marți, 6 iulie 2010

O lecţie care ar trebui învăţată: chaogong

În condiţiile în care întreaga emisferă occidentală înregistreză contracţii economice sau, în cel mai bun caz, stagnări, în orientul îndepărtat, China sfidează, pur şi simplu, restul lumii, cu ritmurile sale de dezvoltare scrise cu două cifre. Cu toate acestea, există destui „analişti economici” care prognozează un apropiat şi iminent colaps economic al gigantului de la soare-răsare. Cum, probabil, aceste cassandre îndeplinesc doar nişte simple sarcini de serviciu, sau preiau „idei” gata formatate, nu cred că trebuie să acordăm prea multă atenţie acestor presupuneri care nu se bazează, de fapt, decât pe invidie. Deocamdată să remarcăm că, deşi dispune de foarte puţin pământ arabil, raportat la numărul de locuitori, şi nu neapărat de cea mai bună calitate, China reuşeşte să hrănească cu cca. 10-20% mai mulţi oameni decât propria ei populaţie, în timp ce România ...

Cu toate acestea, deşi dimensiunile şi puterea economică ar justifica pe deplin şi statutul de „superputere” militaro-politică mondială, China pare a se complace într-un rol destul de discret. Spun „pare”, fiindcă lucrurile nu stau deloc aşa. China este, în prezent, un factor care nu poate fi ignorat din nicio ecuaţie geopolitică, economică sau culturală.

În spaţiul euroatlantic, istoria Chinei şi tradiţia sa politică sunt puţin cunoscute şi studiate, iar dacă sunt, totuşi, cunoscute, atunci oricum nu au nicio influenţă asupra deciziilor politice respective.

China este, şi a fost dintotdeauna, o ţară imensă şi extrem de puternică şi bogată, cu un sistem politic, economic, social, cultural unic în felul său. Este vorba de una din cele mai vechi civilizaţii de pe planetă. Una dintre cele mai prosteşti idei cu privire la China aşa-zis socialistă de astăzi este aceea de a presupune că nu are nicio legătură cu, să zicem, China de acum trei mii de ani. În realitate, tot ceea ce s-a schimbat sunt doar nişte forme efemere, în rest e vorba de acelaşi popor, aceeaşi cultură, aceeaşi filosofie.

Pentru a înţelege cum un trib ca atâtea altele din nesfârşitul spaţiu asiatic a reuşit să se extindă pe o suprafaţă atât de vastă, să supună şi să asimileze atâtea neamuri, fără a fi nevoit să scoată decât rareori spada, şi numai în scopuri de apărare, cuvine-se să studiem filosofia chaogong.

Neam prin excelenţă de agricultori, puţin mobili şi neîndemânateci în mânuirea armelor, membrii tribului hua-xin au înţeles de timpuriu că nu-şi pot apăra dreptul de a exista prin forţa armelor, ci prin alte mijloace.

Că a fost, că n-a fost totdeauna aşa, suveranii Chinei s-au considerat dintotdeauna deţinătorii unor avuţii materiale şi spirituale inestimabile, apreciind că ei, personal, şi întreg poporul hua-xin nu are nimic de cerut de la alte popoare. Dimpotrivă, mânaţi de idealul atingerii armoniei, chinezii s-au străduit să „exporte” acest ideal tuturor popoarelor cu care au venit în contact. Împăraţii chinezi nutreau speranţa ajungerii la pacea mondială prin crearea unui supra-stat mondial bine guvernat, conform preceptelor confucianiste ale eticii şi autoperfecţionării şi meritocraţiei. Cu privire la acest ultim principiu, să remarcăm că de acum mai bine de două milenii, chinezii au pus la punct un sistem eficient de recrutare şi promovare a ceea ce astăzi am numi „funcţionari publici” pe baza unor criterii specifice de competenţă transparente! Împăraţii chinezi au acordat o atenţie deosebită educaţiei personale, ca şi educaţiei poporului, considerând că numai nişte oameni cultivaţi pot conduce un popor şi o ţară atât de mari şi importante, - e vreo deosebire între gândirea împăraţilor chinezi şi ceea ce se întâmplă în Romania, acum? - şi, cu cât poporul este mai cultivat, cu atât mai mult va fi mai respectat de vecini. Chinezii au considerat, de asemenea, că răscoalele şi războaiele se datorează, în principal, lipsei de educaţie, şi mai puţin altor factori.

În relaţiile cu alte popoare, curtea imperială chinezească aplica principiul yi shi tong ren, adică „să-i tratăm pe toţi cu aceeaşi generozitate”. Practic, împăratul chinez, autoproclamat Fiul Cerului, se arăta dispus să împărtăşească cu toţi vecinii săi valorile sale, cu condiţia coexistenţei paşnice şi – atenţie – a recunoaşterii supremaţiei sale.

Ca majoritatea cuvintelor chinezeşti, chaogong este un cuvânt bisilabic, fiecare dintre ele având înţelesul său specific şi propria ideogramă. Astfel, chao înseamnă a fi primit în audienţă la împărat, sau a acorda audienţă (pentru împărat), iar gong înseamnă omagiu, ofrandă, dar, plocon oferit împăratului.

Chaogong presupunea o anumită etichetă sau un anumit ceremonial. Astfel, ţărilor sau popoarelor care acceptau chaogong, numite chaoxian zhi lei guo, li se cerea periodic să-şi prezinte omagiile suveranului chinez, împreună cu nişte daruri, sau cadouri, a căror cantitate sau valoare nu erau impuse în niciun fel de către chinezi. Solii chaoxian zhi lei guo erau întâmpinaţi la graniţele imperiului de către demnitari din cadrul Ministerului Ceremonialului (Li Bu), conduşi apoi cu mare pompă în capitala imperiului şi cazaţi în apartamente somptuoase. După verificarea documentelor de acreditare – biao – la o anumită dată fixată de Fiul Cerului, solii se prezentau în Sala Armoniei Asigurate, destinată special primirii solilor ţărilor închinate. Ajunşi aici, solii prezentau petiţia către tron – biao -, apoi efectuau, în semn de omagiu, trei închinări cu atingerea podelei cu fruntea, după care prezentau darurile aduse.

La rândul său, împăratul Chinei dăruia solilor obiecte de o valoare de cel puţin zece ori mai mare decât a celor aduse. Astfel, de exemplu, cronicile consemnează că, în anul 57 î.e.n., solii poporului xiongnu (hunii de mai târziu) au plecat din capitala imperiului cu 200.000 de monede, 8000 de baloturi de ţesături, trei tone de mătăsuri, 10 kg de aur etc.

Formal, chaogong excludea din principiu orice imixtiune chinezească în politica internă a ţărilor chaoxian zhi lei guo şi interzicea orice încercare de impunere prin forţă a limbii şi/sau culturii chinezeşti. Cu toate acestea, rezultatul a fost că neamurile chaoxian zhi lei guo s-au contopit, în mare parte cu poporul han, urmaşii hua-xin. În acest fel, han şi-au „cumpărat”, practic, vecinii, care au devenit chinezi „de bună voie”. Din cei peste 1,3 miliarde de locuitori, cat numără în prezent China, peste 90% sunt han, iar restul este format din zeci de popoare aflate în diferite stadii de asimilare.

Pentru popoarele mai îndepărtate sau pentru cele care nu acceptau integral chaogong, chinezii aveau, de asemenea, „oferte” foarte tentante. Existau, astfel, şi popoare, numite hu shi zhi chun fan, care nu aveau obligaţia de a prezenta daruri împăratului, dar cărora li se creau facilităţi comerciale deosebite. Astfel negustorii aveau dreptul de a-şi vinde mărfurile în diferite oraşe, sub supravegherea funcţionarilor de stat, care percepeau impozite modice, de 1-2% din valoarea de vânzare. De asemenea, curtea imperială achiziţiona direct o anumită cantitate din mărfă, la preţuri extrem de generoase, potrivit aşa-numitului principiu: „oferim întotdeauna mai mult decât primim”, de fapt o formă de „reclamă mascată” şi de cumpărare a bunăvoinţei vecinilor.

Sistemul a funcţionat extrem de eficient până în clipa în care statul chinez a intrat în contact cu puterile occidentale.

Primul diplomat european care respinge protocolul chaogong este românul Nicolae Milescu, care, deşi trimis de către ţarul Alexei ca ambasador al Rusiei, în 1676, nu reuşeşte, totuşi, să se întâlnească, în cei câţiva ani petrecuţi în China, cu suveranul acestei ţări. Următoarea ţară, după Rusia, care nu a acceptat chaogong, a fost Anglia.

Din acest moment, 1676, aveau să urmeze, în plan extern, aproape trei secole de confruntări militare cu puterile militariste, inclusiv Japonia, iar în plan intern, o perioadă complicată, de confuzii ideologice şi experimente sociale şi economice grave (mai cu seamă în secolul XX). În această perioadă, China a descoperit, cu oarecare uimire, că filosofia şi „armonia” nu se pot opune eficient puştilor şi tunurilor. Ţara a fost cucerită, subjugată, jefuită, transformată deseori în teatru de operaţiuni militare. În această perioadă, practica chaogong a fost abandonată, China a încercat, fără succes, să se închidă în ea însăşi, să reziste astfel imperialismului de tip occidental. Umilinţa supremă a Chinei s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, între reperele constituite de primul război al opiumului (1840) şi proclamarea Republicii Populare Chineze, ca urmare a revoluţiei înfăptuite de Partidul Comunist Chinez.

Raportate la istoria de circa şase mii de ani a poporului chinez, cele trei secole de „bâjbâieli” şi ezitări nu reprezintă prea mult. E vorba de şocul unui contact cu o altă civilizaţie, cu valori şi opţiuni total diferite de cele chinezeşti. A fost un moment de derută peste care, se pare, chinezii au trecut deja, sau se pregătesc să treacă.

Din 1949 şi până în 1978 au fost trei decenii în care China şi-a consolidat statutul de independenţă politică. Din punct de vedere economic, social, cultural, perioada a fost, mai degrabă, una de stagnare, marcată de excese ideologice.

Momentul de cotitură a fost reprezentat de plenara celui de-al unsprezecelea congres al Partidului Comunist Chinez, din decembrie 1978, care l-a propulsat în fruntea tuturor instituţiilor fundamentale ale statului pe ambiţiosul Deng Xiaoping. Una dintre hotărârile fundamentale ale acestui congres a fost aceea de a stabili ca prioritate absolută a partidului dezvoltarea economică a ţării, în contradicţie cu orientarea anterioară, care punea în centrul preocupărilor „lupta de clasă”.

„Vom pipăi fiecare piatră cu piciorul până vom reuşi să trecem râul” – acestea au fost cuvintele memorabile ale lui Deng Xiaoping şi totodată testamentul său politic, devenit crez al sutelor de milioane de chinezi. A „pipăi fiecare piatră cu piciorul” înseamnă a avansa prudent şi pragmatic, dar susţinut. Acest lucru a fost explicat pe larg în China, este cunoscut în occident, nu e nicio problemă. Ceea ce nu se cunoaşte, sau nu prea se discută, este direcţia spre care tinde să se îndrepte China. Ca şi cand asta ar fi o problemă pentru istorici, filosofi, antropologi etc. „Codul genetic” al unui popor nu se schimbă atât de uşor, formele în care el se exprimă diferă de la o perioadă istorică la alta. Ruşii lui Putin şi Medvedev sunt aceiaşi cu ruşii lui Petru cel Mare sau Ivan cel Groaznic, germanii doamnei Merkel nu sunt structural deosebiţi de cei ai lui Hitler, iar chinezii de azi sunt totuna cu cei din perioada celor cinci milenii de chaogong.

În alte cuvinte, idealul politic al Chinei de azi rămâne cucerirea paşnică, pe cale economică, şi, ulterior, asimilarea întregii omeniri, conform filosofiei chaogong.

Chinezii cei blânzi şi darnici în ceea ce priveşte exteriorul sunt, însă, nişte fiare neînduplecate în ceea ce priveşte interiorul.

În cele circa şase milenii de existenţă, statul chinez nu a fost altceva decât o dictatură dură, cu tendinţe spre absolutism. În cele şase milenii de existenţă, în China nu a existat democraţie nici cât ar arde un chibrit! Când e cazul, chinezii mânuiesc şi armele, şi le mânuiesc bine, mai ales împotriva „duşmanului intern”, care poate fi, după caz, şi cel care ucide, fură, siluieşte, dar şi cel care nu munceşte şi, mai ales cel care îsi permite să aibă o altă opinie politică, filosofică, ideologică decât cea a partidului comunist! Această ţară, atât de „democrată” încât permite funcţionarea a două sisteme politice într-o singură ţară, este, de fapt, un imens lagăr de muncă mai mult sau mai putin forţată, care sancţionează dur „parazitismul” tibetanilor sau „ereziile” mistico-filosofice ale sectei Falun Gong, cât despre dorinţa de libertate a tinerilor din Piaţa Tiananmen, să nu mai vorbim.

Cât de aproape sau cât de departe sunt chinezii de „cucerirea globală”? Din punctul meu de vedere, înaintează destul de ferm spre ceea ce îşi propun.

Ritmul de creştere economică îl constată oricine. Şi nu numai ritmul: în orice hypermarket, cel puţin jumătate din mărfuri sunt de provenienţă chinezească. Şi nu e vorba doar de jucării, îmbrăcăminte, încălţăminte, electronice şi aşa mai departe. Mai nou, şi în domeniul alimentelor, mărfurile chinezeşti sunt din ce în ce mai numeroase.

În domeniul educaţional, aplicând elevilor chinezi diferite teste concepute în stil occidental şi pe programe şcolare de tip occidental, s-a ajuns la concluzia că numărul elevilor chinezi foarte buni sau excepţionali depăşeşte numărul tuturor elevilor din Statele Unite (potrivit aceloraşi teste, mai mult de jumătate dintre absolvenţii de liceu din România sunt analfabeţi funcţional). De asemenea, se pare că, în prezent, Statele Unite ocupă doar poziţia a treia în ceea ce priveşte numărul de vorbitori de limbă engleză, în urma Chinei şi a Indiei.

În ceea ce priveşte „procedura” propriu-zisă a chaogong, cine a fost foarte atent a putut sesiza faptul că anumite ţări, au primit împrumuturi în conditii extrem de avantajoase din partea Chinei, sau, pur şi simplu, „cadouri”, fără niciun fel de condiţionări de politică internă, altele decât cele „de bun simţ”, şi anume „tolerarea” unor investiţii chinezeşti – printre aceste state numărându-se şi Republica Moldova.

Despre împrumutul de la FMI şi condiţionalităţile s-a tot vorbit şi se va mai vorbi. Au existat acuzaţii potrivit cărora cei care s-au împotrivit acestui împrumut au dorit, de fapt, să „închine” ţara Chinei sau Rusiei. Mă rog, nu comentez, dar nu ştiu dacă, după cel puţin încă un an de recesiune severă, nu vom „descoperi” soluţia îndatorării către China pentru a ne putea refinanţa creditul luat de la FMI ...

Nu-mi place China, nu-mi place ideologia sa, poate fi seducătoare, pentru unii, dar pentru mine nu. Repet, China înregistrează ritmuri ameţitoare de dezvoltare economică, are o şcoală incomparabil mai performantă comparativ cu a noastră (au şi de unde alege), dar ... dar este o imensă închisoare ideologică şi, mai ales, un uriaş lagăr de muncă. Şi, oricât de „necredincios” aş fi, zic: să ne ferească Dumnezeu să ajungem să fim nevoiţi să lucrăm precum chinezii ... nu chinezii din România, chinezii din China, de la „mama lor”.

6 comentarii:

  1. Hmm... Interesant. Multumesc.

    RăspundeţiȘtergere
  2. Extraordinar materialul.
    Desi este un subiect extrem de vast, ai reusit sa sintetizezi punctele esentiale.
    Iar epilogul este persuasiv. Da, ai dreptate!
    Insa fara acea "ideologie", masele mari de oameni nu ar mai putea fi tinute in frau.

    RăspundeţiȘtergere
  3. Ca au mai multi vorbitori de engleza decat americanii nu inseamna mare lucru.Da,China este un stat mare si puternic de care nu se poate sa nu tii seama.Chiar si atunci cand au murit de foame cu milioanele,in timpul revulutiei culturale,chinezii aveau o armata puternica si o conducere inflexibila.Soldatii nu mureau de foame,nici macar nu rabdau de foame.Nu-mi plac chinezii pentru ca sunt prea multi,pentru ca nu au renuntat la comunism si pentruca eu,personal iubesc mult toata animalele,dar in mod deosebit cainii.Cultura milenara a Chinei este si va fi binevenita in panteonul cultural al umanitatii,dar mie nu-mi spune prea multe.Da,au o istorie straveche,jos palaria,au o filozofie specifica,economia lor functioneaza la turatia maxima dar cred ca daca nu reduc un pic viteza aceasta economie se va incalzi si gripa,asa cum s-a intamplat si cu altele inaintea boomului chinezesc.Se dezvolta cu aceasta viteza pentru ca au multe de recuperat.Cata vreme nu vor renunta la dictatura,in pofida acestuiritm alert de dezvoltare,viitorul Chinei ramane incert si parerea mea este ca nimeni nu poate garanta nimic.Eu locuiesc in Barcelona si pe aici sunt o multime de chinzi.Nu stiu cum traiesc la ei acasa,dar va garantez ca aici nu o duc prea roz;normal,pentruca vand totul la pret de dumping,iar calitatea marfurilor si a serviciilor oferite de ei este indoielnica.Punct.

    RăspundeţiȘtergere
  4. Acest lucru se va intampla, cu siguranta, atunci cand filosofia zisa "de consum" va incepe sa mai paleasca, la nivel planetar. Deocamdata, din punct de vedere economic, pare-se ca e mai bine sa produci cat mai mult si mai ieftin, calitatea nu mai conteaza, fiindca vine oricum "moda" sau "trendul" din urma si iti cere sa arunci tot ce ai cumparat. Asta e perioada pe care o traim, orice aparat electronic mai vechi de 5 ani e bun de aruncat la gunoi, chiar daca nu a fost inca desigilat, orice masina mai veche de 10 ani e o rabla, chiar daca nu a parcurs niciun kilometru. Si atunci, se intampla ceea ce se intampla. Dar, lucrurile vor trebui sa se schimbe. In acest ritm, si in aceasta directie, in cateva zeci de ani murim sufocati de gunoaie.
    Bun venit pe blogul meu!

    RăspundeţiȘtergere
  5. Multumesc,d-le Stoica,mereu e o placere.
    Jan11.

    RăspundeţiȘtergere

A apărut o eroare în acest obiect gadget