vineri, 30 septembrie 2011

În ritmul ăsta ...

… în câţiva ani,
Vor fi în ţară numai prostani …

joi, 29 septembrie 2011

marți, 27 septembrie 2011

Extremism pe faţă

După cum, probabil, o parte dintre cititorii blogului ştiu, am fost acuzat „oficial” de răspândirea unor „idei extremiste periculoase”. Ia să vedeţi ce spun doi dintre cei mai mari economişti ai momentului, de care sunt convins că toată lumea a auzit – mă rog, toată lumea care ajunge aici.

Paul Krugman: Ultima dată când nemții au mers pe austeritate, a venit la putere Hitler

Ce bine că noi nu mergem pe austeritate!

Noriel Roubini: Marx a avut dreptate. Capitalismul se poate autodistruge

Wtf! Cuum! Da’ chestia asta se va face aşa, paşnic, fără niciun fel de incident, nu?

Din păcate nu. Ceea ce spun este o opinie, doar o opinie. Şi nu e, nicidecum, o instigare, e o constatare: lumea se află pe marginea prăpastiei ... din multe puncte de vedere. Cred că o revoltă mondială este inevitabilă. Că vreau eu, că nu vreau, asta este, nu cred că se pot rezolva altfel contradicţiile acumulate ... îmi pare rău.

Da’ ce zic ăştia nu e extremism?

Un posibil răspuns

Am făcut o schiţă a răspunsului pe care intenţionez să-l prezint „curţii cu juri”, sună cam aşa:

Răspuns comisiei de disciplină
constituită cu numărul 56 în data de 08.09.2011 la nivelul Şcolii cu clasele I-VIII Pesac

În ziua de luni, 26 septembrie 2011 am luat cunoştinţă de adresa 149/26.09.2011, al cărei conţinut este cunoscut. Ca urmare a acestui fapt, şi în legătură cu documentul conex 3101/06.09.2011, emis de Primăria comunei Pesac, al cărui conţinut este, de asemenea, cunoscut, precizez următoarele:

1. În documentul 3101 se vorbeşte de „sesizări primite din partea cetăţenilor”, fără a li se preciza, în niciun fel, identitatea. Avem, de-a face, aşadar, cu o „opinie publică” extrem de vigilentă, dar care protejează identitatea. Nu voi zăbovi, însă, asupra acestui aspect, considerându-l minor, deşi, chiar şi acest amănunt minor demonstrează şubrezenia întregului demers iniţiat de „reprezentantul primăriei”.

2. Se vorbeşte apoi despre „rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani, ale copiilor de la Şcoala Generală Pesac, la materia predată de domnul profesor la examene şi după, excepţie făcând cei care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori”. Bun, trec cu îngăduinţă peste lejeritatea exprimării şi peste logica abracadabrantă: „domnul profesor” nu predă nimic „la examene”, încercând să mă concentrez asupra fondului problemei.

3. În primul rând, se vorbeşte despre „rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani”. Care ani? De când şi până când?

Respectuos rog comisia de disciplină să disjungă analiza rezultatelor obţinute la ultimul examen naţional de celelalte rezultate. Solicit acest lucru deoarece, în opinia mea, rezultatele din ultimul an, care sunt, într-adevăr, foarte proaste, sunt consecinţa directă a unui management catastrofal. Dacă mi se va solicita acest lucru, voi prezenta dovezile respective, pentru moment mă limitez doar la a afirma acest lucru.

4. În al doilea rând, afirmaţia cu privire la „rezultatele foarte slabe ale elevilor” nu răspunde la un criteriu esenţial: în raport cu ce? Pentru că, evident, trebuie să ne raportăm la ceva. Se înţelege – nu prea se înţelege, dar asta e – că „reprezentantul primăriei” se referă la „rezultatele (...) la examene şi după”, adică pe parcursul liceului. În alte cuvinte, la traseul profesional al elevilor post-absolvire. Foarte bine, fie şi aşa. Persistă, însă, întrebarea: în raport cu ce? În raport cu ceea ce ar dori primăria sau/şi „opinia publică”? În raport cu ceea ce se întamplă la alte şcoli? Sau la alte discipline?

În acest moment, afirmaţia cu privire la „rezultatele foarte proaste” e exact ceea ce este: o simplă afirmaţie. Care se va susţine – dacă se va susţine – atunci când va putea fi dovedită ştiinţific, pe baza unor date comparative precum: rezultatele obţinute de elevii şi foştii elevi ai Şcolii cu clasele I-VIII Pesac la tezele cu subiect unic, versus rezultatele şcolilor din împrejurimi, notele din teză şi mediile din primul semestru al clasei a IX-a etc.

5. Da’ poate că „sesizatorul” anonim a aflat aceste lucruri lecturând raportul de evaluare internă, elaborat de comisia de asigurare a calităţii din unitatea de învăţământ, şi care, conform legii calităţii în educaţie, art. 12 (c), se întocmeşte anual şi este adus la cunoştinţa tuturor beneficiarilor (deci şi cei indirecţi, cum ar fi primăria sau profesorii şcolii); a văzut cineva acest raport? Dar comisia de asigurare a calităţii a fost constituită şi funcţionează, oare, conform legii?
 
6. Şi nu în ultimul rând: se poate şti care sunt elevii „care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori”? Şi despre aceşti profesori se ştie, oare, ceva? Cred că e foarte simplu: fiscul ar trebui să deţină o listă cu toţi prestatorii de astfel de servicii ... bănuiesc că e vorba de persoane oneste, care îşi declară astfel de activităţi, nu? Bun, şi dacă elevii Şcolii cu clasele I-VIII Pesac sunt „ajutaţi cu meditaţii”, ce se întamplă, oare, cu elevii celorlalte şcoli? Ei nu sunt „ajutaţi”? 

Adaug faptul că „rezultatele proaste” ale elevilor, chiar riguros dovedite, nu probează decât, cel mult, o anumită incapacitate profesională a cadrului didactic, şi nicidecum o abatere disciplinară. Dar, lucrurile sunt extrem de discutabile şi la acest nivel. Nu „rezultatele elevilor”, în sine, sunt determinate în aprecierea calităţii profesional-ştiinţifice a unui cadru didactic, ci cu totul alte criterii. În medicină, de exemplu, o acuzaţie de malpraxis se consideră dovedită nu atunci când pacientul a murit, ci atunci când medicul a încălcat procedurile instituite în astfel de cazuri. Nu altfel stau lucrurile şi în educaţie, iar instrumentul prin care se constată aceste disfuncţionalităţi este inspecţia şcolară. Modul normal, firesc, în care se poate proba o anumită deficienţă profesională este inspecţia şcolară, cea efectuată în condiţii corecte, de specialişti în educaţie. Asistenţa la ore efectuată de director nu este inspecţie şcolară.

7. Mai există, oare, vreun precedent? A mai manifestat vreo primărie din ţară atâta „nobil interes” în ceea ce priveşte activitatea şcolilor din aria de competenţă încât să solicite oficial măsuri disciplinare împotriva profesorilor ai căror elevi au obţinut rezultate sub aşteptări la examenele naţionale? De unde atâta exces de zel din partea Primăriei comunei Pesac?

Pe baza acestor afirmaţii, rog respectuos respingerea primului motiv invocat de Primăria comunei Pesac drept criteriu al unei sancţiuni disciplinare.

În legătură cu al doilea aspect, citez, pentru început, câteva reglementări care ar trebuit, fără îndoială, cunoscute de persoana/instituţia care a solicitat sancţionarea mea disciplinară, făcând, în acelaşi timp, şi aprecieri de genul: „un profesor cu asemenea idei nu are ce căuta în mijlocul copiilor şi reprezintă un real pericol pentru ei şi pentru celelalte cadre didactice” sau „reprezintă un real pericol pentru formarea caracterului lor [al copiilor]”.

Declaraţia universală a drepturilor omului precizează:

Articolul 19 : Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace.

Constituţia României precizează, de asemenea:

Articolul. 30 Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

Voi menţiona, de asemenea, Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994). Articolul 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului (CEDO) precizează: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor (…).”

Şi câteva date mai tehnice:

Începând cu hotărârea Handyside (7 decembrie 1976, §49), Curtea europeană a drepturilor omului a recunoscut că libertatea de exprimare consacrată prin articolul 10 al CEDO este unul din drepturile fundamentale esenţiale într-o societate democratică bazată pe pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere. Astfel, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare nu priveşte numai informaţiile şi ideile primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pe cele care scandalizează, şochează sau neliniştesc statul ori o parte oarecare a populaţiei. Prin urmare, Curtea exercită un control extrem de vigilent asupra restricţiilor impuse de către State în virtutea §2 al articolului 10, care „reclamă o interpretare riguroasă" (Observer şi Guardian, 26 noiembrie 1991, §59). De altfel, articolul 10 nu protejează numai substanţa ideilor exprimate, dar şi modul în care acestea sunt prezentate (Oberschlick (nr. 1), 23 mai 1991, §57).

Curtea a subliniat că autorităţile unui stat democratic trebuie să tolereze critica chiar şi atunci când aceasta este considerată provocatoare sau insultătoare (Özgür Gündem, 16 martie 2000, §60) şi a estimat că publicaţiile care stigmatizează ideologia dominantă a Statului, chiar în legătură cu subiecte sensibile precum integritatea teritorială a acestuia, nu sunt contrare articolului 10, cu condiţia ca aceste publicaţii să nu incite la ură sau la violenţă: publicul are dreptul de a fi informat într-un mod diferit în legătură cu aceste chestiuni chiar şi atunci când acest lucru este dezagreabil pentru autorităţi (Erdogdu, 15 iunie 2000, §§63 şi 71). 

Curtea face distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor din prima categorie se poate dovedi, exactitatea celor din urmă nu se poate demonstra (Lingens,§46). Fiind vorba de prezentarea unor fapte reale, Curtea a precizat obligaţia ce revine jurnaliştilor şi asimilaţilor - de a le relata cu bună credinţă, pe baza faptelor exacte - furnizând informaţii fiabile şi precise şi respectând etica jurnalistică (Fressoz şi Roire, 21 ianuarie 1999, §54). In ce priveşte publicarea rapoartelor oficiale, Curtea a subliniat că, atunci când presa îşi aduce contribuţia la dezbaterile publice pe teme care suscită preocupări legitime, ea trebuie, în principiu, să poată să se sprijine pe rapoartele oficiale, fără a avea nevoie să întreprindă cercetări independente, aceasta cu condiţia ca jurnalul să fi acţionat cu bună credinţă (Colombani şi ceilalţi, 25 iunie 2002, §65 ; a se vedea şi Bladet Tromso şi Stensaas, 20 mai 1999, §68).

În privinţa judecăţilor de valoare, Curtea a respins ideea ca un jurnalist să nu poată formula asemenea judecăţi critice decât cu condiţia de a putea demonstra veridicitatea lor (Dalban, 28 septembrie 1999, §49). De altfel, Curtea a precizat că pentru judecăţile de valoare este imposibil să se aducă dovezi şi că aceasta ar leza însăşi libertatea de opinie, element fundamental al dreptului garantat de către articolul 10 (a se vedea, între altele, Jerusalem, 27 februarie 2001, §42). Ea a acordat jurnaliştilor dreptul de a recurge la o doză de exagerare şi de provocare (!) şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal (Lopes Gomes da Silva, 28 septembrie 2000, §§34-35).

Care este atitudinea Uniunii Europene în legătură cu producerea şi propagarea materialelor obscene, pornografice sau extremiste prin intermediul internetului? Prin Action Plan on promoting safer use of the Internet, organismele Uniunii Europene încurajează educarea publicului-ţintă şi autoreglementarea. Astfel:
  • Se urmăreşte creşterea informaţiilor referitoare la Internet în rândul utilizatorilor, în special a părinţilor, profesorilor şi copiilor;
  • E încurajată industria pentru a produce şi a distribui unelte de filtrare şi sisteme de clasificare (rating).

Oricine navighează, cât de cât, pe internet, cunoaşte riscurile la care este supus. Nu, nu e vorba de afirmaţii aşa-zis extremiste (!?) făcute de un profesor pe blogul personal, sau de nu ştiu ce „fotografii indecente”, postate pe acelaşi blog, e vorba de lucruri mult mai serioase, precum traficul de persoane, exploatarea sexuală, şi aşa mai departe. Organizaţiile noguvernamentale din România şi întreaga societate civilă este intens preocupată de acest aspect, cu deosebire de educarea copiilor în spiritul evitării acestor pericole. A merge pe interzicerea dreptului unui profesor de a avea un blog personal, de a-şi posta acolo anumite opinii, pe care unii le-ar putea considera extremiste sau periculoase, sau mai ştiu eu cum, nu e o abordare potrivită, e chiar un abuz, şi încă unul foarte important deoarece violează tot ceea ce există în legislaţia naţională şi europeană în materie de libertate de opinie şi libertate de conştiinţă.

Ar mai fi ceva de spus? Da. Cunosc bine criticile care se pot aduce argumentului ad hominem, dar nu pot să mă abţin să nu întreb: care au fost criteriile care au condus la includerea, în acest „complet de judecată” a domnului Jurca Ioan? Întreb acest lucru deoarece domnul Jurca Ioan a fost sancţionat recent, pe linie administrativă, de I.Ş.J., pentru frauda săvârşită în legătură cu examenul de bacalaureat organizat la Lovrin, în luna iulie, anul curent. Şi, după ştiinţa mea, domnul profesor este, în continuare, cercetat penal, pentru săvârşirea aceloraşi fapte. Bun, am înţeles, directorul are dreptul de a numi diriginţii la clase după criterii ....  - mă rog, după anumite criterii – şi, conform acestor criterii, domnul profesor este foarte potrivit pentru a fi diriginte nu doar la o clasă, ci chiar la două, dar, oare este şi aşa de indispensabil unei comisii care trebuie să judece disciplinar un coleg? E o simplă întrebare retorică.

În solicitarea adresată conducerii Şcolii cu clasele I-VIII Pesac s-a făcut vorbire despre „informarea I.Ş.J.” şi la „găsirea” unei soluţii care să fie „cea mai bună”. Cu acest lucru sunt întru totul de acord, fiindcă este normal, cred ca I.Ş.J. să fie informat de un astfel de incident şi să identifice o „soluţie” care să fie „cea mai bună”. Pentru că, dincolo de problemele pe care, se pare, le au anumite persoane cu mine, au şi eu nişte probleme, nişte sensibilităţi. Cum pot suporta să fiu acuzat şi tras la răspundere mereu pentru reaua-voinţă şi incompetenţa managerială a conducătorului unităţii – am spus că voi proba aceste afirmaţii, dacă va fi necesar. Cum pot suporta ca un „fraudaş” dovedit – sau cum să-i zic? – să fie popularizat ca un exemplu pozitiv şi pus, în consecinţă să judece problema „abaterilor” pentru care ar trebui să fiu sancţionat? Şi multe, multe alte lucruri, pe care nu le mai enumăr aici. Iniţial m-am gândit să solicit primăriei şi conducerii şcolii instalarea unor camere video cu sunet, care să înregistreze toate activităţile didactice desfăşurate de mine, pentru a putea fi analizate şi evaluate corespunzător. Din punct de vedere legal, nu cred că ar fi o problemă deosebită, există şi un precedent,destul de aproape, din punct de vedere geografic, la Şcoala din Şofronea, judeţul Arad, unde toate activităţile didactice sunt monitorizate video. Apoi, gândindu-mă mai bine, am realizat că o astfel de măsură nu m-ar ajuta foarte mult. Pentru că, de exemplu, demersuri precum cel al Primăriei Pesac, care nu doar că nu se susţine prin nimic, dar este şi ridicol, astfel de demersuri vor continua. Funcţionez de mulţi ani în această şcoală şi cunosc bine mentalităţile populaţiei din zonă. Şi este evident, că, din punctul de vedere al unei majorităţi destul de consistente, demersuri precum cel al Primăriei chiar se justifică. Am fost patru ani director al acestei şcoli, şi primul lucru pe care l-am spus colegilor a fost acela de a-şi susţine gradele didactice. Cei doi profesori din comisie – nu mă refer la doamna directoare – aveau, în 2006, după mulţi ani de activitate didactică, gradul didactic definitiv ... fiindcă asta era cutuma şcolii. Cum să nu mă urască fiindcă le-am cerut un lucru atât de neobişnuit? Nu, nu, lucrurile sunt perfecte la Pesac, eu sunt cel ciudat, eu sunt cel inadaptat, eu sunt cel vinovat ... e ok. Dar trebuie spus un lucru: am avut performanţe ca student, am avut performanţe, apoi, ca profesor, dar lucrurile astea s-au întâmplat, hăt, de mult, pe când nu mă adusese soarta, sau ce m-a adus, la Pesac. Am avut performanţe şi ca director, de exemplu proiectul ProFamilia ... Ştiu că pot avea performanţe profesionale deosebite, fiindcă am avut astfel de performanţe. Ştiu că aici, pur şi simplu, mă irosesc. Da, ştiu toate aceste lucruri, dar, cel puţin până acum, m-am complăcut în această situaţie. A fost aproape de casă, a fost comod, a fost ... nu ştiu cum a fost. Nu mai este. Paradoxal, crezând, şi dorind, de fapt, să-mi facă rău, unele persoane îmi fac, de fapt, bine. Mă scot din „zona de confort”. E clar, trebuie să fac altceva, aşa nu se mai poate. Sau, mai corect: aici nu se mai poate.

Prin urmare, plec. Nu sunt dorit, şi nici eu nu îmi doresc să mai rămân. De îndată ce va apărea un post liber la o şcoală în împrejurimi – asta însemnând o localitate în care să pot naveta – şi va fi vorba de o şcoală care să îndeplinească anumite criterii ... minimale – mă refer la calitate, evident -, voi merge să dau concurs. Ei, ce se va întâmpla în continuare, nu ştiu. Ştiu ce pot şi ştiu cât pot fi de determinat ... poate va avea cineva nevoie de un profesor ca mine. Ei, cum anul şcolar tocmai a început, posturile tocmai au fost repartizate ... va trebui să treacă un timp oarecare, nu ştiu, şi cred că nimeni nu ştie. Până atunci îmi fac datoria aşa cum pot mai bine, aştept cu dragă inimă orice inspecţie şcolară, mă străduiesc, în condiţiile date să fac cât se poate de mult, mai răspund şi unor şicane precum cea de faţă ... şi asta este. 

Dacă domnul Inspector Şcolar General va dori şi va reuşi să identifice o catedră de matematică, la o şcoală – sau la mai multe – cu anumite „standarde” autoimpuse, sunt convins că nu aş dezamăgi, nici şcoala, nici elevii, nici părinţii, pe nimeni. Şi, mai ales, pe „cetăţeanul” din Pesac care a sesizat aspectele menţionate. Dacă nu, nu, va trebui să aştept până când, într-o zi, se va elibera o catedră convenabilă. Din punctul meu de vedere, este singura soluţie posibilă care mulţumeşte toate părţile: „opinia publică” şi colegii din Pesac – o parte a lor -, fiindcă „scapă” de mine, elevii Şcolii din Pesac, şi părinţii lor – o parte a lor – fiindcă, din acest moment, vor avea îndeplinite toate condiţiile pentru a obţine „performanţe” corespunzătoare, şi, pe mine, şi, zic eu, şi pe elevii, părinţii, colegii de la un viitor loc de muncă, dacă, în cadrul acelei şcoli, obţinerea calităţii ar fi o prioritate reală. Altfel, nu am motive să renunţ la calitatea de titular al Şcolii din Pesac până nu devin titular al altei şcoli, oricât de mare ar fi dorinţa unor persoane sau altora. E dreptul meu, nu l-am furat şi nici nu mi-a fost făcut cadou, şi sunt decis să mi-l apăr.

Şi încă un lucru: am acceptat fără a contesta calificativul acordat, şi punctajul aferent, pentru că am considerat că reprezintă, de fapt, măsura celor care l-au acordat, şi nu mai discut nimic despre asta. Dar, dacă îşi imaginează cineva că mă voi renunţa, pur şi simplu, la calitatea de titular pentru că îşi doreşte cineva acest lucru, îmi e teamă că voi dezamăgi: nu voi face asta.

Atât am avut de spus.

luni, 26 septembrie 2011

Cine citeşte blogul

Astăzi, secretara şcolii unde lucrez mi-a înmânat următoarele documente:

Primul document:

ROMÂNIA
JUDEŢUL TIMIŞ
PRIMĂRIA COMUNEI PESAC
Pesac, nr. 360, judeţul Timiş, Tel. 0256-382826; Fax: 0256/382888; e-mail: primariapesac@yahoo.com
Nr. Înregistrare 3101/06.09.2011

Către,
CONDUCEREA ŞCOLII PESAC

În urma sesizărilor pe care le-am primit din partea cetăţenilor referitor la activitatea unui cadru didactic de la Şcoala Generală mă simt obligat să vă rog să vă exprimaţi părerea şi să luaţi măsuri disciplinare corespunzătoare împotriva domnului profesor Stoica Adrian din următoarele motive care ne-au fost sesizate de către cetăţeni ai comunei:
1. Rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani, ale copiilor de la Şcoala Generală Pesac, la materia predată de domnul profesor la examene şi după, excepţie făcând cei care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori.
2. Postarea pe blogul „castelul de nisip” care aparţine domnului profesor şi la care au acces toţi elevii a unor opinii extremiste periculoase. Considerăm că un profesor cu asemenea idei nu are ce căuta în mijlocul copiilor şi reprezintă un real pericol pentru ei şi pentru celelalte cadre didactice.
3. Postarea pe blog a unor comentarii şi fotografii indecente care nefiind restricţionate la acces pot fi vizionate de toţi copiii care sunt elevi la şcoală.
Considerăm că aceste lucruri nu pot să caracterizeze un cadru didactic care este şi diriginte şi care educă şi copiii din şcoală şi care chiar reprezintă un real pericol pentru formarea caracterului lor.
Ca urmare a celor sesizate vă rugăm să ne spuneţi părerea dumneavoastră şi să ne informaţi cu privire la măsurile luate şi totodată să informaţi şi Inspectoratul Şcolar de această situaţie pentru ca împreună cu dânşii să găsim cea mai bună rezolvare a acestei probleme.
PRIMAR,
Toma Cornel

Al doilea document:

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII PESAC
JUDEŢUL TIMIŞ
NR. 149/26.09.2011
ÎNŞTIINŢARE,
În atenţia d-nului prof. Stoica Adrian

Prin prezenta, comisia de disciplină constituită cu numărul 56 în data de 08.09.2011 la nivelul unităţii noastre solicită prezentarea dumneavoastră pentru audiere în data de 29.09.2011, în legătură cu faptele sesizate de către reprezentantul primăriei Pesac la adresa numărul 3101 din 06.09.2011.
Vă ataşăm o copie a adresei primăriei prin care să luaţi la cunoştinţă faptele sesizate.

COMISIA DE DISCIPLINĂ
Prof. Todorescu Silvia
Prof. Ciutu Anica
Prof. Jurca Ioan
DIRECTOR,
Prof. Todorescu Silvia

Asta e tot. Deocamdată mă abţin de la orice comentariu.

vineri, 23 septembrie 2011

Mihai în Parlamentul României: criminalul se întoarce la locul faptei

Cel mai amplu şi sângeros conflict militar pe care l-a cunoscut omenirea a cunoscut mai multe momente care pot fi numite, mai mult sau mai puţin întemeiat, „decisive” sau „de cotitură”. Cu toate acestea, astăzi, la o distanţă temporală de aproape şapte decenii, marea majoritate a istoricilor consideră că punctul culminant al celui de-al doilea război mondial, momentul care a decis, practic, soarta conflictului şi, implicit, destinele a sute de milioane de oameni, a fost reprezentat de bătălia Stalingradului. Fireşte, au existat nenumărate întâmplări şi evenimente notabile în timpul acestui conflict, şi în legătură cu el, dar, repet, soarta războiului a fost decisă de bătălia Stalingradului. Pearl Harbor-ul şi intrarea Americii în război, debarcarea din Normandia, sau detonarea bombelor nucleare asupra oraşelor japoneze Hiroşima şi Nagasaki sunt evenimente extrem de importante, dar nu ele, ci Stalingradul a înclinat decisiv balanţa în favoarea aliaţilor. 

De ce reamintesc acest lucru? Bătălia Stalingradului s-a încheiat în 2 februarie 1943, când proaspăt avansatul (prin radio) feldmareşal Friedrich Paulus s-a predat sovieticilor, împreună cu cei cca. 90.000 de militari germani care supravieţuiseră celui mai amplu şi sângeros asediu pe care l-a cunoscut omenirea. Din acel moment, a devenit (aproape) evident că ofensiva germană în Rusia a fost definitiv stopată şi, prin urmare, germanii nu mai pot câştiga războiul.

Au urmat alte momente extrem de importante, cum ar fi bătălia de la Kursk (23 august 1943, peste 600.000 de morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri, conform istoriografiei sovietice) , care au alungat definitiv orice urmă de îndoială asupra unei eventuale întoarceri a cursului războiului.

Spre sfârşitul anului 1943, nimeni nu se mai îndoia, aşadar, de iminenta înfrângere a Germaniei, nici măcar conducătorii acestei ţări. Cu atât mai puţin mareşalul Ion Antonescu, autoproclamatul „conducător al statului român”. Nu discut aici modul şi circumstanţele – evident, anticonstituţionale - în care Ion Antonescu a devenit „conducătorul statului român”. Nu discut nici justeţea – sau, mai degrabă, injusteţea – deciziei din iunie 1941, când Antonescu, în pofida apelurilor lansate de cei mai importanţi oameni politici – amintesc doar de Iiderul ţărănist Iuliu Maniu şi de cel liberal Constantin I.C. Brătianu - a hotărât, de unul singur, continuarea războiului dincolo de graniţele internaţional recunoscute ale României interbelice, antrenând armata română într-o aventură iraţională, cu efecte catastrofale – numai la Stalingrad armata română a pierdut cca. 18.000 de oameni, asta fără a vorbi de pierderile materiale. Discut despre modul în care a avut loc „actul istoric” de la 23 august 1944 şi despre urmările sale.

În primul rând trebuie menţionat că atât mareşalul Antonescu, cât şi oponenţii săi erau perfect conştienţi de iminenta înfrângere a Germaniei şi, prin urmare, doreau ieşirea României din Axă şi încetarea războiului cu aliaţii.

Un război, şi încă unul de talia celui de-al doilea război mondial, nu e o chestiune deloc simplă. Un război, chiar şi unul micuţ-micuţ de tot, nu e ca – mă scuzaţi – un closet, în care intri cu intenţie, sau din greşeală, te uşurezi, sau nu, şi ieşi după cinci minute spunând că „miroase urât” sau că „ai greşit uşa”. De multe, de foarte multe ori, există o singură ieşire dintr-un război, si anume aceea „cu picioarele înainte”. Asta dacă vorbim de oameni. Dacă vorbim de ţări, popoare, natiuni, lucrurile se mai nuanţează.

Nu poţi, aşadar, să iei parte la un război, şi să spui: „gata, m-am săturat, îmi iau jucăriile şi plec”. Pentru a pune capăt unui război trebuie ca şi celălalt să fie de acord. Degeaba nu mai vrei tu să te baţi, dacă nu e şi celălalt de acord. Din punct de vedere tehnic, asta se cheamă „armistiţiu”. Ce este un armistiţiu?

Un armistiţiu este o înţelegere, un act juridic convenit de diplomaţiile părţilor beligerante, prin care acestea se angajează, în anumite condiţii, să suspende acţiunile militare. Armistiţiul trebuie semnat, obligatoriu, înainte de încetarea propriu-zisă a acţiunilor militare. De ce înainte?

Pentru că – e foarte logic, nu? – dacă, într-un război, una din părţi încetează operaţiunile militare împotriva celeilalte, fără a fi semnat, în prealabil, un armistiţiu, aceasta echivalează, de fapt, cu o capitulare. Pentru că, neexistând armistiţiul, cealaltă parte nu este obligată, de fapt, la nimic.

Încă de la începutul anului 1944, Antonescu, dar şi oponenţii săi căutau soluţii de ieşire a ţării din alianţa cu Germania, pe baza unui armistiţiu cu aliaţii. Astfel se face că, începând cu primele luni ale anului 1944, au existat întâlniri, discuţii şi negocieri mai mult sau mai puţin oficiale între reprezentanţii blocului antifascist cu Ion Antonescu şi oamenii săi, pe de o parte, iar pe de altă parte, între reprezentanţii aceloraşi aliaţi şi oponenţii politici ai mareşalului.

Din izvoarele istorice ale epocii, rezultă că mareşalul Antonescu a fost ţinut totdeauna la curent cu demersurile opozanţilor săi, între care, bineînţeles, se afla şi Casa Regală. Rapoartele din perioada 1943-1944 ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi Inspectoratului General al Jandarmeriei conţin referinţe explicite la acţiunile acestora. Mareşalul ştia foarte bine că se urmărea ieşirea României din Axă, şi ştia, de asemenea că liderii celor două partide politice importante, care, reamintesc, se opuseseră făţiş ofensivei româno-germane dincolo de graniţele statului nostru, doreau menţinerea sa în fruntea guvernului României, şi după ieşirea din Axă, în timp de Casa Regală urmărea înlăturarea sa definitivă şi înlocuirea cu generalul Sănătescu sau cu o altă persoană.

Cu toate acestea, deşi ar fi avut toate posibilităţile de a face acest lucru, mareşalul Antonescu nu a luat niciodată măsuri ferme de dejucare a planurilor oponenţilor săi. De ce? Principalul motiv a fost, se pare, o anumită structură psihică deosebită a omului Antonescu. Pe de o parte, acesta considera că e „nedemn” să acţioneze împotriva complotiştilor, pe de altă parte, narcisismul şi grandomania sa nu îi permiteau să le întrevadă acestora vreo şansă de succes. Cu altfel ne putem explica reacţia sa după lecturarea raportului „Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României”, prezentat de SSI în 23 iunie 1944, cu exact două luni înaintea puciului din 23 august: mareşalul şi-a catalogat oponenţii ca fiind „toate zdrenţele [care] s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie”, şi având un rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat” ... dar nu a luat nicio măsură.

Ce informaţii avea Hitler despre ceea ce avea să se întâmple în România?

Izvoarele istorice ale epocii demonstrează că Hitler era informat asupra acestor evenimente. Se pare, însă, că Hitler nu a avut niciodată acces la documente „de primă mână” privind evoluţiile reale din România, ci, mai mult, la contrafaceri, presupuneri, prognoze, evaluări, şi aşa mai departe. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, complexitatea problemelor războiului nu i-a permis lui Hitler să-şi concentreze atenţia, în mod special, asupra României. Hitler ştia, aşadar, „ceva”, dar nu foarte mult şi nu foarte clar. Oricum ar fi, încă din ianuarie-februarie 1944, Hitler a ordonat începerea pregătirilor tehnice de invadare a României – este vorba de planul „Margaretha II” – în cazul în care aceasta ar fi „defectat” – e clar, deci, că acest plan fusese conceput mai de mult. Ca urmare a întâlnirii dintre Antonescu şi Hitler, din 26-27 martie 1944, acesta din urmă a ordonat abandonarea planului „Margaretha II”, ca urmare a impresiei pe care i-o crease Antonescu şi a asigurărilor primite.

Astăzi, se poate afirma cu certitudine că acest lucru a convenit de minune complotiştilor, deoarece, în cazul punerii în aplicare a planului „Margaretha II”, în structurile noului guvern impus de germani nu ar fi pătruns niciun complotist.

Nu se ştie cu certitudine ce au discutat cei doi la întâlnirea din februarie şi cât de puternice trebuie să fi fost asigurările şi garanţiile pe care Antonescu i le-a oferit lui Hitler, în aşa fel încât acesta din urmă să renunţe definitiv la aplicarea planului „Margaretha II”, cert este că, peste câteva luni, mai precis în 5 august 1944, lucrurile aveau să se schimbe radical. Hitler a cerut garanţii ferme că România va merge alături de Germania „până la capăt”. Răspunsul lui Antonescu? Iată ce menţionează una dintre stenograme: „Era să adaug, dar m-am reţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodată un popor nu poate să ia un angajament orbeşte alături de alt popor, când acesta face o acţiune şi politică şi militară greşită şi cine spune că Germania nu va mai face de acum înainte aceleaşi greşeli? Nu pot sacrifica poporul meu dacă se produc astfel de greşeli.”
 
În 5 august, Antonescu vorbea despre „ruptura” dintre România şi Germania şi de faptul că nu îşi putea „sacrifica poporul”.

Generalul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare Române pe lângă Înaltul Comandament al Wehrmacht- ului, consemnează o parte din intervenţia lui Antonescu: Îmi cereţi să mă sinucid împreună cu poporul şi armata mea? Cum este cu putinţă? Cum puteţi crede că aş putea lupta alături de diviziile germane, înarmate aşa de bine, când aţi refuzat mereu să-mi acordaţi ajutoarele militare solicitate? Cum credeţi că veţi menţine Frontul de Răsărit o dată cu intrarea Turciei în război [2 august 1944], intrare ce oferă Aliaţilor posibilitatea cuceririi Mării Negre şi a Bulgariei, chiar lângă noi? Cum credeţi că, lipsiţi de apărarea antiaeriană, putem rezista raidurilor aliate?"

Şi tot Gârbea consemnează cuvintele pe care i le-a adresat Antonescu la ieşirea din sala în care a avut loc întâlnirea: „Auzi, domnule ... ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata şi poporul român?!” Replica este confirmată şi de Ion Gheorghe, ministrul român la Berlin.

Tot Titus Gârbea consemnează: „Ion Antonescu nu avea ideea fermă de-a rămâne până la sfârşit alături de Hitler şi nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei şi cu tot neamul nostru alături de Germania.”

De celalaltă parte, rezultatul întrevederii lui Hitler cu Antonescu nu a făcut altceva decât să le întărească ideea că acesta trebuia înlăturat cât mai repede, fiindcă altfel ar fi reuşit să semneze armistiţiul care ar fi scos România din război şi astfel, complotiştii nu ar fi reuşit să ajugă la putere. De altfel, e consemnată poziţia lui Veaceslav Molotov, în urma unei întrevederi cu Lucreţiu Pătrăşcanu, anterioară actului de la 23 august: „…Antonescu reprezentă poporul român, iar dvs. o aventură!” 

La întâlnirea de la Palat, din preziua puciului, Iuliu Maniu a afirmat: : „Preferatul aliaţiilor în ceea ce priveşte semnarea armistiţiului, în afară de mine bineînţeles, este Antonescu domnilor. De ce? Pentru că el este şeful guvernului, el este şeful armatei, şi el îi cunoaşte cel mai bine pe nemţi, deci el poate asigura transformarea cu minimum de riscuri. Şi mai e ceva domnilor, Antonescu este singura persoană din ţară asta pe care Hitler o respectă.”
 
Şi, totuşi, ce s-a întâmplat? În ziua de 23 august 1944, mareşalul îl informează pe Hitler de intenţia sa neechivocă de a încheia un armistiţiu cu aliaţii şi de a scoate ţara din război. Notificarea a fost trimisă lui Hitler prin intermediul lui Karl Clodius, ministrul Germaniei la Bucureşti. Din acel moment, pentru complotişti, înlăturarea lui Antonescu devenea o necesitate stringentă, ceea ce s-a şi întâmplat câteva ore mai târziu.

Din punct de vedere politic şi militar, ieşirea României din Axă a fost o necesitate istorică şi nimeni nu contestă acest lucru. Dar, lucrul în care s-a realizat acest lucru a fost o catastrofă naţională. Nu insist acum asupra cronologiei zilei de 23 august 1944, tot ceea ce vreau să subliniez este faptul că, la sfârşitul acestei zile, România a încetat unilateral războiul cu Uniunea Sovietică fără ca să fi semnat un armistiţiu cu aliaţii. Urmarea?

Urmarea a fost că Uniunea Sovietică a continuat, de fapt, războiul împotriva unei Românii care încetase să se mai apere. Cele 14 divizii române, cu un efectiv de peste 150.000 de militari, au fost capturate de sovietici şi foarte puţini au fost cei care s-au reîntors în ţară, cei mai mulţi găsindu-şi sfârşitul în lagărele sovietice.

Năvălite în ţară după 23 august 1944, hoardele sovietice „eliberatoare” s-au comportat o barbarie de neimaginat. De altfel, oriunde au pus piciorul sovieticii, au adoptat acelaşi comportament. În Iugoslavia, de exemplu, unde partizanii conduşi de Iosif Broz Tito luptau din greu împotriva germanilor şi aliaţilor săi, cetnicii şi ustaşii, trupele „eliberatoare” sovietice au provocat atâtea distrugeri populaţiei civile, încât Tito a ordonat trupelor sale să lupte şi împotriva ocupantului sovietic, căruia i-au provocat atâtea pierderi încât, în final, şi-a abandonat intenţiile „eliberatoare” şi s-a retras.

Iată, de exemplu, ce consemna Inspectoratul de jandarmi Iaşi cu privire la „faptele de arme” săvârşite de „aliaţii” sovietici după 23 august, pe raza judeţelor Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale furate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite.
 
Multiplicaţi aceste date la scara întregii ţări şi vedeţi ce obţineţi.

Ulterior, numeroase documente care atestau acest dezastru au fost distruse, deoarece puneau într-o „lumină proastă” imaginea „fratelui mai mare”. Cu toate acestea, bunicii îşi mai amintesc, poate, câteva versuri prin care poporul român ironiza, plin de sarcasm, „eliberarea” întreprinsă de sovietici:

Soldat rus, soldat rus.
Te-au ridicat atât de sus.
Ca să te vadă popoarele.
Sau fiindcă-ţi put picioarele!
...
Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun:
Tunul - rus
Şi rusul - tun!
...
Rău era cu "der, die, das"
Da-i mai rău cu "davai ceas"
De la Nistru pân' la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moșie
Harașo, tovărășie

În 12 septembrie, noua putere instalată în România a semnat, oficial, la Moscova, armistiţiul cu aliaţii, consemnând astfel, ieşirea din războiul antisovietic. În realitate, comportamentul „aliatului” rus s-a schimbat prea puţin după acest moment, doar că agresiunea antiromânească a luat forme mai subtile şi mai puţin barbare, atâta tot. De fapt, despre ce armistiţiu mai putea fi vorba, de vreme ce România ieşise deja, din război? Rusia, şi nu numai ea, au continuat să considere România ca un stat agresor învins şi să-l trateze ca atare. Astfel:
  • România a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, ceea ce a însemnat un efort financiar de peste 2 miliarde dolari SUA, la cursul vremii
  • Suplimentar, România a fost obligată la plata unor despăgubiri de război de peste 300 de milioane dolari Sua, constând în diferite mărfuri, cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale; ulterior, acest jaf avea să continue sub forma sov-rom-urilor.
  • Regiunea de nord-vest a Transilvaniei, ruptă din trupul ţării de Tratatul de la Viena a trecut sub administrare sovietică directă, iar ulterior, restituirea sa României a fost condiţionată de trecerea la comunism
  • Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost cedat definitiv Uniunii Sovietice.
Cum a simţit omul de rând „binefacerile” armistiţiului? Iată ce se spunea atunci:
  
Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completăm noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!

Şi, poate cel mai important lucru: României i-a fost refuzat statutul de stat cobeligerant, pe care, de exemplu Franţa, care a fost, efectiv, aliata Germaniei, în vremea regimului de la Vichy (iunie 1940 – august 1944) l-a obţinut fără probleme. România a intrat, astfel, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice ... şi tot ceea ce a urmat se cunoaşte.
  
Acum, la aproape şapte decenii, se cuvine să ne întrebăm: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat puciul de la 23 august 1944? Fireşte, tot ceea ce urmează sunt simple speculaţii, dar, foarte probabil, Antonescu ar fi reuşit să încheie un armistiţiu în condiţii mult mai favorabile. În august 1944, puterea militară a României era, totuşi, considerabilă, iar rezervele sale naturale, importante. Aliaţii aveau tot interesul să înlăture acest stat puternic din rândul puterilor Axei, şi e de presupus că ar fi făcut concesii majore României. Nu, nimeni nu poate garanta că România nu ar fi intrat, în cele din urmă în sfera de influenţă a marelui vecin de la răsărit, dar, cu certitudine, foarte mulţi dintre soldaţii români abandonaţi, pur şi simplu, ar fi supravieţuit şi s-ar fi întors la casele lor. Foarte probabil, jaful sovietic ar fi avut niste dimensiuni mult mai mici şi este foarte posibil ca România să nu fi fost nevoită să cedeze Basarabia şi Bucovina.
  
Dar nu, acest lucru nu a fost cu putinţă, în principal din cauza puciului din 23 august, orchestrat de ex-regele Mihai, care a intrat, astfel, în galeria celor mai odioşi trădători ai neamului românesc.
  
În timpul regimului comunist, ex-regele Mihai a fost, mai degrabă, ignorat de noua putere. Comuniştii i-au permis să se retragă cu avuţii îndestulătoare pentru a nu fi nevoit niciodată să muncească, şi încă nu-ştiu-câte generaţii. După instaurarea puterii comuniste, ziua de 23 august a devenit sărbătoare naţională, transformându-se, incet-încet, dintr-un moment oarecum jenant şi discutabil de”întoarcere a armelor” în „marea insurecţie naţională antifascistă şi antihitleristă”, asumată aproape în integralitate de comunişti. În acest mod, ex-regele a fost exclus, oarecum pe uşa din dos, din ecuaţia acestui puci. Pentru comunişti a fost mai bine aşa, să nu-l vorbească pe sărmanul bâlbâit nici de bine, nici de rău. Nu puteau, fireşte, să recunoască trădarea, fiindcă ei înşişi erau părtaşi la crimă. Şi, uite-aşa a fost „albit” ex-regele Mihai, iar astăzi unii politicieni ni-l prezintă ca pe o autentică salvare a naţiunii.
  
Pe cine mai reprezintă, astăzi, acest bătrân decrepit? Pe cine a reprezentat vreodată? Pe nimeni! Acest individ nu s-a reprezentat decât pe sine, şi propriile interese. Şi, totuşi, acum, acest individ este invitat în Parlamentul României. Nu, nu pentru a fi judecat pentru fărădelegile sale, nu! Pentru a fi omagiat (?!) cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani.
  
Cine sunt cei care, astăzi, văd în „Majestatea sa” un fel de Mesia al naţiunii române? Sunt două categorii de indivizi, ambii al fel de periculoşi. Sunt unii care au anumite interese, în primul rând de natură economică. Doar nu-şi închipuie cineva că mumia nu ar fi pusă să se „revanşeze” pentru un aşa serviciu. Sau, mă rog, fie-sa, e tot acelaşi lucru. Cei care ar reuşi o asemenea „performanţă” vor intra pe vecie în „graţiile” casei regale. Şi cei care au, cât de cât, habar de istoria interbelică, ştiu ce înseamnă asta. Asta e prima categorie. A doua categorie e constituită din mankurţii pentru care a pune mâna pe carte e o obscenitate. Oameni care nu au citit niciodată nimic, care nu ştiu nimic, dar care sunt capabili să repete ca papagalii orice trăznaie spusă de nu-ştiu-ce personaj pe care ei îl adulează. Pentru ei nu contează că Mihai s-a încârdăşit cu comuniştii trimişi de Moscova şi că a trimis la moarte atâţia militari, nu contează că a abandonat Basarabia şi Bucovina, nu contează, de fapt, nimic, contează doar faptul că, dacă te declari antimonarhist, înseamnă că eşti comunist, securist sau băsist. Sau, toate trei la un loc.

Regret faptul că un mare partid istoric, practic singurul care mai există, îşi bate, pur şi simplu, joc, de poporul român şi de speranţele şi dorinţele sale. Rău am ajuns dacă Traian Băsescu a devenit port-drapelul antimonarhiştilor din România. Cum e posibil acest lucru? Ei, uite că este posibil. De fapt, ce nu este posibil?

Şi-atunci, de ce ne mai mirăm?

marți, 20 septembrie 2011

Riscurile branconajului

Nu sunt decât câteva zile de când ministrul Igaş declara cu subiect şi predicat:


Şi încă:


pentru că:

În viaţă e bine de fiecare dată să laşi şi un loc în care să te poţi retrage la un moment dat.

Mai mult ca sigur, domnul ministru branconier Igaş se referea la:

REZÉRVĂ, rezerve, s.f. (...) Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi.

Fiindcă astăzi aflăm că Finlanda se opune, de fapt, aderării României la spaţiul Schengen.



Alo, Helsinki! Ce se mai aude cu rezerva aia, tot nu s-a eliberat? Că branconierul s-ar cam retrage ...

True color

There are moments when, like Goethe's hero, we can say: "verweile doch, Du Bist so schön" – a moment, stay, you are so beautiful! Beautiful moments come and go, and we can only keep their memory. Fortunately, we can do this very well and very easily.

In the last few years, printing technology has evolved greatly. So much that, to achieve an exceptional graphical quality of pictures, it's not necessary to have a complicated laboratory, if it is enough to have a normal inkjet printer. Such a printer usually costs very little, it is reliable, has great performance, occupies a small volume in the home or office, but has a major drawback: the cost of consumables is very high. Furthermore, the technologies used to achieve a printer cartridge are heavily polluting the environment.


Fortunately, we now have available a technology that allows us to reduce operating costs of an inkjet printer with up to 95% and it doesn’t affect the quality of image. And, of course, the pollution effect decreases accordingly. This technology is called ciss (continuous ink supply system). What is this new technology, remarkably simple and perfect adjustable for the majority of the existent inkjet printers?

Ciss, or bulk ink system, or, simply, ink system (fr. systeme d'encre continu, germ Dauerdrucksystem) consists of a set of external tanks that replace the original cartridges. As you know, inkjet printers use two cartridges: one black and one color, or tri-color that is composed basically of three units of storage, each containing a particular fundamental ink color, resulting in the combination of any color or shade. When empty, the cartridges are unusable and must be replaced or refilled. Tricolor cartridge becomes unusable when one of the three units of storage is empty. Most of the time, cartridges are not designed for refill, so sometimes it is possible to refill, sometimes not. Moreover, the quality of any cartridge drops, sometimes dramatically, following refills, and any cartridge can be refilled indefinitely. Also, if your printer is not used for several days, the cartridges can dry and can’t be used. CISS system resolves all these problems: does not dry cartridges ever, there is a single color cartridge with multiple units of storage, but there are several tanks with independent color, and graphical quality never drops due to depletion of colors. In addition, costs operation are significantly reduced up to 95%. CISS System allows thus to make exceptional image quality, and the price conditions comparable to those are provided by the matrix or laser technology.


The easiest way to get CISS system in any European country, is to order directly from the site of the company that sells, or from the pages of local dealers. If delivery is made directly from the central warehouse in Belgium, your product will get to you in 4 days anywhere in the European Union. The system comes with detailed installation instructions in your language, and this operation is simple, and it is depending on the type of printer, requiring up to 20 minutes. But usually five minutes are sufficient. The installation is reversible and it doesn’t affect the memory of the printer. Terms of delivery are excellent and there are, of course, return clauses, without any additional fees, in case the terms of delivery don’t relate to the customer’s expectations.
  
Indeed, it has never been easier and cheaper to have a photo lab at home. Now, technology has solved this problem and not benefiting from CISS would be a pity. Our memories are worth a little color, do not you think, so?
  

duminică, 18 septembrie 2011

Cea mai importantă competenţă-cheie

În 2006, Parlamentul European si Consiliul UE au adoptat o recomandare cu privire la stabilirea de competenţe-cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi.

În viziunea acestor instituţii europene, competenţele-cheie ar fi : cele lingvistice şi de comunicare, în limba maternă şi în cel puţin alte două limbi internaţionale, cele matematice şi de rezolvare a problemelor, competenţele ştiinţifice şi tehnologice, cele de învăţare (learn to learn), competenţele civice, interpersonale, interculturale şi sociale, cele antreprenoriale, şi cele de exprimare culturală.

Eu cred că au omis-o pe cea mai importantă, şi anume abilitatea/competenţa de procurare a hranei, apei şi a mijloacelor minime de subzistenţă, abilitatea de a supravieţui în condiţii extreme. Fără asta, toate celelalte mi se par apă de ploaie.

Nu, nu intenţionez să plec în deşert, dar e foarte posibil să vină deşertul peste mine. Şi nu ştiu dacă unul obişnuit, sau unul nuclear.

Eu am spus mai de mult că ne paşte ceva. Un război, o revoltă globală, ceva, nu ştiu. Şi asta pentru că actuala organizare, bazată pe circuite financiare în locul celor economice, e nefuncţională. A generat criza, din criză nu se poate ieşi în cadrul aceluiaşi sistem, iar depăşirea, schimbarea sistemului înseamnă război. Asta este.


Şi, se pare că din ce în ce mai mulţi vorbesc despre asta.

Aşa că nu uitaţi: supravieţuirea, înainte de toate. Fiecare e cam pe cont propriu.

Premieră istorică în Europa

Pentru prima oară în istoria Europei, Partidul Piraţilor reuşeşte să pătrundă într-un parlament, fie el şi regional.

Recent încheiatele alegeri regionale din Berlin au fost pierdute de partidul Angelei Merkel, viitorul guvern al capitalei germane urmând să aibă, în viitor, un guvern de stânga – ecologist.

Extrem de interesantă mi se pare ascensiunea Partidului Piraţilor, un partid care militează pentru democraţie directă şi libertate totală. În Europa există mai multe astfel de partide, dar, până acum, niciunul dintre ele nu a obţinut rezultate electorale notabile.

În esenţă, doctrina acestor partide este una profund anarhistă.
De remarcat este, de asemenea, faptul că fondurile de care au dispus piraţii în campania electorală au fost de circa 50 de ori mai mici decât ale câştigătorilor social-democraţi.
Apariţia pe scena politică a unei ţări europene importante a unui partid cu o astfel de orientare este mai mult decât salutară. De ce? Fiindcă depăşirea, într-un mod durabil, a actualei crize economice, şi crearea premizelor pentru o nouă societate, în care astfel de crize să nu mai poată exista, nu e posibilă în interiorul actualelor ideologii, şi cu actualele instrumente politico-financiare. Nu credeţi ? Mai vorbim, deocamdată, criza nu dă niciun fel de semne că ar doris ă ne părăsească, dimpotrivă.

joi, 15 septembrie 2011

Ce mai pregăteşte MECTS


Cu Afganistanu’ cam aşa stă treaba: s-au chinuit englezii să-I toace, dar s-au chinuit degeaba. Apoi, au încercat ruşii, dar şi-au luat-o de nu s-au văzut. De-acolo li s-a tras, într-o oarecare măsură, şi destrămarea. Apoi, şi-au băgat şi americanii boticul. Şi cu ce s-au ales? Cu o grămadă de soldaţi morţi, cu alţii care au luat-o razna … asta ca să nu mai vorbim de „aliaţi”. Au încercat cu de toate ... cum să-i lichideze pe ăia? Pe bin Laden l-au căutat 10 ani, şi cand l-au găsit, n-au avut ce să arate, cică l-au dat la rechini.

Ideea e că nu se poate. Afganii ăia nu sunt oameni. Cu ei nu poţi să discuţi aşa, omeneşte: fă, frate, şi tu, o afacere, că tot e bulă imobiliară. Ia şi tu un credit ipotecar şi trage-ţi o viluţă de să moară toţi duşmanii. Aiurea, ăia stau prin peşteri, şi n-au nicio treabă cu facturile la apă caldă. Naşpa ţară, naşpa popor. Nu vor să intre „în rândul lumii”, nu vor să se „civilizeze”. Că, la urma-urmei, asta înseamnă „civilizaţia”: să ai cât mai multe credite – şi la ţări e la fel. Cu cât ai mai multe datorii, cu atât eşti mai cool, ăsta-i trendu’. Da’ afganii, nu şi nu.

Ce dracu’ să le faci şi la ăştia? Dai în ei cu bomba, nici nu le pasă. Te duci peste ei cu tancu’, ei cred că ai venit cu ajutoare. Poţi să dai cu ce vrei, cu târnăcopul, cu dinamita, cu kalaşnicovul, cu laserul, cu avionu’ invizibil, cu ce vrei, nici nu bagă de seamă. Cu ce să le mai dai?

Ei, cu ce? Cu niscaiva „specialişti” şcoliţi în România. Dacă-s trecuţi şi pe la şcoala de vară a PDL-ului, problema e rezolvată. Ce, există ceva care să le reziste?

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Legea mitingurilor şi întrunirilor publice – proiect

De câteva zile, pe situl ministerului ăla al lui Igaş se lăfăie nu-ş ce proiect de lege prin care sunt reglementate mitingurile şi întrunirile publice. Cică pen’ca să-şi zică boboru părerea. Care bobor, asemenea, PNL-ului, „ia act”.

Surse prost informate, dar demne de încredere, m-au informat că, de fapt, chestia aia de pe situl M.A.I. e vrăjeală. E pusă-aşa, ca să dea bine la presă şi la bobor. Care, bobor va cârti, că legea nu-i bună, şi-atunci va fi modificată, pe ici, pe colo, ca să „pice” pe un alt text, din care am reuşit să obţin doar primele 10 articole. Sună aşa:.
Art. 1. Se numeşte întrunire publică orice aglomerare umană, întâmplătoare sau nu, de cel puţin cinci persoane, care nu se deplasează, sau se deplasează cu o viteză mai mică decât cea apreciată ca atare de agentul constatator, pe spaţiul public sau în orice alt loc, într-o suprafaţă de cel puţin 12 m2.
Art. 2. Prin excepţie de la prevederile Art. 1, următoarele aglomerări umane de cel puţin cinci persoane nu sunt considerate întruniri publice:
a) Cazul în care, într-un salon al unui spital de stat, avem cinci sau mai mulţi bolnavi în maximum trei paturi.
b) Cazul în care un grup de sportivi, de regulă rugbyşti, execută o „grămadă ordonată”, dar numai dacă nu folosesc acest prilej pentru a scanda diverse lozinci antiprezidenţiale antiguvernamentale, împotriva aliaţilor de la guvernare, sau a oricărei minorităţi, cu excepţia celei parlamentare.
c) Cazul în care tineri pedelişti sau simpatizanţi ai altor partide din arcul guvernamental dansează pinguinul, fetele de la Căpâlna, sau alte dansuri utile şi folositoare.
Art. 3. Existenţa a cinci sau mai multe comentarii pe un singur post al unui blog sau site se consideră întrunire publică virtuală şi se supune aceloraşi condiţii şi interdicţii ca şi întrunirile publice reale.
Art. 4. Agresiunea sexuală a patru sau mai multe persoane asupra uneia singure se socoteşte viol în grup şi se sancţionează specific, cu condiţia ca niciunul dintre participanţii la acţiune să nu scandeze lozinci de tipul celor menţionate la Art. 2 (b). Sunt permise, în schimb, gemetele, scrâşnetele, icnetele şi manelele, de preferinţă cele în care este pomenit numele preşedintelui. În cazul în care această interdicţie este ignorată, se va considera că este vorba de o întrunire publică neautorizată, şi participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa cea mai grea.
Art. 5. Pentru a se putea desfăşura, întrunirile publice trebuie autorizate. Autorităţile au dreptul şi obligaţia de a reţine, pe termen nelimitat, toate persoanele implicate în organizarea şi/sau desfăşurarea unei întruniri neautorizate. De asemenea, pot dicta reţinerea oricărei persoane care cunoaşte sau despre care se bănuieşte că ar cunoaşte o persoană împlicată în organizarea sau/şi desfăşurarea unei întruniri neautorizate, dar numai până la dictarea unei condamnări definitive. După execuţie, inculpatul poate fi eliberat, iar fapta i se prescrie automat.
Art. 6. Autorizarea unei întruniri publice este un proces complex, de maximă împortanţă social-economică, culturală, politică, ecologică, şi aşa mai departe. Pentru autorizarea unei întruniri publice, aceasta trebuie declarată, iniţial, autorităţii locale, care este obligată să formuleze un răspuns ferm în maximum şase luni şi să indice, de asemenea, următorii paşi care trebuie parcurşi.
Art. 7. Pentru declanşarea procesului de autorizare a unei întruniri publice, iniţiatorul trebuie să prezinte, pentru început, date reale, valide, măsurabile, asupra următoarelor date:
a) Scopul şi durata întrunirii publice; întrunirile publice care au ca scop denigrarea realizărilor guvernului, sau protestul împotriva politicilor guvernamentale sunt interzise. În schimb, cetăţenii pot critica liber mersul lent al reformelor guvernamentale. Cetăţenii pot critica vehement ritmul lent al închiderii şcolilor şi spitalelor, creşterea lentă a preţurilor, insuficienţa sacrificiilor făcute pentru redresarea economică, şi aşa mai departe. Lista domeniilor care pot fi criticate este indicată în anexa A.
b) Numele, adresa, datele personale alepersoanelor care participă la întrunire şi care urmează să ia cuvântul, şi conţinutul discursurilor lor. În cazul în care autoritatea determină o eroare gramaticală sau ideologică, ea poate returna solicitarea şi procesul se reia. În cazul în care organizatorul are nevoie de asistenţă specializată în redactarea discursurilor participanţilor, autoritatea poate oferi aceste servicii, contra cost.
c) Dovezi prin care organizatorul demonstrează că este capabil, din punct de vedere financiar, să suporte costurile ocazionate de o eventuală intervenţie a forţelor speciale (gaze lacrimogene, scuturi, tunuri cu apă etc.)
d) Cererea de atribuire a locaţiei de desfăşurare a întrunirii. Aceasta trebuie să fie numai pe un teren agricol, de pe care recolta a fost recoltată în întregime, dar nu început încă lucrările aferente următorului ciclu agricol, sau pe o păşune, sau în alte locuri special amenajate în acest scop.
e) Alte documente şi date pe care le solicită autoritatea.
Art. 8. Pentru a preveni producerea oricăror dezordini şi deturnări ale sensului întrunirii publice, autoritatea locală sau/şi cea centrală îi vor furniza organizatorului, contra cost, pe baza dovezilor de bonitate bancară, un număr suficient de persoane special antrenate în vederea efectuării de reţineri şi arestări.
Art. 9. Orice întrunire publică poate fi realizată efectiv numai după ce, în prealabil, s-au organizat minimum două simulări, şi acestea au decurs în condiţii foarte bune.
Art. 10. Organizatorul nu are dreptul de a-şi filma şi difuza propria întrunire, dar, în vederea încadrării juridice corecte a faptelor, autoritatea judecătorească poate face aceasta. În lipsa acestor dovezi video, se va dicta pedeapsa cea mai grea.



Şi aşa mai departe ... Sună bine, nu?   Şşt!

marți, 6 septembrie 2011

Vă rog să faceţi ceva! E foarte important!

Astăzi scriu iarăşi despre educaţie, nu am încotro. Pentru că astăzi am aflat, cu mare întârziere, de un om minunat şi de ideea sa extraordinară. Omul se numeşte Ioan Ursu, iar despre ideea sa voi vorbi mai jos.

Cu siguranţă, cu toţii ne temem, mai mult sau mai puţin, de întuneric. Întuneric ... luaţi-o în ce sens doriţi.

De ce ne e frică de întuneric? Fiindcă, la adăpostul întunericului se pot întâmpla multe, şi se întâmplă multe. În general, lucruri nu prea plăcute, uneori, lucruri de-a dreptul fioroase sau oribile.

Cum scăpăm de întuneric? Simplu, prin lumină. Numai că lumina poate fi mai înfiorătoare decât bezna. Cum aşa?

Întunericul este, prin excelenţă, tărâmul minciunii, al fraudei, al lucrurilor ascunse. Şi unii au, realmente, ceva de ascuns, lumina i-ar ucide numaidecât.

Cine are ceva de ascuns? Nimeni. Nu, nu Nimeni, în sensul de niciunul, ci Nimeni în sensul de domnul sau doamna Nimeni. Domnul sau doamna Nimic. Domnul sau doamna Zero.

La adăpostul întunericului, aceşti domni şi doamne şi-au făurit biografii fictive, şi-au atârnat medalii de tinichea, şi-au luat o coadă de mătură pe post de arbaletă, şi astăzi se prezintă ca nişte adevăraţi „generali” ai sistemului educaţional. Cine sunt aceşti „generali”? În obscuritate, urechile tremurânde ale unui iepuraş pricăjit pot părea cine ştie ce. Pot părea orice. O simplu click al comutatorului i-ar face să apară în toată splendoarea nulităţii lor, de „generali” de hârtie? 

Vi se pare că, într-adevăr, sistemul educaţional serveşte la ceva? Da, la rotunjirea averilor unora. Şi drept cimitir tuturor eşuaţilor care nu şi-au găsit loc în altă parte.

110% dintre cei care lucrează în sistem fac parte din aceste categorii. Şi ca să nu mă acuzaţi că nu ştiu matematică, iată: 20% sunt cu averile, 90% sunt eşuaţii. Acesta e învăţământul, aceasta e educaţia.

Vi se pare că sistemul educaţional este transparent? Aiurea, e mai secretos decât toate serviciile secrete, la un loc. Adică, am nevoie de un AKM? Se rezolvă, cu un telegon la Ciorogârla. Îmi trebuie o focoasă – nu, nu o iabraşă, o ogivă, sau cum i-o mai zice, vorbesc cu hoţii de fier vechi, e ca şi rezolvat. Da’ dacă vreau şi eu, să zicem, să văd ce face loaza aia de fiu-meu la şcoală, nu se poate. Sau ce face profesorul, nu? Nici asta nu se poate.

De ce? De ce acest secret?

Habar n-am. Dau şi eu cu presupusul. Poate că dacă ar vedea tot omul care e interesat ... nu ştiu ce-ar fi. Da, chiar, ce-ar fi?

Anul ăsta s-au introdus camere de luat vederi la bacalaureat. Pe unde s-au introdus, şi cum s-au introdus. Şi? A fost vreo problemă? Da, a fost, au trecut doar jumate. Mult, eu zic că mult. Fiindcă tot s-a copiat, fiindcă tot la fraudat. Dar, n-are importanţă, asta a fost. A păţit cineva ceva din asta? Din „violarea vieţii private” sau alte aiureli de genul ăsta? Să fim serioşi! Nici dacă tot ceea ce se întâmpla în sălile de clasă ar fi fost transmis în timp real, pe panouri publicitare, în magazine, pe străzi, în gări, la metrou, oriunde, să se holbeze oricine la scremetele nu ştiu cărui june care nu s-a omorât cu cartea. Dar aşa? Care a fost problema? Nicio problemă.
Ce s-ar întampla dacă toate activităţile didactice, inclusiv consilii profesionale, de administraţie etc., ar fi filmate şi transmise tuturor actorilor interesaţi? Nu se poate, e secret. Extraordinar!

Câte abuzuri ar putea fi preîntâmpinate, şi câte mizerii ar ieşi la iveală! Cât de bine s-ar vedea cine îşi face datoria şi cine nu! Cu o condiţie, însă. Să nu se ajungă cu prostituţia morală până acolo încât să se facă din alb negru şi din negru alb. E o chestie de pixeli.

Ideea acestui om este, repet, extraordinară, şi toate realizările sale sunt extraordinare. Din Evenimentul Zilei:
Când ajunge acasă, în apartamentul lui din Bacău, profesorul de 59 de ani pune lecţia pe internet, pe blogul lui, profulonline.blogspot.com. E mulţumit. A ajuns la cursul cu numărul 46. Nu-i aduce niciun ban această îndeletnicire, iar singura lui sursă de venit este mierea. Mama lui, care are 84 de ani, o vinde în borcane la Piaţa Sud, din Bacău.

Sistemul de învăţământ, duşmanul uriaş cu care s-a luat la trântă
Povestea tragi-comică a profesorului începe în 2002, când a avut o revelaţie: învăţământul s-a degradat atât de mult, încât numai filmând cursurile, profesorii şi elevii s-ar responsabiliza şi ar fi interesaţi de carte.

"Slăbiciunea procesului didactic este dezinteresul. Eu am intervenit exact în punctul sensibil", explică profesorul de ce ar trebui filmat actul didactic.
Convins că aceasta este soluţia, şi-a luat camera video şi a început să-şi filmeze orele. Timp de doi ani a înregistrat totul, până când câţiva elevi şi părinţii lor au început să se revolte, mai ales că proful punea înregistrările pe net şi-i făcea de râs pe cei ce n-aveau tragere de inimă spre carte.

"Lăsaţi-o mai uşor cu bişniţa!"
S-au făcut comisii peste comisii, a fost sancţionat şi avertizat să renunţe la filmări, dar profesorul nu se lăsa: îi înregistra până şi pe cei veniţi să-i evalueze orele. În scurt timp, a devenit persona non-grata în şcoală, mai ales că începuse să-i ia în colimator pe colegii slab pregătiţi.
"Lăsaţi-o mai uşor cu bişniţa, puneţi mâna şi învăţaţi lecţiile, că vă faceţi de râs în faţa copiilor. Le citiţi copiilor din manual cu virgulă cu tot!", îi certa profesorul. Nu a durat mult până când, de la colegii de şcoală şi până la profesorii din inspectoratul şcolar, a primit ştampila de nebun şi invitaţia de a merge la psihiatru.
În 2008, când deja nu-l mai înghiţea nimeni, a fost dat afară din învăţământ pe motiv că nu respectă programa. "M-au beştelit peste tot", spune profesorul, amărât şi amuzat totodată de situaţie. De fapt, admite că are o oarecare nebunie. "Adevărul este că să lupţi cu sistemul este o dovadă de nebunie", se încurajează singur. "Eu pot să înţeleg că nimeni nu îşi doreşte această transparenţă, pentru că ar arăta cât sunt de slabi. Nu vreau ca de mâine toate orele să fie filmate, dar să mi se permită mie, într-un proiect pilot, să fac acest lucru la orele mele", este dorinţa lui în cazul în care ar fi reprimit la catedră. Şi mai visează ceva: ca înregistrările de la clasele lui să se transforme într-un manual video, din care să se inspire restul elevilor şi tinerii profesori.

Video-manual pentru Bac
După nenorocirea de la prima sesiune a Bacalaureatului, profesorul s-a dus la Inspectoratul şcolar şi a cerut sprijin pentru a realiza un video-manual pentru cei care dau Bac-ul în a doua sesiune. S-a întors la stupii lui la fel cum a plecat. E prea aprig şi intransigent ca să-l ia cei mari în seamă, aşa că tot în preajma albinelor îşi trăieşte frământările şi-şi varsă amarul.

Bun. Evenimentul Zilei nu-mi place, de aceea îl şi citesc foarte rar. Toată povestea asta are, în viziunea celor de la EvZ, un aer băşcălios: „povestea tragi-comică”, „revelaţie” etc. Să vă fie rușine, omul ăsta NU E NEBUN. Sau da, e nebun, fiindcă a avut curajul să se ia la trântă cu sistemul.

Îl iubesc pe acest om, povestea lui este, într-o oarecare măsură, şi povestea mea. Voi da, poate, altădată, amănunte.

Sistemul educaţional este infestat 110%. Sistemul educaţional este copleşit de corupţie şi mediocritate. Sistemul educaţional nu poate supravieţui, în aceste condiţii. Nu are cum. Elevii învaţă mult mai greu din ceea ce le predă un profesor decât din ceea ce este un profesor. Profesorii trebuie să fie repere morale autentice şi, bineînţeles, profesionişti. Dar, dacă, în anumite condiţii, omul poate evolua profesional şi ştiinţific, pe baza experienţei – experienţa nu înseamnă de a face un lucru greşit de mai multe ori, deşi mulţi asta cred – din punct de vedere moral, lucrurile stau puţin diferit. Corupţii trebuie înlăturaţi definitiv din sistem, încrederea e ca fecioria, se pierde o singură dată.

Vise! Cine îşi poate imagina aşa ceva? Cine îşi poate imagina un învăţământ românesc curăţat de toţi dăunătorii săi? Sunt prea mulţi, mult prea mulţi, extrem de agresivi şi mult prea uniţi. „Corb la corb nu-şi scoate ochii” – de ce corb? Fiindcă e negru, corbul e pasărea întunericului, a beznei.

Nu discut calitatea pedagogică a acestui om, nu asta mă interesează. Mă interesează că acest om a avut curajul să iasă în faţă, să zică: uite, ăsta sunt eu, cu bune, cu rele, ucideţi-mă, dacă doriţi, dar, măcar să ştiţi pe cine ucideţi.

Vă rog să urmăriţi acest filmuleţ până la capăt, e important. Apoi, mergeţi aici şi semnaţi petiţia. E timpul ca învăţământul să iasă la lumină, educaţia e lumină, educaţia nu se poate face în beznă.



Dacă subiectul educaţiei din România nu vă este cu totul indiferent, trebuie să faceţi ceva pentru această idee, trebuie să o daţi mai departe, trebuie să luptaţi pentru scoaterea educaţiei la lumină.

luni, 5 septembrie 2011

Mioriţa

Pe-un picior de plaiu,
Pe-o gură de raiu,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i Moldovean
Unu-i Ungurean
Şi unu-i Vrâncean.

Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi cîni mai bărbaţi!...

Suntem, neîndoielnic, ţara Mioriţei, este cea mai reprezentativă creaţie literară a folclorului nostru. Este aşa? Şi ce aflăm, oare, din Mioriţa?

Păi, eu cam asta am aflat: că, dacă se nimereşte să fie unul mai „ortoman”, se întâmplă ceea ce se întâmplă. Conform dicţionarului de arhaisme, „ortoman” înseamnă, pe de o parte, bogat, dar şi chipeş, viteaz, mândru. E vorba, până la urmă, de o calitate, de o bogaţie, de o calitate, de ceva în plus, nu neapărat în plan material. Balada vorbeşte de „oi mai multe”, dar şi de „cai învăţaţi şi cîni mai bărbaţi”. Ei, asta e, de fapt, ceea ce deranjează. Calităţile morale, nu bogăţia materială. Uneltitorii ştiu că pot fura oile, caii, câinii baciului moldovean, şi pentru asta nu e necesar să-l ucidă, dar nu ăsta e scopul lor. Ei nu vor, pur şi simplu, să se îmbogăţească, pentru că nu o pot face, nici măcar prin furt. Da, prin furt ar putea dobândi „oi mai multe”, dar nu „cai învăţaţi” şi nici „cîni bărbaţi”, fiindcă şi „caii”, şi „cînii” sunt precum stăpânii lor. Iar în acest caz, cei doi baci nu sunt câtuşi de puţin „învăţaţi” şi, evident, nici „bărbaţi”.

La vremea şcolii, am fost şi eu terorizat de această Mioriţă, despre care am învăţat, da, că este „unul dintre miturile noastre fundamentale , care ne definesc ca popor”. De-atâtea ori mi-a fost repetată această tâmpenie, încât mi-a intrat în sânge. Da, Mioriţa ne defineşte, într-adevăr, ca popor. Un popor primitiv, un neam de lotri şi criminali, de care mă simt din ce în ce mai îndepărtat. Apare, pe undeva, vreunul mai curajos, mai drept, mai onest, mai inteligent, mai demn, într-un cuvânt, mai „ortoman”? Da? Atunci, hai să-l ucidem, oricând se vor găsi doi gata să facă asta, şi, bineînţeles, chiar dintre colegii săi. Nu, nu să-l jefuim – aţi găsit vreo referinţă în baladă cu privire la jaf, doresc, oare, cei doi criminali să-şi însuşească bunurile, de unde reiese asta? Să-l ucidem, fiindcă nici dreptatea, nici demnitatea, nici inteligenţa nu pot fi „furate”, şi, chiar dacă ar fi, cel „păgubit” nu ar pierde nimic, dimpotrivă.

Suntem poporul Mioriţei. Suntem săraci şi vai de noi, din toate punctele de vedere, dar nu vrem, sau nu putem să ne schimbăm, ne place aşa, suntem slugarnici până la vomă, în faţa celui mai bogat sau a celui mai puternic, dar îl urâm de moarte pe cel a cărui singură avere sunt genunchii neînvăţaţi cu târâişul. Confundăm sinceritatea cu mârlănia, francheţea cu batjocura, demnitatea cu imbecilitatea, curajul cu sfidarea, şi aşa mai departe. Ne plesneşte fierea în strâmtoarea nimicniciei noastre, dar nu putem accepta că există şi ei. Ei, ceilalţi. Ceialţi, care nu-s ca noi. Îi urâm că sunt sus, dar nu observăm că, de fapt, noi suntem jos. Noi ne-am ales locul, noi am ales să fim limitaţi, nesemnificativi, neimportanţi, penibili, inutili, noi am decis că doar crima mai poate da un sens goliciunii noastre. Urâte creaturi suntem!

Cică s-ar fi născut în Guatemala nu-ş ce porc cu faţă de om. Aiurea, în România sunt cu miile, se poartă şoricul gros, gros de tot. Azi am văzut o grămadă.

duminică, 4 septembrie 2011

Cum promovăm orice examen, întotdeauna

Există ceva mai important decât limba română, se numeşte responsabilitate.
Există ceva mai important decât matematica, se numeşte onestitate.
Există ceva mai important decât istoria, se numeşte sârguinţă.
Există ceva mai important decât orice limbă străină, se numeşte cinste.
Există ceva mai important decât fizica, se numeşte răbdare.
Există ceva mai important decât chimia, se numeşte corectitudine.
Există ceva mai important decât biologia, se numeşte optimism.
Există ceva mai important decât geografia, se numeşte organizare.

Din păcate, responsabilitatea, onestitatea, sârguinţa, cinstea, răbdarea, corectitudinea, optimismul, organizarea nu figurează în curriculumul naţional, nici în cel obligatoriu, nici în cel opţional. Din păcate, de multe ori, nici profesorii nu stăpânesc aceste materii. Şi-atunci, cine să le predea?

Dar, poţi promova un examen precum cel de bacalaureat fără responsabilitate? Poate că da, dar nu are nicio valoare. Fără onestitate? Acelaşi lucru. Fără sârguinţă, cinste, răbdare, corectitudine, optimism, organizare? De fiecare dată, acelaşi lucru.

Sunt prea multe materii? E prea mult de învăţat? Putem comasa, oare, totul, într-o singură materie? Da, sigur că da, se numeşte caracter.

Nimic nu a lipsit, de fapt, celor care au eşuat la bacalaureat, cu excepţia unui singur lucru: caracterul. Dar, de unde caracter? De unde se poate. De oriunde, dar, mai ales, din noi înșine.

Dacă nu avem caracter, nu avem nimic. Dacă avem, în schimb, doar caracter, avem, de fapt, tot. Inclusiv bacalaureatul.

E simplu, nu?

De cele mai multe ori, când vrei cu adevărat, poți!

 

Era şi timpul!

Sunt mai bine de două decenii de când a fost lansată cea mai mârşavă acţiune de distrugere a sistemului educaţional românesc.

N-am spus şi nu voi spune niciodată că, înainte de 1989, toate lucrurile erau roz în România, în educaţie. Şi atunci era corupţie în sistem, şi atunci funcţionau tot felul de epave umane pe post de cadre didactice, şi atunci erau nişte probleme cu curriculumul – nu era religie, dar era socialism ştiinţific, tot un drac – şi atunci, ca şi acum, erau tot felul de analfabeţi cu diplome, şi atunci, ca şi acum, multe şcoli erau utilate modest, chiar foarte modest. Dar, dacă atunci, se mai întâmpla ca un idiot, fiul sau fiica nu-ştiu-cui, să reuşească să termine un liceu, sau chiar o facultate – că, despre doctorat nu se prea vorbea – acum, astfel de exemplare se numără cu miile, cu zecile de mii, şi nu mai sunt nici fiul sau fiica nu-ştiu-cui, şi nu urmează doar cursurile unei facultăţi, ci a trei-patru, la snop, asta în timp ce mai fac şi vreo cinci mastere şi şapte doctorate! Nu, nu dau exemple, cunoaşteţi, desigur, destule. Tot ce era, atunci, rău, greşit, viciat, în sistemul naţional de educaţie, acum e înzecit, însutit, sau înmiit.

Cauzele sunt cunoscute: pentru niciunul din guvernele care s-au succedat, până acum, la conducerea statului, învăţământul, calitatea sa, nu au fost reale priorităţi. Învăţământul a fost văzut doar ca o vacă de muls, şi încă una din cele mai profitabile. Altfel, cum ne explicăm faptul că marea majoritate a parlamentarilor români au fost, sunt, au devenit între timp, profesori pe la tot felul de hogeacuri pompos denumite universităţi? Ce importanţă avea faptul că problemele învăţământului deveneau, din zi în zi, mai grave, atâta timp cât lor le mergea bine? De asta a ajuns învăţământul românesc în budă, nu doar la figurat, ci chiar la propriu: citiţi aici.

An de an, pe măsură ce proporţia de studenţi la hectar creştea în ritmul nebun al lambadei postrevoluţionare, tot ceea ce se numea calitate îşi dădea obştescul sfârşit. Iar dascălii adevăraţi, dascălii de calitate începeau să abandoneze sistemul, goniţi atât de salariile mizere, cât şi de nesfârşitul şir de mizerii şi umilinţe pe care trebuiau să le îndure în fiecare zi.

„Teoreticienii” sistemului au postulat „centrarea pe elev”. Viermii din teritoriu au înţeles imediat mesajul şi l-au interpretat aşa cum au vrut. Conducerea şcolilor s-a încârdăşit imediat cu „reprezentanţii elevilor”. Dar nu, nu cu cei care, cât de cât, se străduiau să-şi vadă de interesul lor real, de învăţătură, de disciplină, ci cu loazele şi cu derbedeii care numai chef de învăţătură nu aveau.Ei trebuiau încurajaţi, respectaţi, cocoloşiţi, ca nu cumva să se surmeneze din pricina programului prea încărcat sau prea anost, ei trebuiau protejati, mai ales, de bădărănia, mitocănia şi reaua-voinţe a celor care se străduiau să-i mai înveţe câte ceva. Ei trebuiau să fie ajutaţi să se dezvolte, să progreseze, să devină viitorii conducători ai societăţii, viitoarele modele morale, viitoarele vedete, viitorii Cristi Borcea, Marean Vanghelie, Traian Igaş, şi aşa mai departe.
  
Puţinii dascăli care, în aceste condiţii, au încercat să rămână oneşti, verticali, să-şi facă meseria cu onestitate şi profesionalism, au ajuns bătaia de joc nu doar a acestor adolescenţi pierduţi – pe youtube sunt mii de dovezi – ci şi a colegilor lor mai „şmecheri”, ajunşi pe anumite „posturi de conducere”, nu datorită nu ştiu căror performanţe profesionale sau capacităţi manageriale, ci prin cu totul alte mijloace.

Două decenii, aceşti paraziţi ai sistemului au clefăit aceleaşi lozinci deşucheate pe care le-au auzit de la canaliile din vârf: „interesul superior al elevului”, „centrarea pe elev”, „implicarea comunităţii”, şi aşa mai departe. Ce înseamnă toate acestea? Este oare, în „interesul superior al elevului” să-l notezi nu cu 5, ci, poate, cu 9 sau 10, chiar dacă e complet analfabet şi doar că nu-i curg bale din gură? E, oare, normal, ca elevi implicaţi zilnic, sau aproape zilnic, în tot felul de agresiuni, să aibă, în final, medie sau calificativ maxim la purtare?
  
Da, din păcate, toate aceste realităţi au fost tolerate şi încurajate de factorii de decizie din teritoriu.

Elevul este un idiot şi nu ştie nici măcar de ce parte se ia creionul? E vina ta, profesore, că nu l-ai învăţat, că nu ai „metodă pedagogică”, că nu ai tact, că nu ai ... nu-ş ce dracu’ nu ai. Aşa că, mai bine, mai dă-i „o şansă”, a, nu, nu trebuie să-i dai „pomană”, dar trebuie să găseşti exact acele exerciţii şi acele modalităţi de evaluare ca să ia o notă convenabilă. Iar, dacă totuşi, ai fost atât de tâmpit încât l-ai lăsat corigent, atunci e rău, e chiar foarte rău. Pentru că va trebui să vii toată vara la şcoală – tu, fireşte, elevul, dacă vrea – să-l „meditezi”, dar trebuie s-o faci de aşa manieră încât, la sfârşit să se vadă rezultatele ... adică să promoveze.
  
Am şi eu o experienţă de aproape două decenii, am lăsat şi eu corigenţi, am asistat, de asemenea, la examene de corigenţă, nenumărate, şi o spun cu mâna pe inimă: sunt puţini, foarte puţini, extrem de puţini cei care, în iunie sunt proşti, adică de lăsat corigenţi, iar în septembrie, sunt deştepţi, adică de promovat! Nu, de regulă, la „olimpiada de toamnă”, „talibanii” ăştia vin mai „talibani”. Cine-a ştiut în vară tabla înmulţirii, în toamnă nici să adune nu mai ştie. Dar, „trece”. De regulă, „trece”. De ce? Ei, de aia ... o să spun altădată.
  
O, dacă ar fi doar ăştia, doar cei care nu se prea omoară cu învăţătura, cei care nu pot sau nu vor să înveţe, dar mai sunt şi huliganii. Ăia care sar şi la bătaie dacă le zici ceva. Ăia pe care trebuie să-i tratezi cu maxim respect, fiindcă „aşa e legea”, da’ ei pot să facă, practic, orice. Şi, dacă soliciţi cuiva aplicarea unei măsuri punitive, a unei pedepse, că nu profesorul de la oră este cel care stabileşte sau/şi aplică sancţiunea, atunci ... mai bine nu. Că iarăşi pici de fazan. De ce n-ai „metodă pedagogică”? De ce nu faci lecţia aşa de atractivă încât până şi-un idiot ca el să fie captivat de ea?

Două decenii şi mai bine, astfel de oameni au fost umiliţi, marginalizaţi, batjocoriţi de toată lumea: de conducere şi colegi pentru că nu au „rezultate”, de cei mai slabi elevi, de vecini, de prieteni, de societate – pentru ciudăţenia lor – şi, bineînţeles, de politicieni care au considerat, probabil, că, dacă un dascăl e aşa de prost încât nu se poate adapta sistemului, nici nu merită un salariu mai mare. Ei, cei mai „adaptabili” s-au mai descurcat: ba o meditaţie pentru „consolidarea cunoştinţelor”, ba un cadou de ziua nu-ştiu-care, ba o grisină, o „atenţie” de la bac, găinării din astea. Dar ceilalţi, „încuiaţii”, neprietenoşii, „acriturile”, nu.

Unii s-au pensionat. Alţii au plecat, pur şi simplu, dintr-un sistem pe care nu l-au înţeles niciodată şi care nu i-a înţeles niciodată. Unii, din păcate, s-au resemnat, cel puţin aparent, s-au „normalizat”. Alţii, foarte puţini, au rezistat „în picioare”.
Locurile celor plecaţi/pensionaţi au fost luate de tot felul de indivizi, unii capabili, corecţi, pregătiţi, dar care au fost supuşi aceloraşi presiuni, iar alţii ... aşa cum sunt.

Ia uitaţi ce prostii zice protv-ul: cică bacalaureaţii de anul acesta ar putea deveni, din septembrie, profesorii unor noi generaţii de elevi. Da, poate, şi ar fi chiar foarte bine să fie aşa, fiindcă ei, adică absolvenţii cu bacalaureat de anul acesta tot vor mai fi învăţat ceva. Ce ne facem, însă, cu cei care au dat bacalaureatul acum un an-doi-trei şi care predau deja elevilor noştri? Asta-i problema.
  
Spuneam ... nu prea mai există profesori competenţi, profesionişti, oneşti în învăţământul românesc. Să fii şi plătit mai prost ca un gunoier, şi să fii şi dispreţuit de tot felul de giboni retradaţi, nu e tocmai ceea ce şi-ar dori şi ar accepta un om cu creierul cât de cât mobilat. Da, dar mai e şi vocaţia. Unii au rămas din vocaţie. Puţini, dar au rămas. Au rămas şi au aşteptat. Au aşteptat şi au aşteptat. Şi au aşteptat. Au aşteptat răzbunarea. Şi răzbunarea se poate să fi venit. Pe mâna ministrului Funeriu, dar nu ştiu dacă şi cu voinţa sa. Se poate ca lucrurile să-i fi scăpat de sub control, nu ştiu. Voi vedea.
  
Bacalaureatul de anul acesta a fost răzbunarea acestor oameni umiliţi. Să fiu bine înţeles: nu a fost o acţiune împotriva elevilor, aşa cum interpretează, văd, unii, a fost o acţiune pentru elevi. Să promoveze doar cine merită, cine se străduieşte, cine este onest şi muncitor, asta e, desigur, în favoarea elevilor. Loazele să-şi caute de treabă.
  
Oricum ar fi, cutia Pandorei s-a deschis. Chiar dacă directorii obedienţi, incompetenţi, ai unităţilor de învăţământ cu promovabilitate zero sau aproape de zero nu au fost demişi, cum ar fi fost, desigur, normal, zilele lor în posturile actuale sunt numărate. Există, fireşte, şansa de a deveni, peste noapte, buni manageri şi oameni de caracter, poate şi printre ei sunt „resemnaţi” sau „conservaţi” care vor înţelege imperativele momentului ... dar nu prea cred. Cred că, mai degrabă, acolo unde mai există profesori „adevăraţi”, aceştia se vor revolta. Vor face educaţie „pe bune”, cu toate riscurile. Vor dezerta din oştirea minciunii, a falsului, a deşertăciunii, a lipsei de performanţă. Vor risca totul pe o singură carte. Vor lăsa, poate, clase întregi de corigenţi şi repetenţi, dar cei care vor ajunge, totuşi, la bacalaureat, nu vor fi chiar habarnişti. Îşi vor regăsi, poate demnitatea pierdută sau doar umbrită de tot ceea ce s-a întamplat în aceşti ani mizerabili.

În tot acest vălmăşag, rolul ministrului pare a fi foarte important. Zilele trecute vorbea de „ieşirea din imperiul minciunii” – s-ar părea că e de partea „insurecţioniştilor”, ba chiar generează această mişcare. Hm ... Poate, nu ştiu, încă nu sunt convins. Poate asta urmăreşte, sau poate nu. Voi vedea. Încerc să judec la rece, să apreciez.

În orice caz, eu trec „cu arme şi bagaje” de partea „revoluţiei”, indiferent de urmări! Douăzeci de ani au aşteptat genunchii mei să stea drepţi, acum poate s-or şi anchiloza aşa!
  
Am pierdut un pariu. Am pariat pe un procent mult mai mare de promovaţi la sesiunea a doua. M-am înşelat. Sunt bucuros că m-am înşelat, uneori e şi aşa: te bucuri când pierzi, te întristezi când câştigi. E foarte bine că am pierdut!
  
Pe acest blog există nici nu mai ştiu câte postări critice la adresa ministrului Funeriu. Chiar foarte critice – e un eufemism, desigur. Evident că îmi asum ceea ce am scris, evident că nu retractez nimic, e ceea ce am simţit şi am gândit, la un moment dat. Dar, sincer, mi-aş dori mult, foarte mult, să pot spune la un moment dat: m-am înşelat. Aşa cum am spus despre acest pariu.
  
Zilele trecute am ridicat din cutia mea poştală un pliant al unei firme din zonă. Anunţau că fac angajări, muncitori calificaţi şi mai puţin calificaţi. Vorbeau şi depre salarii. Salariul unui muncitor cu vechime mai mare de patru ani, anuntat de ei, e mai mult decat ce câștig eu, după douazeci de ani de invatamant si, evident, toate gradele didactice. Ei, asta nu-i bine. Orice comandant de oaste ştie ca soldații pot lupta bine si cu burta goala, dar nu prea mult. Dacă nu vor fi elaborate urgent proceduri detaliate de identificare a profesorilor performanţi, a „generatorilor de calitate” din sistem, dacă aceştia nu vor fi recompensaţi, mai ales material, generos, atunci se va alege praful şi pulberea de această aşa-zisă reformă, iar toţi cei care ar putea aduce un plus de calitate vor fi întorşi „cu nasul în ţărână”.
  
Am motive, oare, să sper că asta nu se va întâmpla? În general, sunt optimist, dar caut să mă şi informez. Voi mai vedea.
  
UPDATE: Are dreptate.
Câtă lume are în minte faptul că bacalaureatul se mai numeşte şi examen de maturitate? Covârşitoarea majoritate a celor care l-au picat nu au ajuns în situaţia asta în primul rând pentru că nu ştiu matematică, română, istorie, biologie, chimie - ei nu ştiu toate astea deoarece sunt imaturi, nu neapărat proşti. N-au învăţat pînă la 18 - 19 ani ce înseamnă responsabilitate, datorie, seriozitate, ce înseamnă să munceşti pentru a-ţi merita hrana zilnică, bunurile de care te foloseşti. Şi de asta este vinovată societatea de după '89, pe care am înjghebat-o noi, părinţii, nu ei. Şi noi am picat bac-ul, după ce l-am luat cu ani în urmă.