duminică, 31 ianuarie 2010

Azilul Băsescu

Ne-am obişnuit ca, atunci când ne trezim, să dăm cu ochii de zidul scorojit al blocului vecin.

Ne-am obişnuit să plătim o grămadă de bani pentru privilegiul de a tremura în locuinţe ori de câte ori cad doi fulgi de nea.

Ne-am obişnuit cu oraşele noastre posomorâte, cu străzile lor cenuşii şi murdare.
Ne-am obişnuit cu urâtul, cu kitsch-ul, cu proasta creştere, cu obrăznicia, cu lipsa de igienă. Ne-am obişnuit cu cerşetorii, cu spălătorii de parbrize, cu câinii comunitari.

Ne-am obişnuit cu boschetarii şi şuţii.

Ne-am obişnuit să vorbim de mii de kilometri de autostrăzi moderne, dar să mergem pe aceleaşi străzi mizerabile, cu aceleaşi cratere rânjinde, şi unde singura lege care se aplică este prioritatea de şmecher.

Ne-am obişnuit cu gândul că numele România rimează cu: prostia, mârlănia, şmecheria, hoţia, lenevia, dar nu rimează deloc cu speranţa, entuziasmul, responsabilitatea, competenţa, respectul, buna cuviinţă.

Ne-am obişnuit să minţim şi să fim minţiţi.

Ne-am obişnuit să furăm şi să fim furaţi.

Ne-am obişnuit să înjurăm şi să fim înjuraţi.

Ne-am obişnuit cu chiulul si nemunca : cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gândeşte. Ne-am învăţat să facem haz de necaz, să luăm la mişto pe toţi şi pe toate.

Ne-am obişnuit cu feţele pământii, lipsite de speranţă şi încredere, bolnăvicioase, ale oamenilor pe care îi întâlnim pe stradă, în metrou, la serviciu. Şi noi purtăm astfel de faţă, şi noi începem să purtăm stigmatul deznădejdii, al resemnării, lipsa de expresie a celui pe cale să-şi piardă minţile, sau agresivitatea şi nesimţirea celui pentru care reperele morale nu există. Ne-am obişnuit să fim foarte atenţi la capra vecinului şi, la nevoie, să o otrăvim dacă se încăpăţânează să nu moară.

Ne-am obişnuit să fim obiectivi şi critici.

Ştim că expresiile pe care le utilizăm sunt reflectarea personalităţii noastre şi, cu cât cuvântul e mai apăsat şi înjurătura mai vârtoasă, cu atât avem o personalitate mai conturată. Referinţa, din trei în trei cuvinte, la o anumită parte anatomică mai puţin expusă vederii, este obligatorie, altfel lumea ar putea crede că nu avem. Ne formulăm criticile în cuvinte simple, dar pline de miez şi puternic moralizatoare:



Ne-am obişnuit să mimăm. Mimăm buna-cuviinţă, educaţia, competenţa, buna-credinţă, mimăm tot ceea ce am putea mima, ca să ne fie bine. Ne facem că ne pasă. Adevărul e că ni se rupe …

Gândirea e un viciu, inteligenţa un păcat. Suntem curaţi şi sinceri doar atunci când ascultăm sfaturile altora mai isteţi ca noi:



Nu mai gândim, o face Guţă pentru noi. De ce am face-o? Văzând, simţind, gândind, suferim. Dacă nu mai vedem mizeria din jurul nostru, e ca şi când nu ar mai exista. Când nu mai gândim, orice înjurătură o putem considera declaraţie de dragoste.

Dar, ne-văzând, ne-simţind, ne-gândind, mai trăim noi, oare ? Sau, suntem, oare, ţinuţi în viaţă de aparate ? De aparatul de partid, de cel propagandistic, de alte aparate …

Cum toate acestea trebuiau să poarte un nume, le-am spus azilul Băsescu.

Când intri într-un azil, o faci cu conştiinţa clară că, de acolo nu mai ai cum să ieşi. Într-un azil intri nu ca să „te faci bine”, ci ca să îţi trăieşti puţin „mai bine” ultimele clipe, ultimii ani. Sau, aparent mai bine.

În 2004, Băsescu ne promitea că vom trăi mai bine. Trăim, oare, mai bine? Nu, dar nu ne mai pasă. Suntem anesteziaţi, suntem sedaţi, am devenit, deja, roboţii, androizii pe care orice dictator şi-i doreşte.

În azilul Băsescu se lasă seara, în curând se va da stingerea. Unii mai joacă sau mai mănâncă grătare, de „bucuria realegerii”, alţii se pregătesc să iasă în stradă, câte unul mai înebuneşte, altul se sinucide, asta e viaţa. Somn uşor, România!
Nu, nu somn uşor, România! România, trezeşte-te, nu somn uşor!

Eu am decis: nu voi dormi! România mea nu e azilul Băsescu. Dacă va fi să înebunesc, va fi de nesomn, nu de prea multă adormire. Dacă tu vrei să dormi, e treaba ta, dar eu o să îţi strig, în permanenţă, în ureche: NU. Nu lui Băsescu, nu impocriziei, nu demagogiei, nu populismului, nu sărăcirii, nu somnului raţiunii. Şi cine ştie, poate că, într-o zi, vei dori să spui şi tu aceleaşi lucruri.

vineri, 29 ianuarie 2010

Un gând (2)

Primul lucru pe care îl spun oamenii după ce mor este: „De ce am fost atât de serios?” (proverb Sioux)

Legea 80/20

Am intrat în Zelist, pe locul 8402. Sunt mai tare decât 80,92% din blogeri. Wow ! Pentru un new entry e destul de bine. E foarte bine. Văzând acest procent, mi-am adus aminte de legea (sau principiul) lui Pareto, cunoscută şi sub numele de legea 80-20.

În esenţă, legea lui Pareto spune aşa: 80% dintre efecte sunt produse de 20% dintre cauze. Adică (exemple):
- 80% dintre vânzările unei firme sunt realizate către 20% dintre clienţi ;
- un proiect este realizat, în proporţie de 80%, de către 20% din cei implicaţi, sau, în 20% din timpul alocat realizării în întregime a proiectului.
- pe o suprafaţă de 20% din teritoriul unei regiuni, al unei ţări, al unui oraş, trăiesc 80% dintre locuitori.
- într-o firmă sau organizaţie, 80% din muncă e făcută de 20% dintre angajaţi.

Autorul acestui principiu este un economist francez, Wilfredo Pareto, care a constatat că în Italia, 80% dintre proprietăţi erau deţinute de 20% dintre locuitori. Apoi, a constatat că acest lucru se întamplă şi în alte părţi, având, aşadar, caracterul unei legi universale. Un român emigrat în America, Joseph Juran, a extins acest principiu şi în teoria managementului.

Fireşte, legea lui Pareto nu poate fi considerată ca un adevăr absolut, ci mai mult ca o butadă.

Totuşi, chiar şi aşa, există câteva consecinţe interesante.

Aşadar, 20% din populaţie realizează 80% din venituri. Ce se întâmplă dacă avem de-a face cu un alt raport ? În condiţiile în care, de exemplu, raportul este de 10/90, societatea devine instabilă. Un raport de 10/90 înseamnă că, practic, veniturile medii ale unuia din cei 10% cei mai bogaţi sunt de peste 80 de ori mai mari decât veniturile medii ale unuia din ceilalţi 90%. Un asemenea raport este nesustenabil şi, în timp va conduce la revolte, instabilitate, stagnare. Sentimentul solidarităţii naţionale sau organizaţionale se diluează aproape complet. Ce înseamnă un raport de 40/60 ? Aşa ceva ar însemna că veniturile cele mai mari sunt de cel mult 2-3 ori mai mari decât cele mai mici, indiferent de aportul persoanelor respective. Consecinţa este o lipsă de interes şi o demobilizare aproape totală a membrilor societăţii respective, deoarece orice posibilitate de „avansare” este, practic, exclusă. O astfel de societate devine apatică, debusolată, indiferentă, inertă şi, culmea, sentimentul solidarităţii, singurul care ar putea fi invocat, diminuează şi el, lăsând loc frustrărilor celor care consideră că merită mai mult.

UPDATE: La unul din cursurile de management la care am participat, lectorul respectiv a spus că, într-o organizaţie, cca. 20% din membri sunt „detractori taraţi”, adică un fel de Gică-Contra care se opun, „din principiu”, oricărei iniţiative, oricărui proiect. Faţă de această afirmaţie, am întrebat ce se întâmplă în situaţia în care, prin forţa lucrurilor: pensionare, transfer, concediere etc., aceşti Gică-Contra dispar din organizaţie. Răspunsul lectorului a fost acela că acest grup este, în general, unul fluid, instabil şi dependent de iniţiativa sau proiectul luat în discuţie. Chiar în situaţia în care acest grup este relativ stabil, înlăturarea persoanelor respective din cadrul organizaţiei nu va produce niciun efect, deoarece 20% din cei rămaşi vor reconstitui grupul.
Nu ştiu dacă acest lucru are legătură cu legea/principiul lui Pareto, dar, într-adevăr, acest lucru se cam verifică. De aceea, din punctul meu de vedere, orice proces electoral în urma căruia o persoană, un candidat, primeşte peste 80% din voturi este, din punctul meu de vedere, „dubios”.
Cineva, nu ştiu cine, a spus ceva în genul: „Atunci când văd pentru prima oară o persoană, habar nu am ce poate să facă, dar, cu siguranţă, ştiu ce nu poate să facă, şi anume nu poate să-i mulţumească pe toţi, pentru că acest lucru nici Dumnezeu nu-L poate face.” Mare dreptate avea!

joi, 28 ianuarie 2010

Despre altfel de jocuri

Ceea ce numim „destin” este rezultatul combinaţiei unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin controlabili. Fataliştii, adepţi ai dictonului „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, consideră că factorii necontrolabili sunt primordiali şi, prin urmare omul este puţin sau deloc capabil să îşi controleze destinul. O asemenea poziţie este contrazisă de realitatea cotidiană, şi deci inacceptabilă. De asemenea, acceptarea unei asemenea poziţii este alegerea noastră, deci o tot manifestare a liberului nostru arbitru, ori acest lucru este o contradicţie logică. Aşadar, singura variantă acceptabilă este aceea că destinul nostru este, până la urmă, condiţionat mai mult de alegerile pe care, la un moment sau altul le facem, şi care pot fi bune, adecvate, sau proaste, inadecvate.

Termenii de „bun” şi „rău” sunt extrem de subiectivi şi imposibil de definit. Cu toate acestea, asumându-ne această imprecizie, vom continua să vorbim despre „bine” şi „rău”, în virtutea faptului că, în situaţii concrete, punctuale, oamenii au capacitatea de a distinge binele de rău, chiar în situaţia în care le este imposibil să le definească.

Într-o postare anterioară, Omul fără noroc, am încercat să evidenţiez ideea că, în general, destinul nostru este rezultanta deciziilor noastre, şi că există oameni ale căror decizii se dovedesc a fi, aproape invariabil, greşite. Ce anume îi face pe aceşti oameni să ia mereu decizii greşite?

Răspunsul la această întrebare este pe cât de important, pe atât de dificil. Fireşte, putem spune că persoanele care iau mai mereu decizii eronate sunt lipsite de „inteligenţă”, dar, în acest fel, nu reuşim în niciun fel să rezolvăm problema, atâta timp cât nu ştim ce este „inteligenţa”. În plus, între inteligenţa de tip academic, aceea care ne permite să obţinem rezultate şcolare bune, şi capacitatea de a lua decizii bune există o corelaţie foarte slabă.

Ca fiinţe raţionale, avem capacitatea de a rezolva probleme şi de a învăţa. Rezolvarea problemelor este o activitate complexă, care presupune aproape întotdeauna raportarea la o experienţă anterioară, la un context asemănător. Creierul nostru este capabil de corelaţii şi analogii. Această capacitate îi permite să nu „reinventeze” roata ori de câte ori se confruntă cu o problemă, ci să reutilizeze soluţiile unor alte probleme, pe baza experienţei.

Când vorbesc de „experienţă” nu mă refer doar la „experienţa personală”. De altfel, se şi spune că proştii sunt cei incapabili să înveţe ceva, iar oamenii foarte inteligenţi sunt cei care învaţă, mai ales, din experienţa altora, în timp ce oamenii „obişnuiţi” sunt cei care învaţă aproape în exclusivitate din experienţa proprie. Aceasta este doar o vorbă, deoarece cine „învaţă” să ia droguri nu este, în mod necesar, o persoană extrem de inteligentă, deşi „învaţă” din experienţa altora.

Din punct de vedere behaviourist, deciziile noastre sunt condiţionate de efectul pozitiv sau negativ al deciziilor anterioare. La baza behaviourismului sta teoria reflexului condiţionat, elaborată în urma arhicunoscutelor experienţe ale lui Pavlov, efectuate pe câini de laborator. Astfel, după un anumit semnal luminos, acustic sau de altă natură, câinii primesc hrană. O informaţie procesată de creier, de tipul „urmează să mănânc” este însoţită de o amplificare a salivaţiei. După un număr de repetări ale experienţei, câinii „învaţă” să saliveze de îndată ce primesc stimulul respectiv. Acest lucru se produce şi atunci când, în mod excepţional, câinii nu mai primesc hrană după recepţionarea stimulului. În timp, dacă stimulul nu mai este însoţit de distribuirea hranei, acesta diminuează până la dispariţie, iar diminuarea este cu atât mai rapidă cu cât condiţionarea a fost mai slabă, adică în funcţie de numărul experienţelor anterioare.

Teoria reflexului condiţionat poate fi studiată în diverse situaţii reale. Astfel, de exemplu, am văzut o situaţie în care un atacant s-a oprit din acţiune dintr-o acţiune ofensivă atunci când a auzit un zgomot din tribune, pe care l-a confundat cu fluierul arbitrului. Astfel de cazuri sunt frecvente, dar, evident, ele nu constituie o explicaţie satisfăcătoare a comportamentului uman.

Teoria behaviouristă este, în esenţă, foarte simplă. Ea presupune existenţa unei cauzalităţi de tipul: a) acţiune „adecvată” => recompensă, valorizare socială => repetarea şi stabilizarea acţiunii => comportament adecvat şi b) acţiune „inadecvată” => devalorizare socială, pedeapsă => reducerea frecvenţei acţiunilor „inadecvate” => „corectarea” comportamentului.

În practică avem, însă, şi situaţii de genul: acţiune „inadecvată” => devalorizare socială, pedeapsă, constrângere, blam => repetarea, stabilizarea şi amplificarea acţiunii => comportament „negativ” stabil.

Să fie, oare, vorba, de un „rău” originar al fiinţei umane? Şi dacă este aşa, de ce la unele persoane, acest „rău” se manifestă extrem de vizibil, în timp ce la altele nu?

Unii psihologi consideră că, de faptul, modul în care luăm deciziile este influenţat, în mod decisiv, de un „program de viaţă” care este scris, întipărit în mintea noastră în primii ani de viaţă, de către mediul nostru de viaţă, în speţă de adulţii semnificativi. Acest program funcţionează sub forma aşa-ziselor „porunci parentale”, care, de cele mai multe ori, reprezintă nişte interdicţii.

Una din cele mai frecvente „porunci parentale” este cea care sună astfel: „străduieşte-te cât poţi de mult”. Cred că marea majoritate a părinţilor ar considera această „poruncă” perfect acceptabilă şi, prin urmare s-ar declara extrem de mulţumiţi dacă fiul/fiica lor ar urma aproape orbeşte această poruncă. În realitate, lucrurile stau exact pe dos. Să mă explic.

Voi exemplifica acest lucru printr-o glumă. Un om îi solicită unui prieten psihiatru un test, o probă, în urma căruia acesta din urmă ar putea stabili dacă un pacient este sau nu nebun.

- O, este foarte simplu, răspunde psihiatrul. De exemplu, îi cer pacientului să golească o cadă de baie, având la dispoziţie o lingură şi o găleată.

- Da, este foarte clar că numai un nebun ar alege să facă acest lucru cu ajutorul lingurii. Alegerea corectă este, evident, găleata.

- Nu, alegerea corectă este să ridici dopul şi să lasi apa să curgă.

Personal, nu cred că o astfel de probă este edificatoare. Omul care ar alege găleata nu este, în mod necesar, nebun. El acţionează doar sub imperiul poruncii care îi spune că trebuie să îşi dea silinţa. Soluţia de a da drumul apei este inacceptabilă, apa curge singură, ori porunca îi cere să lucreze, să se străduiască, nu se lase lucrurile să se producă de la sine. Un om aflat sub influenţa poruncii „străduieşte-te cât mai mult” va evita, din principiu, soluţiile foarte simple, chiar dacă acestea sunt evidente. În proiectarea unui demers, de orice natură, el va căuta să îl raţionalizeze cât mai mult, să îl intelectualizeze, să elimine toate erorile care s-ar putea strecura etc. Un astfel de om va fi, eventual, „competent”, dar lipsit de spontaneitate şi artificial, prin urmare nesigur, ezitant, neconvingător.

De obicei, „străduieşte-te” înseamnă „nu reuşi”. Aceasta pentru că, de fapt, nu reuşita, succesul este obiectivul principal, ci „strădania”. Un astfel de om, ajuns în „pericolul” de a reuşi, va face tot posibilul să eşueze, pentru că un eventual succes ar pune capăt strădaniei. Ce rost are să te mai „străduieşti” atâta timp cât obiectivul fundamental a fost atins?

Poate că mă înşel, dar, dintre cei doi candidaţi principali la funcţia de preşedinte, Mircea Geoană mi s-a părut captiv acestei porunci. Sincer, nu îmi pot explica altfel succesiunea de gafe incredibile care au dus, în final, la pierderea preşedinţiei, şi, foarte probabil, nu numai. Înclin să cred că Mircea Geoană este astfel construit încât să piardă în faţa oricui, mai puţin a unui contracandidat „programat” similar.

Pentru fiecare dintre noi este extrem de important să recunoaştem „codul sursă” al programului parental şi, în cazul în care unele „linii de cod” nu sunt necesare, să le înlocuim cu altele, mai adecvate, sau să renunţăm complet la ele. În general, nu suntem capabili să facem acest lucru din interior, este nevoie de intervenţia unei persoane din exterior, care să ne facă o „restructurare cognitivă”, ceea ce înseamnă schimbarea profundă a setului nostru de valori şi a sistemului de „porunci” şi „permisiuni”.

Realizarea persoanei nu se poate realiza decât în condiţiile unei interacţiuni de calitate cu cei din jur. Dar, conform programului parental propriu, fiecare din noi ne pierdem timpul cu nenumărate „jocuri”. Jocurile despre care vorbesc sunt jocuri psihologice şi nu au nimic cu jocurile copilăriei sau cu aşa-numitele jocuri din teoria cercetărilor operaţionale. Totuşi, în termenii acestei discipline, jocurile psihologice nu sunt niciodată „cu sumă nulă”. De regulă, în cadrul jocurilor psihologice, unul dintre participanţi pierde cu certitudine, la o etapă ulterioară a jocului, rolurile inversându-se, astfel încât, la sfârşitul jocului, fiecare participant îşi primeşte „recompensa”, care, după caz, poate merge de la o uşoară indispoziţie până la pierderea averii, nebunie, închisoare sau moarte etc.
Ce ziceţi, vă interesează să jucaţi un „joc”, la o „tombolă” cu „premii” de natura celor de mai sus? Nu cred că ar exista fie şi un singur individ sănătos la cap care ar răspunde „da”, cu toate acestea, fiecare dintre noi, repet, îşi petrece cea mai mare parte a vieţii jucând astfel de jocuri.

Nu numai indivizii sunt angrenaţi în astfel de jocuri. Viaţa oferă numeroase exemple în care comunităţi întregi, organizaţii sunt angrenate în astfel de îndeletniciri. Să luăm, de exemplu, jocul „al meu e mai bun”. Nu are importanţă ce este acel „al meu”. Între două fetiţe de şase ani, poate fi păpuşa fiecăreia dintre ele. Jocul s-ar putea încheia, în cel mai rău caz, cu o păruială benignă şi cu distrugerea ambelor păpuşi. În cazul în care protagoniştii sunt două state sau blocuri militare, iar obiectul disputei nu e o jucărie, ci o valoare precum „religia”, „drepturile omului” sau altele asemenea, „recompensa” ar putea însemna milioane de victime omeneşti, distrugeri materiale etc.

În orice joc psihologic intervin trei personaje simple sau colective, numite Victima, Călăul (sau Agresorul) şi Salvatorul. Rolurile nu sunt „bătute în cuie”, un joc are, de regulă atâtea runde câte sunt necesare pentru ca fiecare personaj să fie „recompensat” după „cum se cuvine”, şi, de la o rundă la alta, personajele îşi pot schimba rolurile. Astfel, Salvatorul poate deveni oricând o Victimă, Victima poate deveni Călău, si aşa mai departe.

Teoria jocurilor psihologice este o parte a ceea ce se numeşte „analiză tranzacţională”. Creatorul acestei noi discipline ştiinţifice este psihologul canadian Eric Berne (Berstein).

Eu consider studiul analizei tranzacţionale ca fiind fundamental în formarea oricărei persoane. Analiza tranzacţională prezintă o serie de avantaje indiscutabile, printre care acela că este extrem de uşor de înţeles şi, de asemenea, uşor de aplicat. Este o ştiinţă aplicativă, care oferă soluţii la multe dintre problemele vieţii.

„Marţienii”, adică persoanele iniţiate în analiza tranzacţională şi care au ajuns, deja, la stadiul aplicativ al acestei ştiinţe, dobândesc capacitatea de a rezolva mult mai satisfăcător problemele cotidiene. Acest lucru nu înseamnă, evident, că ei sunt scutiţi de probleme, însă capacitatea de a recunoaşte jocurile psihologice şi de a evita participarea la ele, sau de a se implica benefic şi atât cât este necesar, le schimbă, evident, perspectiva vieţii şi, implicit, ceea ce numim „destin”
Spuneam mai sus că distingem jocuri individuale, în care fiecare personaj este un individ, dar şi jocuri colective, în care personajele sunt colective. În acest din urmă caz, situaţia este mult mai complexă, deoarece decizia participării la joc, adoptarea unui anumit rol în cadrul acestuia etc., sunt efectuate de o singură persoană, sau de un număr oricum restrâns, în numele tuturor membrilor grupului, ceea ce crează nenumărate jocuri secundare.

Consider că iniţierea în analiză tranzacţională a unui număr cât mai mare de oameni, pe lângă faptul că ar contribui la rezolvarea problemelor acestora, ar contribui la o creştere generală a calităţii vieţii, deoarece multe dintre deciziile pe care le luăm fiecare în parte îi implice, într-un fel sau altul, şi pe ceilalţi.

Există mulţi tranzacţionalişti, care au scris numeroase cărţi si articole, există seminarii de formare etc. Fiecare om îşi alege ceea ce este potrivit pentru el. Un bun început ar putea fi reprezentat de citirea cărţii „Jocuri pentru adulţi”, scrisă chiar de întemeietorul analizei tranzacţionale, Eric Berne. Cartea poate fi downloadată (în română) de aici:

miercuri, 27 ianuarie 2010

Răsplata răului

Am citit o ştire interesantă. Cel puţin, mie mi se pare interesantă. E vorba de o fată care a fost biciuită pentru că a fost violată. S-a întâmplat în Bangladesh. Ştirea originală, aici:

Ce e extraordinar în această ştire ?

Fata a fost biciuită, violatorul a fost iertat. Ştirea nu precizează dacă nu cumva acesta a primit şi un „premiu” pentru fapta sa. Oricum, chiar dacă aşa ceva nu s-a întamplat, el ştie ce poate repeta oricând fapta, pentru că nu vor exista niciun fel de consecinţe neplăcute.

Decizia a fost luată într-un „cadru democratic”, de către „bătrânii satului” care – nu-i aşa? – sunt şi „înţelepţii satului”. E vorba de „vocea poporului”, nu de o judecată „oficială”.

Oare, dacă întâmplarea ar fi avut loc în România, ar fi fost judecată altfel?

Nu ştiu, dar ştiu că şi în Romania există un mare violator. Incomparabil mai mare decât cel la care face referire ştirea. E vorba chiar de preşedintele ţării, Traian Băsescu. A călărit Constituţia cum a vrut el. A violat cutume parlamentare, bunul-simţ politic, a înşelat încrederea noastră, ori de câte ori i s-a oferit prilejul. Când nu i s-a oferit, şi l-a creat. A mutat un întreg partid de pe stânga pe dreapta şi nimeni nu a comentat nimic. Niciun membru al partidului nu s-a simţit trădat de noua orientare.

Până acum, Traian Băsescu nu a fost sancţionat niciodată.

Despre oportunismul şi lichelismul persoanei respective, media a informat pe larg, în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Filmul în care a lovit un copil a fost reluat de mii şi mii de ori. Fără niciun efect. De fiecare dată, Traian Băsescu a scăpat basma curată.

Dacă ar fi doar atât, şi tot ar fi destul. Mult prea mult. Dar nu, nu e doar atât.
În jurul său s-au aciuat tot felul de persoane. În ciuda tuturor predicţiilor, partidul domniei sale s-a umflat şi învârtoşat precum broasca din fabula cunoscută. Dar nu, PDL nu este format doar din aer comprimat. PDL este format, ca orice partid, din oameni. Ce fel de oameni sunt aceştia?

Cred că în acest partid ar putea exista destui oameni de treabă, cumsecade, cât se poate de bine intenţionaţi şi, pe deasupra, inteligenţi şi sinceri. Faptul că eu nu am întâlnit, încă, niciunul, nu e o demonstraţie că nu există. Cu toate acestea, cred că PDListul bine intenţionat, inteligent şi sincer e o utopie. Cei inteligenţi nu sunt defel sinceri şi bine intenţionaţi, iar ceilalţi sunt proşti grămadă.
Am întâlnit mulţi PDLişti drăguţi, simpatici, oameni de viaţă ... sau cum să zic? În posturile şi funcţiile pe care le ocupau unii erau mai eficienţi, alţii mai puţin, cei mai mulţi deloc. Dar, ce contează? E vorba de nişte oameni pe care, până la un punct îi înţeleg, câştigă şi ei un ban, care-i problema? Nu-i nicio problemă, serios.
Dar, am cunoscut şi PDLişti absolut mizerabili, oameni care nu se mulţumesc să beneficieze doar de avantajele conferite de un statut, fără îndoială, nemeritat, dar care se străduiesc şi să facă rău celorlalţi, cât mai mult rău, pe baza principiului: „ciocu’ mic, acum suntem noi la putere”.

Mi-am pus adeseori întrebarea: ce fel de om trebuie să fii ca să-l susţii pe Traian Băsescu? Cei care nu sunt cu totul ignoranţi, sunt, desigur, interesaţi. Şi? E un păcat să ai interese? Nu ştiu ce să zic, pentru Băsescu grupurile de interese sunt ceva rău, foarte rău. Sau, mă rog, anumite grupuri de interese. Eu, ce să zic? Depinde de compromisurile pe care eşti dispus să le faci, de rahatul pe care eşti dispus să îl înghiţi, de mizeriile pe care eşti capabil să le faci celor care se încăpăţânează să te vadă exact la fel ca înainte de a fi „la putere”. Puterea vine şi pleacă, dar oamenii continuă să trăiască împreună. Şi e bine să laşi loc de bună ziua, cum se zice în popor.

Dacă eu nu am „stomac”, nu-i plâng, şi nici nu-i fericesc pe cei care au. E opţiunea lor, e modul lor de viaţă, e problema lor, e ... ok.

Dacă stau şi mă gândesc, poate că decizia „bătrânilor satului” a fost înţeleaptă. Poate că fata nu a fost tocmai cinstită. Poate că l-a „ademenit”. Poate că i-a răspuns băiatului la „bună ziua”. I-a răspuns, deci l-a remarcat, deci e interesată ... Ea a vrut-o, băiatul nu a făcut altceva decât să vină în întâmpinarea dorinţei ei, ce mai atâta tura-vura? Sau, poate că nu i-a răspuns la „bună ziua”. Dacă e aşa, de ce-a făcut-o? Înseamnă că l-a provocat, adică a căutat-o cu lumânarea. Deci, tot fata e vinovată.

Am citit undeva, nu mai ţin minte unde, despre sentimentele nutrite de nenumăraţi mujici faţă de Ivan cel Groaznic. Ivan ăsta a fost ... ce să zic? Pe lângă el, Ţepeş al nostru e un copilaş inocent. Ivan cel Groaznic făcea exact ce voia muşchiul lui. A omorât o grămadă de oameni, fără nicio socoteală. Şi, în ciuda acestor fapte îngrozitoare, au fost oameni care l-au adulat ca pe un zeu. De ce? Pentru că era puternic.

Când a murit Stalin, au fost oameni care l-au plâns. Nu doar din cei care urmau să-şi piardă privilegiile, ci şi oameni din ţări îndepărate, sau oameni care avuseseră destul de suferit de pe urma sa.

Despre un cunoscut politician, de o urâţenie proverbială, se ştia că este un mare crai. Simpla rostire a numelui său la o petrecere, sindrofie, sau la orice alt eveniment, avea darul de a atrage o mulţime de femei. Femei tinere, frumoase, citite, deosebite. Nu doar piţipoance. Întrebat fiind, odată, care este secretul fenomenalului său succes, care sunt „armele” sale secrete, politicianul a răspuns fără să clipească: „Două lucruri, banii şi puterea. Nu există un afrodisiac mai puternic decât acestea.”

Sunt multe persoane pentru care puterea exercită o fascinaţie aproape mistică. Nu orice putere e la fel de seducătoare, ci, mai cu seamă aceea conflictogenă, nu pacifistă. Puterea violentă, constrângătoare, risipitoare, necenzurată, abuzatoare. E vorba de un sentiment subtil de identificare a persoanei cu sursa sau deţinătorul puterii.

Probabil, pentru Bangladesh, un conducător ca Băsescu ar fi un „chilipir”. La ce poţi să speri atunci când biciuieşti pe cel violat şi îl ierţi pe violator? Dar, pentru noi, oare, e suficient? Este Băsescu cel mai bun conducător pe care ni-l putem permite?

Înclin să spun că da. Acum, da. Atâta timp cât asta vrem, asta avem. Numai că, identificarea, la nivel mental, cu agresorul oferă o palidă compensaţie condiţiei de victimă. Sclavagismul a dăinuit până când primul sclav a descoperit că există ceva mai dezirabil decât a-ţi face propriul stăpân, sclav.

luni, 25 ianuarie 2010

Sobh beheir. Amintiri din cea mai frumoasă excursie la care nu am participat

„Un om prin lume trece. El nu e musulman,
Nici infidel nu este, nu crede-n legi şi zei,
Nu neagă, nu afirmă, dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.

Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle
Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele,
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate,
Dar totuşi nu mi-e teamă: curat am fost în toate.

Mă dojeniţi că veşnic sunt beat, ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi, şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea,
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt.”

Pe Omar Khayaām l-am cunoscut, cred, în liceu. Personalitatea sa magnifică m-a fascinat din prima clipă. Arogant şi modest, extrem de profund şi fluşturatic, în acelaşi timp, Omar Khayaām nu avea cum să nu fie seducător. Matematician de geniu, astronom, medic, filosof, dar şi poet şi artist, îndrăgostit de viaţă şi atât de uman, atât de perfect în imperfecţiunea sa asumată!

„Dă-mi cupa şi ulciorul. Să bem, fermecătoare
Făptură plămădită din rouă şi eter!
Câte făpturi ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe si ulcioare?”

„Pe drumul cunoştinţei, spre fascinanta Meccă,
Vor toţi se meragă. Unii îl cată ceas de ceas.
Că l-au aflat zic alţii. Dar într-o zi un glas
Are să strige: « Nu-i drum şi nici potecă »

În vălmăsagul vieţii, acei sunt fericiţi
Cei ce cred că stiu toate, şi cei ce totul neagă.
Şi eu am vrut săimi fie cunoaşterea întreagă,
Şi-azi pizmuiesc pe orbii în cale întâlniţi”

„Pe-un înţelept bătrân l-am întrebat:
« Ce ştii despre acei care-au plecat ? »
« N-au să se-ntoarcă-n lume niciodată.
E tot ce ştiu. Ia cupa şi-o bea toată ! »”

„Ivirea mea n-aduse niciun adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună adâncul sens al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi- acum, ce sens, plecarea?”

„Vreau beat să fiu într-una, şi-aş vrea să dorm mereu,
Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău.
Durerea, bucuria, la fel sunt pentru mine,
Că zâmbetu-i solia tristeţii care vine.”

„N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege,
Şi chiar dac-aş fi liber, spuneţi-mi, unde-aş merge?
Să nu te naşti mai bine-i, dar cum se evităm....
Acum, însă, că suntem, de ce să mai plecăm?”

„Mi-ai spart ulciorul, Doamne, şi vinul cel curat
În iarbă sângerează. Ce-mi mai rămâne-n loc?
Tu mi-ai închis si drumul spre ultimul noroc.
Ucide-mă, dar află: Tu eşti acum cel beat!”

„Beau vin şi mi se spune, de unul şi de altul:
« Să nu mai bei, căci vinul duşman este de moarte
Al lui Allah. » Atunci – zic eu – pentru Prea-Naltul,
Voi bea păgânul sânge. E-un act de pietate.”

„Întorsu-ne-am, prieteni, la vechiu-ne desfrâu,
Am renunţat la ceruri, la rugi şi cele sfinte.
Oriunde este-o cupă, tu ai se vezi, Părinte,
Cum curge în gâturi vinul ca apa dintr-un rau.”

„O gură parfumată arginţii mi i-a stors,
Şi-ncrederea-Ţi în mine a năruit-o vinul.
Urmează Raiul? Iadul? Mi-aştept senin destinul,
Căci iadul cine-l ştie? Din cer cine s-a-ntors?”

„O sută de religii nu fac cât vinul sacru,
O-nghiţitură face cât şaptezeci de rugi.
Afar’ de vin nu este un singur lucru acru
În stare să plătească un cer de îngeri dulci.”

„Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine să nu ieşi,
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ’nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că, poate, te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi,
Nădejdile, ascunse să-ţi stea de lumea toată,
În zâmbet să te fereci de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.”

Înainte de toate, Omar Khayaām este un Om. Gândirea sa, excepţional de profundă şi actuală, nu este îmbâcsită de dogmatismul niciunei religii sau filosofii sterile. Omar Khayaām nu este nici sceptic, nici mizantrop, el ştie se se bucure din plin de ceea ce viaţa îi oferă. Într-o lume bântuită de intoleranţă şi prejudecăţi, Omar Khayaām este intolerant doar la lipsa de toleranţă.Cuvintele sale prefigurează o societate modernă, eliberată de fantasmele bigotismului şi ale unei aşa-zise rigurozităţi morale plină de ipocrizie. Mai presus de toate, Omar Khayaām este poetul dragostei de viaţă. Nu găsesc nimic trist sau pesimist în cuvintele sale, poetul îşi asumă integral rolul de om imperfect într-o societate imperfectă. Omar Khayaām este un înţelept, care în cuvinte mesteşugite ştie perfect să-şi exprime aprecierea faţă de adevăratele valori.

„Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat se-i cauţi. Să fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei,
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.”

Omar Khayaām nu-şi aparţine sieşi şi nici măcar patriei sale, nici măcar religiei sale. Omar Khayaām este un îndumnezeit, el aparţine patrimoniului cultural şi spiritual al întregii omeniri, nu al celei în care a trăit, nici celei viitoare, ci unei omeniri ideale, al unei omeniri în care au loc doar cei aleşi, care au reuşit să transceadă dincolo de sensurile şi limitările comune, celor care s-au înălţat dincolo de bine şi de rău, cei care au refăcut unitatea originară a Universului. Omar Khayaām poate fi citit cu buzele, dar nu poate fi înţeles decât cu sufletul şi cu mintea reunite, iar această înţelegere nu este înţelegere, ci împărtăşire. Iar vinul, beţia, desfrâul nu sunt păcate ale unei firi slabe şi înclinată spre păcat, ci supremul vehicul către o lume superioară.

„Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată,
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare,
Căci, în afara cupei, Khayaām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.”

Nenumărate cupe am ciocnit cu marele poet, în timp ce acesta îmi declama versurile sale. În lumea lui Khayaām pătruns-am cu toată forţa imaginaţiei mele. Dar, totul s-a petrecut exclusiv în mintea mea. Buzele mele nu au simţit gustul sfântului sânge din cupa poetului ...

Cred că mi-am dorit dintotdeauna să păşesc pe urma paşilor marelui poet. Să-mi sune în urechi minunatele cântece ale unei lumi care nu există, să mă las pătruns de nepământeştile arome acestui lichid minunat, numit convenţional vin. Vin iranian.

În viaţa mea, am gustat multe vinuri deosebite. Mi-am umplut gura cu aromele molatice ale Lacrimii lui Ovidiu, plăsmuită din durerea celui exilat pe ţărmul frigurosului Pont Euxin. M-am luptat cu vigurosul vin de Porto, dulce dar aspru, însufleţit ca un flamenco şi, la urmă, ucigător precum iubirea neîmpărtăşită a Marianei Alcoforado, am trăit exuberanţa iberică a vinului de Malaga, un vin şăgalnic, vioi o zarzuelă şi îmbietor ca o prostituată maură, m-am bucurat ca un copil, în ritm de tarantelă siciliană, cu cel de Marsala, am jucat la nunta din Cana Galileii şi am lăudat oraşul de aur, cu ajutorul vinului Carmel, dar niciodată, pe limba mea nu a ajuns vreo picătură de vin iranian. Şi, oricât aş dori, nu cred să ajung să gust un astfel de vin, printre altele şi din cauză că, după ştiinţa mea, în Iran nu există viţă-de-vie.

Cum, m-am întrebat, în ţara lui Omar Khayaām nu există viţă-de-vie? Tocmai în ţara celui care a cântat vinul ca nimeni altul, nu există viţă-de-vie şi, implicit, nici vin? Dar, cum e posibil?

Mă aflu pe un teren alunecos. Nu sunt convins că, într-adevăr, nu există viţă-de-vie în Iran. Dacă informaţiile mele sunt inexacte, s-ar putea să-mi spună cineva adevărul. Sau, poate că nu.

Din câte ştiu, Coranul interzice consumul băuturilor alcoolice. Ok, şi Biblia face, oarecum acelaşi lucru, numai că puţin mai nuanţat. Nu consumul de vin este cel incriminat, ci abuzul. Când, de Paşte, creştinul bea vin, acela nu e doar vin, ci e şi sângele Mântuitorului. Dar, totuşi, e vin, dar consumul vinului, într-o astfel de împrejurare, nu e un păcat, dimpotrivă, cred, păcatul ar consta tocmai în refuzul de a-l bea. Tot aşa, Coranul admite consumul băuturilor alcoolice în anumite împrejurări, să le spunem excepţionale. Dar nu, puterea religioasă din Iran a luat o măsură radicală. Aceea a stârpi toate viile.

Dacă ar fi şi numai atât, şi nu aş putea fi, sub nicio formă, de acord, cu acest fanatism religios. Dar, sunt mult mai multe.

O, mi-am dorit mult să văd Iranul ... probabil că nu o să-l văd niciodată. Dar, poate că e mai bine aşa, fiindcă, mă gandesc, Iranul de astăzi e cu totul altceva decât cel din fantezia mea. Şi, probabil, aş fi dezamăgit. Foarte dezamăgit.

Iranul de odinioară e fascinant. Ceea ce nu au reuşit Darius şi Xerxex, a reuşit Roxana. În faţa ei, cel mai mare cuceritor al lumii s-a recunoscut învins. Iranul de altădată e Iranul lui Omar Khayaām şi al Şaherazadei. O lume de poveste. Dar Iranul de astăzi, ce ştiu despre el? Mai nimic, şi cred că puţini oameni ştiu, într-adevăr, ceva despre Iranul zilelor noastre. Ştiu că e o ţară destul de mare, mult mai mare decât România, şi cu mult mai mulţi locuitori. Ştiu că este o ţară islamică, fundamentalist-islamică. Ştiu că are bogate resurse de petrol. Şi mai ştiu că e condusă de un dictator, Mahmoud Ahmadinejad, fost primar al capitalei Teheran. În iunie 2009, în Iran au avut loc alegeri prezidenţiale. Rezultatul acestor alegeri a fost favorabil lui Ahmadinejad, care a fost reconfirmat pentru un al doilea mandat. A urmat o lună de proteste violente, dar rezultatul a rămas neschimbat. În decembrie, protestele au fost reluate. Au fost şi contraproteste. Cam asta e tot. Puţin, nu?

Dar, ce fel de ţară este acum, Iranul. Ce fel de oameni sunt locuitorii săi? Sunt ei, oare nişte primitivi care nu ştiu să scrie şi să citească, şi care pot fi cumpăraţi cu un kilogram de ulei, fie şi de măsline?

Probabil nu mulţi dintre concetăţenii mei ar putea să răspundă acestor întrebări. În ochii multora dintre noi, Iranul e o ţară îndepărtată, foarte îndepărtată, şi nu numai în sens geografic. Iranul nu e în Europa, nici în America, şi prea puţin importă ce se întâmplă acolo. Trebuie că e o ţară foarte primitivă şi, fireşte, soarta unei asemenea ţări nu poate fi alta decât aceea de a fi condusă de un primitiv.

Dar, nu e aşa. Nu e deloc aşa. Iranul de azi e o ţară modernă, din multe puncte de vedere, mult mai modernă decât ţara noastră. Locuitorii săi nu sunt, în niciun caz, analfabeţi, într-o proporţie covârşitoare. Cu câţiva ani în urmă, echipa Iranului a câştigat locul I la olimpiada internaţională de informatică. În plus, Iranul este ţara cu cele mai multe bloguri la mia de locuitori, sau, mă rog, dacă s-o fi schimbat cu ceva ierarhia, oricum una din cele mai „internetizate” ţări, iertaţi-mi barbarismul.

Hm ... suprinzător, dar, care-i problema? Este o problemă, o mare problemă. Iranul este ţara lui Omar Khayaām, cel care, în veacul al XI-lea, gândea aşa cum gândea. După zece secole de „progres” neîntrerupt, Iranul a devenit ţara lui Ahmadinejad. Oare cum a fost posibil acest lucru?

Revolta tinerilor – cei care l-au contestat pe Ahmadinejad au fost, în majoritate, tineri, studenţi – a avut o culoare. O, nu, nu violet, nu vă gândiţi. Culoarea revoltei iraniene a fost verde, precum steagul Profetului. Au fost mulţi oameni arestaţi, bătuţi. A fost şi o victimă, o fată frumoasă ca o zi de vară iraniană.

Ceea ce s-a întâmplat în Iran mă pune serios pe gânduri. Din punctul meu de vedere, sinceritatea şi cele mai bune intenţii sunt arme mult prea slabe în lupta cu un dictator precum Ahmadinejad. Sau Chavez. Sau Băsescu. Sau, cum s-o numi. Nu, în mod clar, doar cu astfel de arme nu se poate obţine victoria.

Comunicarea e totul. Dar, despre ce comunicare vorbim? Despre comunicarea pe Internet? Internetul e o invenţie minunată, şi, bineînţeles, a fost utilizat de protestatari. Dar, nu e suficient! Nu e câtuşi de puţin suficient!

Ce e de făcut? De „coborât” între oameni. Nu mă refer la „activul” de partid, la ultraşii portocalii. Nu, mă refer la oamenii simpli, la cei care nu au foloase directe evidente, din partea unui partid sau a altuia, din partea unui regim sau a altuia. Unii din ei sunt atât de scârbiţi încât au jurat să nu mai voteze niciodată. Oamenii aceştia trebuie, într-adevăr, convinşi. Oamenii aceştia sunt adevărata forţă. Oamenii aceştia trebuie câştigaţi.

Ok, aşteptăm data de 2 aprilie când, după părerea mea, nu se va întâmpla (mai) nimic, şi mai vedem ce e de făcut.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Regulile polemicii civilizate

Aceste reguli au fost stabilite de Universitatea din Oxford, în 1890. Ele se găsesc în numeroase locuri, pe situri şi bloguri, dar, după părerea mea (şi nu numai a mea), ar trebui scrise în cât mai multe locuri, inclusiv în fiecare manual şcolar şi oriunde unde ar urma să aibă loc o dezbatere sau o discuţie: în Parlament, în sălile de şedinţe, la tribunal, în pieţe, în mijloacele de transport, într-un cuvânt, peste tot.
Astfel că le-am găsit loc şi pe blogul meu.


1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.

2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sunt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.

3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.

4. Părtile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.

5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gândire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Intr-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gânditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sunt convingătoare sau nu.

Un gând (1)

Dacă cineva îţi înşeală o dată încrederea, să-i fie ruşine! Dacă cineva îţi înşeală încrederea de mai multe ori, să-ţi fie ruşine! (proverb japonez)

Nimic despre flacăra violetă

Domnul Orban, Ludovic Orban, a exprimat, cu ceva timp în urmă, o curiozitate, zic eu, legitimă, în legătură cu prezenţa domnului Aliodor Manolea în preajma prezidenţiabilului Traian Băsescu, pe toată durata campaniei electorale. Curiozitatea domnului Orban este cu atat mai întemeiată, cu cât domnul Băsescu a (re)devenit preşedintele României.

Până acum, domnul Traian Băsescu nu a catadicsit să ofere vreun răspuns.

Această atitudine poate fi cu atât mai surprinzătoare, cu cât Traian Băsescu are la dispoziţie o mulţime de răspunsuri absolut onorabile.

Astfel, ar putea recunoaşte că, asemeni altor milioane de români, domnia-sa crede în supranatural, în ezoterism, în vrăjitoare sau în ce-o mai vrea. E vreo problemă? Din punctul meu de vedere, niciuna. Domnul Băsescu nu s-ar afla nicidecum într-o situaţie de incompatibilitate legală sau morală. Preşedinţii sunt şi ei oameni, au calităţi şi defecte. Unii trag prea mult la măsea, alţii au relaţii nepotrivite. Mulţi sunt implicaţi în acte de corupţie economică, în traficul de arme sau de droguri, sau sprijină terorismul internaţional. Şi nu e vorba doar de preşedinţi de ţări bananiere. Mă rog, fiecare cunoaştem exemple de acest fel. Ei, şi mă întreb, cu ce e mai rău un preşedinte care crede în astrologi, chiromanţi sau vrăjitoare, faţă de unul acuzat de vânzarea flotei ţării sale? Sau, faţă de unul care bate copiii? Sau, faţă de unul care îşi instalează favorita stăpână peste două ministere importante, în ciuda unor acuzaţii foarte grave de corupţie?

Cu nimic. Cu absolut nimic. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o ţară în care credinţa în minuni e aproape o normă socială. Depunem bani la nu-ştiu-ce caritas şi ne aşteptăm să-i primim înapoi înzecit. Cum? Printr-o minune, evident. La fiecare examen, nu învăţăm nimic, dar vrem să luăm zece. Şi dacă, printr-o minune, acest lucru se întâmplă o dată, vrem se se producă şi a doua, şi a treia oară, să se producă mereu. Ăştia suntem noi, iar faptul că preşedintele nostru e la fel ca noi, şi crede mai mult în vrăji şi în minuni decât în muncă şi efort susţinut, în sinceritate, seriozitate, onestitate, hărnicie, creativitate etc., nu are de ce să ne surprindă decât, eventual, plăcut.

Dacă domnul Băsescu ar considera că numărul celor care nu cred în ghioc, foloase necuvenite şi flacără violetă este mai mare decât al celorlalţi, ar putea încerca altă strategie. Astfel, mărturisirea că el, personal, nu crede în asemenea obscurantisme de secol XVI, dar ştie sigur că Geoană crede, ar consolida un anume avantaj de imagine, în condiţiile în care, oricum, Geoană e terminat politic. Ce-ar fi, de exemplu, să spună că a aflat, chiar de la Manolea, care – nu-i aşa? – s-a fâţâit şi pe la PSD, de credinţa în iraţional a lui Geoană şi s-a hotărât să-i facă o farsă, cărându-l peste tot, în campania electorală, pe „marele ezoterist”, în calitate de sperietoare de prostănac? Ei, ai putea să te superi pe Băsescu pentru aşa ceva? Iar Geoană, cel învins nu de Băsescu, ci de propria credinţă aberantă, de propria prostie, ce s-ar putea spune despre el? Nimic în plus faţă de ceea ce, oricum, s-a spus deja, inclusiv din PSD.

Domnul Băsescu nu are de ce să fie prea îngrijorat. Ştie că nu a răspuns unor întrebări mult mai serioase decât cea cu privire la Manolea, şi totuşi nu a păţit nimic. Nu şi-a clarificat trecutul comunist şi securistic, nici problema flotei, a casei din Mihăileanu, a legăturilor cu răpirea ziariştilor, a comerţului cu arme al fratelui său, a promovării Elenei Udrea. De fapt, Băsescu nu a răspuns niciodată, în mod serios, la vreo întrebare importantă care i-a fost adresată, de ce ar face-o acum?

Pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Norocul te ajută atât cât te ajută, la un moment dat te părăseşte. Lui Geoană i s-a înfundat din cauza a două astfel de întrebări, la care nu a răspuns corespunzător. E vorba de vizita la Moscova, şi de aceea la Vântu. Nu, oricum, întrebarea lui Orban nu poate rămâne fără răspuns. Numai că nu o va face Băsescu personal. Băsescu nu se poate coborî la mintea şi la obrăznicia lui Orban. O va face altcineva, un lacheu, de exemplu Ioan T. Morar.

Fireşte, Ioan T. Morar putea alege, în numele lui Zeus, oricare dintre răspunsurile de mai sus. Dar, pe Morar nu îl duce capul şi, fără îndoială, nu-i permite nici caracterul. Mai bine zis, lipsa de caracter. Domnul Morar alege să răspundă într-un mod halucinant. Ceva în genul: să răspundă întâi Crin ce-a căutat lângă Geoană în timpul campaniei electorale.

Pentru Morar, un astfel de răspuns este, fără îndoială, rezultatul unui demers intelectual profund. Orice-ar face, oricât s-ar căzni, oricât s-ar screme, oricât şi-ar da silinţa, astfel de indivizi nu reuşesc să depăşească nivelul lui „ba pe-a mă-tii”. Acesta este condiţia lor.

Ok. Ia să vedem ce e cu întrebarea lui Morar. Păi, ce-ar mai fi de spus, altceva decât se cunoaşte deja? După turul I, Antonescu a ieşit din cursă, au rămas Băsescu şi Geoană. Ce era să facă Antonescu? Să mergă la culcare, să le spună celor două milioane de votanţi ai săi: mergeţi şi voi la culcare, ne mai întâlnim în 2014? Ei, aşa ar fi vrut, poate, unii, dar Antonescu a evaluat situaţia şi a luat o altă decizie. De fapt, nu a avut altă opţiune. A pornit exact de la interesul şi doctrina partidului său. Ce doreşte, de fapt, orice partid? Să preia frâiele puterii, ca să-şi poată aplica programul şi ideologia. A fi la putere nu înseamnă doar să încasezi şuturi în gură pentru greşelile celuilalt, înseamnă, în primul rând, să iei decizii. Cine, dintre cei doi candidaţi, i-ar fi permis lui Antonescu şi PNL să se implice, în mod real, în luarea deciziilor? Traian Băsescu primise de mult numele lui Klaus Johannis ca premier agreat nu numai de PNL, ci şi de PSD, UDMR, minorităţi. Şi? Şi ce? A luat în considerare această variantă? Nu, a încercat cu Croitoru, cu Livache, cu orice. Şi aceasta pentru că, în mod clar, PDL şi Traian Băsescu nu i-au dorit şi nu îi doresc pe liberali la guvernare, decât, eventual, pe post de acarul Păun şi de cârpă de şters picioarele.

Nici Crin Antonescu, nici Mircea Geoană, nici vreun alt oficial din PNL sau PSD nu au vorbit vreodată de o apropiere ideologică între cele două partide. Între PNL şi PSD nu există, cel puţin în acest moment, vreo „apropiere ideologică”. Ceea ce a existat între cele două partide şi, probabil, va continua să existe, este o alianţă electorală. De altfel, pe portocalii îi doare-n fund de orice „apropiere ideologică” între PNL şi PSD. Pe ei îi îngrijorează, de fapt, posibilitatea realizării acestei alianţe electorale între cele două partide, fiindcă, în condiţiile uninominalului pur preconizat de PDL, o astfel de alianţă, dacă ar funcţiona ireproşabil – repet, dacă ... – ar scoate, pur şi simplu PDL din parlament. O primă şi importantă demonstraţie a avut loc la colegiul 1, unde un candidat PNL sobru, dar deloc carismatic, a spulberat, pur şi simplu, candidatul PDL la alegerile parlamentare parţiale. Asta e adevărata problemă, şi din această cauză, s-ar putea să asistăm la mari surprize în viitor, nu ştiu. Poate că, la un moment dat, PDL va dori vot pe liste şi PNL şi PSD, uninominal, nu ştiu. Vom vedea.

În ceea ce îl priveşte pe Ioan T. Morar, Dumnezeu să-i dea minte!

UPDATE: După ultimele informaţii, Mircea Geoană are toate şansele de a fi reconfirmat în fruntea PSD. Treaba lor! Din punctul meu de vedere, Mircea Geoană este un lider slab, ezitant şi care, în momente decisive, face greşeli inexplicabile. Dar, poate asta e tot ceea ce poate oferi, momentan, PSD.

joi, 21 ianuarie 2010

De ce se sinucid atâţia oameni în România?

În seara asta asta, m-am uitat la Observatorul de la Antena 1. Primele trei stiri s-au referit la:
- un pompier de 24 de ani, din Dorohoi, care şi-a ucis un camarad de 27 de ani, a furat apoi nu-ştiu-câte arme din unitate, apoi s-a sinucis;
- un elev de 13 ani, din Izvin, Timiş, care s-a sinucis din cauză că avea note proaste la teză;
- cazul femeii de 31 de ani din Suceava, care şi-a ucis cele două fetiţe, de 5 şi 9 ani si apoi s-a sinucis.

Mai mult nu m-am mai uitat, că poate cine ştie ce mai vedeam.
Oare, pe alte televiziuni as fi vazut alte ştiri? Nu cred.
Şi încă ceva. Ne-am ţăcănit cu toţii sau e vreo campanie şi eu n-am aflat? De ce se sinucid atâţia oameni în România?

Acest articol nu e o leapşă, dar cine îl citeşte, este rugat să(-mi) răspundă.

marți, 19 ianuarie 2010

România după Traian Băsescu

Într-o lume atât de săracă în certitudini absolute, aceasta este una dintre ele: la un moment dat, Traian Băsescu va ieşi de pe scena politică. Cu puţin noroc, acest moment ar fi putut fi 6 decembrie 2009. Dar, n-a fost să fie ... Nu mă lamentez, nu mă întreb „ce-ar fi fost dacă ...?”, nu, nu fac aceste lucruri, dar îmi pun o întrebare, cred, legitimă: cum arată România după Traian Băsescu?

E important să ne punem această întrebare. E şi mai important să căutăm răspunsuri. E vital să construim un proiect numit ROMÂNIA DUPĂ TRAIAN BĂSESCU.

Acest proiect trebuie să fie unul cât se poate de serios, de concret, de realizabil, de convingător, de dezirabil. România după Traian Băsescu nu poate fi o Românie la voia întâmplării, nu poate fi o Românie în bătaia vântului. Pentru a ne dori această Românie, trebuie se ştim exact ce presupune ea. Trebuie să ştim care vor fi beneficiile, dar care vor fi şi costurile. Trebuie să ştim ce ne aşteaptă.

În prezent, nimeni nu vorbeşte despre asta, şi mă întreb de ce? Toată lumea vorbeşte, în schimb, despre Traian Băsescu. De bine sau de rău. Mai mult de rău. Nu are importanţă, atât timp cât continuăm să ne raportăm la el. Aş vrea să spun: din acest moment, Traian Băsescu nu mai există. Pur şi simplu. Trăiesc într-o Românie după Traian Băsescu. Despre ceea ce nu există nu vorbesc. Nu are niciun rost.

Îmi pot imagina o zi de 2 aprilie, sau orice altă zi, în care un milion de oameni ar spune „NU lui Traian Băsescu”. Îmi pot imagina, nu e nicio problemă. Dar nu îmi pot imagina, nicidecum, o zi în care niciun ziar, nicio televiziune, niciun post de radio, niciun blog nu ar pomeni acest nume. Şi nu l-ar pomeni pentru că, pur şi simplu, nu ar mai exista.

Se cuvine să facem acest efort. Să construim România după Traian Băsescu. La început la nivel conceptual, fireşte. Apoi, în mod real.

Asemeni lui Coelho, cred că, atunci când îmi doresc foarte mult un lucru, întreg Universul complotează cu mine întru realizarea sa. E foarte simplu, dacă, într-adevăr, dorinţa mea este infinită, găsesc forţa, puterea, tăria, inteligenţa de a face şi pe alţii să îşi dorească acelaşi lucru. Şi atunci când mulţi, foarte mulţi oameni îşi doresc acest lucru, el se realizează. E imposibil să fie altfel. Da, dar trebuie să ştiu foarte bine ce îmi doresc. Trebuie să ştiu ce înseamnă România după Traian Băsescu.

Atrag atenţia asupra unei posibile confuzii. Întrebarea este: „Ce este România după Traian Băsescu?”, nu „Ce va fi România după Traian Băsescu?”. E necesar să primim România după Traian Băsescu în mintea şi în acţiunile noastre ACUM, nu mâine, nu peste un an, nu peste un mandat. Acum.

Acest articol se doreşte a fi o leapşă. Pentru început, m-ar interesa părerea lui Lilick.

luni, 18 ianuarie 2010

Gandhi

Dincolo de toate aprecierile contemporanilor şi urmaşilor săi, Mahatma Gandhi a fost una dintre cele mai fascinante personalităţi ale secolului trecut, artizan al eliberării ţării sale de sub dominaţia colonială engleză.

Iată câteva dintre aforismele sale:

1. Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în ceilalţi.

Probabil cel mai cunoscut dintre aforismele sale. Pe cât de concis, pe atât de adevărat. Cum poţi pretinde de la celălalt ceea ce tu nu eşti capabil să oferi? În tr-o postare anterioară spuneam că singura metodă pedagogică pe care o recunosc, şi care se poate aplica fără nicio restricţie, oricând, oriunde, este exemplul personal. Părinţii, profesorii, în general adulţii semnificativi ar trebui se constituie, oare, în repere morale pentru copiii de a căror educaţie se ocupă? Care vor fi şansele de dezvoltare ulterioară ale copilului neglijat de educatoare sau de părinţi. Dar ale celui a cărui învăţătoare îi acordă calificativul în funcţie de consistenţa cadoului de 8 martie? Ce şanse reale au acei elevi ai căror profesori sunt, din varii motive, extrem de „îngăduitori”, atât la orele respective, cât, mai ales, la examenele naţionale? Cred că acestea ar trebui să fie temele majore de meditaţie pentru diriguitorii educaţiei ... dar, mă întreb, doresc ei, oare, cu adevărat, ca următoarea generaţie să fie mult mai bine educată decât cea prezentă?

2. A învăţa că în viaţă, mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia, ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil.

Da … dacă aceste lucruri ar fi, într-adevăr, însuşite, de tânăra generaţie, probabil că nu ar mai exista niciun caz de violenţă şcolară. Dar aşa, cred că nu există şcoală din România unde să nu se semnaleze zeci de cazuri de violenţă şcolară, de la cele mai benigne: violenţă verbală, porecle, batjocuri etc., până la forme extreme.

3. Prin democraţie înţeleg că ea îi conferă celui mai slab dintre noi aceleaşi şanse ca şi celui mai puternic.

Democraţia înseamnă garanţia dreptului celuilalt de a-şi face cunoscute ideile şi soluţiile. Democraţia presupune participare, dezbatere, negociere, nu vârârea pumnului „majoritar” în gura „minorităţii”. Democraţia înseamnă, în primul rând, o luptă pentru identificarea celor mai pertinente soluţii, a celor mai bune strategii, dincolo de orgolii şi competiţie. Competiţia electorală ar trebui să identifice echipele de lucru, nu să împartă cetăţenii în „învingători” şi „ciuruiţi”.

4. Acolo unde singura alegere este între laşitate şi violenţă, eu aş sugera violenţa.

Acest aforism ar putea fi interpretat ca fiind cel puţin „ciudat”, având în vedere că provine de la apostolul nonviolenţei. Da, violenţa este condamnabilă în sine, şi în orice împrejurare, cu această unică excepţia. Într-adevăr, mai rău decât ceea ce fac oamenii răi, este ceea ce nu fac oamenii buni. Cea mai puternică armă pe care se bazează dictatorii este laşitatea celorlalţi. Un dictator este, la urma-urmei, un om ale cărui abuzuri sunt tolerate de cei din jurul lui, din laşitate, frică sau chiar interes. Puterea celui mai puternic dictator nu e mai mare decât puterea oricăruia dintre noi, dar este amplificată enorm de laşitatea celorlalţi. Vă mai aduceţi aminte de Ceauşescu? Era cel mai puternic om din România, avea în spatele lui forţele armate, serviciile speciale, gărzile populare şi un partid imens format din peste patru milioane de membri, gata oricând să-si dea viaţa pentru „cel mai iubit fiu al poporului”. Cel puţin asta era, teoretic, situaţia, la începutul lunii decembrie a anului 1989. Peste câteva zile, Ceauşescu era omorât, iar oamenii îşi ardeau carnetele roşii de partid în pieţele oraşelor. Orice dictator este definitiv terminat atunci când un grup mai mult sau mai puţin important de oameni renunţă la laşitatea lor cotidiană şi îndrăznesc să spună adevărul.

5. Trei sferturi din toate neînţelegerile vor dispărea de pe faţa pământului dacă ne vom pune în locul duşmanilor noştri şi le vom înţelege punctul de vedere. Atunci vom deveni deîndată una cu ei, sau vom ne vom gândi cu îngăduinţă la ei.

Hm.... Oare Gandhi auzise de NPL (programare neurolingvistică)? Mă îndoiesc ... Capacitatea de a empatiza cu celălalt este o aptitudine absolut necesară a oricărei persoane care lucrează cu oameni: profesor, medic, preot, politician etc. ... şi nu numai. În general, ideea de negociere sau consultare e desconsiderată de la cel mai înalt nivel. „Consideraţi că v-am consultat” – vă mai aduceţi aminte? De regulă, oamenii se aşează la masa negocierilor doar atunci când sunt obligaţi, şi, bineînţeles, fiecare consideră că punctul său de vedere este singurul corect, în timp ce interlocutorul are un punct de vedere fundamental greşit, şi cele mai rele intenţii. Negocierea se termină cu succes atunci când celălalt acceptă integral punctul tău de vedere, de obicei ca urmare a unor constrângeri sau ameninţări. Profund greşit, negocierea, consultarea înseamnă exact contrariul. În general, oamenii nu sunt ostili unul altuia în mod aprioric, fiecare are un mod propriu de a vedea rezolvarea unei probleme, iar din confruntarea punctelor de vedere se poate naşte, cel mai adesea, o rezolvare perfect acceptabilă ambelor părţi.

6. Nu merită să ai libertate, dacă aceasta nu include şi libertatea de a face greşeli.

Acest aforism se referă la perfecţionism. În general, societatea sancţionează greşelile, mai mult sau mai puţin sever. Uneori, noi devenim cei mai severi judecători ai noştri. Acest lucru acceptabil până la un punct. Până la punctul în care severitatea noastră nu ne mai slujeşte pe noi, slujeşte orgoliul nostru. Trebuie să avem tăria de ne ierta pe noi înşine, măcar când se impune acest lucru. Trebuie să avem tăria de a ne autopersifla, de a ne da pe noi înşine ca exemplu negativ, de a trece cu umor şi speranţă peste diferite necazuri şi încercări.

7. Opoziţia civilă este un drept înnăscut al tuturor cetăţenilor. Când cineva se dezice de acest drept, acesta nu mai poate fi considerat o fiinţă umană.

Aşa stând lucrurile, nimeni nu ne poate lua, vreodată, dreptul nostru fundamental de a nu fi de acord. Cine doreşte să ne facă să ne dezicem de ideile noastre şi de acest drept, doreşte, de fapt, să ne reducă la un alt regn, anume la cel vegetal.


P.S. Ce ar spune, oare, astăzi, Gandhi, despre Traian Băsescu?

Inventatorul

Astăzi m-am hotărât să scriu ceva ce nu are nicio legătură cu politica. Am auzit şi eu că domnul Stroe a câştigat colegiul 1 la o diferenţă considerabilă faţă de contracandidatul său, dar, deocamdată, nu ştiu cum să interpretez acest lucru şi cum mă va afecta în mod direct. Pentru azi am pregătit, însă, o poveste de un cu totul alt gen.

Pe islazul de la marginea orăşelului se strânsese puhoi de lume. Se adunaseră tineri şi bătrâni, femei cu prunci, dar şi mulţime de oficialităţi: primarul, câţiva consilieri, vreo doi judecători, directorul gimnaziului şi cel al muzeului din localitate, prefectul judeţului, vreo doi miniştri, ziarişti, câţiva afacerişti locali şi o mulţime de gură-cască pe care cei câţiva jandarmi nu prea reuşeau să îi determine să îşi ocupe locurile rezervate. În acea zi, la marginea micului orăşel de la poalele munţilor avea să aibă loc un eveniment cu adevărat memorabil. Un concetăţean de-al lor inventase o maşinărie cu ajutorul căreia intenţiona se se ridice de la sol şi să zboare asemeni păsărilor. Puţini erau cei care îşi imaginau că evenimentul va avea loc, cu adevărat, mai ales că aşa-zisul inventator era destul de cunoascut în localitatea ca fiind un om cu „mâini de aur”, dar fără multă şcoală şi puţin nebun.

Despre inventator se ştiau si se povesteau multe, încă din perioada când era un ţânc. Tatăl său, acum decedat, fusese un om cu stare, mare negustor, cu avere şi cu servitori, dar pe fiul său îl retrăsese de la şcoală după ce terminase patru clase şi-l dăduse pe lângă un cioban, să-nveţe şi el o meserie, deoarece mai mulţi dascăli îi spuseseră că nu e bun de şcoală şi nu are niciun rost să mai cheltuiască zadarnic cu dânsul. Mai mult decât atât, puştiul făcuse şi acasă o mulţime de năzbâtii care făcuseră înconjurul localităţii şi iscaseră hohote batjocoritoare, astfel că săracului om nu-i mai rămăsese de făcut decât să-l îndepărteze de-acasă, să-l trimită la stână, unde putea să facă orice, că n-ar fi ajuns decât de râsul celorlalţi ciobani, nicidecum al întregii comunităţi.

Una din cele mai cunoscute năzbâtii fusese un cărucior la care înhămase motanul ... auzi, să înhami motanul la căruţă, o asemenea prostie nu mai auzise nimeni în zonă. La vârsta când alţi copii nu pridideau niciun efort pentru a-şi ajuta părinţii în gospodărie, flăcăiaşul nostru făcea trăsură pentru motan! Altă dată, puştiul a meşterit un oblon care, chipurile, se închidea singur când începea să plouă şi se deschidea când era vreme frumoasă. Oblonul ar fi trebuit să colecteze apa care se scurgea de pe şindrilă în timpul ploii şi, astfel, să se închidă singur, iar apoi, cand apa s-ar fi evaporat, să se deschidă, de asemenea, singur. Numai că oblonul nu s-a închis deloc atunci când a venit ploaia, şi a trebuit să fie închis manual, iar mai apoi, din cauză că lemnul a stat mult timp în apă, s-a umflat şi nu a mai putut fi deschis decât cu forţa. Cu atâta forţă, încât, pur si simplu, a fost distrus. O altă ispravă a fost un sistem de hrănire automată a păsărilor. Pentru a obţine o porţie de boabe, pasărea trebuia lovească cu ciocul într-un anumit loc ... dar, vă daţi seama, sistemul nu a funcţionat nici măcar experimental. Şi multe, şi multe alte isprăvi de care oamenii îşi mai aduceau sau nu aminte.

Se povesteşte, apoi, că, odată, la şcoală, învăţătoarea le arătase copiilor un măr şi îi întrebase ce culoare au merele. Toţi copiii au spus că roşii, pentru că mărul învăţătoarei era roşu, numai un băiat, cel mai bun din clasă, şi care, între timp ajunsese primar, spusese, cu multă înţelepciune, că merele pot fi şi galbene. Învăţătoarea fusese foarte mulţumită de răspunsul său şi subliniase că, într-adevăr, mărul din mâna sa era roşu, dar cel desenat în carte era galben şi, într-adevăr, merele sunt fie roşii, fie galbene, fie verzi, dacă nu sunt coapte, fie chiar jumătate roşii şi jumătate galbene sau verzi, dar niciodată albe sau albastre, sau de alte culori. Ei bine, atunci eroul nostru, inventatorul de mai târziu se ridicase în picioare şi spusese că toate merele sunt, întotdeauna albe, ceea ce a iscat, bineînţeles, un hohot de râs în clasă şi o reacţie a învăţătoarei, care a considerat că puştiul îşi bate, pur şi simplu, joc. Băiatul şi-a primit nota, dar a scos un măr din ghiozdan, a muşcat zdravă din el, apoi, arătând mărul clasei, a spus: „Priviţi, mărul meu e alb, şi aşa sunt toate merele pe care le-am văzut. Coaja, da, poate fi roşie, sau galbenă, sau verde, dar nu mărul. Mărul e, întotdeauna, alb.”

Altă dată, la o oră de stiinţe naturale, băiatul a afirmat că, pentru a curăţa un complet un cartof, sunt suficiente patru tăieturi drepte, dar nimeni nu a înţeles despre ce e vorba, astfel că puştiul a venit a doua zi cu un briceag şi a curăţat cartoful, din patru tăieturi, în aşa fel încât a obţinut un fel de piramidă triunghiulară, aruncând, bineînţeles, cea mai mare parte a cartofului. Învăţătoarea l-a certat iarăşi, spunându-i că nimeni nu taie astfel un cartof, şi acuzându-l că a vrut să deranjeze ora. Chestiunea a ajuns la director, care a hotărât ca puştiul să fie eliminat o săptămână, iar învăţătoarea să fie, de asemenea, mustrată, fiindcă permisese accesul puştiului cu briceagul la oră.

Anii trecuseră şi, o bună bucată de timp nimeni nu a mai ştiut nimic de el. Când a murit tatăl său, băiatul a moştenit averea acestuia şi a revenit în sat, dar nu s-a gândit să-i ducă mai departe meseria. Fiind acum bogat, îşi permitea să stea fără să facă, practic, nimic. Îşi umpluse casa de cărţi şi tot felul de maşinării făcute chiar de el însuşi, dar care nu serveau la nimic. Îşi mai ajuta vecinii şi cunoscuţii, atunci când era vorba să-şi repare un car, o moară sau altcceva, dar nimeni nu-l văzuse, încă, înjugând boii la căruţă şi plecând în holdă. Umbla vorba că se pricepe chiar să meşterească un ceas, dar nimeni nu ştia nimic precis, deoarece cei care aveau ceasuri erau foarte puţini şi nimeni nu îndrăznise să-i ceară ajutorul.

Mulţimea de gură-cască, adunaţi ca la panaramă, începuseră să mustăcească. Ciudata maşinărie fusese adusă în trei căruţe şi inventatorul începuse să o asambleze, chiar acolo, pe islaz, pe un dâmb sau pe o ridicătură în mijlocul câmpiei. Unii, mai curioşi, apucaseră chiar să atingă părţi ale ciudatei maşinării, sau doar să le vadă mai de aproape, şi îşi dădeau cu părerea că nici măcar un legănuş pentru un copil nu s-ar fi putut face cu şipcile acelea, atât erau de subţiri şi de fragile, darmite nu ştiu ce maşină care să zboare asemeni păsărilor. Unii spuneau, chiar, că, la sfârşitul „demonstraţiei”, concetăţeanul lor urma să fie arestat şi aruncat în temniţă fiindcă - nu-i aşa? - nu-i puţin lucru să pui pe drum atâtea obraze subţiri, de la o aşa mare depărtare. Alţii mai spuneau, citând nu-ştiu-ce călugăr şi om învăţat, că o asemenea maşinărie nu are cum să zboare decât dacă-i lucrătură diavolească şi că, dacă, într-adevăr, aparatul se va ridica de la pământ, cel mai bine ar fi ca omul să fie imediat arestat, ca niciun tânăr să nu mai fie vreodată tentat să se gândească la asemenea „exhibiţii” şi să-şi frângă gâtul. Una peste alta, mulţimea adunată aştepta, cu o satisfacţie aproape nedisimulată ca omul să greşească şi să i se întâmple ceva rău, să se prăvălească precum un sac cu cartofi, cu tot cu ciudata sa maşinărie şi să ajungă bătaia de joc a târgului, care de mult nu mai avusese un motiv aşa de întemeiat de batjocură şi băşcălie.

Veni şi momentul în care omul se urcă în aparat. Mulţimea îl urmărea cu răsuflarea tăiată, pândind momentul în care va putea să râdă şi să se distreze după poftă. Patru cai au fost înhămaţi şi au început să tragă de aparat. La un moment dat, ceea ce părea de necrezut, s-a întâmplat, şi anume drăcovenia s-a înălţat la vreun metru deasupra pământului şi, apoi, după ce caii au fost lăsaţi slobozi, şi-a continuat zborul, reuşind să se înalţe, după câteva clipe, deasupra capetelor lor şi să plutească în văzduh. Mulţimea de gură-cască, oameni evlavioşi şi cu firca lui Dumnezeu, îşi făceau acum cruce şi îşi scuipau în sân, pândind momentul în care, după cum spusese părintele, concetăţeanul lor avea să fie pedepsit pentru nemaipomenita sa îndrăzneală. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat, după vreo patru sau cinci minute de zbor, maşinăria a revenit la sol şi, deşi s-a zdruncinat zdravăn, nu s-a frânt şi omul a coborât teafăr şi nevătămat. În acel moment, din piepturile a mai mulţi flăcăi s-au auzit chiote de veselie, iar alţii au început să aplaude frenetic. La urma-urmei, ceea ce se întamplase era un lucru cu totul nemaivăzut şi nemaiauzit şi meritul era şi al concetăţeanului lor, dar şi al oraşului, în întregime, şi al fiecăruia în parte.

Demonstraţia se încheiase şi primarul a găsit de cuviinţă să-şi invite înalţii oaspeţii mai de seamă la o gustare frugală. Bineînţeles, şi omul nostru a fost invitat la respectiva agapă, care nu semăna câtuşi de puţin cu o gustare frugală. Mâncăruri alese şi vinuri scumpe au fost aduse în faţa mesenilor înfometaţi, iar lichidul auriu sau roşiatic a făcut limbile să se dezlege destul de repede şi, poate, mai mult decât era necesar. Încet-încet, comesenii s-au împărţit în grupuri şi fiecare grup discuta problemele arzătoare la ordinea zilei. Astfel, primarul, prefectul, cei doi miniştri şi câţiva dintre consilierii locali discutau despre preţul grânelor, despre scandalurile politice din capitală şi despre cea mai bună strategie în viitoarea campanie electorală. La un moment dat, unul dintre afaceriştii locali, infiltrat, cine ştie cum, în acel grup, a spus că, în ziua aceea avusese loc un eveniment absolut memorabil şi că, probabil, ar trebui investiţi ceva bani pentru ca inventatorul nostru să îşi perfecţioneze aparatul. Prefectul judeţului a răspuns că, fără îndoială, a fost un eveniment foarte interesant, dar fondurile sunt insuficiente şi, în niciun caz, nici judeţul şi nici ministerul nu au bani de irosit cu aşa ceva. Mai mult decât atât, prefectul a făcut o observaţie plină de bun-simţ în legătură cu o problemă ridicată mai înainte de domnul primar, şi anume insuficienta colectare a veniturilor. „De ce nu ai pus, măi, taxă, pentru spectacol? N-ai văzut câţi oameni s-au strâns? Ce, crezi că n-ar fi plătit, ia socoteşte câţi bani ai fi putut strânge, că popor oricum ar fi venit”, spuse prefectul.

Din vorbă în vorbă, primarul ajunse să spună că fusese coleg de clasă cu inventatorul, în primii ani de şcoală. Povesti, de asemenea, multe dintre isprăvile din vremea aceea, din care, pe multe le cunoştea doar din auzite, iar, la un moment dat, făcu observaţia plină de înţelepciune că şi el ar fi putut, la o adică, să plăsmuiască o astfel de drăcovenie dacă ar fi avut timp să se gândească la ea şi dacă nu ar fi umblat atâta la şcoală. Dar, cum dracu’ să te gândeşti la aşa ceva când nu hălăduieşti toată ziulica cu oile, şi când la fizică ai învăţat, foarte clar, că niciun corp mai greu ca aerul nu poate zbura, punct. Ce înseamnă şi să fii ignorant, concluzionă, cu foarte mult bun-simţ, primarul orăşelului.

Omul nostru ascultase în tăcere ce spuneau unul şi altul, dar acum îşi trase scaunul mai aproape de grupul din jurul gazdei şi începu să vorbească.

„Este adevărat că nu am fost la şcoală decât câţiva ani, dar acest lucru nu m-a împiedicat, în lungile zile în care am păscut oile, să citesc toate manualele, din scoarţă-n scoarţă, şi încă multe-multe cărţi. E drept că am aflat multe lucruri din cărţi, dar şi mai multe am aflat privind cu atenţie în jurul meu. Am avut ocazia, de exemplu, să văd iarba crescând. Mergeam cu oile într-un loc şi, a doua zi reveneam în acelaşi loc, putând vedea, astfel, cât a crescut iarba peste noapte. Aţi văzut, vreodată, cât creşte iarba într-o noapte? Apoi, am asistat la multe furtuni şi am văzut cum vântul turbat ridică, fără niciun efort, nu doar frunze uscate, ci de-a dreptul, crengi sau alte obiecte mai mari. Am văzut, apoi, păsările zburând. Tare mult mi-a plăcut să mă uit la păsări. Ştiam că păsările sunt mai grele decât aerul, dar le vedeam si zburând, si asta mi-a dat ideea. Domniilor voastre, preocupaţi fiind de a sorbi pe nerăsuflate ştiinţa din cărţi şi prea ocupaţi cu afacerile sau cu dregătoria, aţi aflat vreodată timp pentru a privi, pur şi simplu, iarba crescând sau păsările zburând?”

Zicând acestea, omul nostru se înclină uşor, salută şi părăsi sala. În urma lui, după câteva clipe de buimăceală generale, comesenii continuară să discute, cu însufleţire, ceea ce îi interesa mai mult, şi anume preţul grânelor, scandalurile politice, strategia electorală şi alte subiecte serioase şi importante, nicidecum privitul păsărilor sau crescutul ierbii peste noapte.

Odată ajuns acasă, omul şi-a distrus singur ciudata maşinărie şi, peste două săptămâni, când primarul i-a propus să dea un nou „spectacol”, de data asta cu taxă, a refuzat categoric.

Mai mult decât atât, omul şi-a distrus, de asemenea, toate maşinăriile ciudate pe care le inventase, şi-a vândut toată averea şi s-a mutat într-o altă ţară, unde, după cum povestesc unii, s-ar fi apucat de negustorie, reuşind, nu în foarte mult timp, să ajungă un bogătaş încă şi mai mare decât fusese, la timpul său, tatăl lui. Oamenii spun, de asemenea, că în ţara unde s-a dus a devenit şi un mare filantrop, construind multe spitale şi o universitate care îi poartă numele, dar că niciodată nu s-a mai întors acasă şi nici nu a lăsat vreun ban moştenire vreuneia din rudele rămase acasă. Dar, astea sunt poveşti, nimeni nu poate şti nimic exact, singura certitudine care există, în clipa de faţă este că nicăieri, în istoria aviaţiei, nu apare consemnată această poveste şi numele inventatorului, astfel încât înclin să cred că oamenii din acel orăşel au inventat toată această poveste pentru a „ieşi cu ceva în faţa” vecinilor lor. Adevărul nu îl cunosc nici eu şi, poate, nu îl va afla nimeni, niciodată.

Cum probabil, nu mulţi dintre puţinii cititori ai blogului meu au avut răbdarea să parcurgă până la capăt acest text atât de insipid şi, probabil, puţintel cam lung, îi felicit în mod special şi, le promit că, în măsura în care inspiraţia mă va ajuta, voi reveni cu poveşti de acelaşi gen, fără nicio conotaţie politică, mai cu seamă dacă voi primi şi semnale în acest sens. Bunului cititor, salut!

duminică, 17 ianuarie 2010

Ce reformăm?

Era în anul 1916. Candidatul republican Charles Evans Hughes avusese o zi grea şi mersese la culcare, după ce, în prealabil fusese anunţat că e noul preşedinte al Statelor Unite. Spre dimineaţă, un ziarist destul de agitat a dorit să îl trezească, dar a fost împiedicat de persoanele din serviciul său. „Domnul preşedinte se odihneşte şi nu poate fi deranjat”, au răspuns aceştia. „Bine, atunci dimineaţă va afla ce nu mai e preşedinte, fiindcă a pierdut California”, a răspuns ziaristul.

În acel an, preşedinte al Statelor Unite a devenit democratul Woodrow Wilson.

Am dat acest exemplu pentru a arăta că păţania lui Geoană au trăit-o şi alţii. Poate că Hughes nu a ţopăit ca Geoană, dar asta e, deja, altă poveste.

Am folosit această introducere pentru a spune câteva cuvinte despre sistemul electoral american.

În primul rând, voi remarca faptul că a rămas, practic, neschimbat, din 1789, anul în care a fost adoptată Constituţia Americană; de fapt, Constituţia Americană a suferit doar modificări minore de-a lungul celor peste două secole de existenţă.

Constatăm, apoi, că această Constituţie prevede posibilitatea câştigării a maximum două mandate de preşedinte al Statelor Unite. Această prevedere a fost suspendată o singură dată, în cazul lui Franklin Delano Roosevelt, care a fost ales de patru ori preşedinte.

Sistemul de vot în Statele Unite este cel plurinominal, o varianta destul de asemanatoare cu uninominalul.În uninominal, partidele câştigă, în primul rând, colegii, şi nu voturi. Nu are nicio importanţă dace ai câştigat colegiul cu 99,99% sau cu 50,01% din voturi. Iar în cazul uninominalului într-un tur, în funcţie de circumstanţe, pot fi suficiente şi 25%. Fiecare colegiu înseamnă un parlamentar, deci un vot pentru partidul din care face parte parlamentarul, asta dacă ignorăm migraţia postelectorală. În sistemul plurinominal, fiecare stat e un colegiu, dar, în funcţie de dimensiunea sa, aduce mai multe sau mai puţine voturi candidatului prezidenţial care îl câştigă. Practic, e ca şi când toţi cetăţenii unui stat ar vota cu acelaşi candidat. De aceea au fost atât de importante, în 2000, cele 500 de voturi din Florida, care au decis în favoarea lui G.W.Bush.

Nicăieri în Constituţia Statelor Unite nu se face referire la un sistem bipartid, dar, prin modul în care se desfăşoară alegerile, se ajunge, de facto, la un astfel de sistem. Daniel Ogden şi Arthur Peterson, doi dintre primii specialişti în campanii electorale, spuneau imediat după alegerile din 1964: „Nicio lege nu impune această restricţie, dar numai un partid politic poate dobândi controlul puterii executive. Cei aflaţi în opoziţie faţă de candidatul fruntaş sunt siliţi să se unească spre a sprijini candidatul cu şansa imediat următoare. Cine sprijină candidatul unui al treilea partid îşi risipeşte votul, fiindcă al treilea nu are absolut nicio şansă.” De exemplu, în 1992, Bill Clinton câştiga preşedinţia Statelor Unite cu voturile al 370 de mari electori (43% din votul popular), contracandidatul său George Bush avea 168 de mari electori (38% din votul popular), în timp ce Ross Perot, cu 19% din votul popular nu s-a bucurat de nici măcar un mare elector.

Trecând oceanul, constatăm că, măcar din punct de vedere constituţional, România este o republică semiprezidenţială. Faptic, ea a devenit nu o republică prezidenţială, cum încearcă unii să sugereze, ci o republică bananieră. Dar, asta e o altă poveste. Vorbim de ceea ce scrie în Constituţie. Alegerea preşedintelui României se face prin vot direct. În alte cuvinte, este un uninominal cu o singură circumscripţie mare, România. Din punctul meu de vedere, acest lucru este corect, dar coalizarea candidaţilor cu a doua, respectiv a treia şansă împotriva candidatului cu prima şansă nu ar trebui se mire pe nimeni, ea ar trebui să devină aproape o cutumă.

Vorbim acum despre alegerile locale şi cele parlamentare. În 2008, când votul pentru preşedinţii Consiliilor Judeţene s-a dat, pentru prima oară, în sistem uninominal şi încă într-un singur tur, momentul a surprins total PSD şi, mai cu seamă, PNL, care nu şi-a adjudecat nici măcar un fotoliu de preşedinte deşi, la votul popular a câştigat destul de multe voturi, aproape 20%. Dacă, în acel moment, PSD şi PNL ar fi negociat o susţinere reciprocă la preşedinţia Consiliilor Judeţene, este foarte probabil că această coaliţie nu ar fi pierdut mai mult de cinci-şase fotolii, aici intrând şi acele judeţe care sunt câştigate din start de UDMR. Dar, nu a fost aşa. Ulterior, mulţi dintre preşedinţii astfel aleşi s-au confruntat frecvent cu majorităţi ostile, ceea ce nu e chiar firesc. Sistemul de vot uninominal sau plurinominal duce, inevitabil, la dispariţia celui de-al treilea partid. Poate că, pentru o ţară ca Statele Unite, acest lucru este normal, ei aşa s-au „născut”, pentru ei democraţia se reduce la alternanţa celor două mari partide si a reprezentanţilor acestora. Dar, ei sunt o „adunătură de minorităţi”, nu o naţiune europeană. Dispersia minorităţilor este mult mai omogenă şi pericolul bantustanizării nu există. Da, există nişte nebuni care militează, de exemplu, pentru secesiunea Texasului, dar ... să fim serioşi. Respectiva organizaţie nu există din punct de vedere politic.

Pentru noi, nu cred că este o perspectivă de dorit. Din multe motive. Primul dintre ele: cele mai importante curente politice europene nu ar mai fi reprezentate în România. Practic, acest lucru ar reprezenta o decuplare de la spaţiul politic european. Doi: colegiile din zona HarCov ar fi câştigate mereu de reprezentanţii maghiarilor. Acest lucru va duce, în cele din urmă, la enclavizarea şi bantustanizarea zonei şi la o eventuală secesiune. Trei: posibilitatea blatului. Noi, românii, suntem experţi la blaturi. Aproape sigur, românii vor avea de ales între doi candidaţi, sau doue partide care vor propune măsuri similare, si nu foarte benefice pentru populaţie. Al treilea candidat/partid nu ar avea nicio şansă. Pe cine să alegi, pe dracu’ sau pe tac’su? Patru: Tensiunile dintre partide se vor muta în interiorul partidelor, se va intensifica migraţia electorală, şi curente politice divergente vor trebui să coabiteze în rândul aceluiaşi partid. Concret: în cazul trecerii la unicameral ales printr-un uninominal „pur”, PSD şi PNL vor fi forţate să se unească. Ce ar putea rezulta? Un partid incert, fără ideologie specifică, aşa cum este şi PDL. Avem, oare, nevoie de aşa ceva?

Opinia mea este ce putem opta pentru orice formulă constituţională şi electorală, dar ea trebuie precedată de o conştietizare şi o dezbatere intensă. Acest lucru nu s-a făcut. Practic, referendumurile lui Băsescu nu reflectă, ci obnubilează voinţa poporului. În absenta informării şi a dezbaterii, rezultatul lor nu poate fi luat în seamă.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Ce am învăţat în 2009?

Poate că, niciodată până acum, nu am realizat cât e de simplu să trăieşti …

Bine, nu vreau să mint. Ştiam şi până acum că se poate supravieţui oricărei catastrofe naturale de genul cutremur, inundaţie, tornadă, tsunami, ş.a.m.d., se poate supravieţui pandemiei de AH1N1, ai şanse mari să scapi cu viaţă după un accident rutier sau după un atac terorist, viaţa îşi urmează cursul şi atunci când explodează cursul de schimb sau mii de oameni îşi pierd locul de muncă şi tu eşti unul dintre ei. Sunt multe lucruri mai mult sau mai puţin importante, toate neplăcute, care se pot întâmpla, şi după oricare dintre ele poţi supravieţui. Dar, nu ştiam, şi asta am învăţat în 2009, că se poate supravieţui „prafului de moarte”. Praful de moarte nu există, ca substanţă, în realitate. Praful de moarte e avalanşa aceea de mici neplăceri şi compromisuri minore care se revarsă asupra noastră în fiecare secundă. Praful de moarte intră în noi prin orice mic porişor, ajunge în sânge şi în întregul corp şi, credeam eu, ucide. Semnul cel mai clar al bolii e apatia, nepăsarea. Lucrurile pe care, altă dată le făceai cu plăcere, acum nu îţi mai stârnesc niciun interes. Ocupaţia preferată este aceea care te ajută să nu exişti: somnul sau uitatul absent la televizor. Nu te mai doare nimic, nu mai suferi, nu mai simţi nimic, nu îţi mai pasă de nimic, ceea ce e foarte normal, fiind într-o fază premergătoare morţii. Şi, credeam eu, din clipa în care nimeni şi nimic nu te mai poate mişca, din clipa în care nu numai trădarea celuilalt nu te mai interesează, dar nici măcar propria ta trădare nu mai contează, din acea clipă, ai încetat să mai trăieşti, fiind, eventual, ţinut în viaţă, de nişte aparate sociale, până la deplina trecere în nefiinţă.

Ei bine, cred că m-am înşelat! Suntem înzestraţi cu atâta poftă de viaţă şi atâta energie, încât putem trece nu numai peste mizeriile celorlalţi, ci şi peste ale noastre, putem privi în ochi, sincer, persoanele pe care tocmai le-am minţit şi, pe care, foarte probabil, le vom minţi iar, peste cinci minute, suferim pentru greşelile pe care le-am făcut, dar ştim ce le vom repeta ...

Nici în 2009 nu am învăţat, încă, să câştig vreun pariu. Şi, cred că nici nu voi reuşi să învăţ vreodată. Culmea este că ştiu dinainte că nu am nicio şansă, dar nu mă învăţ minte niciodată. Pariez pe bun-simţ în faţa nesimţirii, şi pierd. Pariez pe dorinţa oamenilor de a evolua, de a fi mai buni, de a lăsa o „urmă”, în faţa dorinţei lor de a câştiga doar bani, şi pierd. Mizez pe înţelepciune, şi câştigă prostia. Mizez pe vrednicie, si câştigă lenea. Nu, nu, cred că nu voi fi niciodată în stare să joc varianta corectă...

Acest articol e un răspuns la o leapşă a lui Lilick. Leapşa merge mai departe la zarali.

joi, 14 ianuarie 2010

Omul fără noroc

O cunoaşteţi pe doamna X? Este femeia aceea săracă, apoape mereu melancolică, pe care o întâlniţi frecvent, fiindcă stă în apropiere. Povestea vieţii ei e tristă şi banală. E una dintre acele fiinţe care, pur si simplu, s-au născut fără noroc. Ghinionul ei a venit de acolo de unde s-a aşteptat mai puţin. În tinereţe, doamna X a fost o femeie frumoasă. Foarte frumoasă. Acum, trăsăturile s-au mai estompat, tenul s-a ofilit, iar ochii s-au stins. Prea multe necazuri a înfruntat această fiinţă, a trecut prin prea multe probleme pentru ca acestea să nu lase urme atât pe faţa, dar mai ales în sufletul ei. A fost, cândva, o fetişcană veselă şi dornică de viaţă, a fost atât de sinceră cu cei din jurul său, a făcut numai bine, dar nu a primit înapoi decât lovituri. Îşi creşte singură, Dumnezeu ştie cum, cei trei copiii pe care i-a făcut cu trei bărbaţi. Niciunul dintre taţi nu o caută şi nu îşi ajută copiii, decât atunci când legea îi obligă să facă asta. O vreme s-a ţinut de capul lor, dar acum a renunţat, pur si simplu. Unul din ei a fugit în Italia sau în Spania, nici ea nu ştie exact, şi nu i-a mai putut da de urmă. Pe ceilalţi doi nu i-a mai acţionat în judecată de doi ani. Ştie că le-au fost majorate salariile, mai câştigă şi în plus, dar ce să facă? Să stea toată ziua în tribunale fiindcă ei sunt nesimţiţi? Se chinuie aşa cum poate. I-o bate Dumnezeu şi pe ei, cum a bătut-o şi pe ea. Pe primul soţ l-a cunoscut şi l-a iubit din liceu. Ea era în clasa a zecea, el în anul cinci la medicină. Era frumos, deştept şi de familie bună. Părinţii lui erau, de asemenea, doctori, şi erau foarte cunoscuţi în oraş. Erau bogaţi, fiindcă - nu-i aşa? – când te duci la doctor, nu o faci cu mâna goală, că mori cu zile. Ei nu au vrut-o. A fost scandal mare, dar până la urmă nu au avut ce face. Dar, nu s-au împăcat niciodată cu situaţia. Mai ales soacră-sa. În vacanţa de vară s-au căsătorit şi a rămas gravidă. N-a avut ce face, a trebuit să întrerupă şcoala. A rămas să nască şi să crească copilul. A regretat puţin după şcoală, mai ales că fusese premiantă într-a zecea … dar numai puţin. Bărbatu-său avea să termine facultatea, urma să vină şi el doctor, a crezut ce va fi bine. Dar, n-a fost. Acum îi pare rău, dar e târziu. Asta este. Ei, dacă ar fi avut mintea de-acum… Dar, aşa e viaţa, nu-ţi dă numai ce vrei. A rămas cu socrii, şi scorpia aia bătrână i-a mâncat zilele. O perversă şi o codoaşă. Când venea bărbatu-său acasă, nu-i putea zice nimic, că ăla nu ieşea din cuvântul maică-si. Azi aşa, mâine aşa, într-o zi a înşelat-o. Da’, bărbatu-său, că doar nu soacra. Da, şi-a făcut-o cu ştirea ei, şi la îndemnul ei …. Al hoaştei, da. Ei se ştiau, că fuseseră într-o clasă, la liceu. Da, adică bărbatu-său se ştia cu aia, cu curva. Şi părinţii se cunoaşteau, că şi părinţii lu’ aia erau doctori. Aia, curva, urâtă ca podu’, şi bătrână, şi proastă, şi tot ce vrei. Da, bătrână, că fusese-ntr-o clasă cu barbatu-său … şapte ani. Mai bătrână cu şapte ani, oricum, se cunoaşte, nu poţi compara o fată de optsprezece ani cu o femeie de două’şcinci. Da’ de ce era proastă? Păi cum, cu părinţii doctori, s-a dus la filologie, că cică i-a plăcut româna, aiurea, la medicină trebuia să înveţe, aşa, la română, foaie verde. Ce, eu nu ştiu cum e la română şi cum e la medicină? Adică, cum era, că acum şi la medicină se intră cu buletinu’. Aşa, şi mă-sa, adică soacră-sa, cunoscându-se cu părinţii lu’ aia, s-a dat în vorbă cu ei. Înţeleg? Nu ştiu, mă străduiesc să fiu atent. Aşa, soacra, că fii-meu s-a nenorocit, că una, că alta, că nu-ştiu-ce, ăia că fata lor e singură, şi uite-aşa, i-au cuplat. Ea, adică doamna X, a aflat în cele din urmă şi, normal, a făcut scandal. Adică, cum, ai soţie frumoasă acasă, tânără, te iubeşte de nu ştie ce să-ţi mai facă, într-o lună trebuie să vină şi copilu’, şi tu te duci la curve? Cum vine asta? Soacra, la început că nu, că nu-i adevărat, da’ până la urmă a recunoscut, dar, să văd, tot pe ea, adică pe doamna X au scos-o vinovată. Că de ce nu l-a lăsat în pace pe fiu-său, că de ce s-a lăsat de şcoală şi câte şi mai câte. Până la urmă, a divorţat, adică nu ea, ci bărbatu-său a divorţat. Cu copil de opt luni, a scos-o în stradă. A trebuit să plece la părinţi, acolo alt scandal, că i-a făcut de ruşine, că nu-ştiu-ce, parcă erau părinţii lui, nu ai ei. Asta a fost. Apoi, după ce copilul a făcut un an, si-a găsit de lucru, la o fabrică. Acolo l-a cunoscut pe celălalt, pe al doilea. Tânăr inginer, frumos, deştept … Şi tot de familie bună …

Deja, nu mai am răbdare. Povestea începe să mă enerveze. O mai întreb, în trecăt, care mai sunt relaţiile dintre ea şi fostul soţ. Doctorul. Zice că a mai venit de câteva ori, atunci, de mult, să-şi vadă fetiţa, dar nu l-a primit. Întreb de ce. Păi, cum se-l primească? După tot ce a avut de pătimit de pe urma lui? Da … aşa e, mormăi fără prea multă convingere.

Restul poveştii nu mă mai interesează. Ăsta, al doilea, s-a dovedit a fi un beţivan. Şi violent. Şi cartofor. A avut nu ştiu câte afaceri, dar le-a dus pe toate de râpă. A pierdut tot, şi casa, şi maşina, tot, şi-a fugit, nu ştie exact unde, că a fost în mai multe ţări. I-a pierdut urma. Un pierde-vară, un nemernic. Cu el l-a făcut pe cel de-al doilea copil, un băiat. După ce au divorţat, a nenorocit încă o femeie. I-a făcut şi lu’ aia un copil, şi-acu’ a fugit. Asta este …Da, asta este, consimt eu, obosit.

Acum vreun an, am reîntâlnit-o pe doamna X. Nu mai era doamna Tristeţe, era veselă, exuberantă, şi aproape întinerise. Am lăudat-o, şi nu s-a putut abţine să-mi mai povestească. Da, aşa era, era fericită, pentru că întâlnise, în sfărşit, bărbatul vieţii ei. Ei, da, nu era chiar un „fecior”, ci un bărbat destul de matur. Vreo douăzeci de ani în plus, o nimica toată, când oamenii se iubesc. Şi apoi, nici ea nu mai e chiar aşa tânără. Da, mă gândesc eu, la treizeci şi cinci – treizeci şi şase de ani, doamna X nu mai e, într-adevăr, foarte tânără, mai ales că arată cu zece ani mai în vârstă. Pardon, arăta, fiindcă acum arată exact de vârsta pe care o are. Şi e un om, într-adevăr, deosebit, ăsta, domnul mai în vârstă, da. Păi, cum alfel, dacă o acceptase cu toţi cei trei copii, şi, pe de-asupra, şi „ruptă-n fund”. El, om cu „situaţie”, cu copii mari, aranjaţi, pe la casele lor. Ce mai, raiul pe pământ. I-am urat fericire. Nu am fost foarte convins că o va şi întâlni...

Au mai trecut vreo şase luni. Când am reîntâlnit-o redevenise doamna Tristeţe. Domnul vieţii ei o dezamăgise profund. Nu ştiu ce s-a întamplat, dar nici nu am lăsat-o să îmi povestească. Deşi, sunt convins că ar fi dorit să o facă... Am aflat, doar, că niciodată un necaz nu vine singur. Dar, ce s-a mai întâmplat, am întrebat, mai mult din politeţe. Fata cea mare ... da ... era elevă la un liceu bun, învăţa bine ... mai avea un an, un an, atât, şi se vedea şi ea cu o diplomă-n mână.... Brrr ... deja ştiu povestea, am mai auzit-o cândva... Da, a fost exmatriculată, avea vreo trei sute de absenţe, n-a dat pe la şcoală un semestru întreg, din cauza derbedeului, şi ea, maică-sa, n-a ştiut nimic. Şi doar ştiu câte sacrificii a făcut pentru ea, cât s-a chinuit .... da, ştiu, dar nu mai vreau să ascult. Dacă mai ascult, cred că îmi crapă capul ... şi cred că şi doamna X începe să plângă. Nu vreau asta...

Pe doamna X am mai întâlnit-o în timpul campaniei electorale. Era pe când televiziunile mogulilor dădeau la nesfârşit caseta cu copilul lovit de Băsescu. Doamna X nu-mi ceruse niciodată nimic, deşi ne cunoşteam de câţiva ani. Acum mi-a cerut să îl votez pe Băsescu. Am întrebat-o de ce aş face-o. Pentru dreptate. Pentru adevăr. Eu ştiu ce mare luptătoare pentru dreptate e ea, doamna X. Da, ştiu, sigur că ştiu ... Da, şi pentru că nu se poate aşa ceva. Am văzut caseta cu copilul? Da, sigur că am văzut-o. Şi? Şi ce, întreb eu. Cum, şi ce? Păi, nu am văzut ce a făcut porcul de Patriciu? Şi porcul de Voiculescu, şi toată coaliţia Grivco? Şi cum l-au trântit pe Boc, fiindcă s-a luat de salariile şi pensiile alea nesimţite? Ba da, am văzut. Şi? Şi ... mă mai gândesc, mai văd, mai judec, mai cântăresc. Doamna X e aproape agresivă. Doar nu doresc să ajungă ţara iar în mâinile porcilor ălora de comunişti, oamenii lui Iliescu, şi ai mogulilor. Nu, nu doresc ... Mă despart oarecum stânjenit de doamna X, promiţându-mi să fac tot posibilul pentru a nu mă mai întâlni şi, mai ales, discuta cu ea.

De atunci, nu am mai întâlnit-o pe doamna X. Nu ştiu ce mai face, poate a întâlnit iar un bărbat „deosebit”, poate o duce bine, poate e fericită, poate ... Sincer, îi doresc tot binele din lume, dar, şi o spun cu o mare-mare tristeţe, mă îndoiesc că îl va întâlni vreodată.

Pentru unii din noi, viaţa nu e decât un şir neîntrerupt de ghinioane, probleme, necazuri. De cele mai multe ori, acestea nu sunt decât consecinţa alegerilor noastre greşite.

Poate că, în sfârşit, doamna X va face o alegere corectă. Poate ... îi doresc din tot sufletul. Poate că următorul bărbat nu o va dezamăgi, poate, la următoarele alegeri îşi va schimba opţiunea, nu ştiu ... Sper...

Doamnă X ... oriunde vă veţi fi afla ... vă doresc din tot sufletul ca următoarea dumneavoastră alegere să fie corectă. Şi nu neapărat pentru dumneavoastră, ci mai ales pentru persoanele din jurul dumneavoastră. Pentru cei doi copii mai mici. Fiindcă alegerile dumneavoastră îi afectează şi pe ei, în bine sau în rău. Şi, de ce nu, şi pe mine ...