marți, 10 august 2010

Fata babei şi fata moşului

Sunt mereu împreună, de parcă ar fi surori siameze. Dar nu sunt decât vecine. Una e frumoasă coz, harnică, deşteaptă, de familie bună şi, pe de-asupra, şi bogată. Foarte bogată. Are o casă mare-mare şi foarte frumoasă.

Cealaltă e hoaţă, leneşă, proastă şi îngrozitor de urâtă. Şi, bineînţeles, e săracă. Săracă lipită. Casa în care stă - de fapt, nici nu mai e casa ei - e, mai degrabă un bordei, gata-gata să se prăbuşească. Şi cum să nu fie aşa, de vreme ce, în ultimul an, fata cea leneşă nici măcar cu mătura nu a dat vreodată?

Fiind aşa de deosebite, cum s-au putut însoţi? Nimeni nu ştie. Povestea spune că, într-o zi, fiind foarte flămândă, fata leneşă a cerşit ceva de vecina ei. Fiind milostivă de felul ei, cea bogată a omenit-o aşa cum se cuvine. În altă zi, la fel, şi tot aşa, până când, într-o zi, harnica a rugat-o s-o ajute în nu ştiu ce treabă avea de făcut. Leneşa s-a codit ce s-a codit, dar s-a temut să zică de-a dreptul „nu”, întâi şi-ntâi că era groaznic de înfometată, şi-apoi, dacă harnica s-ar fi supărat de-a binelea si nu ar mai fi primit-o în casa ei, de unde ar mai fi putut fura una-alta ... fiindcă, v-am spus, leneşa era şi hoaţă. În felul ăsta, a ajuns leneşa să deretice, să facă mâncare, să coasă, în fine, să facă tot ceea ce e de făcut într-o gospodărie, dar nu în casa ei, ci în cea a vecinei, care, din când în când, se mai supăra pe ea, şi îi spunea tot ce îi stătea pe inimă: că e hoaţă, leneşă, proastă, şi câte şi mai câte, şi o mai şi trimitea acasă. Unde leneşa nu avea altceva de făcut decât să moară de foame, de leneşă ce era.

Şi pentru cei ce n-au înţeles încă: poate că leneşa nu era chiar aşa de leneşă, dar cu ce să faci mâncare dacă n-ai nimic prin gospodărie? Că n-avea leneşa nu un morcov sau un cartof, să închipuiască vreo zeamă, ceva, dar nici o oală în care s-o facă nu avea. Ar fi dat, săraca fată, la dobitoace, dar de unde să le iei şi, mai ales, ce să le dai, fiindcă leneşa nu avea hambar, şi chiar dacă ar fi avut, doar vântul ar fi suflat prin el, de leneşă ce era. Aşa că leneşa, chiar să fi vrut să facă ceva, n-ar fi avut cum. Aşa leneşă mai rar, şi să aştepte ajutorul social era puţin cam greu pentru ea, aşa că nici din ăla nu avea. Şi-atunci, ce să facă, săraca fată? Se ducea iar la harnică, să-i ceară ceva de lucru. Iar aia, fiind mărinimoasă, mai găsea câte ceva, bineînţeles după ce-i reamintea leneşei cât de leneşă, şi proastă, şi hoaţă este.

Acu’ nu ştiu ce-o fi fost, cum a fost, habar n-am, dar, la un moment dat, fetele au început să vorbească cum să se facă surori. Surori?! Să mănânce împreună, să se plimbe împreună, să meargă la baluri împreună, ca două surori, frumoasa cu urâta, deşteapta cu proasta, harnica cu leneşa, şi mai ales bogata cu săraca? Bunătate dusă la extrem, din partea bogatei, sau ce să fi fost? Habar n-am, dar, din acea clipă fetele nu au mai fost văzute decât împreună, ca două surori adevărate.

Pentru leneşă, ziua în care s-a făcut soră cu harnica a fost cea mai fericită din viaţa ei! Avea să stea la masă cu harnica, avea să cunoască prinţi şi împăraţi – fiindcă în jurul frumoasei roiau destui -, avea să fie primită în case mari, la baluri selecte! O, ce fericită a fost atunci.

Harnica, în schimb, a fost, mai degrabă, stânjenită. Nu era prea convinsă că a luat decizia corectă, fiindcă leneşa era mult prea leneşă ca să te înrudeşti cu ea fără să te ruşinezi. Şi nu doar leneşă, ci şi proastă, şi hoaţă, şi, mai ales, săracă.

E adevărat că, de la o vreme, leneşa nu mai prididea cu lucrul în casa vecinei: spăla, călca, deretica, făcea mâncare, cosea, torcea, de dimineaţă până seara, pe o jumătate de bănuţ găurit sau pe-o vorbă bună, dar, cel mai adesea, nici pe una, nici pe alta, e adevărat că, de multe ori, harnica auzea în spatele ei şuşotelile băieţilor, care se minunau de sufletul ei bun, de mărinimia ei, care a detreminat-o să se însoţească cu o aşa pocitanie, să o primească în casa ei, să o îmbrace, să o ospăteze etc., iar aceste şoapte o înfiorau de plăcere, dar, parcă, totuşi, aceste „beneficii” erau mult-mult prea mici faţă de ce oferea ea, şi atunci se simţea frustrată, şi o ameninţa iar pe leneşă, să nu mai cerşească, să se ducă dracului acasă la ea – casă pe care, de altfel, leneşa o pierduse de mult, iar acum stătea în chirie.

Singurul motiv pentru care harnica ezita să-şi pună ameninţările în aplicare era un secret teribil, atât de teribil, încât nimeni nu îl lua în seamă, deşi toată lumea îl cunoştea! Secretul era acela că leneşa plătea! Plătea pentru tot, pentru privilegiul de a sta la masă cu harnica, pentru a fi văzută în compania ei, pentru a fi considerată sora ei, pentru tot! Nimic din ceea ce primea leneşa din partea harnicei nu era, de fapt, un „cadou”, totul era negociat „la sânge” şi, întotdeauna în defavoarea leneşei. Balurile la care harnica o invita erau, de fapt, organizate din banii leneşei ... şi aşa mai departe.

Povestea e veche, dar continuă şi în zilele noastre. Şi, dacă nu credeţi, citiţi aici:

4 comentarii:

  1. De ce schimbi logica faptelor?
    In basme, fata săracă nu este urâtă, dimpotrivă, este frumoasă foc.
    Urâtă este bogata!!!
    p.s. vezi chiar și in ”Dușmancele” lui Coșbuc.

    RăspundețiȘtergere
  2. In basme, da. In realitatea de zi cu zi, cine e sarac e (considerat) si urat. Sau nu?

    RăspundețiȘtergere
  3. Normal, că dacă are bani se "tunează".

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce gramada de imbecilitati si platitudini. Losere, nu ma mir ca nu te baga lumea in seama. Tu probabil ai impresia ca scrii pentru elite? Asta ar fi cel mai tare! Si dobitoc si fudul :)

    RăspundețiȘtergere