 25 iunie 2010

Despre decizia CC sau cum a sacrificat Băsescu PD-L-ul

Cum-necum, pensiile şi salariile bugetarilor nu scad. Cel puţin pentru moment. Uf, ce uşurare pentru milioane de oameni! Oare?

Opoziţia, pensionarii, bugetarii etc. au repurtat, aşadar, o mare-mare victorie. Pentru mine, această victorie e una à la Pyrrhus. Mai rea, mai urâtă, mai de nedorit decât o înfrângere.

Pentru mine, decizia de astăzi a Curţii Constituţionale nu e deloc bună. Aş putea spune că m-am temut de aşa ceva.

De ce?

Pentru milioane de oameni din această ţară, nu are importanţă decât faptul că pensia sau salariul nu se diminuează. Din acest punct de vedere, le este total indiferent dacă aceasta se întample ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale sau ca urmare a unei moţiuni de cenzură. Dar, pentru mine, deosebirea e uriaşă.

Printre milioanele de oameni care nu înţeleg deosebirea îi includ şi pe mulţi, foarte mulţi pedelişti, inclusiv dintre cei care deţin funcţii importante în stat. Nici măcar ei nu înţeleg, cred, că decizia de astăzi nu favorizează, de fapt, nici măcar PD-L-ul … ca să nu mai vorbesc de guvern.

În ce constă, de fapt, deosebirea?

Dacă, în 15 iunie, moţiunea ar fi trecut, guvernul ar fi căzut. Aşa, guvernul rămâne în funcţie.

O nuanţă aproape insesizabilă pentru milioanele de amărăşteni care se vor bucura exact trei zile că nu le-au foat reduse pensile şi salariile. Fiindcă, iată, fiscalitatea creşte, preţurile o iau razna şi ei, de fapt, nu câştigă nimic. Faţă de situaţia în care li s-ar fi diminuat salariile sau pensile.

Dar, aşa, responsabilitatea crizei este pasată, practic, oricui. E vinovată opoziţia, pentru că a contestat aceste legi. E vinovat guvernul care nu a reuşit să compună niste legi constituţionale. E vinovată Curtea Constituţională, pentru că nu a declarat legile constituţionale. E vinovată media care a dezinformat şi incitat într-una. Sunt vinovate sindicatele care au pus presiune pe govern, preşedinţie, Curtea Constituţionale etc. E vinovat F.M.I. –ul, care a impus condiţii draconice. Oricine e vinovat, mai puţin Traian Băsescu. El a încercat, dar nu s-a putut.

Cu totul altfel ar fi stat lucrurile în cazul căderii guvernului Boc. Preşedintele nu şi-ar fi putut permite să îl desemneze iarăşi pe Boc. Sau pe Croitoru, sau Negoiţă, sau pe cine ar fi vrut. Sau, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost, desigur, evident, cine doreşte ca ţara să nu aibă guvern, cine doreşte să suprapună o criză politică majoră peste criza economică. Dar, Traian Băsescu a evitat acest lucru. Chiar cu prețul sacrificării PD-L-ului.

E, trebuie să recunosc, uimitor. Sau, mai pe româneşte, dat dracului!

Când ieşim din criză?

Poate România să asigure toate alimentele necesare subzistenţei tuturor locuitorilor săi? Sau este necesar ca unii dintre noi să sufere de foame?

Are România capacitatea de a asigura îmbrăcămintea şi încălţămintea necesare locuitorilor săi? Sau este nevoie ca unii dintre noi să fie neîmbrăcaţi sau desculţi?

Poate România să asigure tuturor locuitorilor săi un „acoperiş” deasupra capului, sau este necesar ca unii dintre noi să-şi petreacă viaţa prin canale, sau să sufere de frig etc.?

Când România va fi reuşit să rezolve cele trei probleme menţionate, va fi ieşit din criză. Până atunci, nu …

După părerea mea, cele trei probleme s-ar putea rezolva în câteva săptămâni, sau luni. Dar, acest lucru nu se va face prea curând, poate niciodată. De ce? Bună întrebare …

UPDATE: CC a dat verdictul asupra legilor austerităţii. Salariile scad, pensiile nu.

joi, 24 iunie 2010

Întrebări

Când un politician are informaţii clare asupra unor dezechilibre economice de structură, a unor tendinţe extrem de negative pentru ţara sa, dar preferă să MINTĂ, să asigure poporul că totul e ok, că pensile şi salariile se vor plăti, că ţara va ieşi curând din criză, dacă nu cumva a ieşit deja, este aceasta o ameninţare la adresa securităţii naţionale sau nu?

Când o lege trecută prin toate etapele de validare nu este aplicată, când însuşi preşedintele recunoaşte că o astfel de situaţie este echivalentă cu anularea statului de drept, este aceasta o ameninţare la adresa securităţii naţionale sau nu?

Când media semnalează o stare economică dezastruoasă, o situaţie socială explozivă, abuzuri inimaginabile etc., este aceasta o ameninţare la adresa securităţii naţionale sau nu?

Când un pensionar care se teme că nu va avea bani de mâncare sau medicamente îşi strigă durerea în stradă, este aceasta o ameninţare la adresa securităţii naţionale sau nu? Ar fi mai bine, oare, să se sinucidă, aşa cum au început, din păcate, să facă unii dintre aceşti bătrâni, sau ar fi mai bine să aştepte, pur şi simplu, să moară de foame?

Pentru situaţia în care nu îţi convine ceea ce vezi la televizor, s-a inventat obiectul numit telecomandă. Pentru situaţia în care nu îmi convine ceea ce citesc într-un ziar, cumpăr altul ... şi aşa mai departe. Nimeni nu mă sileşte să văd, să aud, să citesc ceea ce nu vreau, ceea ce nu-mi place ... asta şi pentru că am alternative. Cine doreşte să-mi restrângă libertatea de opţiune, să pot opta doar între Scânteia şi Scânteia Tineretului? Sau, între B1TV şi OTV? Şi de ce?

marți, 22 iunie 2010

Balul repetenţilor

Băsescu a dat un nou termen guvernului Boc: până în septembrie. Da’ ce trebuie să facă guvernul Boc până în septembrie?

Reforme

Oups ... nu. Reformele le face Băsescu, personal. Guvernul trebuie doar să aplice aceste reforme.

Dar, în ce constau ele?

Ei, în ce ... ştie toată lumea: tăieri, reduceri, concedieri. Şi pe urmă? Şi tot aşa, fiindcă un alt fel de „reforme” PD-L nu poate să facă.

V-aţi gândit, cumva, la vreo măsură de natură să stopeze criza, sau măcar să „îndulcească” viaţa celor afectaţi? Speranţe zadarnice, a luat guvernul Boc, până acum, vreo astfel de măsură? Nu a luat şi nici nu va lua.

Situaţia mi se pare cât se poate de rizibilă.

Anişoara Odeanu, cea numită de George Călinescu „întâia ingenuă a literaturii române” relata, în romanul său de debut „Într-un cămin de domnişoare” povestea unei tinere care mai avea o lună până la examenul de licenţă, si treizeci de examene de susţinut. Ziua şi examenul. O bibliotecă întreagă de citit şi învăţat. Până atunci, tânăra promovase trei examene. Că aşa era regulamentul, ca să promovezi un an trebuia să iei un examen, atât. Şi, aşa reuşise să ajungă în ultimul an, promovând doar trei examene, în patru ani. Iar acum avea treizeci în treizeci de zile! În plus, timpul era aşa de frumos, aşa de bun de plimbare, încat nu se putea gândi deloc la carte ... sau poate era prea cald, moleşeală, şi iarăşi nu se putea gândi la carte ...

Guvernul Boc stă, încă şi mai prost: el n-a trecut, până acum, niciun examen! Iar acum, până în septembrie, le va trece pe toate! Haida-de!

Emil Boc este, pe drept cuvânt, întâiul ingenuu al politicii româneşti.

Dar noi? Cât de proşti trebuie să fim ca să credem că în toamnă va fi mai bine?

Acu’, dacă mamiţa, mam-mare şi tanti Nuţi vor dori, cumva, să-l mai recompenseze pe dobiBoc, asta-i altă problemă! Discutăm la toamnă...

Cum se văd lucrurile în provincie

Succesorul lui Băsescu

Zice-se că, la recenta întâlnire de la Snagov, Traian Băsescu le-a cerut pedeliştilor să îi găsească un succesor. Nu ştiu dacă au găsit ceva, dar eu am găsit, cred, cel mai potrivit succesor.

E vorba de EL.

De ce EL?

Din cel puţin şapte motive:

1. Are un program extrem de clar şi concis.

2. Are o privire foarte fermă şi limpede, la fel ca Traian Băsescu.

3. Este, cu siguranţă, un produs al şcolii româneşti (noua clasă politică, diriginte Traian Băsescu - îl vedeţi pe panoul de onoare).

4. Este la fel de blond ca Elena Udrea.

5. Este reprezentativ pentru partid, mai cu seamă pentru partea mai „intelectuală”.

6. E o figură nouă, „nepătată”, nu s-a „uzat” la guvernare, nu are afaceri cu statul etc.

... şi, în fine

7. Pentru că ador să-i văd pe „deontologi” dându-i limbi.

Şi un extra-motiv, poate cel mai serios:

8. E vreunul mai bun în PD-L?

duminică, 20 iunie 2010

Brânză o face de oaie

PD-L este, pe drept cuvânt, o menajerie de animale care ar trebui ocrotite prin lege, ce oricum sondajele îi cam dau pe cale de dispariţie. Auziţi ce cugetat-a William Brânză, un alt idiot portocaliu făcut, iar nu născut: cică să se impoziteze cu 1% toate intrările de bani în ţară. Adică banii căpşunarilor, dar, dacă se poate, şi cei de la FMI.

Asta-i din diasporă, v-aţi prins, nu? Că, doar e William, nu?

Din punctul meu de vedere, e ok. Las’ să vă ia toţi banii, căpşunarilor, că prea v-aţi înghesuit să-l votați pe marinar. Vorba lui Mircea Badea: las’ aşa.

Sau, a lui Traian Băsescu. Bună şi aia.

Ştiri noi de pe strada mea (2)

Alin Popoviciu e deputatul colegiului meu şi prototipul perfect al idiotului de partid. Tărtăcuţa sa e atât e strâmtă încât, în ea, nu încap două idei în acelaşi timp. Şi, dacă încap, se bat cap în cap. Mai rău este că individual, fiind idiot, nu poate concepe că alţii sunt puţintel diferiţi. Şi asta din cauză că, după cum spuneam, în creieraşul lui nu-i loc decât pentru o singură idee. Una şi bună, că doar e idea pedeleului. Omu’ nu poate să-si dea seama că idea aia a lui nu se prea brodeşte cu realitatea. Pentru că asta ar fi, deja, a doua idee, şi n-are loc. De aia, când vorbeşte despre ceva, domnu’ Popoviciu merge drept înainte ca rusu’. Că drumul lui Popoviciu trece întotdeauna prin mirişti şi smidai, n-are nicio importanţă. Zău, în partidul portocaliu, care duce lipsă cronică de competenţă, de onestitate, de bun-simţ, dar niciodată de prostie, obtuzitate, lichelism, tembelism în fază acută şi alte asemenea, cu greu poti găsi un specimen de talia lui Popoviciu. Urmăriţi-l cu atenţie la televizor şi îmi veţi da dreptate.

Recent, dom’ deputat a mai comis-o o dată. Plimbându-se el prin pieţe, vorbi cu vreo şase mii de alegători! Şi ce-i spuseră lui aceşti alegători, mulţi dintre ei pensionari, bugetari etc.? Păi ce să-i spună alta decât că sunt de acord cu reducerile, sau, mă rog, măcar că le înţeleg. Aşa , eu ce să înţeleg de-aici? Că le plac reducerile, nu? Că dacă nu le-ar plăcea, n-ar fi de acord cu ele, nu le-ar înţelege…

Aşa … Şi, în ziua următoare, iese Popoviciu şi zice că guvernul pregăteşte nişte surprize pentru pensionari. Plăcute, zice el …

Oare ce-o fi vrut să zică? Adică, dacă înţelegi reducerile, şi eşti de-acord cu ele, rezultă că înţelegi şi o eventuală „creştere” sau „compensare” sau altceva? Nu prea mi se pare. Şi ce rost are să reduci dacă pe urmă creşti? Aşa că „plăcutul” domnului Popoviciu se referă, probabil, tot la vreo „ţeapă” ... după cum ne-au obişnuit hahalerele portocalii.

Ca să nu-mi obosesc prea mult degeţelele, ia uitaţi ce scrie Dragoş Boţa, ziarist de investigaţii, despre acelaşi Alin Popoviciu:
S-a remarcat pentru modul exemplar în care şi-a îndeplinit misiunea de paj. De paj al preşedintelui PD-L Timiş Constantin Ostaficiuc. Atât de util a fost la împărţitul abonamentelor de la stadionul Dan Păltinişanu că, în loc de Alin Popoviciu, lumea-l ştia de Alin “Policard”. Ajuns deputat într-un colegiu portocaliu, Popoviciu şi-a descoperit o nouă vocaţie. De a trăncăni în numele partidului pe la televizor. S-a remarcat când cu scandalul Ridzi. Înverşunarea cu care a apărat cauza pierdută a ministresei de la Tineret şi Sport l-au propulsat în echipa de zgomot şi fum portocaliu. Metoda aplicată e simplă – agresivitate la liber şi tâmpenii spuse tare şi categoric de parcă ar fi învăţăturile lui Schoppenhaeur. Cel puţin. Când nu-i iasă mai aruncă pe piaţă o vrăjeala ca legea vrăjitoriei. Şi timpul de antenă-i ca şi asigurat.

La ultima ieşire televizată, a început să prostească poporul cu plimbările sale prin piaţa populată cu mii de alegători înţelegători. Care, bine-nşeles, aprobă măsurile vizionarului Boc. Cum care piaţă? Piaţa minune din colegiul său. Cea de la Lovrin, care a stabilit culmea licitaţiei în României. A fost gata înainte ca să se stabilească oficial cine ar trebui să o construiască. Adevărul e că piaţa de la Lovrin defineşte exemplar guvernarea portocalie. Este modelul perfect despre cum se fură statul în interesul partidului stat. Dar Popoviciu n-a suflat vreun cuvânt despre asta. Şi nici despre cum se jefuieşte statul plătind chirii derizorii pentru spaţii ultracentrale, cu aceiaşi voluptate cu care înfuleci o savarină sau un langoş. De la caz la caz.

În loc de concluzie. Cine este Alin Popoviciu? ” Un produs al preşedintelui Ostaficiuc” (autocaracterizare în faţa colegilor care l-au ales, de curând, prim-vicepreşedinte al PD-L Timiş). Cine este Constantin Ostaficiuc? Un brand al politicii locale care vinde ziarele pentru că au poze cu el pe prima pagină (autocaracterizare făcută într-o conferinţă de presă la Consiliul Judeţean Timiş).
Dacă nu v-aţi săturat de gogoşi ....

Statul raţional. Prima cerinţă: încrederea

Mergeţi la bancă. Coborâţi dintr-un merţan cât o dubă şi îndreptaţi-vă hotărât spre primul ghişeu. Ajuns acolo, explicaţi că nu aveţi loc de muncă şi nici vreo altă posibilitate de a câştiga vreun ban. Nu uitaţi să menţionaţi că sunteţi analfabet şi aveţi cazier, şi că, în aceste condiţii, niciun angajator nu este dispus să vă ajute. Spuneţi, de asemenea, şi că aveţi şapte copii, din care ultimii patru handicapaţi. Explicaţi că aveţi mare nevoie de un credit cât mai urgent, pe care să nu îl returnaţi niciodată, nici dacă, întamplător, vă veţi afla în situaţia de a putea, vreodată, să faceţi asta.

Credeţi că veti obţine creditul? În niciun caz. Fiindcă nicio bancă nu îşi permite să acorde astfel de credite. Sau, dacă îşi permite, e pentru că vrea (sau trebuie) să dea faliment, să iasă de pe piaţă.

Faceţi acelaşi lucru cu statul român. În mod aproape sigur, veţi obţine nu unul, ci mult mai multe credite. Veţi obţine alocaţii pentru copii şi diverse compensaţii pentru cei handicapaţi, dacă sunt, într-adevăr, handicapaţi, sau dacă reuşiţi să îi scoateţi aşa. Veţi obţine venitul minim garantat, ajutor de încălzire, ajutor social, pensie de handicapat sau indemnizaţie pentru însoţitor etc. Poate nu toate acestea, dar unele din ele, cu siguranţă.

Deosebirea dintre o bancă şi un stat constă în aceea că prima acţionează după principii comerciale. O bancă nu poate atrage banii clienţilor săi decât în măsura în care le oferă condiţii foarte avantajoase (între care încrederea e un factor esenţial). Statul nu are nicio treabă cu aşa ceva. Când nu mai are bani, nu mei plăteşte salarii, pensii etc. Sau, majorează taxele, impozitele etc. Statul nu are nevoie de încrederea cetăţenilor săi, fiindcă oricum le ia banii cu japca.

Adevărul este că, între cele două lucruri există o strânsă legătură. Atunci când statul e de căcat, nici băncile nu se comportă prea bine. Ai luat un credit, ţi s-a calculat o rată, dar nici nu ai ajuns bine cu banii acasă şi afli că ţi s-a majorat rata. De ce? Păi, rata de schimb, dobânda variabilă şi mai ştiu eu ce. Ce-i de făcut? Nimic, plăteşti cât ţi se cere şi basta. Bun, ai făcut rost bani şi, fericit, te duci să dai datoria băncii. Da, dar nu e aşa simplu, trebuie să achiţi şi „comisionul de rambursare anticipată” ... ce dracu’i ăla? Uite-aşa, o chestie prin care banca să te mai poată fura puţin.

Asemănările se opresc, însă, aici, fiindcă, deşi atât statul, cât şi banca se pişă pe tine, banca e, totuşi, preocupată să nu dea faliment, în timp ce statul nu are nicio treabă, uitând, poate, modul în care imperii „milenare” s-au dezintegrat în câteva zile.

Cred că e momentul ca şi statul nostru să înceapă să gândească în termeni „comerciali” ... oricât de „barbar” ar suna asta. Dacă nu începe să facă asta acum, alternativa e falimentul şi, probabil, dezintegrarea.

Primul lucru pe care trebuie să îl obţii atunci când gândeşti, cu adevărat, „comercial”, este „încrederea”. Oamenii „cumpără”, în general, din acest motiv şi nu din altul. Un cumpărător poate spune „am cumpărat pentru că e ieftin”, sau „pentru că e un produs de calitate”, dar, de fapt, fiecare spune acelaşi lucru, şi anume: „am cumpărat pentru că am avut încredere”. Încredere într-un produs ieftin şi bun, sau încredere într-un produs a cărui calitate justifică pe deplin preţul ceva mai ridicat.

Ce face statul pentru a-mi câştiga încrederea?

Nu ştiu ce face statul „dumneavoastră”, dar statul „meu” nu face nimic.

Impresia mea este că toată clasa politică trebuie rapid înlocuită. Cred că partidele trebuie populate rapid cu politicieni noi, tineri, dacă nu ca vârstă, cel puţin ca atitudine, implicare, decizie, entuziasm, inteligenţă, corectitudine si, fireşte, ca imagine publică. Toţi, dar absolut toţi politicienii aflaţi în prim-planul vieţii politice de cel puţin cinci-opt ani ar trebui retraşi, fiindcă au avut tot timpul din lume să-si transmită mesajul, să-şi pună în aplicare ideile etc. Au reuşit, n-au reuşit, e treaba lor, out. E nevoie de feţe noi, de figuri noi, de mesaje noi, de atitudini noi. Altfel, vom rata din nou. Sângele trebuie să curgă din partide, nu din oameni, nu din cetăţeni, aşa cum ne ameninţă idiotul de Hărdău.

Unele partide sunt, pur şi simplu, nereformabile. De exemplu, PD-L nu are nicio şansă de reforme atâta timp cât asupra partidului va plana umbra lui Zeus. Partidul poate înregimenta un milion de tineri ... ce fel de tineri? Păi, Ridze, Ebe, Boureni, Hoare şi tot felul de Prigonieni ... cam cu asta s-ar putea „completa” PD-L-ul. Pentru orice om normal, apropierea de Băsescu este extrem de toxică, trebuie să ai „stomac” pentru a rezista. Nici în celelalte partide lucrurile nu stau cu mult mai bine ...

Apoi, e nevoie de un mesaj clar, inteligibil, argumentat, decent, constructiv. Un altfel de mesaj decât cel cu care ne-au obişnuit politicienii vreme de douăzeci de ani. Sigur, discursul este şi trebuie să rămână circumstanţial, este evident că unuia care te trimite la origini nu poţi să-i zâmbeşti „academic”, după cum unuia care fură nu poţi să-i spui altfel decât hoţ, eventual „domnule hoţ”, dar nu poţi să-i pui „funcţia” în faţă: „ domnule senator, domnule ministru etc.”, fiindcă aceasta e trecătoare, dar trăsătura/caracteristica nu. Proprietatea termenilor, precizia a cuvintelor, expresivitatea frazelor, sunt ingrediente necesare unui nou tip de discurs public, dar conţinutul este determinant.

Eu unul încerc să fiu optimist. Ceea ce se întamplă acum trebuie să lase urme. Aşa nu se mai poate, ceva trebuie schimbat. Şi sunt doar două posibilităţi: ne ducem dracului, adică dăm faliment ca stat – cu sau fără dezintegrare – şi-atunci ne conduce, de fapt, judecătorul sindic, fie el FMI, fie cine-o fi, sau, varianta a doua, renaştem, fiindcă, practic, nu mai putem merge în jos. Ne ajunge cuţitul la os şi ne dă Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Ştiu, mai e şi o a treia variantă ... dar nici nu vreau să mă gândesc la ea. Anume, să ne întoarcem la formule politice depăşite, revolute, condamnate de istorie, la comunism, legionarism, sau la o mixtură a lor, la un naţional-creştin-comunism, la habotnicie şi dogmatism ... şi sunt destule semne că avem şanse să ajungem acolo, dacă nu „deschidem” destul de bine ochii.

De ce plătim impozite?

Impozite, taxe, accize, contribuţii etc. Într-un cuvânt „dări”.

Primul şi cel mai important motiv este că nu avem încotro.

De exemplu, dacă eşti angajat – şi majoritatea suntem angajaţi – multe dări ţi se opresc direct pe statul de plată. E vorba de bani pe care nu „apuci” să îi vezi, pe care i-ai dat înainte de a-ţi primi salariul. E apoi vorba de toate cumpărăturile pe care le faci. Când cumperi o pâine, un pachet de ţigări, un bilet de intrare la un spectacol, sau când faci un plin la maşină, plăteşti automat o serie de dări: TVA, accize etc. care sunt incluse automat în preţ. Pur şi simplu, nu poţi evita plătirea lor, nici chiar dacă doreşti. Aşadar, în fiecare minut, vrei – nu vrei, atâta timp cât respiri aer românesc, în fiecare minut, în fiecare secundă, o anumită sumă, fie că e vorba de un leu, sau de un ban, sau de oricât, trece din buzunarul meu, al cetăţeanului, în general, în cel al statului.

Fireşte, întrebarea pe care mi-o pun eu, şi cred că oricare alt cetăţean, este aceea a circuitului acestor bani. Ce face statul cu aceşti bani?

Teoretic, statul înapoiază integral această sumă cetăţenilor săi, sub formă de servicii specifice. Ca de exemplu:

1. Reabilitarea, consolidarea, modernizarea infrastructurii, în alte cuvinte: construcţia de drumuri, şosele, autostrăzi, poduri, podeţe, căi ferate etc. Aţi văzut dumneavoastră aşa ceva? Căi ferate nu s-au mai construit de optzeci de ani! Da, da, da. La venirea crizei, nu asta, ailaltă, infrastructura feroviară era aproape complet terminată. Au mai făcut comuniştii, pe ici, pe colo, cate-o cârpeală, ceva linii secundare, şi alea cu mare-mare tam-tam: Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, şi s-a modificat traseul Bucureşti-Craiova, nu mai e „din Craiova la Piteşti / şi-l dai jos la Bucureşti” ... e ... din Craiova la Bucureşti via Roşiori ... asta e tot. A, s-a mai dublat, s-a mai elecrificat, s-a mai modernizat ... Şosele, autostrăzi, ce să mai vorbim? Hai să trecem la punctul următor:

2. Servicii de sănătate. Hai, nu zău, aţi avut „norocul” să „beneficiaţi” de aceste „servicii” în ultimul timp, sau cunoaşteţi pe cineva care a „beneficiat”. Decât să ajungi în spital, mai bine mori acasă. Una la mână, fiindcă odată ajuns în spital, trebuie să plăteşti tot, de salutul infirmierei până la apa distilată, fiindcă spitalele n-au de niciunele, si dacă îţi trebuie, nu ai decât să-ţi cumperi. A doua la mână, fiindcă te duci în spital cu o boală şi te întorci cu cinci. Fiecare dintre noi am auzit de infecţiile intraspitaliceşti, de cazul sopranei Amelia Antoniu, dar astfel de cazuri se întâlnesc zilnic, cu zecile, sau poate cu sutele, dar, dacă eşti amărăştean, cine să se zbată să-ţi facă dreptate?

3. Servicii educaţionale. Aici sunt pe „terenul meu”, nu vorbesc din ziare sau de la emisiuni. Hai, nu, pe bune, există şcoală în România ... în afară de, eu ştiu, câteva locuri unde s-o fi făcând, dacă se mai face, şcoală „de-adevăratelea”? Păi, hai să ne uităm la rezultatele obţinute de elevii noştri la evaluările internaţionale, nu la olimpiade, ci la evaluări gen PISA, TIMSS şi aşa mai departe. Unde suntem? De fapt, suntem pe undeva? Despre învăţământul superior ce să mai vorbim? E plină ţara de semianalfabeţi care cu greu reuşesc să lege două cuvinte, dar au diplome. Au terminat nu-ş ce facultăţi, au masterate, chiar doctorate ... Ăsta e învăţământul românesc, asta e ceea ce primim pentru banii pe care îi dăm.

4. Servicii de pază, protecţie, justiţie etc. Aici, lucrurile sunt ceva mai nuanţate. Există astfel de servicii, dar pentru cine? Sa fie vreo doi ani de când nişte „băieţi de bine” mi-au spart casa. Printre altele, mi-au furat şi un telefon mobil, cu care au efectuat convorbiri după ce l-au furat. Am putut astfel, oferi poliţiştilor care cercetau cazul indicii foarte puternice: „Uite, dom’le, aceste persoane ştiu cine sunt hoţii, fiindcă au vorbit cu ei la telefon.” Credeţi că s-a rezolvat ceva? Da’ de unde, nimic. Au fost identificate persoanele cu care au vorbit hoţii, numai că nu-şi aminteau de convorbiri. Cum dracu’ să nu-ţi aminteşti, oare, de o convorbire de un sfert de oră, purtată la ora patru dimineaţa? Mă rog, asta este ... În schimb, eu, dacă mă gândesc, doar dacă mă gândesc să jefuiesc pe nu-ştiu-cine, repet, doar dacă mă gândesc, şi băieţii ăştia „de bine” sunt în stare să mă salte. Pentru că ... aşa este, e vorba de nu-ştiu-cine, iar eu nu sunt nu-ştiu-cine ... Apoi, justiţia ... mama ei de justiţie ... şi nu mai zic nimic. Să nu ajungă să aibă de-a face cu ea. Sau, dacă ajunge, să aibă şi bani.

5. Statul acordă, de asemenea, alocaţii pentru copii, indemnizaţii pentru mame, burse şcolare, tot felul de ajutoare sociale, indemnizaţii, compensaţii, deduceri etc., numeroase şi ineficiente. Şi, bineînţeles, statul plăteşte pensii ... al căror cuantum nu are, se pare, nicio legătură cu cât a cotizat respectiva persoană. Dacă statul are bani, plăteşte pensii, dacă nu, le reduce după bunul său plac. Ajutoare de şomaj şi multe altele ...

6. Despre apărare, relaţii externe, servicii etc., nu prea am de spus multe. Apărare ... ce înseamnă? Să cumperi ceea ce aruncă alţii, la preţuri uriaşe? Sau, să-ti trimiţi oamenii să moară în Irak, Afganistan ... şi pentru ce? Serviciile ce fac? Ascultă telefoanele şi monitorizează traficul pe net? Al cui? Şi pentru ce?

7. Mda ... ce mai e? Păi, statul ne mai şi „distrează” ... şi nu e vorba doar de indivizii care se perindă în fiecare seară pe ecranele televizoarelor, pe post de Paul Newman şi Jane Fonda, nu, e vorba de „serbările”, „evenimentele”, excursiile, „revelioanele”, „chindiile”, „nedeile” şi alte şi alte „manifestări” organizate de autorităţile centrale, dar mai ales de cele locale. Prilej bun de „sifona” banii, cumpărând te-miri-ce, de exemplu scene de zeci de mii de euro, şi prilej bun pentru a-ţi face campanie electorală ... fiindcă electoratul idiot nu bagă de seamă că în spitale se moare ca în lagăre, că educaţia e de căcat, că drumul e plin de gropi etc., dar ţine minte că a băgat sub nas doi mici şi-o bere, fiindcă au fost „moka”. Tot aici includ şi „religia”, sub toate formele sale de manifestare: construcţii, „manifestări”, pelerinaje, „parteneriate” etc.

8. Şi, nu în ultimul rând, ca să îşi facă unii dintre noi, pardon, dintre „ei”, cazemate, , conturi (de alea bancare, nu de facebook sau linkedin), averi etc. ... şi să mănânce şi ziariştii o pâine. Acu, e Videanu pe ţeavă. Cică şi-a făcut omul un mausoleu. Din punctul meu de vedere, e ok. Doar n-o să stea omu’ pe stradă, în ploaie, mai ales că vedeţi ce schimbătoare poate fi vremea. Ei, evident că putea să-şi facă o casă mai „normală”, dar dacă omu’ a vrut o casă de o mie trei sute de metri, treaba lui, poate are teren de golf la etajul trei. Nici cine o să deretice, cine o să întreţină un asemenea căsoi, nu e treaba mea. Dar, când un neica-nimeni precum acest Adriean îndrăzneşte să spună: „Sunt un om care îşi gestionează foarte atent resursele, puţine, aşa cum sunt […]Cei care muncesc îşi pot permite. Sunt un om care a muncit zi şi noapte...” e o problemă. Individul ăsta e atât de prost încât nu-şi dă seama că jigneşte milioane de oameni care muncesc, într-adevăr? Sau îşi dă seama, dar nu-i pasă? Şi, oare nu îşi dă seama că, de fapt, adevărata bogăţie nu are nicio legătură cu astfel de „semne exterioare”? Că, până la urmă, necesitatea de a „demonstra” bună-starea vine dintr-o cumplită sărăcie interioară … Care e, la urma-urmei, deosebirea dintre Videanu, Becali si ţiganii din Buzescu?

Ar trebui să fiu foarte mulţumit. Încă înainte de a mă naşte, statul are grija de mămica mea şi îi acordă doi ani de concediu plătit. Apoi, trusoul pentru naştere, alocaţia, bursa şcolară, cornul şi laptele, bursa şcolară, 200 de euro pentru calculator, bani de liceu, ajutor de şomaj, venit minim garantat, ajutor pentru încălzire, educaţie, sănătate gratuită, pensie, pană şi de îngropat mă îngroapă statul. Şi toate astea fără să fiu nevoit să fac nimic, ba chiar fiind recomandat să nu fac nimic! Cine spune că nu e frumoasă viaţa în România? Mă mir că sunt oamenii aşa de nemulţumiţi...

Părerea mea este că plătim prea multe dări pentru prea puţine servicii reale. Pe de altă parte, statul se plânge că, dimpotrivă, cheltuie prea mult cu acestea şi încasează mai nimic. Eu cred că, dimpotrivă, dezechilibrul financiar este dovada lipsei de responsabilitate şi, până la urmă, de raţionalitate. Dar, despre ceea ce înseamnă, în opinia mea, „statul raţional”, care ar fi categoriile de cheltuieli asupra cărora ar putea fi efectuate reduceri necruţătoare sau să fie eliminate de tot şi cum ar trebui să procedeze pentru a-şi majora veniturile, altă dată.

sâmbătă, 19 iunie 2010

7 adevăruri pe care Băsescu nu ţi le va (mai) spune niciodată

1. Am promulgat legea majorării salariilor profesorilor, afirmând că sunt suficienţi bani pentru acest lucru. Dar, profesorii nu au vazut niciun ban. Asta înseamnă că am minţit? NU, fiindcă toate calculele erau fundamentate pe o creştere economică anuală de 8%. Aşa a fost pe timpul guvernului lui Tăriceanu. Am eu vreo vină că Boc nu a făcut şi el 8%? Da? Atunci, s-o vedeţi pe Nutzy!

2. Tot în legătură cu această lege, am afirmat că, dacă nu se va aplica, însemnă că România nu este stat de drept. Şi ce, este?

3. Am spus „Să trăiţi bine!”, da? Şi ce-i cu asta? A fost o urare, nu o promisiune. Dacă aş fi spus „Sănătate!” ar fi trebui să vă plătesc şi asigurarea?

4. Am spus că ţara nu are nevoie de bani de la FMI pentru a combate efectele crizei, şi nu am avut nevoie! Am adus ţara în faliment doar numindu-l pe Boc premier. Împrumutul l-am luat doar ca să fiu mai sigur.

5. Am spus că „de ce le e frică nu scapă”, dar nu m-am referit doar la parlamentari. Că mie îmi place să vorbesc cu poporul. Eu sunt cu poporul. De ce să beneficieze doar parlamentarii?

6. Cu referire la o anumită împrejurare, am spus că „am fost sub influenţa alcoolului”. Când va fi cazul, voi spune şi: „NU am fost sub influenţa alcoolului” ... când va fi cazul.

În concluzie:

7. Muie, ţi-am spus.

joi, 17 iunie 2010

Se cheamă educaţie ...

Sunt zeci de ani de cand am citit „Robinson Crusoe”. O carte a copilăriei, pe care, acum, cu ochi de adult, o văd altfel.

Sunt două lucruri extrem de interesante în acestă carte.

În primul rând, ajuns pe acea insulă pustie pe care avea să-si petreacă o bune parte a vieţii, şi fiind oarecum disperat, Robinson Crusoe face o analiză a situaţiei. Un fel de analiză SWOT, deşi, pe vremea aceea, nici autorul şi cu atât mai mult, eroul cărţii nu aveau de unde să ştie de aşa ceva. Dar, nu acesta este lucrul cel mai interesant.

Într-una din peregrinările sale pe insulă, Robinson capturează un ied. Un ied sălbatic, născut şi crescut în „sălbăticie”. Adică în libertate. Robinson dorea de mult să-şi încropească o turmă de capre, pentru a nu mai fi nevoit să vâneze. Da, dar iedul era, totuşi, sălbatic şi nu ar fi acceptat în ruptul capului să se domesticească. Atunci, Robinson îl imobilizează, îl pune în imposibilitatea de a-şi procura cele necesare subzistenţei ... şi îl uită. După câteva zile, îşi aduce aminte de ied şi, plin de îngrijorare, îi duce câteva fire de iarbă şi, probabil, apă. Posibil, cuprins de remuşcări, Robinson ar fi fost gata să-l elibereze, dar nu mai e nevoie: iedul se „domesticise”. În zilele şi nopţile de înfometare şi însetare învăţase cine e „stăpânul” şi, de asemenea, învăţase să se supună, să fie „credincios”.

Horribile dictu ...

Sunt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin ... nici frica nu îmi e străină. Mărturisesc, astăzi îmi este frică.

De ce îmi este frică?

Sunt, oare, oamenii, atât de fundamental diferiţi de dobitoacele cu patru picioare? De capre, de exemplu?

În mod normal, da. Când îi este foame, animalul mănâncă. Dacă are ce, bineînţeles. Când îi este somn, doarme. Dacă are condiţii. Când e sătul şi nu îl doare nimic, e vesel şi prietenos. Cand e rănit, luptă, sau fuge, sau scheaună. Dar, asta numai dacă e „sălbatic”. Adică „liber”. Dacă e „domesticit”, nu. Câinele linge cizma care tocmai l-a lovit, dacă e a „stăpânului”, dar muşcă mâna care îi oferă hrană, dacă e a „hoţului”. Aşa e câinele, si acesta este rezultatul dresajului. Sau, al „educaţiei”, dacă preferaţi.

Dar noi, noi, oamenii, cum suntem?

Noi suntem cele mai „educate” creaturi. Suntem atât de „educaţi” încât ştim cu precizie ce trebuie să facem în diverse împrejurări. Învăţăm de mici ce trebuie să facem şi ce nu, ce „se cade” să facem şi ce nu, în diferite contexte sociale.

Am primit întrebări de genul: ce dracu’ ţi-a venit, mă, să-ţi faci blog? Şi, dacă tot ţi-ai făcut, de ce te-ai apucat să scrii tot felul de prostii?

Da ... mi-am făcut blog ca să mă exhib. Să-mi vadă tot poporu’ chiloţii plini de căcat. Dar, vai, aşa ceva nu se face ... Da ...

Azi sunt într-o pasă proastă ... o să-mi treacă.

Ce e frica? Până la urmă, e ceva natural. Poţi să-ţi impui să scapi de frică, dar dacă reuşeşti ... ce e dacă reuşeşti?

Nu, pentru mine nu îmi este frică. Eu sunt „sălbatic” ... si nu o spun doar eu. Mi-au spus-o destui, aproape întotdeauna pe ton critic. Nu ştiu dacă aş putea să mă schimb ... ce câştig? Îmi e bine aşa ... Dar, îmi este frică pentru ceilalţi. Pentru persoanele la care ţin, pentru societate în general.

Pedelistul din rândul trei, sau patru, sau cinci ... îl cunoaşteţi?

Sunt, odată, cei din linia întâi, cei care învârtesc milioane. Oameni mari, cu funcţii, cu putere.

Vin apoi cei din linia a doua, profitori de circumstanţă. Au şi ei un locşor călduţ, învârtesc şi ei nişte bănuţi, dar nu cu cupa excavatorului. Cu lopata, cu lingura, sau cu linguriţa, după posibilităţi. Dacă nu curge, pică, e bine şi-aşa.

Cei din liniile următoare sunt puţin diferiţi. La ei s-a cam terminat şuvoiul. Au primit, e drept, şi ei, cate-o ciosvârtă. Un kil de salam, cat să le-ajungă patru ani. Iar alţii n-au primit, de fapt, nimic. Dar, sunt pedelişti.
E greu acum, e foarte greu ... Să ne bucurăm acum că avem un loc de muncă, că putem câştiga un bănuţ. Mult, puţin, asta este, ăia care nu mai au nimic ce fac?
Ăsta-i pedelistul din rândurile trei şi patru. Empatizează cu tine, suferă alături de tine, e colegul tău, te căinează ori de câte ori are ocazia, la o adică vine şi iţi cere şi ajutorul … ca să vezi cât îţi este de apropiat. Atâta că nu are, de fapt conştiinţă. Sau are, dar are şi el un viciu, ca noi toţi. Unul singur, trebuie să-l înţelegi … şi nici nu prea e viciu. E prietenos, îi place mult să socializeze, să bea şi să mănânce … cu condiţia să plăteşti tu. Altfel … te înţelege, te compătimeşte, suferă alături de tine, dar nu votează ca tine. Pentru că - nu-i aşa? – nu e chiar aşa de prost ca tine. Şi, la o adică, nu ezită să-ţi transmită mesaje ambigue: bucură-te, că s-ar putea să nu mai ai pentru ce …

Măi idiotule, da’ de ce să mă bucur? Bănuţul pe care-l câştig e pomana ta, sau a partidului tău, sau e rezultatul muncii mele, dijmuit de cei de culoarea ta? Să-ţi spun ce au promis ai tăi, şi ce au făcut? Cine-a făcut „greul” ăsta, eu?

Mi-e silă ... şi mi-e şi frică ... si nu mai am încredere. Oamenii pot fi „domesticiţi” atât de uşor ... se cheamă educaţie.

miercuri, 16 iunie 2010

Prima carte (leapşă)

Am primit de la Valeriu o leapşă … prima carte citită.

Care o fi fost aceea? Mărturisesc că habar n-am.

Da … Nu ştiu exact care au fost motivele care au determinat-o pe mama să me dea la şcoală atât de devreme, dar îmi aduc aminte discuţia care a avut loc între mama şi directorul şcolii, pentru că a avut loc în prezenţa mea. Spunea directorul că par suficient de bine dezvoltat pentru a face faţă exigenţelor şcolii, dar să se mai gandească o dată mama dacă doreşte, într-adevăr, să mă dea la şcoală atât de devreme, deoarece nu mă va putea retrage în timpul anului. Ştiu că m-a întrebat şi pe mine dacă vreau să vin la şcoală şi am zis că da.

Aşa se face că am păşit în clasa întâi la „venerabila” vârstă de cinci ani şi zece luni ... majoritatea colegilor mei împliniseră deja şapte ani, iar eu eram cel mai mic. Şi aşa mi-a fost dat să rămân pe tot parcursul şcolii primare, al gimnaziului, al liceului, şi chiar şi în armată am ajuns cam devreme, fiind unul dintre puţinii care a împlinit 18 ani în hainele stagiului militar obligatoriu.

Acum, îmi aduc aminte destul de puţine lucruri din ciclul primar. Chiar şi numele colegilor este o enigmă pentru mine, chiar şi în condiţiile în care, cu mulţi dintre ei am continuat să fiu coleg şi în gimnaziu, şi chiar în liceu. Misterul, dacă pot spune aşa, este dat de faptul că, la trecerea din ciclul primar în cel gimnazial, şi mai ales la trecerea la liceu, clasele s-au amestecat, astfel încât, atunci când mă gândesc la un coleg, îmi este foarte greu să îmi amintesc exact perioada când am fost colegi.

De fapt, a mai fost ceva: clasa întâi am făcut-o la o şcoală, dar, între timp, s-a mai construit o altă şcoală, mai aproape de casă, şi atunci, o parte din elevi, cu tot cu învăţătoare, ne-am mutat la şcoala cea nouă. Apoi, în clasa a cincea, am revenit la şcoala pe care o frecventasem iniţial, iarăşi doar cu o parte dintre colegi ... mă rog, e mai complicat.

Aşa ... prima carte. Pe parcursul clasei întâi am fost un elev destul de ... obişnuit. Am terminat clasa întâi fără să stiu să citesc altfel decât pe litere sau pe silabe, deci ... slab. Nu ma fost un elev prea bun ... şi acasă cred că nu prea mă „stresa” nimeni, aşa că nu-mi băteam capul. Dar, în vacanţa de vară care a urmat am citit foarte mult. Am citit poveşti, fel de fel de poveşti, dar şi romane sau cărţi „mai grele”. Îmi amintesc, de exemplu, că am început să citesc „Căpitan la cincisprezece ani” cu sentimentul că nu voi reuşi niciodată să o termin, fiindcă mi se părea o carte atât de voluminoasă ... două volume groase, cartonate ... Dar, le-am citit până la urmă ...

Când am revenit în clasa a doua, progresele mele au fost atât de evidente, încât învăţătoarea a fost foarte entuziasmată. Ştiu că, de mai multe ori m-a dat ca „exemplu” unor colegi, ceea ce nu ştiu cât îi ajuta pe ei, dar pe mine mă făcea să mă simt „bine”. Trecusem, într-adevăr, de la citirea pe litere şi silabe, la aceea „literară”, cu intonaţie, cu dicţie ...progresele erau foarte mari.
Să zicem că prima carte „serioasă” pe care am citit-o a fost „Căpitan la cincisprezece ani”.

Ca de obicei, cine trece pe aici si doreşte să preia leapşa, o poate face liniştit.

Trandafirul portocaliu

Doamna Trandafir este parlamentar PD-L. În această calitate, doamna Trandafir a votat moţiunea iniţiată de opoziţie, cu bilele la vedere, apoi a mers şi s-a îmbrăţişat cu alţi parlamentari din opoziţie. Lideri ai opoziţiei, printre care şi Crin Antonescu, au avut calde cuvinte de laudă pentru doamna Trandafir.

Fără îndoială, gestul doamnei Trandafir este unul, în esenţă, lăudabil, dar ostentaţia care l-a însoţit, nu.

În comparaţie cu restul PD-L-ului, doamna Trandafir este, fără îndoială, o prezenţă proaspătă şi, uneori, plăcută, dar acest lucru nu înseamnă, fireşte, mare lucru, fiindcă, faţă de Boc, Băsescu, Hoară, Udrea, Videanu şi, mai nou şi Berca ... şi mulţi alţii, nu e foarte greu să fii mai natural, mai proaspăt, mai autentic şi, bineînţeles, mai plăcut.

Doamna Trandafir are, în mod evident, o personalitate histrionică. Asta nu e nici de rău, nici de bine. Aşa e doamna Trandafir şi basta! Personalitatea e precum culoarea pielii: determinată genetic, nu prea poţi să ţi-o schimbi cum vrei.

Fără îndoială, doamna Trandafir suficient de inteligentă pentru a fi perfect conştientă de această trăsătură. Doamna Trandafir ştie, de asemenea, că o astfel de trăsătură nu îi aduce numai laude, ci, foarte adesea, şi critici, dar nu are ce face. Nu poate şi nici nu vrea să se schimbe.

Termenul provine din greaca veche, în care hyster însemna, în sens propriu, uter, iar în sens figurat ceva în mişcare, viu, licăritor, neliniştit. Din cuvântul protoeuropean h’ster a derivat, se pare, şi cuvântul stea (engl. star).

Medicii antichităţii au crezut ce au identificat o legătură cauzală între uter şi anumite comportamente, care păreau a fi specifice exclusiv femeilor, de aceea au numit acele comportamente ca fiind isterice. Cu timpul, însă, cuvântul isteric/isterie a început să aibă o tentă din ce în ce mai peiorativă, mai apropiată de nebun/nebunie, asta pe lângă faptul că se constatase că şi bărbaţii pot fi deseori isterici, chiar dacă nu sunt „purtători de uter”, ceea ce a făcut ca literatura medicală contemporană să consacre termenul de histrion/hstrionic în loc de isteric.

Histrionul sunt persoane extrem de dependente de atenţia celorlalţi. Histrionii nu au alte ţeluri în viaţă decât cele de a capta şi menţine atenţia celor din jur îndreptată asupra propriei persoane.

Fiecare dintre noi este dependent de atenţia celor din jurul nostru, cu toţii avem nevoie de „calorii psihologice”, de „stroke” pe care nu le putem dobândi decât în urma relaţiilor cu ceilalţi. Este posibil ca histrionismul să fie doar un fenomen de supracompensare consecutiv unei neglijări survenite în prima copilărie.

Histrionul se caracterizează prin extraversie, sociofilie, comunicabilitate, impresionabilitate, labilitate emoţională, conduită demonstrativă, tetralism. De regulă, histrionii au „instinct politic”. Un alt exemplu de histrionism, în altă gamă, este dat de preşedintele Băsescu, capabil să plângă şi/sau să râdă cu extremă usurinţă. Dar, în cazul lui Băsescu e vorba, mai degrabă de un histrionism simulat, decât de unul real.

Histrionii dispun de acel talent rar de a fi „seducători” la prima/primele întâlniri: sunt/par entuziaşti, extrem de deschişi, uneori înclinaţi spre flirt etc. Dar, imprevizibilitatea lor, precum şi o acută lipsă de reală responsabilitate îi fac repede indezirabili şi antipatici.

Una peste alta, opinia mea despre doamna Trandafir este una neutră. Doamna Trandafir poate fi, pentru perioade scurte de timp, încântătoare, are un anume şarm, o anumită deschidere, dar e extrem de superficială, de epidermică. Nu are niciun fel de opinii proprii, ci îşi formează aceste opinii instantaneu, în funcţie de interlocutor şi circumstanţe. Este, sau pare simpatică, dar, pe cât de simpatică, pe atât de imprevizibilă ... ca să nu zic neserioasă, fiindcă acest din urmă cuvânt are şi alte conotaţii.

În esenţa ei, Teo e o persoană sinceră ... sau mai curând, „necumpărabilă”. E o „sălbatică” al cărei comportament este strict determinat de starea de spirit a momentului. Iar această stare se poate schimba cu o viteză ameţitoare.

Am spus: o prefer pe Teo oricărui alt PD-L-ist. Dar asta nu înseamnă că îi pot acorda încredere, sau îi pot anticipa conduita. Iar lucrul ăsta nu s-ar schimba dacă doamna Trandafir ar alege un alt partid, dacă ar activa ca independentă, sau dacă ar ieşi din politică. Pur şi simplu, Teo e Teo.
Că a făcut un gest frumos, votând moţiunea, sunt de acord. Cu laudele pentru acest gest, iarăşi sunt de acord ... e ok. Cu îmbrăţişările cu reprezentanţii opoziţiei, nu mai sunt de acord. Dar, a fost alegerea doamnei Trandafir ...

Dacă Teo va alege, vreodată, să activeze într-un alt partid – în politică astfel de gesturi sunt extrem de obişnuite – probabil că va vota alături de reprezentanţii PD-L şi se va îmbrăţişa cu ei.

Dar, te poţi supăra pe Teo?

Întreb şi eu …

Când 322 de parlamentari au luat o decizie contestabilă, poporul a invalidat-o prin vot. Atunci, aşa ceva a fost democratic!

Acum, 197 de parlamentari au luat o decizie cel putin la fel de contestabilă. Mai întreabă cineva poporul ce părere are?

Se pare că nu. Da’ de ce, acum nu mai e democratic?

Cu inimă ... fără inimă

Una din cele mai cunoascute cărţi din perioada comunistă a fost „Inima fiului meu”, apărută în 1974 sub semnătura Ceciliei Sămărghiţan.

Autoarea nu era o scriitoare, iar cartea nu este un roman. Este povestea zguduitoare a unei vieţi întoarse din moarte. Viaţa unicului fiu al doamnei Cecilia Sămărghiţan, Horia. Acesta s-a născut cu o problemă medicală foarte gravă, numită tetralogia Fallot sau „boala albastră”, datorită faptului că unul dintre cele mai clare simptome constă în cianozarea (albăstrirea) buzelor, a zonei unghiilor, a extremităţilor, în general, datorită unui „defect de construcţie” al inimii, care permite amestecarea sângelui oxigenat cu cel neoxigenat şi trimiterea în circuitul general. Consecinţa este oxigenarea insuficientă a organelor. Tratamentul bolii este exclusiv chirurgical. Netratată, boala se agravează în timp, provocând o moarte timpurie a pacienţilor. Astfel, doar 75% dintre pacienţii diagnosticaţi reuşesc să supravieţuiască primului an de viaţă, dacă nu se intervine chirurgical. La patru ani, rata de supravieţuire este de 60%, iar la 10 ani, de 30%. Circa 5% dintre pacienţi sunt atât de „norocoşi” încât pot atinge chiar 40 de ani, fără tratament chirurgical. Dar, tetralogia Fallot nu este doar mortală, ea este şi invalidantă.

Speranţa de viaţă a lui Horia, apeciată de specialiştii români, era de maximum 16 ani. Şi nimeni nu dădea şanse reale de reuşită unei operaţii efectuate în România.

În 1967, doctorul sud-african Christiaan Barnard, de la clinica Groote Schuur, Cape Town, realiza primul transplant de inimă. Media din România face o publicitate discretă acestui eveniment, dar doamna Cecilia Sămărghiţan află ştirea şi, din acel moment, îşi pune toate speranţele în doctorul sud-african.

În acele timpuri, Africa de Sud era, din punct de vedere politic, pe o cu totul altă planetă. Era aproape imposibil să obţii viza acelei ţări, din cauza regimului de apartheid. Doamna Sămărghiţan a trimis o scrisoare renumitului chirurg. Răspunsul a venit destul de prompt şi a fost pozitiv. Doctorul Barnard era dispus nu numai să efectueze operaţia respectivă, dar o făcea şi absolut gratuit şi, în plus, oferea anumite garanţii pentru reuşită! Era, practic, mai mult decât ar fi îndrăznit doamna Sămărghiţan să spere. Totuşi, mai era mult până la operaţie. Pentru drum, cazare etc. trebuiau bani. Şi nu lei, ci o valută „liber convertibilă”. Dar, în România, cetăţenii nu aveau voie să deţină aşa ceva. Chiar şi sumele trimise de rude, prieteni, sau obţinute din alte surse, trebuiau imediat schimbate în lei, la cursul impus de autorităţi. Singura „filieră” pe care se putea merge, în acele vremuri, era cea a PCR-ului (pile, cunoştinţe, relaţii). Unul dintre oamenii de suflet care a înţeles situaţia şi a ajutat-o pe doamna Sămărghiţan a fost Angelo Miculescu, ministrul agriculturii, care i-a împrumutat valuta necesară, chiar din fondurile ministerului. De asemenea, doamna Sămărghiţan a fost ajutată şi de viceprimministrul Iosif Banc, astfel că, în primăvara lui 1970, doamna Sămărghiţan şi fiul ei au plecat, în sfârşit, spre Cape Town.

Dar, până la operaţia propriu-zisă, mai era înce un drum destul de lung. A fost, mai întâi, îmbarcarea pe Băneasa, care putea fi oricând contramandată de comunişti. Horia, în scaun cu rotile, cianozat complet, cu masca de oxigen pe figură, putea muri oricând. A urmat o primă escală la Roma, unde medicul aeroportului a refuzat să-şi asume responsabilitatea acordului de continuare a călătoriei, încă o escală în deşert şi apoi Cape Town-ul şi internarea la Groote Schuur. Doamna Sămărghiţan nu uită să consemneze şi gesturile pline de solicitudine ale românilor stabiliţi în Cape Town.

Când Christiaan Barnard a luat primul contact cu pacientul său, a crezut că este victima unei farse, făcută în scopul de a-i compromite reputaţia. Şi aceasta pentru că pacientul nu părea să mai aibă nicio şansă. Cu toate acestea, Christiaan Barnard şi echipa sa au acceptat să intervină, cu toate riscurile aferente, asupra pacientului aflat deja în moarte clinică. Şi au reuşit! Horia trăieşte şi azi!

Nu voi mai vorbi despre această carte extraordinară. Cine este curios, o poate căuta şi o poate citi. Există două variante ale acestei cărţi, cea din 1974, prescurtată şi cenzurată, şi una mai recentă, ediţie completă.

Despre altceva vreau să vorbesc acum. Într-o autobiografie a sa, Christiaan Barnard mărturiseşte o întâmplare care trebuie să-l fi urmărit toată viaţa. S-a petrecut după ce devenise deja „marele” Barnard, autorul primului transplant de inimă, „vrăjitorul” care întorsese atâţia oameni din moarte etc. E vorba de o fată tânără, frumoasă, isteaţă, plină de viaţă, dar, mai ales, sănătoasă. Relativ sănătoasă. Fata dorise să se facă stewardesă, ori pentru asta trebuia să aibă o inimă foarte sănătoasă. Dar, inima ei nu era chiar aşa! Dar, nu era nici bolnavă. Ar fi putut duce o viaţă absolut normală, să aibă o altă meserie, să aibe o familie, copii etc., dar, pentru a fi stewardesă şi-ar fi asumat un risc. Nu toţi oamenii pot face zboruri îndelungate, frecvente, la mare înălţime, ceea ce nu înseamnă că sunt absolut normali. Şi fata aceasta era la fel. Veselă, optimistă şi frumoasă ca o zi de primăvară, doar că avea o mică, foarte mică problemă la inimă şi a venit la doctorul Barnard plină de speranţă că îşi va rezolva problema şi că va primi „o inimă nouă”. Dar, nu a primit nimic. Operaţia nu a decurs deloc aşa cum ar fi trebuit, iar fata a murit pe masa de operaţie! Nu a fost vorba de culpă medicală, nu a fost vina nimănui, dar doctorul Barnard nu a mai reuşit să scape niciodată de sentimentul de culpabilitate!

Am scris toate acestea gândindu-mă (şi) la un alt medic, tot cardiolog. Destul de renumit, dar nu ca Barnard. E vorba de Ştefan Drăgulescu, membru marcant al PD-L, rector al UMF Timişoara, de vreo patru mandate. Cel mai longeviv rector al unei universităţi de medicină din România!

Ca administrator, ca manager de instituţie ... nu ştiu ce să zic. Am cunoscut şi UMF-ul din Timişoara ... pe vremuri. Studenţi, studente ... erau şi ei oameni. Cu bune şi rele. Dar, învăţau carte. Atunci. Acum nu ştiu. Şi ... a fi student la medicină, a fi student, în general, însemna să ai un „statut”. Nu se amesteca facultatea cu şatra. Nimeni nu spune că medicinistele au fost vreodată nişte „sfinte” ... pentru că sfinţii sunt doar în cer. Dar, aveau grijă cu cine „se încurcau”, ce făceau etc. Sincer, îmi este, pur şi simplu imposibil să cred că povestea studenţilor medicinişti criminali ar fi putut avea loc acum vreo două decenii. Nu, nu pot să cred. Erau alte vremuri ...

Doctorul Drăgulescu a făcut un pic de tam-tam. A anunţat că nu e de acord cu reducerea pensiilor şi, că prin urmare, nu va vota împotriva moţiunii. Dar, în condiţiile în care nu a votat pro-moţiune, a votat, de fapt, împotriva ei. Reducerea pensiilor se va aplica şi datorită abţinerii doctorului Drăgulescu, şi el ştie foarte bine acest lucru.

Barnard a avut nenumărate succese si un singur eşec. Care nici nu a fost eşec. Dar, nu şi-a putut ierta acest lucru. Alţii?

Cum e, oare, să fii medic, şi să salvezi vieţi ... la serviciu? Cate vieţi salvează, oare, un medic, de-a lungul întregii sale cariere? Nu ştiu. Dar ştiu că, printr-un singur vot, un parlamentar, care este şi medic, poate condamna sute de mii de oameni la moarte. Moarte lentă, dureroasă, prin înfometare, frig, lipsă de medicamente ... Cum e, aşadar, la spital să fii salvator, iar la parlament, criminal? Cum poţi să „repari” atâtea inimi, şi, în acelaşi timp, să fii atât de lipsit de inimă? Cum se vor fi împăcând una cu alta? Cred că nu voi afla niciodată. Nu voi afla niciodată ce îl poate determina pe un astfel de om să facă ceea ce face. Dorinţa de putere, banii, şantajul? Ce? Nu ştiu ... poate că nici nu vreau să ştiu ...

Boierul păcălit

Cu mulţi-mulţi ani în urmă, într-un sat din Moldova, o discuţie între doi vecini, altfel prieteni buni şi tovarăşi de pahar, s-a încins puţin. Atât de mult încât unul dintre cei doi, nefiind un aşa mare mânuitor al verbului, a simţit nevoia unui argument ceva mai contondent. A folosit toporul cu care obişnuia să crape lemne. Numai că acum a crăpat capul vecinului.

Fără îndoială, ştirile de la ora 5 ne-au convins pe deplin că o asemenea întamplare e atât de frecventă, încât nici nu mai merită să-i acorzi atenţie. Nici eu nu i-aş fi acordat nicio atenţie, dacă asta ar fi fost tot. Numai că povestea aceasta are o urmare excepţională, care merită cunoscută.
Realizând, în sfârşit, ce-a făcut, omul nostru, supravieţuitorul adică - nu fiindcă mortul al fi fost mai puţin „al nostru”, dar aşa vine vorba – a dat fuga la un avocat. Unul renumit, cel mai renumit în zonă. Şi, i-a spus toată tărăşenia, cerându-i să-l scape de puşcărie.

Avocatul a încercat să îi explice, cu destulă răbdare, că şansele unui astfel de demers sunt practic nule, atâta vreme cât era vorba, totuşi, de o crimă. „A, ce nu iei pe viaţă, nu iei douăzeci şi cinci de ani, nu iei zece, poate nici opt, dar fără vreo cinci ani nu ai cum să scapi, omule, fiindcă ceea ce ai făcut tu aşa se cheamă: crimă! Înţelegi, omule?” – aşa i-a spus avocatul. Dar, ăla nu, şi nu, şi nu, că nu poate, că dacă face şi o zi măcar de puşcărie, moare, că nu suportă, că mai bine se sinucide, şi câte şi mai câte. Şi, i-a promis avocatului că, dacă îl scapă de pârnaie, îi dă ce vrea el: casa, nevasta şi chiar copiii, tot îi dă avocatului, numai să-l ferească de ocnă.

Avocatul ştia prea bine că aşa ceva nu se poate, dar şi-a dat toată silinţa. A compus o pledoarie ... istorică. Oricine ar fi ascultat-o ar fi realizat că mortul era diavolul în persoană, iar criminalul o victimă inocentă, care nu a făcut altceva decât ar fi făcut oricine în locul lui. Un gest necesar de asanare a răului. Aproape o datorie. Prin întrebări chiţibuşite, prin tot felul de tertipuri avocăţeşti savant meşteşugite, omul legii a reuşit să arunce o lumină atât de proastă asupra mortului, rudelor şi martorilor săi, că mult nu ar fi lipsit ca oamenii să-i ia la întrebări chiar în sala de judecată.

Pledoaria a fost, într-adevăr, ceva deosebit. În sala de şedinţă a tribunalului, oamenii, fie ei împricinaţi, martori sau gură-cască, plângeau în hohote, cu judecătorul în frunte, fără să ştie prea bine din ce motiv. Atâta era de emoţionantă pledoaria avocatului, atât de mare se vădea a fi elocinţa sa!

Iar la sfârşit, când judecătorul a anunţat sentinţa, un oftat de uşurare s-a auzit în toată sala. Pentru că avocatul reuşise să îşi zugrăvească muşteriul într-o lumină atât de favorabilă, încât până şi rudele mortului începuseră să dorească asta, altfel cine ştie la ce ar fi putut să se aştepte! Omul nostru, criminalul adică, a fost achitat! A scăpat, adică, de puşcărie.

Aşa ceva nu se mai auzise până atunci. E adevărat, toată lumea ştia şi vorbea, mai scăpaseră mulţi criminali fără nicio zi de puşcărie, dar ăia fuseseră oameni mari, industriaşi de vază, sau miniştri, episcopi sau ceva în genul ăsta, iar nu un pârlit de ţăran semianalfabet, a cărui casă, de-ar fi să o vândă, nu ar acoperi nici pe sfertul sfertului onorariul plătit de oricare din persoanele astea simandicoase, pentru o prestaţie similară. Aşa ceva, un ţărănoi să facă moarte de om şi să scape nepedepsit, nu, aşa ceva nu se mai văzuse nicicând, nicăieri.

După proces, veni şi ziua în care cei doi se întâlniră pentru a discuta despre onorariu. Acu’, să nu credţi că avocatul nostru era unul din proştii aceia care câştigă procese pierdute din start, dar nu reuşesc să-si jumulească aşa cum trebuie clienţii. Nu, avocatul nostru era un om cât se poate de veros, dar, de data asta o făcuse mai mult „de amorul artei”, ba mai mult, ieşise chiar în pierdere fiindcă deja comandase unor ziare nişte articole elogioase despre modul în care chiar şi un om simplu îşi poate afla dreptatea, atunci când este apărat de un avocat bun.

Ştia, aşadar, că mare brânză nu avea să culeagă de pe clientul său. Casa nu putea să i-o ia, fiindcă putea ieşi al dracului de prost să facă aşa ceva, bani clientul nu avea, doar o vacă, dar şi pe aceea cât putea lua? Aşa că avocatul nu-şi făcea niciun fel de iluzii. Dar, nici nu-l putea lăsa pe om să plece fără o nouă probă de elocinţă avocăţească.

- Ai văzut ce tiradă am pregătit pentru tine ... ai văzut oamenii terminaţi, cum plângeau ... de emoţie ... atunci am ştiut că am învins, că vei fi liber ... am ştiut ... altfel ai fi stat douăzeci şi cinci de ani, ca nimic. Spune-mi, ai văzut cum plângeau oamenii ... pentru tine?

- Îhî.

- Da, cuvintele mele îi atingeau, îi mişcau ... vorbeam despre tine ... şi i-am dominat, i-am făcut să te iubească, chiar fără voia lor ... a fost extraordinar ... ai văzut, nu?

- Îhî.

- Dar tu, tu ce simţeai în acele clipe, când ... nici nu ştiu ce să mai spun ... ai simţit cum ţi se umflă pieptul, te-ai gândit că scapi?

- Apăi, boierule, driept sâ-ţi spui, io din şi-ai zâs atunşi, n-am înţăles nica ... şi ma şî palisî un somn ...

În faţa acestui răspuns, „boierul” a renunţat şi la onorariu, şi la tot, mulţumindu-se doar să nu îl mai vadă pe ţăran.

...

O fi „meritat” oare, ca avocatul să se frământe atât pentru un om pe care, oricum, îl „pălise” somnul? Dar, oare, ţăranul avea vreo şansă de a se comporta altfel? Îi permiteau, oare, nivelul său de inteligenţă, cultura sa, „weltanschauung-ul său, acest lucru?

Dacă, de obicei, „boierul” era „învins” de un Păcală iute la minte şi net superior din punct de vedere moral, iată că, de data asta, „Păcală” este greu de cap, somnoros, şi, pe deasupra, şi complet iresponsabil ... ca să nu zic criminal.

Mă întreb asta, fiindcă văd grozăviile şi nenorocirile care se întâmplă în ţară. Exact ca în povestioara de mai sus. Sunt unii care se zbat, se agită ... şi alţii ...

- Omule, tu pricepi că vei primi doar trei sferturi din leafă, că părinţii tăi nu vor mai avea bani de mâncare şi medicamente, că tu însuţi nu-ţi vei mai putea plăti rata?

- Cu mine vorbeşti? Şi de ce strigi aşa de tare, nu vezi că vreau să dorm?

Simt, câteodată, aşa o scârbă faţă de tot şi de toate ... Eu sunt de vină, o ştiu. Restul sunt bine. Eu sunt de vină, că prea mă cred „boier” ... eu şi cei asemenea mie. Ce, „rolul” de Păcală nu e destul de bun? Păcală reuşeşte întotdeauna, boierul niciodată...

Noapte bună, adormit popor român. Dormi liniştit, guvernul are grijă de banii tăi. Altfel, cu ce crezi că am fi luat şampania?

marți, 15 iunie 2010

Remember: Trujillo

Probabil, numele lui Rafael Leónidas Trujillo Molina nu spune prea multe cititorilor acestui blog. Poreclit El jefe, adică şeful sau bossul, Trujillo este prototipul dictatorului perfect.

Candidând la preşedinţie din partea nou-înfiinţatului Partid Dominican (tot un fel de PD ca al nostru), Trujillo a reuşit să câştige alegerile din 1930 cu un neverosimil procentaj de 95%, în urma unor fraude masive. La un an de la investirea sa, Trujillo desfiinţa toate partidele politice din ţară, cu excepţia partidului său. Începând din acel moment, Trujillo a exercitat o formidabilă presiune asupra cetăţenilor ţării pentru a se înscrie în partidul său. Astfel, s-a ajuns până acolo încât „palmita”, adică documentul care atesta apartenenţa la partid, să fie substituit cărţii de identitate, astfel încât orice persoană adultă care nu poseda „palmita” se poată fi oricând arestată pentru vagabondaj. În scurt timp, oponenţii lui Trujillo sau/şi al partidului său, au fost asasinaţi sau au dispărut în mod misterios. Printr-o lege specială, toţi funcţionarii de stat au fost obligaţi să îşi doneze 10% din salariu trezoreriei naţionale, de fapt să alimenteze conturile lui Trujillo (doar 10, de ce nu 25%?). Aceasta a fost doar una din şmecheriile prin care, în câţiva ani, Trujillo a devenit proprietar de jure al tuturor avuţiilor ţării sale. Practic, Republica Dominicană a devenit „moşia lui Trujillo”.

Sunt multe poveşti legate de activitatea şi viaţa lui Trujillo. Astfel, fiind un stat subdezvoltat, Republica Dominicană beneficia de anumite ajutoare externe din partea unor ţări dezvoltate, între care şi Statele Unite. Cum Trujillo era proprietarul cu acte al ţării sale, aceşti bani intrau, fireşte, în conturile sale personale. Dar, asta crea, în mod firesc, un anumit grad de „îndatorare” al ţării sale şi a sa personal, faţă de Statele Unite. Cu toate acestea, delegaţii dominicani au „îndrăznit” să voteze nu numai împotriva Statelor Unite, ci împotriva logicii si a interesului propriei ţări, la o sesiune a ONU. Era vorba, pur şi simplu, de o formalitate, dar care, conform procedurilor, trebuia supusă votului. Statele Unite şi toate ţările, mai puţin Republica Dominicană, au votat „pentru”, Republica Dominicană „contra”. Evident, delegaţii dominicani au fost asaltaţi de reporteri, care au dorit să cunoască explicaţia acestui vot absurd. Iar răspunsul delegaţilor dominicani a fost unul absolut incredibil. Ceva în genul: aşa am primit dispoziţie de la preşedintele Trujillo, indiferent de ce se discută si ce se votează, datoria noastră este aceea de a vota exact pe dos decât o fac Statele Unite.

Ce se întâmplase? Asemeni mai tuturor dictatorilor, Trujillo era brutal, extrem de şiret şi aproape complet lipsit de educaţie. Dar, cum era şi pe atunci „trendy” să ai studii superioare, s-a gândit omul să face o facultate. Cum sistemul educaţional din Republica Dominicană nu avea cum să corespundă „exigenţelor” preşedintelui, acesta s-a adresat Statelor Unite, cu rugămintea de a-i trimite niste profesori „corespunzători” care să-l şcolarizeze, evident, „la domiciliu”. Evident, profesorii respectivi erau plătiţi „domneşte”, chiar din banii pe care ţara sa îi primea ca ajutor din parte Statelor Unite. Unul dintre profesori a fost, se pare, mai „căpos” şi şi-a „trântit” studentul. Reacţia a fost vehementă, profesorii au fost expulzaţi, a fost trimis un protest oficial Statelor Unite, s-au cerut „scuze” pentru „greşeala” de a-i fi trimis astfel de profesori „incompetenţi” şi, cum acestea nu au venit, Trujillo a trecut la „represalii”.

Trujillo a fost „mare”. A făcut lucruri pe care niciun alt dictator nu a îndrăznit să le facă! A schimbat numele capitalei, din Santo Domingo în Ciudad Trujillo. De asemenea, şi numele provinciei natale a fost schimbat din San Cristobal, în – aţi ghicit – Trujillo. Vârful celui mai înalt munte al ţării a fost şi el schimbat, din Pico Duarte în – fireşte – Trujillo. Statuile preşedintelui au împânzit ţara şi nu numai. Toate ziarele au fost obligate să scrie pe prima pagina, cu litere uriaşe: Viva Trujillo! A „inventat” sloganul „Trujillo y Dios”, pe care, în urma protestelor Vaticanului, a acceptat să îl modifice în „Dios y Trujillo”. Acest slogan apărrea, ca frontispiciu, pe mai toate clădirile publice din Republica Dominicană, şi nu numai. Bisericile afişau un slogan mai lung: „Dios en cielo, Trujillo en tierra” (sau, invers: „Trujillo en tierra, Dios en cielo”).

Să mai menţionăm, oare, că slugărnicia supuşilor săi a mers până la a-l propune la Premiul Nobel pentru pace? Propunere, pe care, „modest”, Trujillo a refuzat-o – parcă şi Băsescu a refuzat o nominalizare ca academician.

În 1934, Trujillo îşi încheia primul mandat. Cu toate că îşi crease „toate condiţiile” pentru realegere, Trujillo a realizat o mare „economie” renunţând la această „formalitate”. A rămas preşedinte pentru încă un mandat, ca urmare a „presiunilor” populaţiei, care şi-a manifestat voinţa nu la vot ci în cadrul unor mari „adunări civice”.

În 1938, Trujillo a avut de făcut o alegere foarte „grea”, între Constituţie, care permitea maximum două mandate, şi „voinţa” poporului, care îl voia preşedinte pe vecie. „Onest”, Trujillo a ales Constituţia, împunând ca preşedinte un om de paie, pe care-l chema – nu, de data asta nu aţi ghicit – îl chema Jacinto Bienvenido Peynado.

În 1942, s-a răzgândit. Cum în Statele Unite – fireşte, pigmeul avea „standarde” înalte – preşedintele Roosevelt candidase – şi câştigase – un al treilea mandat, Trujillo şi-a zis „de ce nu?”. A mai stat preşedinte până în 1952, când s-a „retras”, predând formal succesorului său, Héctor Trujillo, toate prerogativele sale. Coincidenţa de nume nu e o coincidenţă, Héctor Trujillo fiind fratele său.

În anul 1961, Trujillo a fost asasinat de „prietenii” săi americani pe care, se pare, reuşise să-i enerveze suficient.

La moartea sa, existau în exteriorul Republicii Dominicane câteva sute de statui dedicate memoriei lui El jefe, pentru care, în mod natural, Trujillo, recte poporul dominican, plătise bani grei. Şi, de asemenea, de pe urma lui El jefe au rămas câteva zeci de descendenţi, rătăciţi prin toată lumea. Fiindcă, asemeni multor dictatori, El jefe a fost extrem de sensibil la farmecul feminin.



Asta e istoria, ne despărţim mai întotdeauna de ea râzând, şi prea rar învăţând ceva.

Persistă, poate, o întrebare: cum a reuşit, oare, Trujillo, să devină proprietar, „cu acte-n regulă”, al ţării sale?

Ei, cum? Staţi să vedeţi!

Aţi reţinut în ce an a venit la putere Trujillo? În 1930, când lumea era bântuită de o cumplită criză economică ... vă mai amintiţi, nu? Dar, ce fel de criză? Lumea nu era în stare să producă suficiente mărfuri pentru oameni, pâine, carne, lapte etc.? Ba da, dar, ca şi acum, nu erau bani. Iar laptele, de exemplu, se arunca pe câmp, decât să fie distribuit în mod gratuit oamenilor ... sau pe un preţ modic. Iar, în acest timp, oamenii mureau, efectiv, de foame!

Criza economică nu este altceva decât un transfer de proprietate. Atât şi nimic mai mult. Ce credeţi că este actuala criză economică? Exact ceea ce am spus: transfer de proprietate.

Să presupunem că o familie de bugetari avea un venit de 100 de lei, din care plătea 50 rata pentru o locuinţă. Îi rămâneau 50 de lei pentru toate celelalte cheltuieli. Acum îi rămân 25, din care nu mai poate trăi. Iar, de la toamnă vor creşte şi TVA-ul, şi cota unică, etc. Asta înseamnă că nu va mai putea plăti ratele la credit si va pierde locuinţa. În favoarea cui? Ei, întrebare!

Aceasta este adevărata miză a ceea ce se întâmplă acum: spolierea poporului român.

În acest moment, România se află în război civil. De o parte, Traian Băsescu, PD-L şi camarila portocalie. De cealaltă parte, poporul român, cu profesori, cu medici, cu alţi bugetari, cu pensionari, cu mame, cu tot, cu sau fără afiliere partinică sau sindicală. Astea sunt taberele. Deocamdată, portocalii au repurtat mai multe victorii. Şi, războiul e abia la început!

UPDATE: După cum mă aşteptam, moţiunea a căzut. Mă aşteptam, dar speram altceva. Cu o zi în urmă, Băsescu şi PD-L repurtaseră o altă victorie: doi judecători la Curtea Constituţională. Aşa că, adio contestaţie.