Care pe care

Noi, românii, suntem patrioţi?

O, ce întrebare! Fireşte că suntem patrioţi, cum altfel? Păi, nu ne-am bătut noi, secole de-a rândul, cu turcii, n-a fost Ştefan cel Mare apărătorul creştinătăţii ... sau Mihai Viteazul, n-a făcut el unirea? Eminescu, poetul nostru naţional, n-a fost, oare, patriot? N-a spus el: „cine-a îndrăgit străinii/mânca-i-ar inima câinii”?

În ultima vreme, am văzut, pe diverse reţele de socializare, şi nu numai, fel de fel de profile, ale unor persoane pe care, întâmplător sau nu, chiar le cunosc. Sau nu le cunosc, n-are a face. Multe dintre aceste persoane pretind că ştiu trei-patru, dacă nu mai multe limbi străine ... şi româneşte, bineînţeles. Cu toate acestea, parcurgând celelalte informaţii asociate profilului, îţi dai seama că, de fapt, româneşte  nu prea ştiu. Greşeli cu adevărat impardonabile, formulări greoaie, sau bombastice, sugerează o cu totul altă realitate. O realitate a inculturii, a necunoaşterii, la nivel elementar, a limbii române ... ce să mai vorbim, atunci, de celelalte nu-ştiu-câte limbi străine?

Cineva, nu mai ştiu cine, spunea că patriotismul este convingerea tâmpită că o naţiune, un popor e „cel mai” din simplul motiv că te-ai născut tu în mijlocul său". Nu împărtăşesc întru totul acest punct de vedere, dar constat că, da, pentru cei mai mulţi dintre concetăţenii mei, cam la asta se reduce patriotismul. Să te baţi cu cărămida în piept pentru ce-a făcut unul şi altul, săţi umfli rânza ori de câte ori vorbeşti de reuşitele altora, cu care, chipurile, tu te identifici, să ştii şi să povesteşti cum ne-au fost furate, de-a lungul timpului, bogăţiile, invenţiile, tezaurul naţional, şi aşa mai departe ... dacă ştii şi ceva despre martiriul lui Brâncoveanu şi al fiilor săi, eşti om făcut, eşti român, şi patriot, şi creştin, şi tot ce trebuie, şi poţi, desigur, să-ţi îngădui mici extravaganţe, precum aceea de a nu şti, niciodată, câţi de „i” trebuie să pui la sfârşitul unui cuvânt ... şi-aşa, în vorbire nu se simte.

Eu cred – şi, probabil sunt unul din ultimii „dinozauri” care mai crede aşa ceva – că patriotismul începe cu datoriile pe care persoana le are faţă de ea însăşi. Cum ar fi aceea de a se exprima corect în limba maternă. Eu chiar cred că prima dovadă de iubire faţă de patrie este cea a însuşirii corecte a limbii ... e sau nu e aşa?

Am observat că, în ultimul timp, nimeni nu mai spune „pe care”, ci, simplu, „care”. Nu ştiu, s-o fi dat vreo lege în acest sens, sau ce e? Am auzit şi miniştri, şi parlamentari, şi profesori universitari ... toţi zic la fel, „care”, în loc de „pe care”: „planurile care le-am făcut”, „studiile care le-am efectuat”, „aspectele care le-am abordat”, şi aşa mai departe.

Pe scurt: „care” se asociază doar cu subiectul, cu obiectul care face acţiunea, cu nominativul – câinele care latră nu muşcă – în timp ce cu obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea, cu acuzativul, se foloseşte forma „pe care” – cartea pe care am citit-o (eu sunt cel care am citit, cartea a fost citită, nu s-a citit singură, eu am acţionat asupra ei).

N-are importanţă ce au făcut alţii, contează ceea ce facem noi. Şi, dacă nu suntem în stare să folosim corect limba maternă, nu ne putem numi patrioţi. Iar dacă, pe lângă asta, pretindem că ştim şi încă nu-ştiu-câte limbi străine, nu suntem doar lipsiţi de patriotism, ci şi de onestitate.

P.S. Din ciclul: IDIOŢII CARE IA DECIZII citiţi aici:

Prin activităţile desfăşurate [...], Consiliul de Administraţie [...] a hotărât că au fost încălcate articolele [...] şi conform art. 280 alin. 2 a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare [...];

Întrebări ajutătoare:

Cine e subiectul? Cine face/a făcut acţiunea? Răspuns: Consiliul de Administraţie

Ce a făcut subiectul? Răspuns: a hotărât şi a dispus [aplicarea sancţiunii].

Da? Dar, cum a făcut C.A. aceste lucruri? Răspuns: simplu, „prin activităţile desfăşurate”.

Aşa, deci. Şi, până la urmă, cine a „desfăşurat” aceste „activităţi”? O, TEMPORA!

Nu-mi permit ...

Ba, să-ţi permiţi! Să-ţi permiţi, cu vârf şi îndesat! Nu ai voie să nu-ţi permiţi!

Pentru că, a nu-ţi permite înseamnă a nu putea. A dori şi a nu putea.

Dar, nu a nu putea din considerente, să zicem, fizice. Cum nu poţi să alergi suta de metri în zece secunde. Pentru că nu poţi. Dar nu spui: „nu-mi permit ...”, spui, simplu: „nu pot”.

Dar, când nu-ţi permiţi, asta înseamnă un dezacord între dorinţa ta, orientată într-un anumit sens, posibilitatea fizică de realizare a dorinţei tale (care există), pe de o parte, şi ... nici nu ştiu despre ce ar putea fi vorba, un anume „ceva” care te împiedică să-ţi îndeplineşti dorinţa, pe de altă parte.

Anume ce?

Scrupule morale? Ha, ha. Deci, poţi să te gândeşti – asta nu e imoral -, dar, când e vorba de pus în practică, vine partea morală ... mai las-o.

Atunci? Atunci, altceva. Nu, nu scrupulele morale, ci o anume timiditate sau ... Sau, spune-i pe româneşte: prostie.

De câte ori ţi s-a întâmplat să îţi doreşti ceva şi să nu obţii fiindcă nu ai fost în stare să dai o formă dorinţei tale, pentru că nu ai fost în stare să ţi-o exprimi? Munceşti de şapte ani într-o firmă, eşti foarte harnic(-ă) şi conştiincios(-oasă) , faci ore suplimentare etc., şi, de şapte ani nu ai beneficiat de nicio mărire de salariu? Nu, că nu „ţi-ai permis”? Pentru că ai aşteptat ca „şeful” să vadă, să constate, să aprecieze ... s-au schimbat vreo trei şefi şi tot păcălit(-ă) ai rămas. Ştii ce trebuie să faci? Trebuie să mergi, să discuţi civilizat, calm, fără nervi, fără acuzaţii, dar ferm, această problemă. Da, ştiu, ai un şef „imposibil”. Toţi şefii sunt aşa, dar problema e ce faci tu. Dacă „nu-ţi permiţi”, asta e, accepţi tot.

Faci „morală” copilului tău. Îi spui: „Eu nu mi-am permis niciodată să ...”. Ce ... să ...? Să ... orice: să chiuleşti, să fii obraznic(-ă), să întârzii, să faci sex, să ... orice. Nu contează. Contează ceea ce i-ai spus juniorului. Ce crezi că i-ai spus? Asta i-ai spus: „şi eu am vrut să fac aia, ailaltă etc, dar n-am avut curaj, nu mi-am permis”. Bravo, nene! Şi te mai miri că „morala” ta n-a avut niciun efect ... asta dacă n-a avut efect contrar?

Îi spui şefului, sau partenerului, sau cui s-o nimeri: „nu-mi permit nicio clipă să pun la îndoială ...”? Da, şi ce-ai vrea să facă ăla, să te pupe? Asta ar trebui să facă, nu? Pentru că tu tocmai ai pus la îndoială ... nu-ştiu-ce, ceva ce nu aveai voie. De fapt, într-o astfel de situaţie, nici nu mai e nevoie de „nu-mi permit”. Simplu fapt că afirmi: „nu mă îndoiesc de faptul că ...”arată exact contrariul. Cu atât mai mult, dacă-i pui şi o „permisiune” în cârcă.

Aşadar, nu spune niciodată: „nu-mi permit”. Şi, cu atât mai mult, nici: „nu pot să-mi permit”.

Când zici: „atât îmi pot permite”, de fapt spui: „mai mult nu-mi permit”.

Când un om îşi doreşte ceva, găseşte o cale. Când nu-şi doreşte, găseşte o scuză. A nu-ţi permite e o scuză, şi încă una penibilă ...

Studiu de caz: premierul Boc (şi nu numai el) a afirmat, în repetate rânduri că „atât îşi permite România”. De fiecare dată când a fost vorba de tăieri, de reduceri, de salarii, de pensii, de indemnizaţii etc. Ce-a vrut el să spună?

În primul rând, să remarcăm că nu el, Boc, sau Băsescu, sau cine-o fi, e cel care „nu-şi permite”. Nu, ei sunt nişte băieţi de băieţi, dar România asta nesimţită, care ia, de una singură, astfel de decizii nenorocite, ea e de vină, nu guvernul, nu oranjgutanii, nu, nici vorbă ... Hai sictir, javrelor.

Apoi, formularea propriu-zisă, aia cu „nepermisul”. Când nu ai bani, spui simplu: nu am bani. Cum a făcut Tăriceanu. Dar, Boc nu. Pentru că banii au existat totdeauna. Nu pentru majorări salariale, ci pentru menţinerea salariilor. Nu pentru majorarea pensiilor, ci pentru menţinerea lor. Şi aşa mai departe. Bani au fost, şi sunt, dar ei sunt în anumite buzunare. Din care, evident, Boc nu-şi putea „permite” să îi scoată. Asta e problema.

De fapt, asta a fost problema. Fiindcă, din cauza politicilor de lichidare a locurilor de muncă, au început şi banii să se împuţineze. Au început şi pensiile să arate ca o schemă Ponzi. Păi cum să arate altfel, de vreme ce nu mai există angajaţi? Vorbim de şomaj, el este foarte-foarte mic. Şi lună de lună, scade. Minunat, dar ce se întâmplă cu numărul angajaţilor. Păi scade şi ăla, şi încă foarte repede. Dar, cum se poate aşa ceva? Scade numărul de angajaţi, dar scade şi şomajul. Nu ştiu, întrebaţi-l pe Boc.

Un mic dar

În limba română, de fapt în cam toate limbile pământului, negaţia se poate obţine în nenumărate moduri, nu doar cu ajutorul cuvântului nu, ci şi cu alte cuvinte, cum ar fi deloc, dimpotrivă, din contra, invers, opus, pe dos, contra, contrar etc. Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu are forma de sugestie a lui dar. Plasat la mijlocul frazei, uneori şi la început, când există o afirmaţie subînţeleasă, ca în exemplele de mai jos, dar înseamnă exact pe dos. Exact pe dos ceea ce s-a afirmat înainte.

Exemple (cu „dar” la mijloc):

Tu ştii cât de mult te apreciez, dar ... înseamnă: nu dau doi bani pe tine.

Am încercat, m-am străduit, am făcut tot ce-am putut, dar ... înseamnă: nu am făcut absolut nimic.

Întotdeauna am susţinut că ... dar ... înseamnă: întotdeauna am susţinut contrariul.

Exemple cu „dar” în faţă:

Dar eu te iubesc ... înseamnă: nu te iubesc câtuşi de puţin.

Dar ştii ce înseamnă asta, nu? înseamnă: sunt convins că habar n-ai.

Şi, ştiam că voi ştiţi toate astea, dar ...