Nesuferitul

Aţi întâlnit vreodată un copil cu adevărat nesuferit? Eu da.

E mult de-atunci, eram eu însumi copil şi, în vremurile acelea, nu aveam prea multe opţiuni de petrecere a timpului liber, mai cu seamă în vacanţe. Mă jucam cu alţi copii, de prin vecini.

Printre aceşti copii era unul care, pur şi simplu, ne teroriza. Era cu adevărat nesuferit, dacă ne vedea împreună, voia şi el să se joace cu noi, dar nu consimţea să respecte niciun fel de reguli, nici măcar pe cele făcute de el, era agresiv, vorbea urât, se purta urât, deranja pe toată lumea, ne insulta pe fiecare dintre noi, fără nicio noimă şi ori de câte ori avea chef, sărea şi la bătaie, şi, de îndată ce se simţea insuficient de „respectat” de vreunul din noi, sau deranjat, în orice fel, începea să urle ca un apucat, iar maică-sa, care, probabil, nu avea niciodată o altă ocupaţie, apărea imediat, ca o vrăjitoare, şi începea să ne aplice aceleaşi „tratamente”, dar la o altă dimensiune. Familia respectivă era binecunoscută în zonă, fuseseră, cred, mai multe reclamaţii, dar fără niciun rezultat, aşa că singura şansă pe care o aveam noi, copiii, de a ne juca „normal” era să-l evităm, pur şi simplu, pe „nesuferit”. Acest lucru nu a avut niciun efect asupra băiatului respectiv, sau, poate că da, pentru că, din zi în zi devenea mai rău şi mai nesuferit.

După ce am mai crescut, am început să nu-mi mai petrec timpul liber în vecinătatea blocului în care locuiam, şi, astfel, îl întâlneam din ce în ce mai rar.

Trebuie spus că nu eram colegi de şcoală, de altfel cred că nici nu frecventa şcoala.

Anii au trecut, am mers la facultate şi, într-o vacanţă, aflându-mă în oraş, ce sau pe cine credeţi că am întâlnit?

Am întâlnit un grup de cetăţeni, pe lângă se aciuase şi acest individ, ajuns acum, şi el, la vârsta adultă. El era blond, dar prietenii săi erau bruneţi. Chiar foarte bruneţi.

În acele timpuri era foarte popular jocul „de-a alba-neagra”. Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, spun doar că era o metodă foarte primitivă prin care nişte şmecheri luau bani de la fraieri. Mă rog, cred că toată lumea ştie, de fapt, despre ce vorbesc.

Lac să fie, că broaşte destule. În jurul bruneţilor se strânsese grămadă de gură-cască. Probabil că nu aş fi zăbovit prea mult, dacă nu mi-aş fi zărit, printre ţiganii care se ocupau cu aşa ceva, mai vechea mea cunoştinţă. Mai văzusem aşa ceva şi nu mă interesase niciodată. Dar acum, un „nu-ştiu-ce” nu m-a lăsat să trec mai departe, nepăsător. Am stat, cred, o oră, sau mai bine, să „studiez” jocul.

Am observat, astfel, că „trupa” avea mai mulţi membri decât cei care mânuiau, efectiv, piesă, la un moment dat. Astfel, cei care nu erau implicaţi deveneau „galerie”, îndemnând „clienţii” să indice o anumită piesă, „suferind” sau „bucurându-se” alături de ei, şi chiar intrând ei în joc, împotriva „casei”. Da, trebuie să recunosc că, iniţial, pentru mine a fost un mare şoc atunci când un astfel de „client” mai norocos, care reuşise să câştige de vreo cinci ori la rând, acceptând să dubleze, de fiecare dată, suma, trecu, cu maximă naturaleţe, la „aparate”. Aşa, deci! Clientul „norocos” făcea parte din gaşcă!

Omul meu juca şi el, din când în când. Câteodată mai pierdea, dar, cel mai adesea câştiga. Ba, o dată sau de două ori, ţiganii au vrut să-l alunge: „pleacă, dom’le, de-aici, nu ţi-ajunge?”. Asta până când, la un moment dat, l-am surprins dând un fişic de bani, câştigaţi „cinstit”, unia dintre ţigani, probabil şefului găştii.

Un fel de orbire ciudată a pus stăpânire pe mine. Aveam ceva bani la mine, destul de mulţi pentru acea perioadă, să spunem echivalentul unei burse studenţeşti, şi am decis să-i înmulţesc (?!). Studiasem deja destul, cunoscusem deja cam toate secretele, doar nu erau să mă facă ei pe mine! 

Cred că vă daţi seama că am fost destul de necăjit. Nu am vorbit nimic atunci cu ai mei, dar, reîntors la facultate, am vorbit cu un coleg ce îmi devenise prieten bun. Era un tip destul de înţelept – aşa îl consideram atunci, şi îl consider şi acum, deşi nu mai ştiu nimic de el. Am avut un dialog în genul:

- Nu trebuie să fii aşa de supărat, educaţia e scumpă. Dar investiţia în educaţie este cea mai bună. Ai primit o lecţie valoroasă!

- Nu-ţi mai bate şi tu joc de mine, ţi-am spus ce s-a întâmplat. Pur şi simplu, m-a făcut un retardat, înţelegi? Şi, culmea, nu el m-a tras de mânecă, eu m-am băgat, cum să nu fiu supărat?

- Nimeni nu e retardat, doar tu, dacă nu înţelegi. A, că tipu’ ăla nu ştie matematică, gramatică sau mai ştiu eu ce? Da, şi ce, înseamnă că e retardat? Nu, el ştie alba-neagra, şi nici aia prea bine, dar nu-i trebuie mai mult. Fiindcă şi aşa, prost cum este, analfabet, nesuferit, reuşeşte să agaţe fazani ca tine şi să le ia banii. Pricepi? Te-a băgat pe terenul lui, înţelegi? Dacă erai aşa de deştept, de ce nu l-ai băgat pe terenul tău, unde să joci după regulile tale?

*

De ce mi-am adus aminte de această poveste? Pentru că, de atunci am învăţat – cât am învăţat – această lecţie: pe „terenul lui” orice idiot e imbatabil. Poţi să fii un titan al cunoaşterii, dacă ai ajuns să candidezi din iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, ai pierdut. Asta este. E vorba de terenul de joc, când joci „în deplasare” eşti mort.

Din punctul meu de vedere, liderii USL , amândoi, fac exact ceea ce nu ar trebui să facă: joacă pe terenul lui Traian Băsescu. De ce? Pur şi simplu, nu înţeleg. Cred că nu-şi dau seama. Nu-şi dau seama al cui joc îl fac. Şi, uite-aşa, cu tot ce-au făcut, nu rău, ci îngrozitor de rău, Traian Băsescu şi PDL-ul, avem toate şansele să ne mai pricopsim cu ei pentru încă multă vreme de-acum încolo, mai precis până când vor fi măturaţi de vreo revoltă populară.

Ce se mai poate spune despre o astfel de declaraţie:

UDMR trebuie să înţeleagă că se duce cu PDL la bine şi la greu. Nu se duc în puşcărie toţi, numai cei care au încălcat legea, dar se duc în opoziţie toţi dacă noi câştigăm. Dacă noi câştigăm alegerile şi facem guvernul, UDMR nu are ce căuta într-un astfel de guvern. Astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016, dar dacă rămân acolo unde sunt acum, pot veni la dialogul dintre putere şi opoziţie, dar cu alte propuneri vin degeaba. (Crin Antonescu)

I-o fi luat cineva minţile? I-o fi scris Băsescu textul?

Pentru că „astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016” ... cât de disperat trebuie să fii ca să declari aşa ceva? Pentru că nu e prima dată când Antonescu propune maghiarilor ... ce? Guvernarea ... că o fi până în 2012, până în 2016, până ... om mai vedea. Adică, Antonescu se angajează să dea maghiarilor ceea ce ei, acum, şi ceea ce el, Antonescu, nu are ... Asta pe de o parte. Pe de altă parte, de ce ar fi buni maghiarii acum, iar în 2012 nu? A, da, fiindcă n-ar mai face rău un an de zile ... sigur că da. Nu, nu, nu. Antonescu fie nu poate, fie nu vrea, fie nu ştie să joace corect. Ce importanţă are că ungurii au votat, in corpore, reducerea salariilor bugetarilor, şi pe aceea a reducerii pensiilor? Ce importanţă mai are, acum, „lista ruşinii”? Un om politic adevărat nu condiţionează niciodată relaţia cu alte forţe politice de o anumită dată calendaristică, ci de anumite împrejurări şi, mai ales, de anumite principii. După mine, singurul punct de vedere politic corect, faţă de UDMR, şi nu numai faţă de UDMR, ar fi fost întreruperea oricărui dialog până la eliminarea din toate funcţiile publice a celor care au votat legile austerităţii – de exemplu. Orice altceva dă impresia de duplicitate. De fapt, nu dă impresia, ESTE duplicitate. Şi, când ai intrat pe terenul duplicităţii, eşti al lui Băsescu. Te-a mâncat, asta este.

Din păcate, Antonescu nu realizează asta, sau nu are puterea de a lua decizii corecte. În ceea ce-l priveşte pe Ponta ... mai bine mă abţin. E jalnic.

Se pare că avem ghinion. Oare nimic nu-i poate trezi pe somnoroşi? Altfel, nu vom mai scăpa nicicând de nesuferiţi.

Bucurie incredibilă

Ştiţi cum se bucură libienii la prima oră a dimineţii (6h47min la Londra, 7h47 la Tripoli)? Dacă nu, priviţi acest filmuleţ „live” transmis de BBC.

Aşa ... de revoluţia română din 1989 vă mai amintiţi? Atunci rebelii au decupat, pur şi simplu, stema din steag, demonstrând cu celebrul steag cu gaură-n mijloc ...

Ei bine, libienii au fost şi mai şi. Ei nu au demonstrat cu steagul Libiei gaddafiste – complet verde, şi nici măcar cu cel al Libiei de dinainte de Gaddafi , ci cu steagul Indiei!!!

Ei, şi băieţii ăştia de la BBC ar dori să înghiţim aşa ceva? De ce nu? Că doar n-or fi englezii mai breji ca românii? Ce, românii n-au „pus botul” la vrăjeala lui Funeriu cu pixelul albastru? Şi n-a ajuns, apoi, Funeriu ministru? Iac-aşa se fac treburile!

Eu zic să ne bucurăm bine astăzi, că mâine nu ştim ce-o fi.

Cadoul lui Stalin

Nu cred să existe prea mulţi oameni care să nu fi auzit de Stalin. Cine a fost Stalin şi cu ce s-a ocupat. Celor mai puţin cunoscători sau cu memoria un pic mai scurtuţă le reamintesc aceste versuri celebre în epocă:

O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,

Tu, cel care ai readus omul la viață,

Tu, cel care faci sa rodească pământul,

Tu, cel care repui în drepturi prin secole,

Tu, cel care faci să înflorească primăvara,

Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…

Tu, splendoare a primăverii mele! 

O, tu, Soare reflectat de milioane de inimi!

Fără îndoială, Stalin a fost unul din cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut istoria, dacă nu chiar cel mai mare. Şi nu, nu e vorba (doar) de crime de război, nu. Numai în timpul holodomorului (foametea organizată de guvernul sovietic în Ucraina, în anii 1932-1933) au murit 3-4 milioane de oameni (după alte surse, până al 12 milioane), iar peste o sută de mii au fost executaţi, pur şi simplu, pentru furturi reale sau imaginare sau pentru „dosirea” alimentelor. Bun, ăsta a fost Stalin, şi nu cred că mai are rost să mai discutăm ceva despre acest aspect. El şi-a urât conaţionalii, a ucis milioane dintre ei, de ce ar fi iubit România sau pe români? Şi de ce ar fi făcut cadouri României? 

Şi, totuşi, Stalin a făcut un cadou României. Un cadou otrăvit, evident. E vorba, evident, despre regele (?!) Mihai, căruia Stalin i-a dăruit un avion, pe care l-a premiat cu medalia „Pobeda” şi, pe care, în final, l-a făcut scăpat în occident, cu o avere impresionantă care i-a permis să huzurească o viaţă întreagă.

Nu e aşa? Dar, cum e? Invit toţi monarhiştii din ţara asta să-mi demonstreze că, după 23 august 1944, şi până la plecarea lui Mihai din ţară, Stalin nu ar fi avut posibilitatea să-l aresteze sau să-l lichideze oricând, dacă ar fi vrut. Dacă ar fi vrut. Dar, Stalin nu a dorit acest lucru. De ce? Nu ştiu, la asta ar trebui să răspundă tot monarhiştii. Sau nu, nu monarhiştii, ci Maniu, sau Brătienii (Dinu şi Constantin Bebe), sau Tătărăscu, sau chiar comunistul Pătrăşcanu. De ce ei au plătit cu viaţa, în timp ce Bâl-Bâl a fost cruţat?

Eu nu acuz, întreb doar. Ştiu, fireşte, legenda modului în care Mihai şi-a semnat actul de abdicare şi presiunile infernale (?!) la care a fost supus, şi nu încetez să mă minunez cum a reuşit acest retardat să-si negocieze aşa bine, „cu pistolul la tâmplă”, nu doar viaţa, ci şi averea, în condiţiile în care, în decembrie 1947 nu avea, efectiv, nimic de oferit la schimb ocupantului sovietic.

Pentru a înţelege acest lucru, cred că ar fi util să reamintim un anumit detaliu, mai puţin cunoscut, din biografia lui Stalin. Acu’ să nu vă imaginaţi că ruşii, sovieticii erau atât de tâmpiţi încât inghiţeau pe nemestecate orice dejecţie a propagandei oficiale. Da, vor fi fost şi din cei care au crezut că Stalin e noul Mesia, dar câţi să fi fost? Nu, oamenii ştiau, simţeau ce se întâmplă. Ştiau foarte bine acest lucru, dar asta nu-i împiedica pe unii dintre ei, pe mulţi dintre ei, să-l pupe-n cur toată ziua şi toată noaptea, 24 de ore din 24. Ce, vă imaginaţi că versurile de mai sus şi le-a scris Stalin singur? Sau, că a ordonat să i se închine astfel de versuri? Nu, le-a scris un dobitoc numit A. O. Avdienko, din „pură convingere”.

Prin anii ’20-’30, cinematografia sovietică era la începuturile existenţei sale, iar sursele de inspiraţie ale cineaştilor sovietici, destul de limitate. Una dintre ele, cea mai generoasă dintre ele, era, fireşte, viaţa şi isprăvile marelui conducător. Cum pentru fiecare aspirant la glorie, a-l juca pe „Zeus ex bachina” acelor vremuri reprezenta nu doar o provocare extremă, ci şi o consacrare definitivă, se înţelege că viermuiala era foarte mare, iar unele „reprezentări” erau chiar submediocre. Până când, în 1938, însuşi Stalin a făcut ordine în domeniu, nemailăsând orice terchea-berchea să-i întrupeze profilul august pe micul ecran. De fapt, din acel moment, unui singur actor i s-a permis să-l reprezinte, în continuare, pe Stalin (în producţiile oficiale sovietice, nu în băşcăliile occidentale – care nici nu prea au existat). Alesul a fost Mihail Georgievici Gelovani. Aproape toate reprezentările pe care le avem astăzi în minte, cu privire la înfăţişarea lui Stalin sunt, de fapt, întrupările lui Gelovani.

Dar ce a avut aşa deosebit acest Gelovani? A fost, fără îndoială, un actor talentat, dar, cu siguranţă, nu singurul. A fost georgian, ca şi Stalin, şi asta poate să-l fi ajutat cumva, nu ştiu. Dar, ceea ce a înclinat, în opinia mea, balanţa, a fost originea lui Gelovani. Acesta nu era chiar un fitecine, un ţărănoi parvenit precum cel pe care îl interpreta, provenea, dimpotrivă, dintr-o veche familie regală gruzină, şi era el însuşi prinţ al acestei familii. Şi, se înţelege, nu oricine putea să-l înţeleagă şi să-l joace pe marele conducător, ci numai un om cu educaţie şi cu origine aleasă, un prinţ precum Gelovani.

Să fi fost acesta unul dintre motivele care să-l fi determinat pe Stalin să-i cruţe viaţa nevârstnicului şi neinteligentului Mihai? Poate că da, sau poate că nu, dar e o ipoteză. Eu zic că da, e posibil, Stalin a fost, nu o dată, generos, cu persoanele care ştiau să facă „frumos” în faţa lui, mai cu seamă dacă aveau şi o origine „nobilă”.

 

Acesta este, cred, motivul pentru care nu avem un rege-martir, mort, dar avem, in schimb, o lepră bătrână, vie.

 

*

In ultimul timp, nu am (mai) scris nimic despre curlimbiştii lui Mihai, aceşti pulex irritans (lat. nominativ pulex/pūlicēs, genitiv pūlicis/pūlicum, dativ pūlicī/pūlicibus, acuzativ pūlicem/pūlicēs, ablativ pūlice/pūlicibus, vocativ pulex/pūlicēs, variantă autohtonă pulifrici, sg., pl. invariabil, sau purice/purici) ai blogosferei româneşti. Sunt prea mici şi răspândesc prea multe boli ca să merite să fie băgaţi în seamă. Dar, când o astfel de creatură chitinoasă face ce face şi te muşcă de cur, n-ai ce face şi trebuie să ripostezi. Uitaţi de scrie acest idiot cu ciucuri: „(...) nu consider că ar exista om sănătos la cap - repet, sănătos la cap - care să spună că Regele Mihai nu ar fi avut sau are onoare, demnitate, verticalitate (sic!).” (am pus eu dicriticele). Şi mai şi repetă! Ei, v-am spus eu? Trec peste faptul că mă face „nesănătos la cap”, atâta poate, atâta face. Dovezi canci. Ce dovezi, păi nu ajunge că l-a porcăit Băsescu? Aşa e, tot ce spune Băsescu e sfânt, da’ pe dos. Atâta îl duce mintea. Da, dar să afirme aşa, ce a afirmat, asta chiar e bună de tot. 

Săriţi, fraţi monarhişti, şi daţi-i una peste cap dobitocului, că fantazează fezandează cam mult.

Şi încă un lucru: meseria asta de „rege” s-a cam scos din nomenclator, chiar dacă unii n-au auzit. Ăluia de-i zic ei rege n-are nicio meserie, şi nici n-a avut vreuna. În afară de cea mai veche, fireşte ... 

Câteva neadevăruri duşmănoase despre regele Mihai şi monarhie

1. Nu este adevărat că regele Mihai a fost un nevolnic, atât pe perioada regenţei, cât şi în timpul celei de-a doua domnii. Dimpotrivă, mai cu seamă în timpul celei de-a doua domnii – că despre perioada regenţei chiar că nu e nimic de spus - regele Mihai şi-a controlat ferm şi energic primul ministru, recte pe mareşalul Ion Antonescu, iar acesta din urmă nu a îndrăznit să ia nicio decizie fără acordul ferm al regelui.

2. Nu este adevărat că regele Mihai a fost decorat de Stalin. Aia a fost doar aşa, la plezneală. O fi făcut cineva vreo glumă. Stalin nici nu a auzit de regele Mihai, şi nici regele Mihai de Stalin. 

3. Nu este adevărat că, după abdicare, regele ar fi plecat cu ceva din ţară, poate doar cu ceva nostalgii, dar cu nimic material. Astfel că, pentru a se întreţine, a fost nevoit să lucreze, uneori şi 16 ore pe zi, precum Băsescu.

4. Nu este adevărat că regele Mihai nu ar fi beneficiat de îngrijirea atentă şi plină de dragoste a părinţilor săi. Dimpotrivă, mai ales pentru tatăl său, micul prinţ a fost „cea mai mare comoară” şi „lumina ochilor săi”, cât despre mama sa, regina Elena, nici are rost să mai vorbim. Relaţiile dintre cei doi soţi au fost întotdeauna pline de dragoste şi armonie, şi aceasta este atmosfera în care a crescut viitorul suveran al României.

5. În aceste condiţii, informaţiile potrivit cărora, de fapt, tatăl natural al lui Mihai nu ar fi Carol al II-lea, ci Ernest Urdăreanu, nu reprezintă decât alte calomnii ordinare, alte mizerii morale. Dar, cum îşi poate imagina cineva vreun moment că regina Elena i-ar fi putut fi infidelă soţului său, când se ştie prea bine că aceasta şi-a iubit cu pasiune consortul, după cum şi el a iubit-o pe ea?

6. Nu este adevărat că în constituţiile monarhice din 1866 și 1923, referinţele sunt la adresa dinastiei de Hohenzollern (de fapt, la Carol I), ci la România. În acest sens, ruperea unilaterală a tuturor legăturilor dinastice dintre Casa Regală a României (ce dracu’ o fi şi aia?) şi Casa Princiară de Hohenzollern a fost un act extrem de inteligent, prin care, de fapt, regele Mihai a conferit un „caracter naţional şi independent” Casei Regale a României. Această decizie înţeleaptă nu poate fi interpretată nicidecum în sensul renunţării la vreun drept pe care regele Mihai l-ar fi putut avea, în calitate de membru al „Casei Princiare de Hohenzollern” ... ha, ha.

7. Nu este adevărat că regele Mihai ar fi negociat şi realizat, împreună cu comuniştii actul insurecţional de la 23 august 1944. Dimpotrivă, regele Mihai a aflat despre acest lucru de la radio, două săptămâni mai târziu.

8. Nu, nu, niciodată regele Mihai nu a fost „sluga ruşilor”, nu a negociat cu ei şi nu le-a adus servicii. Aceasta nu este decât o calomnie târzie, născocită şi pusă în circulaţie de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi pentru a justifica de ce cel arestat şi executat a fost comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, şi nu Mihai. Faptul că preşedintele Băsescu a reluat, recent, această calomnie ordinară nu demonstrează decât dezinformarea sa în probleme esenţiale ale istoriei recente şi ura sa viscerală fată de monarhie. 

9. Nu este adevărat că regele Mihai are un defect de vorbire care îi face aproape ininteligibile discursurile. De fapt, mintea regelui lucrează atât de repede, încât fluxul respectiv de idei nu poate fi exprimat într-un ritm normal al vorbirii, ceea ce generează o falsă impresie de bâl-bâl şi retard mental. Regele Mihai e unul dintre cei mai mari oratori ai omenirii.

10. Şi, da, nu în ultimul rând, ideea că un cur monarhic ar puţi la fel de urât ca unul prezidenţial este extrem de greşită. De aceea, a linge-n cur un aşa-zis monarh precum regele Mihai este un adevărat act de inteligenţă şio demnitate naţională, pe când a face acelaşi lucru cu un preşedinte sau un candidat la preşedinţie este nu doar antinaţional, dar şi foarte-foarte urât!

Şi, bonus, încă o minciună sfruntată:

11. Nu este, nicidecum adevărat că preşedintele Băsescu are un scop precis în legătură cu atacul la adresa regelui Mihai. Nu este adevărat că Băsescu urmăreşte crearea unui curent favorabil monarhiei, pentru ca, la momentul oportun, să producă schimbarea formei de guvernare şi să instaleze un rege controlat de sine sau/şi de camarila portocalie, sau să se proclame pe el însuşi rege. Şi nu este, nicidecum adevărat că acesta este un plan real şi minuţios pregătit. Nu este, de asemenea, adevărat, că reacţia pro-monarhică tâmpă a unei importante părţi a societăţii româneşti serveşte de minune intereselor preşedintelul. Nu este adevărat nici faptul că, prin comparaţia pe care a făcut-o Mircea Băsescu, fratele preşedintelui, a sugerat că Traian Băsescu ar putea fi rege, şi încă unul mult mai bun şi mai „patriot” decât Mihai. 

De fapt, ce mai e adevărat? Nimic nu mai e adevărat!

Şi un îndemn pentru monarhişti (şi pentru aşa-zişii monarhişti): înjuraţi-mă, blamaţi-mă, blogul meu este, oricum, do-follow, şi dacă faceţi asta vă creşte rankul. Dar, amânaţi discuţia asta tembelă despre reinstaurarea monarhiei până când Traian Băsescu şi camarila sa vor fi ieşit definitiv din politică, preferabil cu picioarele înainte, altfel s-ar putea să vă pricopsiţi cu un rege precum Traian Băsescu, şi să nu vă mai puteţi scăpa de el încă o sută de ani de-acum încolo! Să nu spuneţi că nu v-am spus! 

Pe aceeaşi temă, un articol foarte bun aici:

Dormiţi liniştiţi

Vă mai aduceţi aminte sloganul FNI, de acum mai bine de un deceniu? Ăla cu „dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine”? 

Astăzi ştim cum a lucrat FNI-ul. Milioane de dolari, strânse cu trudă de români şi depuse la FNI în speranţa prostească a îmbogăţirii fără muncă au dispărut în nişte buzunare despre care nici acum nu ştim mare lucru. O fi fost Sorin Ovidiu Vântu, o fi fost (şi) altcineva, nu ştim. Şi, dacă de atâţia ani, poliţia, procuratura, serviciile nu au reuşit să afle mai nimic, sau nu au deconspirat nimic, ce speranţe mai avem de acum încolo?

Ei, cam aşa e şi acum. Fără prea mare tămbălău, preşedintele Băsescu a propus – şi noi stim ce înseamnă, în România, când preşedintele „propune” ceva – a propus, ziceam, nişte modificări constituţionale. Hopa! Păi Constituţia nu e legea 221, aia cu salariile profesorilor, uite legea, nu e legea, plătim, dar numai când avem chef, şi dacă avem chef, da’ mai bine lăsăm pe după 2012, sau 2014, sau, mai bine dă-i în p**** m**** de profesori, ce vor să le dăm şi bani, păi n-avem noi de furat, ce dracu? Nu, Constituţia e chiar legea legilor, e legea fundamentală a oricărui stat, şi orice modificare constituţională ar putea să ne coste scump mai târziu.

Una dintre modificările vizate priveşte averile ilicite. Adică, dacă până acum, în cazul formulării unei astfel de acuzaţii, cel care trebuia să demonstreze caracterul ilicit al dobândirii unei averi era acuzatorul, de-acum încolo, sarcina ar urma să treacă în contul acuzatului.

Cum adică? Adică dacă mie, de exemplu, nu-mi place de ochii nu-ştiu-cui, îl acuz – de ce credeţi? Da, aţi ghicit, de ilicit. Şi-atunci, pune-te şi vino cu chitanţe, cu facturi, cu salariul pe ultimii zece ani sau decât eşti, şi când, în sfârşit, ai reuşit să demonstrezi că eşti curat, zic: stop, nu se poate, e ilicit, doar că a trecut totul pe nevastă-sa, pe fiu-său, sau pe mai ştiu eu cine, are conturi secrete, şi alte bla-blauri, şi-atunci vino cu dovada că nu e aşa, că nu ai niciun cont secret, şi câte şi mai câte.

Hai să fim cinstiţi şi să spunem lucrurile până la capăt: România de astăzi este formată, în proporţie de 90%, mai mult de 90%, din oameni săraci, sau foarte săraci. Asta dacă nu cumva se consideră că a avea un acoperiş deasupra capului şi-un logan în curte e nu-ş ce mare bogăţie. Restul, însă, de 10%, cel mult 10%, sunt bogaţi şi foarte bogaţi. Mai mulţi foarte bogaţi decât doar bogaţi. Şi ăştia, foarte bogaţii, fac şi desfac tot ce mişcă în România. Fără ei nu se pune niciun pai, au relaţii peste tot şi de peste tot încasează comisioane. Au ţara la picioare şi fac exact ce vor ei.

Ei, şi-acum e evident că, între cele două categorii există o ură reciprocă imensă. Şi este evident că niciunul din cei peste 90 sau 95% dintre săraci nu crede o iotă atunci când îi vorbeşti de caracterul licit al averii dobândite de unul dintre cei maximum 10% de „aleşi”. Cum să creadă când el ştie, el vede, el simte că nu e aşa? Cum se simte unul care a făcut o facultate, două, trei, un masterat, un doctorat, toate pe bune, şi trage mâţa de coadă sau, în cel mai fericit caz, râneşte după vreo babă prin Germania, când vede că un analfabet ca Igaş, cu bacul luat la „deplina maturitate”, e stăpân pe tarlaua MAI-ului? Sata ca să dau doar un exemplu.

E clar că, pentru marea majoritate din cei 90-95% dintre aceşti coate-goale, „belirea”, cu sau fără probe, a unui „baştan” din ăia 5-10%, e prilej de mare-mare bucurie. Iar bucuria se poate traduce, până la urmă, (şi) în voturi.

Numai că se cuvine să ne întrebăm, în cazul în care o asemenea aberaţie constituţională ar intra în vigoare, cine ar fi primii „baştani beliţi”? Credeţi, cumva, că printre ei vor fi şi PDLişti de primă mărime, şi chiar apropiaţi de-ai preşedintelui, ca să nu vorbim de preşedintele însuşi? Da, chiar credeţi aşa ceva?

Nu, e clar că o asemenea prevedere constituţională:

1. ar anula, pur şi simplu, dreptul de proprietate, ceea ce, până la urmă, e normal la un partid autentic de dreapta, cum este PDL (?!)

2. ar servi ca un instrument politic de intimidare extraordinar, ceea ce se potriveşte ca o mănuşă caracterului democrat şi anticomunist al PDL (?!)

3. se inspiră din constituţiile regimurilor fasciste şi staliniste, corepunzător aspiraţiilor europene ale PDL(?!)

După cum era, totuşi, de aşteptat, Curtea Constituţională a dat verdict negativ unei asemenea aberaţii. Şi nu un verdict cu 5 la 4, cum ne obişnuise în ultimul timp, ci unul categoric, în unanimitate. Adică până şi cei mai portocalii judecători de la CC simt pericolul acestei propuneri. 

Ei da, dar nu şi Boc, care afirmă cu seninătate că „s-a pierdut o bătălie, dar sper că nu şi războiul” şi „este puţin discutabilă şi ciudată această decizie a CC”. Sigur că da, şi guvernul Boc este, nu puţin, ci mai mult, discutabil si ciudat, dar asta e deja o altă poveste.

V-aţi gândit vreun moment, pedelicilor, că peste vreun an-doi, această lege să se întoarcă împotriva voastră, şi atunci să fie o nevoie reală ca şcolile şi spitalele pe care voi le-aţi închis şi desfiinţat să fie, totuşi valorificate, prin transformarea în centre de detenţie pentru toţi portocaliii care nu-şi vor putea justifica averile? Ia gândiţi-vă ...

M-am săturat de aceşti cretini!

E vorba de Crin Antonescu şi Victor Ponta. Două manechine jalnice, doi bufoni gata să se dea pe burtă pentru a executa ordinele stăpânilor lor. La concurenţă direct cu debilbocul de la Palatul Victoria, celălalt mare (?!) icioglan al ţării.

O spun răspicat: aceşti oameni – e vorba, repet, de Crin Antonescu şi Victor Ponta – sunt la fel de vinovaţi ca şi Traian Băsescu & comp. de dezastrul în care se află acum România. Ba, poate, vina lor e încă şi mai mare, deoarece, din prostie sau din rea voinţă, au confiscat României şi românilor un drept fundamental, un drept, poate la fel de important ca toate celelalte drepturi ale omului la un loc: dreptul la alternativă. 

S-a ajuns la o situaţie cu adevărat tragică, şi - atenţie! – nu vorbesc despre dezastrul din economie, nici despre cel din educaţie sau sănătate, nu vorbesc despre ceea ce se întâmplă în poliţie, nu, nu vorbesc de niciunul din toate aceste lucruri. Vorbesc despre structura fundamentală a oricărui stat: Constituţia.

Da, în 2009, după câştigarea (?!) celui de-al doilea mandat, Traian Băsescu le-a râs în nas liderilor PNL şi de PSD, motivându-şi ignorarea unei largi majorităţi parlamentare prin „teoria concubinajului”: cele două partide majore nu-şi oficializaseră „legătura” la tribunal. Peste doar un an, nevolnicii lideri ai PNL şi PSD exact asta au făcut: au mers la tribunal şi au înfiinţat USL. Au făcut asta într-un moment extrem de nepotrivit, iar rezultatele s-au văzut imediat. Au făcut exact ceea ce le-a comandat Traian Băsescu să facă! Ce idioţi!

N-am niciun chef să vorbesc de referendumul din 2009 şi de rezultatele sale. Eu cred că vocea poporului trebuie ascultată, oricând, oriunde, în orice condiţii. Chiar şi atunci când poporul cere să fie eutanasiat. Da, chiar şi atunci. Dar, mai înainte, trebuie să te asiguri că a înţeles cum se cuvine problema în care i se cere să se pronunţe, şi are competenţele necesare pentru a o face. A fost, oare, poporul român, suficient de informat asupra referendumului? A fost pe dracu’.

Şi dacă tot se dau politicienii ăştia de ceasul morţii de dragul poporului, de ce n-au făcut un referendum pe tema: „Sunteţi de acord ca o lege votată în unanimitate de parlament să nu se aplice niciodată?” sau „Sunteţi de acord să vă tăiem lefurile cu 25%?”, „Sunteţi de acord ca noi, guvernanţii, să luăm n miliarde de la FMI, şi voi să-i plătiţi vreo trei generaţii de-acu încolo?”, „Sunteţi de acord să vă închidem nu ştiu câte şcoli, spitale, ş.a.m.d.?”. Astea erau întrebări interesante, dar, poporul nefiind prea mintos de felul lui, cine ştie ce ar fi răspuns? Mai bine aşa, să răspundă la ce se pricepe: la unicameral şi uninominal.

Ce-l interesează pe Băsescu acum? Poate e interesat de calitatea vieţii în România, de creşterea nivelului de trai, de chestii din astea. Aiurea, Băsescu & comp. sunt interesaţi doar de modul în care îşi pot conserva şi spori averile, privilegiile, imunitatea. Primari aleşi într-un tur? Uninominal „pur”, într-un tur? Ce înseamnă asta?

Asta înseamnă, în mod cât se poate de lipsit de echivoc, DUOPOL politic, adică o simulare grosieră a democraţiei cu o structură mafiotă formată din două aşa-zise partide, cu viziuni (?!), valori (?!), mod de acţiune identic sau foarte asemănător. Mai pe româneşte: nu-l (mai) vrei pe dracu’, ia-l pe tac-su. Pentru a putea funcţiona corespunzător, acest duopol are nevoie de mecanisme prin care să descurajeze din start orice altă iniţiativă politică. Iar uninominalul pur exact asta face. Restul e gargară.

Niciodată să nu spui niciodată ... ştiu. Dar totul are o limită. Nu pot suporta orice. Şi o spun foarte clar, cu subiect şi predicat:

Nu voi vota nciodată un partid, sau o coaliţie, sau orice, care va promova votul uninominal pur, într-un tur! Faptul că s-a impus acest lucru încă de acum trei ani, la alegerea preşedinţilor de C.J., a fost de asemenea un abuz care a mistificat rezultatele alegerilor locale din 2008. Dacă am făcut o prostie, datoria noastră este să nu o mai facem, nu să o generalizăm.

Şi mai spun:

Tu, cel care acum promovezi acum votul uninominal pur, într-un tur de scrutin, ştii prea bine că acest lucru se va întoarce împotriva ta! Da, e o ameninţare, dar şi un sfat! Şi, dacă vrei să ştii părerea mea, iat-o: tu, cel care promovezi această inepţie antidemocratică, aduci, prin simpla ta existenţă, o gravă ofensă speciei umane şi nu meriţi să trăieşti! Sau, nu meriţi să trăieşti ca un om, locul tău e ori puşcăria, ori balamucul! Gunoiule!

Oare chiar nu se mai poate face nimic pentru salvarea democraţiei în România?

S-a frânt „lancea lui Horea”?

Moţii dintr-un sat din Apuseni cu o şcoală de opt clase, în care numărul de elevi este de 10 - 11 - 13 elevi pe clasă au găsit soluţia pentru a evita desfiinţarea claselor cu mai puţin de 12 elevi. Se vor declara cetăţeni români de naţionalitate ...alta decât română.

Asta pentru că se vor încadra în aliniatul 2 al art.63 al legii educaţiei:

Art. 63

(1) In învaţământul preuniversitar, formaţiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educaţia antepreşcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puţin de 5 şi nu mai mult de 9;

învaţământul preşcolar: grupa cuprinde în medie 15 preşcolari, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 20;

c) învăţământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puţin de 12 şi nu mai mult de 25;

d) învăţământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 12 şi nu mai mult de 30;

e).............................

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în localităţile în care există cerere pentru forma de învăţământ în limba maternă a unei minorităţi naţionale, efectivele formaţiunilor de studiu pot fi mai mici decât minimul prevăzut de prezenta lege. Decizia privind înfiinţarea şi funcţionarea acestor formaţiuni de studiu aparţine Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu consultarea consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ respective. (sursa)

Ciudat. Foarte ciudat. Şi destul de greu de crezut. Dar, dacă e adevărat, atunci înseamnă că o mână de borfaşi portocalii a reuşit să facă, în doar doi ani, ceea ce nu a mai reuşit să facă nimeni, niciodată, şi anume să-i deznaţionalizeze pe moţi. Nu, nu, nu, nimeni, niciodată nu a reuşit să facă asta. Tocmai fiindcă nutresc un profund respect pentru aceşti oameni care au ştiut, de-a lungul veacurilor pline de vicisitudini, să-şi poarte cu demnitate identitatea naţională, limba, datinile, plătind, de multe ori, cu întreaga agoniseală, cu libertatea, sau chiar cu viaţa această nemaipomenită „insolenţă”, îmi vine greu, foarte greu să cred o astfel de ştire. Dar, dacă e adevărat, e foarte-foarte trist. E, pur şi simplu, de necomentat.

Şi, dacă tot au făcut-o, dacă tot s-au declarat de altă naţionalitate, se vor fi declarat, oare, nemţi? Măcar atât …

Înţeleptul de la MECTS

Dintre toate javrele personalităţile care compun haita portocalie, Guvernul României, cel mai idiot inteligent pare a fi sinistrul ministrul educaţiei, Daniel Petru Funeriu. Posesor al unui pedigree CV de invidiat, absolvent de 11 clase, al unor reputate instituţii de învăţământ superior din străinătate, sinistrul ministrul Refuzake Funeriu nu pierde niciun prilej pentru a ne demonstra imbecilitatea înţelepciunea sa.

Întrebat fiind cu privire la lefurile, şi aşa diminuate, mărite cu 15%, ale profesorilor din judeţele Botoşani şi Suceava, sinistrul ministrul Funeriu a dat cel mai idiot inteligent răspuns cu putinţă: a tăcut.

Da’ unde era doamna educatoare?

Cine îşi uită istoria....

E silit să o repete. Nu eu am zis-o, nici nu ştiu cine a zis-o. Dar, are importanţă?

A fost, aşadar, ziua maghiarilor. Zi de mare şi firească (?!) bucurie în România. Mai ales pentru maghiari. Care au petrecut şi ei, cum s-au priceput. Sub privirile îngăduitoare ale statului român.

Astăzi, a fost doar un gest simbolic. Mâine?

România în evul mediu

În mod cât se poate de evident, România este în Europa doar din punct de vedere geografic. Strict geografic. Din orice alt punct de vedere: politic, economic, social, cultural, religios etc., România se află la zeci sau sute de ani-lumină şi continuă să se îndepărteze rapid. De fapt, România se îndepărtează rapid de tot ceea ce s-ar putea numi lume civilizată. Pentru mine, această recădere în despotism şi barbarie este deopotrivă dureroasă şi inexplicabilă.

Au fost, pe rând: legea educaţiei naţionale, care condamnă poporul român la incultură şi primitivism, şi îl deznaţionalizează, legea pensiilor, prin care, în mod samavolnic, se naţionalizează, de fapt se confiscă proprietatea celor care, vreme de decenii au construit ceea ce se numeşte acum România (ce-a mai rămas din ea), şi care nu mai au posibilitatea să se apere, codul muncii, prin care românii de rând, angajaţii, sunt transformaţi în sclavi la cheremul marilor samsari economici, şi, în sfârşit, legea privind parteneriatul dintre stat şi biserică, prin care România este transformată într-o feudă a unor lideri religioşi.

Adoptarea acestei legi pune capăt aşa-zisului caracter laic al statului român.

Despre constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea ei nu cred că are rost să mai vorbim. Ştim cu toţii ce decizie ar lua Curtrea Constituţională în cazul în care această lege ar fi atacată.

Ca mai toate legile din România, şi aceasta are un caracter profund înşelător. Teoretic, legea stimulează desfăşurarea, de către instituţiile religioase, a unor misiuni de caritate, asistenţă socială etc.

Practic, efectul acestei legi va consta în faptul că statul va subvenţiona în proporţie de până la 80% proiectele sociale ale bisericii. Ce înseamnă asta?

Cum să subvenţioneze statul activitatea bisericii? De unde are statul bani? Evident, din taxe, impozite, accize, şi aşa mai departe. Adică din buzunarul meu, al tău, al tuturor. Cu ce drept îmi ia statul bani pentru a-i distribui bisericii? Cu dreptul „fratelui mai mare”, evident.

Al doilea aspect. Există o cutumă a colaborării dintre biserică şi puterea politică a momentului, oricare ar fi aceea. Oare nu se rostesc, la fiecare slujbă, în fiecare biserică, rugăciuni pentru „conducătorii statului”, pentru „mai-marii oraşelor”, şi aşa mai departe? Este aceasta o acţiune politică sau nu? Ce treabă are biserica, o instituţie aşa-zis spirituală, cu mizeria politică de pe malurile Dâmboviţei? Şi, pentru ce ar trebui eu să mă rog pentru nişte infractori cărora le-ar sta mai bine într-un loc cu mai multă răcoare?

Nu cred că trebuie să spun prea multe despre implicarea politică a clerului. E un subiect arhicunoscut. Dar, vă daţi seama ce va fi din momentul promulgării acestei legi?

În al treilea rând, legea este făcută pentru a permite spălarea unor cantităţi uriaşe de bani. Să nu uităm că trăim în ţara în care orice proiect are costuri de trei, de cinci, sau de zece ori mai mari decât în orice stat civilizat. Concret, din fiecare 10 lei implicaţi, teoretic, într-un astfel de proiect, dacă se vor cheltui, în mod efectiv, 2 sau 3 lei pentru obiectivul propus, va fi mare lucru! Restul de 7-8 lei, se vor întoarce în buzunarele „băieţilor deştepţi”, fie ei clerici sau funcţionari de stat. Sau, vă gândiţi că va fi altfel?

E timpul să facem ceva. Ori plecăm odată din ţara asta împuţită, plină de nemernici, ori ne haiducim! Eu, personal, cred că a doua variantă e mai bună. Trebuie să terminăm odată cu această clică economico-politico-religioasă! Suntem, totuşi, în secolul XXI, nu?

Mai e ceva. Pentru o scursură precum Raluca Turcan e absolut normal să iniţieze şi să promoveze o astfel de lege. Dar, ce-au făcut, oare, ceilalţi „reprezentanţi” ai noştri? Iată ce au făcut: 254 voturi pentru, 7 împotrivă, 5 abţineri. Printre cei care au votat împotrivă se numără şi deputatul liberal Ludovic Orban, cinste lui. În rest, cred că toţi cei care au votat „pentru”, din indiferent ce motive, şi din indiferent ce partid, ar trebui împuşcaţi. De ce? Ei, asta e părerea mea, trebuie să o şi justific? Bine: ca să nu ne omoare ei pe noi, de asta.

UPDATE:
1. Câteva asociaţii civice cer preşedintelui Băsescu să nu promulge legea. Apă de ploaie! Preşedintele Băsescu va face exact ceea ce îi convine. Adică va promulga legea. În ceea ce îi priveşte pe români, majoritatea vor aproba legea. Fiindcă - nu-i aşa? – cea mai mare fericire este să o iei în numele Domnului. Cum nici pentru victimele Inchiziţiei nu era o mai mare plăcere decât aceea de a fi arse pe rug în numele Domnului, e acelaşi lucru.
2. Azi a avut loc un accident de circulaţie în urma căruia un preot, soţia sa şi fiica lor au murit. Maşina lor a fost lovită de o altă maşină condusă, coincidenţă sau nu, de un alt preot, beat. O fi şi ăsta un „semn”. Sunt prea multe jigodii „sfinte” care se simt chemate să trăiască fără să muncească, exclusiv de pe urma muncii „păcătoşilor” care muncesc pentru a trăi.

Vorbind de vânătoare ...

Ion Ţiriac este, pentru mulţi dintre noi, un simbol. Un simbol al succesului şi performanţei, al eficienţei economice, al spiritului întreprinzător etc. Pentru mine, însă, este extrem de discutabil dacă această creatură poate fi numită om.

Da, chiar aşa, care sunt trăsăturile, caracteristicile care mi-ar permite să-l numesc aşa? Faptul că seamănă cu un om, că pare un om, înseamnă, oare că şi este un om?

Dacă un om ucide, cu bună ştiinţă, doi, trei, sau mai mulţi semeni, dacă îşi premeditează faptele, dacă face asta pentru a-şi satisface o anumită plăcere perversă, o anumită poftă, cum ar fi aceea de a vedea sânge şi suferinţă, spunem despre acel om că este psihopat, că este criminal în serie, şi cerem lichidarea sa, pentru a fi siguri că nu va mai avea niciodată posibilitatea să lovească din nou.

Şi, nu e normal să fie aşa? Ba da, e foarte normal. Criminalii nu pot fi lăsaţi în libertate. Ei nu sunt de folos nimănui, nici măcar lor înşile.

Dar, ce spunem atunci un om ucide, nu singur, ci împreună cu alţi indivizi de aceeaşi teapă, zeci, sau poate sute de vieţuitoare nevinovatde, şi asta numai şi numai din plăcerea de a ucide? Ce să spunem, spunem că iar a făcut Ion Ţiriac o vânătoare la Balc.

Eu unul nu pot să înţeleg asta. Nu, nu sunt împotriva uciderii animalelor, dar să aibă un rost, o noimă. Ucid un animal pentru că vreau să-i mănânc carnea, sau vreau să-i folosesc blana, sau pentru că îmi distruge semănăturile, sau pentru o mie şi unul de motive. Dar, şi pentru plăcere? Doar pentru plăcere?

Că individul nu e normal, stau mărturie şi opiniile sale cu privire la modalitatea cum ar trebui să fie gestionate treburile ţării.

Soluţia lui Ţiriac e foarte simplă: dictatura prezidenţială. Zice domnul Ţiriac aşa:

Domnul Băsescu ar trebui să-i închidă pe ăia toţi într-o cameră, să-i ţină acolo o săptămână cu pâine şi apă, şi pe urmă când ar ieşi afară, domnul PSD ar avea o cicatrice, domnul liberal doi dinţi mai puţin, domnul PDL ar ieşi fără o mână, dar ar ieşi afară cu un plan Marshall.

Oups! Am greşit, nu e vorba de dictatura prezidenţială, e vorba de dictatura personală a lui Băsescu. Vedeţi să fi spus ceva despre preşedinte? Nu, a spus-o foarte clar: Băsescu.

Aşa. Acum, cine sunt „ăia”? Păi, ăia sunt cei interesaţi de politică, de administraţie, politicienii, factorii de decizie, şi, de ce nu, chiar „specialiştii”, cu sau fără de partid. Că şi „ăia” sunt de vină că nu există soluţii, nu există „planul Marshall”.

Una la mână: „domnul PSD” şi „domnul PNL” nu au absolut nicio obligaţie legală sau morală de a furniza vreo soluţie, ei sunt în opoziţie. Doar guvernul şi partidele care îl susţin au această obligaţie. Puterea, în general. Dacă nu poate, sau nu vrea, nu are decât să spună foarte clar acest lucru şi să invite pe oricine altcineva să-i ia locul. De unde şi până unde ideea asta că opoziţia trebuie să aibă soluţii şi nu puterea?

Două la mână: există soluţii, dar cine le ia în considerare? Nu, pe bune, l-a auzit cineva pe Boc spunând ceva în genul: nu vreau să tai salariile, sau să cresc tva-ul, sau să reduc pensiile, sau să reduc durata concediului maternal şi cuantumul indemnizaţiei, sau altele şi altele asemenea? Da, se poate să fi spus lucrul ăsta, dar imediat a adăugat: dar nu am altă soluţie. Totdeauna a spus că nu există altă soluţie. E aşa sau nu e aşa? Şi-atunci, ce trebuia să facă opoziţia, mai mult decât a făcut? Ce putea să facă?

Trei: cum să dialoghezi cu puterea? Cum vrea Ţiriac să dialogheze opoziţia cu puterea? Să vii, adică, să-i pui pe masă lui Boc şi comp. planul (şi demonstraţia): uite, dom’le, nu e nevoie să închidem atâtea firme, nu e nevoie să tăiem salariile, nu e nevoie de aia, de ailaltă, şi el să zică: prostii, mi-a zis mie Băselu că voi sunteţi neserioşi, că n-aveţi soluţii, singura soluţie e cea de la Cotroceni, dixit. Păi, ăsta e dialog? Asta vrea Ţiriac? Şi ce mai vrea? Cicatrici, mâini rupte, capete sparte? Pentru ce? Pentru a demonstra, încă o dată, ceea ce şi un orb vede, anume că puterea nu are nicio soluţie, şi tot ce face, face prost?

Dialog, negociere ... ce cuvinte mari. Cititorule, vrei să faci să mă ajuţi? De fapt, nu pe mine, ţara s-o ajuţi. Da? Atunci, spune, cum ai discuta, cum ai negocia tu cu Boc? Sau cu Funeriu, poftim. Sau cu Popoviciu (care e foarte volubil). Sau cu cine vrei tu. Fiindcă eu, dac-aş fi în faţa oricăruia din cei trei, nu le-aş putea spune nimic. Nu am să le spun nimic. Ştiu, nu e „protocolar”, nu e „diplomatic”, dar, în afară de-un „hai sictir” şi de-o flegmă în frunte, nu ştiu ce-aş putea să fac. Nu am ce să le comunic, nu am ce să negociez.

Şi dacă aş fi în faţa unei „doamne”? Care doamnă? Udrea, EBA, care? Sau, poate una dintre „andrele”: Vass sau Pora? Acelaşi rezultat. Uite, unu-i zice doamnei Pora ce-i zice. Bravo lui! Dacă poate ... Eu nu pot. Pentru că, şi pentru aşa ceva trebuie să ai o anumită disponibilitate, o anumită plăcere, şi eu n-o am ... de igienă nici nu mai vorbesc.

Vorbind de vânătoare ... cum se face că, pe porcii ăştia mari, ăştia cu două picioare, nu-i vânează nimeni, niciodată? Astea-s adevăratele trofee, nu animalele alea hăituite ...

P.S.: Ştiţi câţi bani câştigă nenorocitul ăsta de pe urma faptului că tu ai un cont deschis la Ţiriac Bank? Şi îţi place cum vorbeşte? Atunci ce faci? Fă, dom’le, ceva, refinanţează-ţi creditul de la alte bănci, ţine-ţi banii la ciorap, asigură-te în altă parte, fă ceva ... Că, la câţi bani duce de pe tine, ar putea să te şi respecte puţin. Sau nu?

Probleme serioase. De mediu

Mediul şi problemele de mediu, activitățile şi proiectele de mediu nu constituie chiar grija mea de căpătâi, dar asta nu înseamnă că sunt cu totul indiferent la asemenea chestiuni. Doar că sunt ignorant, extrem de ignorant. Sau, am fost până astăzi, fiindcă de azi nu mai sunt aşa. Iată de ce.

Până astăzi habar nu am avut ce înseamnă un proiect de mediu, în România. Dar, de azi, știu.

Până astăzi m-aş fi gândit că un proiect de mediu ar putea însemna, de exemplu, un ansamblu coerent de activităţi de decolmatare a unor cursuri de apă, îndiguiri, consolidări ale malurilor, regularizări, crearea de perdele forestiere, împăduriri şi reîmpăduriri etc., toate aceste activităti vizând eliminarea sau reducerea riscului de inundaţii într-un anumit areal; doar se ştie ce inundaţii grozave au fost în primăvară. Un astfel de proiect, gândeam eu, ar fi extrem de benefic, ar putea proteja viaţa şi agoniseala a mii şi mii de oameni etc. Ei bine, un proiect de mediu nu înseamnă aşa ceva. Şi chiar dacă ar însemna, nu sunt bani pentru toate fleacurile, pentru toate prostiile. Că dacă erau, nu mai erau tăiate lefurile şi nu ne mai împrumutam. Clar, da?

Păi, atunci aş fi zis că un proiect de mediu ar putea viza construcţia unor deponee de gunoi modern, ecologice, care să permit distrugerea şi reciclarea deşeurilor, cu costuri reduse şi cu un minim de poluare. Aşa ceva ar înlătura acele deponee ad-hoc, existente la intrările-ieşirile din oraşe, unde fel de fel de deşeuri sunt depozitate fără nicio noimă şi fără niciun respect, degradând, poluând, urâţind mediul înconjurător. Ei, aş, cine are bani de aruncat pe astfel de mofturi?

Atunci … nu ştiu, m-aş fi gândit, poate la producerea energiei „curate” prin hidrocentrale, central solare sau eoliene, la staţii de epurare, la reciclarea diferitelor deşeuri, la producerea de biocombustibili, la protejarea speciilor rare şi valoroase de plante şi animale, la multe-multe alte lucruri. Toate mi s-ar fi părut activităţi şi proiecte importante de mediu.

Dar nu, în România mediul înseamnă cu totul altceva. Înseamnă construirea de parcuri de joacă pentru copii, în sate unde nu (prea mai) există copii. Şi nu orice parcuri, ci unele foarte serioase şi foarte costisitoare, în care un simplu coş de gunoi este 500 de lei (sau 5 milioane de lei vechi), iar o simplă bancă de lemn, 1000 de lei. Cu totul, vreo 50 de milioane de euro!

Să fiu sincer, şi dacă m-ar fi tăiat cineva, tot nu mi-aş fi dat seama, până astăzi, că un astfel de parc are legătură cu mediul. Fiindcă – nu-i aşa? – nu e vorba decât de nişte fierotenii şi nişte plastic aşezate într-un loc, ajută asta mediul cu ceva? Eu nu ştiu, dar Agenţia de Mediu ştie, şi tocmai de asta derulează astfel de proiecte.

În Vânătorii Mici, parcul a costat un milion de lei. Noi. E bine când copiii din comună se pot juca într-un astfel de parc. Ştiţi ce înseamnă un million de lei? Înseamnă salariul unui dascăl pe o mie de luni, sau pe optzeci de ani. Sau, salariile a opzeci de profesori, pe un an de zile. Oare câţi profesori va fi având şcoala din Vânătorii Mici? Sau, poate că nici n-o mai fi existând şcoală, poate că a desfiinţat-o Funeriu.

Şi mai stiţi ce înseamnă un million de lei? Înseamnă câteva sute de mii ajunse unde trebuie. În buzunarul cui trebuie. Fiindcă n-o să fiu niciodată convins că două scânduri paralele valorează fix o mie de lei dacă le numim bancă. Nu, nu pot să cred. Dumneavoastră credeţi?

Astea-s vremurile …

Cum „lucrează” PDL?

În cel mai abject mod cu putinţă.

Iată un exemplu. La prima vedere, o batjocură inofensivă. Dar, asta doar la o primă vedere. Fiindcă substratul e mult mai profund.

Oamenii sunt nemulţumiţi. Sunt nemulţumiţi fiindcă trăiesc din ce în ce mai prost. Fiindcă salariile şi pensile s-au redus, iar preţurile au crescut.

Oricât de tâmpit, de îndoctrinat ar fi cineva, nu poţi să-i spui că trăieşte bine, că trăieşte mai bine, fără şe rişti să ţi-o iei. Fiindcă, oricât de tâmpit ar fi cineva, tot nu poate cred că 75% e mai mult decât 100%. Aşa că PDL a cam uitat-o pe aia cu „să trăiţi bine!”.

Dar, ce importanţă are? Oamenii sunt frustraţi şi furioşi? Foarte bine, şi aceste sentimente pot fi folositoare, cu condiţia să fie îndreptate împoriva celuilalt. Care celălalt? Opoziţia, fireşte.

Cum, nu ştiţi cine a furat banii profesorilor? Crin şi Ponta, fireşte. Tot ei au furat şi banii pensionarilor, şi pe cei ai mamelor. Crin şi Ponta s-au împrumutat cu zeci de miliarde de la FMI şi i-au tocat pe laxative. Crin şi Ponta sunt nemernicii care ne-au făcut viaţa aşa cum este. Nu Boc, nu Băsescu, ci Crin şi Ponta, doar ei sunt „hoţ şi hoţie”.

Evident că nimic nu este aici real, evident că aici e vorba doar de o mare mistificare, dar ce mai contează. Specialiştii în comunicare ştiu prea bine că o imagine bună face cât o mie de cuvinte. Ca să receptezi un mesaj transmis prin intermediul cuvintelor trebuie să ştii să citeşti. Şi să ai răbdare să citeşti. Şi să înţelegi.

În cazul unei imagini, nu e aşa. Nu am cu ce îmi plăti întreţinerea, nu am ce le da copiilor de mâncare?În mod sigur, de vină sunt „hoţul şi hoţia”.

Dar, există vreo dovadă, vreun material incriminatoriu? Nu, si nici nu are cum să existe, fiindcă toată lumea ştie că, de fapt, nu Crin şi Ponta au furat salariile, pensiile, indemnizaţiile, fiindcă nu aveau cum s-o facă. Nu ei au avut puterea, nu ei au avut bugetul.

Ideea asta, de a dirija ura porvocată de frustrările generate chiar de tine, către altcineva, către opozant, către un duşman real sau imaginar, nu e nici nouă şi nici originală şi a fost folosită intensiv de către toate dictaturile, în special de comunişti şi fascişti.

Astfel, când treburile au mers prost în Germania lui Hitler, de vină au fost, întotdeauna, alţii: evreii, ţiganii, masoni etc. Cei din rândul cărora Hitler a omorât milioane.

Cand treburile au mers prost în Rusia lui Stalin, de vină au fost culacii şi duşmanii de clasă, din rândul cărora Stalin a făcut milioane de victime.

Astăzi, cel care îşi spune baricada foloseşte exact aceleaşi tehnici criminale de manipulare. Nu, nu e vorba de un copil debil, este un manipulator rafinat care ştie precis ce face şi îşi calculează orice mişcare. Scopul său este acela de a devia ura firească a oamenilor spre alţi subiecţi decât aceia care se fac vinovaţi de generarea acestei uri. Este un nemernic la fel de mare ca şi cei pe care îi slujeşte.

Dar, cum sunt cei care îi vizitează blogul şi îi apreciază (?!) „producţiile”?

O stafie bântuie blogosfera

Aceasta.

Sunt multe de spus. În primul rând, sunt cam nemulţumit că mi s-a furat ideea (glumesc).

În al doilea, chiar voiam să scriu. E vorba de oamenii care, în acest moment, fac tot felul de mârşăvii, sau doar consimt la ele. Şi nu e vorba doar de ilegalităţi, ci şi de alte lucruri. De imoralităţi.

Toţi aceşti oameni sunt legaţi ombilical de anumite persoane care, la rândul lor, au legătură cu un anumit partid, care e structurat într-un anumit fel, şi toate firele se înoadă, până la urmă, în jurul unui număr foarte mic de persoane care conduc, în acest moment, ţara, şi o fac în felul în care o fac.

În mod normal, PDL at trebui să dispară în 2012 ... sunt numeroase argumente care mă fac să cred că aşa va fi. În 2012, PDL va obţine, probabil, un număr de voturi care îi va permite să intre într-un autobuz, dar nu într-un parlament. Dar nimeni nu îi va simţi lipsa.

Sunt mulţi oameni care gândesc cam aşa: se apropie 2012, trebuie să mai dea ăştia ceva, că altfel nu se mai aleg în vecii vecilor.

În principiu e adevărat, numai că ăştia nu vor da nimic, dimpotrivă, vor lua totul, ca nu cumva să se mai aleagă nici din greşeală. Pentru că, la urma-urmei, PDL nu e decât o „coajă”, un „vehicul”, e ceva ce nu înseamnă nimic. Şi, în 2012, niciun pedelist nu va avea nicio problemă să se dea jos dintr-un vehicul şi să se urce în altul.

Adică nu ne mai amintim cum au trecut pedeliştii, foşti pedişti, foşti pede-fesenişti, de la socialişti la populari, de la stânga la dreapta, fără nicio problemă? Chiar am uitat?

Ei, tot aşa nu va fi nicio problemă în 2012, asta dacă îi lăsăm.

Deci, ce se va întâmpla cu Cupola pedelistă în 2012?

Unii dintre ei vor candida (şi vor fi aleşi) în parlament pe listele unui partid, poate pe cele ale PSD, sau ale PNL, sau poate ale „Albei ca Zăpada” – vom vedea cine va fi aceea.

Alţii vor candida, de decor, în numele PDL, şi vor pierde, dar fiind „specialişti” recunoscuţi (de către cine?), vor fi cooptaţi în structurile noii păreri, într-un mod mai mult sau mai puţin asemănător cu cel în care au fost cooptaţi Predoiu, Vlădescu şi alţii ... am văzut şi asta, nu?

În fine, un al treilea grup va fi profita din plin de „expertiza” dobândită în politică pentru a-şi „transfera competenţele” în alte domenii.

Pe mine chestia asta cu „transferul competenţelor mă înebuneşte, pur şi simplu, mi-aduce aminte de un inginer zootehnist care era interesat de un job în domeniul comerţului. Întrebat fiind de ce crede că se va descurca, a răspuns că, dacă s-a descurcat foarte bine cu boii şi cu vacile, va reuşi şi cu oamenii. Tot „competenţe transferabile”.

Aşadar, şmecheraşii ăştia ne vor demonstra ce afacerişti competenţi au putut deveni ca urmare a competenţelor dobândite în diverse sinecuri pe bani publici.

Şi la puşcărie cine va merge? Nimeni, nimeni, nimeni. De ce să mergă? Doar fiindcă cineva a furat şi a vândut totul, şi pe urmă s-a mai şi îndatorat? Nu, dom’le, nu-i aşa, poate s-o fi furat, dar nimeni n-a furat, poate s-o fi vândut, dar nimeni n-a vândut, poate că s-o fi făcut un împrumut, dar nimeni nu l-a făcut, lucrurile astea se fac singure, nu le face cineva anume.

Ei bine, nu. Cineva trebuie să plătească. Să plătească şi pentru banii profesorilor, şi pentru cei ai militarilor, şi pentru gestul lui Sobaru, şi pentru cel al Cristianei Anghel, şi pentru neprimirea în Schengen, şi pentru tot. Să plătească!

Dar, depinde de noi. Dacă nimeni nu va plăti, clasa politică nu se va responsabiliza. Şi va continua să aibă aceleaşi metehne. Doar că persoana care îşi va bate joc de mine şi de banii mei nu va mai fi penelistul Vlădescu din gaşca lui Tăriceanu, nici portocaliul Vlădescu din gaşca lui Boc, va fi Vlădescu cel roşu, din guvernul lui Ponta.

N-am nimic cu Vlădescu, am folosit numele ăsta ca un exemplu, chiar a fost mult mai simpatic pleziristul decât succesorul lui ... cât despre Pogea, ce să mai vorbim?

Ei asta-i. Asta trebuie să facem. Să facem cum recomanda Poetul:

Şi în două temniţi large, cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.

Care pe care?

Se zice că, atunci când Dumnezeu vrea să piardă un om – asta, însemnând, de fapt, că-l trimite la frate-su, la Sarsailă – mai întâi îi ia minţile. Şi eu cred că aşa este. Când începe omu’ să vorbească-n dodii, să spună vrute şi nevrute, gândite şi negândite, de-ncepi să te-ntrebi de unde le izvodeşte şi cum de le potriveşte, e semn sigur că Michiduţă şi-a băgat coada şi în curând o să-l ia cu totul.

Acu, ia citiţi colea ce zice ditamai vlădica, sau, mă rog, Biroul de Presă al Patriarhiei. Respiraţi adânc!

Este normal ca în fiecare localitate din ţară să existe o biserică, chiar dacă nu există şcoală sau cabinet medical, deoarece beneficiarii unui lăcaş de cult sunt categorii sociale de toate vârstele, iar nu doar copii şi bolnavi.

I-auzi! Adică-mi citeşte popa o rugăciune şi nu-mi mai trebuie şcoală, nu? Iar dacă deschide şi cartea, mă vindecă şi de orice boleşniţă. Măi, să fie! Ei, atunci să mai văd eu picior de popă prin spitale sau farmacii! Ce-i popo, tremuri de zici că te scutură dracii? Ai febră, ţi s-au umflat gâlcile şi capu’ stă să-ţi crape? Răcişi, fire-ai al dracu’. Atunci, mergi dumneata acasă, pune-te-n genunchi şi citeşte de şapte ori acatistul Sfintei Pule, mănâncă şi-o azimă, dar numai una, şi să nu fie unsă, bea un ceai de codiţa şoricelului, piciorul lupului sau Sfântul Mădular al marelui mucenic Dimitrie, în care pui şi-o picătură, da numai una, de mir egiptean de la Macarie – patronul etnobotanicului din colţ, şi să vezi cum îţi trece, ce-ţi pierzi timpul la dispensar? Şi pe fiu-tău de ce-l chinui trimiţându-l la şcoală, nu ştii că acolo se învaţă numai lucruri necuviicioase şi neplăcute lui Dumnezeu?

Nu ştiu, zău, omul ăsta e în toate minţile? Nu ne trebuie şcoli, nu ne trebuie dispensare, nu trebuie decât biserici şi să fim râvnitori în credinţă.Mişto de tot, n-am ce zice. (Aşa ca o paranteză, există o ţară exact pe gustul Sfinţiei Sale: nu sunt şcoli, nici dispensare, iar oamenii sunt foarte-foarte credincioşi. Nu pleacă unul la muncă, adică la furat, că ăsta-I singurul job disponibil pe piaţa locală, fără să se roage temeinic: dă, Doamne – ei îi zic Allah - să-i tai eu gâtu’ înainte să mi-l taie el pe-al meu. Aşa se roagă, oameni credincioşi, ce mai. Ţara se numeşte Somalia şi e renumită pentru piraţii săi. Du-te, părinte, du-te în Somalia, nu-ţi pierde vremea cu necredincioşii ăştia.)

Nu, din punctul meu de vedere, omul ăsta nu e în toate minţile. Adică, mai e puţin şi-l ia dracu’ de tot. Asta numai dacă nu … dacă nu e el însuşi dracu’ … c-atunci nu se mai poate lua singur. Da, da, însuşi dracul. Satana. Satana în sutană.

Dintre ăştia doi, care-l ia pe care?

Pornografie infantilă

Până aici s-a ajuns. E vorba de copii de şcoală primară şi grădiniţă, folosiţi de PDL în campania electorală a candidatului Daniel Răducanu pentru primăria comunei Baru, judeţul Hunedoara.

Update: aici şi aici

Ne mai mirăm de ceva?

După cum se ştie, de curând, legea 51/1995, cu privire la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost modificată şi completată prin legea 270/22 decembrie 2010. Modificările au fost publicate în Monitorul Oficial şi au intrat în vigoare.

Pe de o parte, noua lege rezolvă o serie de probleme, însă, pe de altă parte, generează altele noi. Astfel, în textul vechii legi se spunea:

ART. 9
Poate fi membru al barourilor din Romania cel care îndeplineşte următoarele condiţii:
...
b) este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
...
ART. 14
Dreptul de primire în profesie se obţine pe baza unui examen, organizat conform prevederilor prezentei legi şi statutului profesiei.
Poate fi primit în profesie cu scutire de examen:
...
b) licenţiatul unei facultaţi de drept, dacă în cel mult 6 luni de la promovarea examenului de licenţă solicită înscrierea ca avocat stagiar;

În aceste condiţii, pentru ce se mai organiza acest „important” examen naţional? Doar pentru a-i „pedepsi” pe cei care, în termen de 6 luni de la promovarea examenului de licenţă au „uitat” să depună o cerere? Nu e puţintel cam absurd?

Legea modificată sună aşa:

Art. 16. — (1) Primirea în profesie se realizează numai în baza unui examen organizat de U.N.B.R., cel puțin anual și la nivel național, potrivit prezentei legi și Statutului profesiei de avocat.

Asta e bine. Pentru că, în condiţiile supraproducţiei de absolvenţi de drept – despre a căror pregătire mă abţin să comentez – era mai mult decât necesar un examen de intrare în profesie, cât de cât serios (?!) şi fără niciun fel de excepţii.

Da, dar vă daţi seama că în sistem există, la ora actuală o grămadă de avocaţi stagiari care nu au susţinut niciun examen de intrare în profesie? Cu ăştia ce facem? Vine art. 19 care spune:

Art. 19. — (1) Calitatea de avocat definitiv se dobândește în baza unui examen organizat de U.N.B.R., anual și la nivel național, potrivit prezentei legi și Statutului profesiei de avocat sau prin promovarea examenului de absolvire a Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților, în condițiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat.

Aţi remarcat absenţa cuvântului „numai”? Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, chiar şi în acest alineat se vorbeşte de două tipuri de examene şi, implicit, de două seturi de cerinţe si două standarde de evaluare. Mă rog, să prezumăm că examenul de absolvire a I.N.P.P.A. „bate” examenul propriu-zis, organizat de U.N.B.R. Deşi, dacă ar fi aşa, înseamnă că absolvenţii I.N.P.P.A. chiar nu ar avea nicio problem să promoveze şi examenul de definitivat. Şi-atunci, de ce să nu-l susţină?

La acelaşi art. 19 citim:

(5) Cel care a promovat examenul de primire în profesia de avocat și care până la data susținerii examenului de primire în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de 5 ani dobândește calitatea de avocat definitiv, fără susținerea examenului de definitivare prevăzut la alin. (1), cu condiția promovării examenului de definitivat în profesia din care provine.

Oarecum dubios, dar, hai să zicem că e de înţeles. E vorba de oameni care au promovat un examen de definitivare, nu chiar în profesia de avocat, dar în ceva „compatibil”. Să zicem că e ok. … deşi se poate obiecta. Dar, ce ne facem, apoi, cu alineatele (6) şi (7):

(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică și persoanelor care au promovat examenul de intrare în profesia de avocat și care au îndeplinit funcții de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi și Consiliului Legislativ timp de 5 ani neîntrerupți.
(7) Avocatul stagiar care a exercitat cel puțin un mandat de parlamentar, primar, viceprimar, președinte de consiliu județean sau vicepreședinte de consiliu județean dobândește la cerere calitatea de avocat definitiv.

Ce spune alineatul (6)? O prostie. Fiindcă nu se poate echivala „practica” cu „teoria”. A „îndeplini o funcţie de specialitate juridică” e una, a dispune de cunoştinţele teoretice necesare promovării unui astfel de examen e cu totul altceva. Nu vreau să comentez asupra termenului „funcţie de specialitate juridică” ... nu are rost.

Bine, să trecem şi peste asta. Cum? Nu ştiu. Dar, ca să ajungem la alineatul (7) e absolut necesar să trecem de alineatul (6).

Aici e-aici. Păi bine, măi nenorociţilor, carevasăzică un idiot ca Igaş – e doar un exemplu – care a terminat un liceu aşa cum l-a terminat, dar pe urmă s-a „luminat” şi a terminat un snop de facultăţi, printre care şi dreptul - să discutăm despre cum se poate absolvi o asemenea facultate, chiar merită? – poate deveni „peste noapte” avocat definitiv fără a mai susţine nici măcar un simulacru de examen?

Tâmpită întrebare am mai pus! Păi, dacă un asemenea individ – e doar un exemplu - e destul de bun pentru a fi ministru, de ce n-ar fi bun pentru a fi avocat definitiv?

Şi ne mai mirăm de ceva?

P.S. Dintr-un total de 252 de deputaţi prezenţi , legea a fost votată de 226 dintre ei, 9 s-au abţinut iar 17 au votat împotrivă. În mare parte, aceştia au provenit de la Independenţi (UNPR). Toţi cei 6 deputaţi penelişti prezenţi au votat „pentru”, inclusiv Ţaga, despre care se spune că nu prea ar mai fi penelist decât cu numele. Ar mai fi ceva de adăugat? Ce?

Cum îşi fac bandiţii legi

Potrivit legii privind exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial, parlamentarii, primarii, şefii de consilii judeţene care sunt avocaţi stagiari pot să devină avocaţi definitiv, fără a da mai da examen naţional, precum ceilalţi candidaţi. (art. 19 (7))

Monumentala prevedere e bazată pe raţionamentul a două genii portocalii, şi anume Daniel Buda, care e şi preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, şi Gabriel Andronache. Potrivit legii, avocatul stagiar care a exercitat cel puţin un mandat de parlamentar, primar, viceprimar, preşedinte de consiliu judeţean sau vicepreşedinte de consiliu judeţean dobândeşte la cerere calitatea de avocat definitiv. De ce? Fiindcă, în cazul unor persoane cu „notorietate publică şi pregătire juridică demonstrată în activitatea profesională anterioară”, intrarea în profesie trebuie făcută "direct".

E ... pur şi simplu halucinant. Halucinant de portocaliu.

Da’ mi se pare cam discriminatoriu. Adică primarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii de consilii judeţene, parlamentarii au „notorietate publică” şi alţii nu au. Măi, să fie .... Ia zi, dumneata, cititorule, care e numele vicepreşedintelui consiliului judeţean Bistriţa? Dar al primarului de Darabani? Sau, poate ştii numele a trei parlamentari de Ialomiţa? Da’ de Marian Valorosu, de Fernando de la Caransebeş sau de Simona Sensual, sau de madam Columbeanu trebuie să fi auzit, nu? Iar în ceea ce priveşte „pregătirea juridică” – o fi tot una cu studiile? că poţi fi „pregătit” şi fără studii – ce să mai vorbim?

E bine, fraţilor, dar e cam puţin. Ce nu faceţi, bre, o lege clară, să ştie toată lumea de-o treabă? Legea competenţei prezumate, cu un singur articol: pedeliştii sunt competenţi, punct.

’Ra-ţi-ai dracu’ de bandiţi!

EI NU SUNT OAMENI

Înţelesul originar al cuvântului „ministru” este acela de sclav, servitor, persoană care slujeşte pe altul, sau care serveşte la masă etc. Ceva-ceva din acest înţeles originar ar trebui să se păstreze şi astăzi, miniştrii ar trebui să fie persoane în slujba cetăţenilor, a binelui public ... ar trebui, spun, dar, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Prim-ministrul Boc şi guvernul pe care îl conduce nu sunt deloc în slujba cetăţenilor, ci împotriva lor.

Fireşte, o astfel de afirmaţie poate părea absurdă: cum poate fi un guvern legitim – teoretic, guvernul Boc este legitim – al unei ţări, oricare ar fi ea, să fie împotriva acelei ţări si a poporului ei? Oare guvernul nu este o componentă a ţării, oare acţionând împotriva intereselor propriilor cetăţeni, guvernul nu acţionează, de fapt, împotriva sieşi?

Teoretic, aşa este, în practică, însă, lucrurile stau diferit. Extrem de diferit. Guvernul Boc are câteva principii pe care le aplică cu o consecvenţă ce poate fi numită la fel de bine şi îndărătnicie. Iar unul dintre aceste principii este acela de a acţiona împotriva oamenilor, a cetăţenilor, chiar atunci când nu e, de fapt, nevoie. Sunt tot mai multe voci care afirmă, mai mult sau mai puţin întemeiat, că România nu avea nevoie să reduce salariile şi să măreascăTVA-ul, sau să se împrumute extern. Mai mult, aceste măsuri – în afară de faptul că au chinuit poporul – au îngreunat foarte mult şi situaţia economică a ţării.

Astăzi, un om a încercat să se sinucidă în Palatul Parlamentului, chiar în momentul în care premierul Boc se pregătea să-şi înceapă discursul. Când un om ajunge să-şi rişte viaţa pentru a atrage atenţia asupra unei probleme, înseamnă că problema e reală şi serioasă. Cu atât mai mult cu cât momentul precede o mare sărbătoare creştină. În aceste clipe, oamenii se caută unii pe alţii pentru a petrece clipe frumoase împreună, nu se gândesc la sinucidere sau la proteste. Aşa este, dar când foamea nu mai înconjoară, ci dă de-a dreptul, când societatea în mijlocul căreia trăieşti nu îţi mai îngăduie ţie, să trăieşti normal, să ai, de exemplu, un copil, pentru nu ai cu ce să îl întreţii, atunci lucrurile se schimbă. Atunci chiar că e o mare problemă. Şi, să remarcăm, este vorba de un individ cât se poate de normal, cu poftă şi putere de muncă, şi, pe de-asupra, şi angajat! Păi, dacă cei care, de bine, de rău, au un serviciu, nu mai sunt capabili să facă faţă cheltuielilor ocazionate de creşterea şi educarea unui copil, care e situaţia celor care nu au un loc de muncă sau sunt incapabili să muncească?

Faţă de această situaţie, prim-ministrul Boc nu a găsit cu cale să spună altceva decat că „nu aceasta este soluţia la problemele pe care le avem” – cine are probleme? Ei sau noi ... pentru că, o ştim prea-bine: „ei cu ei, noi cu noi”, nimic nu e în comun, cu atât mai mult problemele.

Da, de data asta, Boc are dreptate. Nu aceasta este soluţia. Soluţia este plecarea imediată a preşedintelui Băsescu şi a premierului Boc. Este singura soluţie care evită confruntările violente. Dar, pentru puterea portocalie, e de neacceptat. Pentru că ei ştiu să calce pe cadavre. Toţi - sau, mă rog, aproape toţi - cei care se află, în acest moment, pe o „funcţie”, indiferent care ar fi aceea, ştiu să calce pe cadavre, şi au făcut-o deja.

Am scris „aproape toţi” fiindcă nu vreau să jignesc pe nimeni. Dacă ştiţi, dacă aveţi cunostinţă de o persoană aflată pe „funcţie” şi care nu a călcat pe cadavre, spuneţi-mi numele ei, şi spuneţi-l tuturor, fiindcă o astfel de persoană merită să fie cunoscută. Dar nu, nu cred că există aşa ceva.

Mă întreb: ce fel de om e Boc, ce fel de oameni sunt ceilalţi miniştri, ce fel de oameni sunt cei care sustin această putere? Poţi să asişti nepăsător la agonia unei persoane pe care tu însuţi ai adus-o în această stare? Poţi să vezi cum se scurge viaţa din corpul unui bărbat încă tânăr, încă în putere, de care copiii săi şi noi toţi avem atâta nevoie, şi asta doar din motivul că acel om a avut ghinionul să locuiască într-o ţară condusă de nişte nemernici?

Băsescu a şi spus foarte răspicat că statul – cu care el se confundă – nu e responsabil de toţi cetăţenii săi. Deci, el poate. Şi Boc poate, şi toţi portocalii pot. Nu însă şi oamenii. Dar ei, ei nu sunt oameni. Nu, nu sunt oameni, fiindcă orice om ar fi gândit şi ar fi spus aşa:

Pentru ce ocup, oare, această funcţie? Pentru a nenoroci şi omorî oamenii, pentru a-i înfometa, pentru a-i aduce la disperare? Asta presupune, oare, slujba mea? Şi chiar dacă asta înseamnă, cine mă obligă, oare, să fac asta? Rămân eu însumi pe drumuri, muritor de foame, dacă nu fac asta? Chiar nu mă pot descurca? Chiar trebuie să mint, să fur, să ucid? Sunt obligat să fac asta? Cine mă poate obliga?

Aşa ar gândi un om, dar nu şi ei. Fiindcă EI NU SUNT OAMENI.

Şi acum, întreb: noi ce facem? Chiar avem de gând să ne stingem încet, în tăcere, ca nişte lumânări lipsite de aer? Sau ne vom arunca şi noi, în gol, precum omul de azi? Poate că ei chiar asta şi vor. Să nu comentăm, să nu ne revoltăm, să murim, pur şi simplu, discret şi meschin. Dar noi, noi ce vrem?

Pentru unii mumă ... sau despre solidaritate şi echitate în sistemul bugetar

Aşadar, bugetarii de la finanţe si-au primit stimulentele înapoi. O situaţie a acestor stimulente o găsiţi aici. De exemplu, în aprilie, un bufetier acâstigat 594 de lei net, fără stimulente, şi 2370 de lei cu stimulente, iar un şofer 985 de lei fără stimulente şi 3859 cu stimulente. Interesant, într-adevăr, nu?

Dacă adăugăm şi creşterile de venituri din sectorul administrativ, survenite DUPĂ anunţarea reducerilor salariilor TUTUROR bugetarilor cu 25%, constatăm că, de aceste reduceri nu au „beneficiat”, până la urmă, decât câţiva „fraieri”, cum ar fi medicii şi profesorii. A, ar mai fi şi poliţiştii, dar am auzit că ăştia au liber la a-şi renegocia creditele bancare cu armamentul din dotare ... oups, nu cu armamentul, ci cu şeful inspectoratului judeţean la înaintare.

Păi, şi-atunci cum rămâne cu solidaritatea în faţa crizei?

Nu, nu e vorba de niciun fel de solidaritate. Pur şi simplu, lucrurile stau cam aşa:

1. În administraţie e cea mai mare parte din clientela politică, cum să le tăiem banii? Tocmai lor?
2. Dacă se supără finanţiştii (de fapt s-au cam şi supărat), blochează circuitul banilor în economie ... e nasol. Hai să le dăm şi lor ceva.
3. Poliţiştii ... aici mai vedem cum facem. Pe cât posibil, mergem pe intimidare.
4. Au rămas medicii şi profesorii. În ceea ce îi priveşte pe medici, să se care cât mai repede, NOI nu avem nevoie de ei, dacă avem nevoie de ceva, nu-i mare lucru să dăm o fugă până în Austria ... acolo au, într-adevăr, condiţii, specialişti .... În ceea ce priveşte pulimea, să se descurce, şi-aşa sunt prea multi şomeri. Profesorii? Păi, de ăştia oricum n-are nimeni nevoie, Noi ne trimitem copii la şcoală acolo unde e şcoală, că aici nu mai e nicio calitate. În ceea ce priveşte odraslele pulimii, doar n-om fi nebuni să-i învăţăm carte pe toţi ... la ce bun, ca să facă grevă? Aşa, că ăştia trebuie, pur şi simplu, eliminaţi, ca nişte burjui ce se află.

OFF: Acum vreo două ore, ministrul Funeriu se „producea” labeunutv. Scăpase de profesori şi acum făcea pe inteligentul, ceea ce, din păcate, nu-l prinde deloc. Se primeşte ştirea că finanţistii îşi vor primi stimulentele şi moderatoarea îl întreabă dacă nu se teme că, văzând că „se poate” profesorii ar putea protesta şi ei pentru a-şi primi înapoi sporurile si alte drepturi. Curajoasă întrebare pentru postul guzganilor portocalii! Ştiţi ce-a răspuns Funebrul? Cică Ialomiţianu trebuie să fi avut cadru legal să facă asta, da’ el n-are. Zău, conaşule? Boon, atunci s-o luăm pe rând.

Deci, Ministerul de Finanţe avea cadrul legal pentru a-şi plăti angajaţii, dar nu o făcea. De ce? Fiindcă-aşa voia muşchii lui Ialomiţianu, sau cum? Unde-i lege nu-i tocmeală, nu? Cum, timp de două luni, oamenilor nu li s-au dat drepturile, iar caum li se vor da din urmă?

Ok. Deci la finanţe e cadru legal, dar la educaţie nu. Da’ oare învăţătoarea aceea care e în greva foamei de aproape două luni, ce vrea? Exact asta vrea: respectarea legilor. Cum să nu fie cadru legal? Cadru legal nu a existat atunci când profesorii nu au primit niciun ban din majorarea cu 50%;

Oare mai stă mult maimuţoiul ăsta pe scaunul lui Haret?

UPDATE: Se pare că ministrul Ialomiţianu nu prea ar vrea să scoată bani. Mai degrabă ar vrea să-i prostească pe oameni. Hmm, ce să zic? Nu prea îmi vine să cred. Fiindcă asta ar însemna că e foarte-foarte prost. E ca şi când ai introduce o lumânare aprinsă într-un rezervor pentru a vedea câtă benzină conţine ... n-aş sfătui pe nimeni.