vineri, 31 decembrie 2010

Chiar nu ne putem lipsi de curve?

Nu cred că domnul Antonescu nu cunoaşte istoria acestui neam. Fiindcă, „la bază” – nu-i aşa? - domnul Antonescu este istoric. Şi mai e şi om politic. Liberal. Şi nu orice liberal. Domnul Crin Antonescu este chiar preşedintele Partidului Naţional Liberal.

Recenta declaraţie cu privire la „comasarea” PNL şi PSD e, evident, o prostie cu ciucuri, nici nu vreau să comentez. Şi, îi mai ia şi „obiectul muncii” oranjgutanului ăla de Funeriu, marele specialist în comasări. Dar, ceea ce mă deranjează cel mai mult este atitudinea faţă de UDMR. Ploconeala stupidă şi contraproductivă.

Prin atitudinea sa, Crin Antonescu aduce un mare deserviciu partidului său şi opoziţiei, în general. Fiindcă, e clar, pentru a avea succes (faţă de PDL), PNL trebuie să aibă o altfel de ofertă decât acesta. Iar această ofertă nu poate fi alta decât demnitatea. PNL trebuie să ofere electoratului ceea ce PDL nu a putut, nu poate şi nu va putea oferi în vecii vecilor: DEMNITATE.

Dar, despre ce demnitate mai poate fi vorba atunci când te duci cu miloaga la UDMR? Adică, nu contează că UDMR a votat cot la cot cu PDL pentru reducerea salariilor, a pensiilor, pentru creşterea TVA şi pentru toate celelalte nenorociri, dacă vine alături de noi, adică de liberali, să facem o nouă majoritate, să-l dăm jos pe Băsescu etc., atunci le iertăm toate păcatele şi le declarăm iubire veşnică şi tot ce se mai cade ....

Nu, nu se poate. Fiindcă asta presupune, pur si simplu, renunţarea la demnitate. Iar a renunţa la demnitate e, in cazul PNL, fatal.

N-aş fi reacţionat, poate, dacă Antonescu ar fi fost la „prima abatere”. Dar, nu pot să uit că, şi în octombrie cerşea voturile UDMR pentru susţinerea moţiunii de cenzură, promiţându-le, în schimb, menţinerea miniştrilor udemerişti pe posturi. Absolut ridicol!

Nu cred că domnul Antonescu nu cunoaşte „dragostea” cu care a fost „onorat” neamul românesc de către maghiari. Dar, nu vorbim de ceea ce a fost acum o sută de ani, vorbim de ceea ce se întamplă ACUM. Cred că, înainte de a mai face vreo propunere UDMR, domnul Antonescu ar trebui să studieze cu atenţie următorul filmuleţ. Fiindcă, atunci când UDMR comentează pe seama lipsei drepturilor maghiarilor din România (?!) ar trebui să li se reamintească „drepturile” românilor din Ungaria.



E dreptul domnului Antonescu de a merge la curve când vrea. E dreptul domnului Antonescu de a fi Crăcănel ori de câte ori vrea. Dar nu şi partidul. PNL nu trebuie si nu poate să-şi asume acest rol, chiar dacă politica românească pare un carnaval. Cineva trebuie să mai reamintească românilor de demnitate.
Crăcănel: Am plâns, cum plâng şi acuma, căci eu ţiu mult la amor; am plâns şi am iertat-o... pe urmă am prins-o iar, şi iar am plâns şi iar am iertat-o; nu de multe ori, dar cam des... aşa cam de vreo cinci, şase ori... Ce-mi ziceam eu ? Vorba d-tale: femeie! ochi alunecoşi... (I.L. Caragiale – D’ale carnavalului)

joi, 30 decembrie 2010

Prostul eficient

Cum niciun examen de admitere nu e necesar pentru a deveni parlamentar – ei, şi, dac-ar fi necesar, ce-ar fi? – de mirare ar fi ca în băncile parlamentului să ajungă doar nişte super-genii, atâta vreme cât ţara geme de proşti. Nu, atâta vreme cât principala calitate a acestor indivizi e „reprezentativitatea”, e firesc ca printre ei să se afle şi unii proşti ca noaptea. Ca printre noi toţi, de altfel.

Într-o astfel de situaţie, „omul de rând” e într-un clar avantaj. E prost lemn, dar despre prostia nu ştiu, din fericire, decât câteva persoane: familia, vecinii, prietenii şi cam atât. Nu acelaşi lucru se poate spune despre idiotul care îşi revarsă, în fiecare zi, produsul „gândirii” sale pe cel puţin un post de televiziune. Acela devine, în scurt timp, atât de cunoscut, încât toată oamenii tind să-l considere, poate pe nedrept, ca fiind, cu adevărat, cel mai mare idiot, deşi, poate lucrurile nu stau chiar aşa.

Este Alin Popoviciu cel mai prost parlamentar? Grea întrebare, poate că „mai sunt şi alţii”, dar, cu siguranţă, prostia lui Alin Popoviciu e cel mai frumos ambalată şi prezentată, în fiecare zi, pe micul ecran. Şi, dacă n-o fi cel mai prost, cu siguranţă e cel mai cunoscut. Ceea ce înseamnă, până la urmă, acelaşi lucru.

Dar,pe lângă faptul că e prost, e, oare şi „eficient”? Depinde ce înţelegem prin aceasta. Dacă astfel desemnăm capacitatea de a aduce şi utiliza fonduri în colegiul său, atunci, da, Alin Popoviciu e un deputat eficient. Foarte eficient. Atât de eficient încât, pentru o singură comună din colegiul său, Alin Popoviciu a obţinut cât alţi deputaţi pentru trei colegii. E o performanţă, nu?

Este şi nu este. Fiindcă banii nu sunt ai lui Popoviciu, ci ai contribuabililor. Iar criteriile după care sunt îi repartizează guvernul sunt absolut scandaloase. Dar, asta este, prostia e, astăzi, la putere, şi este fiindcă noi suntem cei care am ales-o.



Un nou an cât mai bun tuturor!

luni, 27 decembrie 2010

Istoria zilei (22)

Philippe Page s-a născut în Paris la 28 decembrie 1958. Şi-a petrecut toată copilăria într-o suburbie săracă a Parisului.

Iniţiat de tatăl său, care era profesor de pian, a învăţat mai întâi notele musicale şi abia apoi să scrie şi să citească. Graţie unui talent ieşit din comun, la doar 12 ani, este admis la Conservatorul de Muzică din Paris, pregătindu-se pentru o carieră de excepţie în muzica clasică.

Cu toate acestea, la 17 ani, decide să facă cu totul altceva. Împreună cu câţiva prieteni, înfiinţează un grup rock. În scurt timp devine un acompaniator cunoscut al unor cântăreţi consacraţi şi un muzician cu o oarecare notorietate.

Destinul său se schimbă radical în 1976, când este selectat de Paul de Senneville şi Olivier Toussaint, doi compozitori şi producători de discuri cunoscuţi, pentru a interpreta o foarte romantică baladă compusă de primul dintre ei. Tânărul pianist înregistrează astfel „Ballade”. După cum mărturiseşte Olivier Toussaint, cei doi nu îndrăzneau să spere că vor ajunge vreodată se vândă 10.000 de exemplare ale baladei respective. Cu toate acestea, estimarea lui Toussaint a fost repede depăşită, iar, în final, numele compoziţiei a fost schimbat în „Ballade pour Adeline”, iar al interpretului în Richard Clayderman. Sub acest nume, balada a fost vândută în peste 25.000.000 de exemplare, iar interpretul a devenit o celebritate.

Curios este, poate, faptul că prima ţară în care Clayderman a cunoscut un success major a fost nu ţara sa natală, ci Spania, datorită unui DJ de la un studio de radio din Madrid. Acesta achiziţionează mai mult din întâmplare albumul şi foloseşte melodia ca indicativ al emisiunii sale de radio. Succesul este fulminant, şi Clayderman, încă puţin cunoscut în Franţa, devine un super-star internaţional. Spania este urmată curând de Austria, apoi Germania, Elveţia, Argentina, Chile şi, în final, întreg mapamondul. În anul 1982, datorită vânzărilor înregistrate, este citat în Cartea Guinness a Recordurilor, iar un critic german scrie: „După Beethowen, Richard Clayderman este cel care a contribuit cel mai mult la popularizarea pianului în întreaga lume”.

În cele peste trei decenii de activitate, Clayderman a realizat recorduri personale greu de egalat: peste 2000 de concerte susţinute în întreaga lume (în România a cântat la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Târgu-Mureş, Arad), peste 100000000 de albume vândute, peste 1100 de titluri înregistrate, peste 350 de discuri de aur şi de platină etc.

Cum a obţinut aceste recorduri? Să ascultăm muzica sa, e, într-adevăr, minunată.


















Primiţi cu batjocura?

Ca întotdeauna în această perioadă a anului, televiziunile au o groază de emisiuni despre „bunătate”.

Mie unul, lucrurile astea îmi fac greaţă.

M-am săturat de toate cazurile astea sociale, de toate „binefacerile” astea făcute ca să creeze „emoţii” şi să crească ratingul. Văd, de exemplu, cum nu-ştiu-ce persoană sau fundaţie face cadouri unor bătrâni nenorociţi: câteva resturi de mâncare, ca să se cheme că au avut şi ei sărbători. Minunat! Extraordinar! Fantastic! Dar, vorba lui Tănase: „şi cu asta ce-am făcut”? Am înseninat o zi a unui bătrân, a unui semen al nostru. Oare? Dumneavoastră cum vă simţiţi când primiţi pomană? Repet: pomană, nu cadouri.

CONSTANTIN TANASE - CU ASTA CE-AM FACUT ?!!!



Ok. Să zicem că am salvat o zi, două, o săptămână, din viaţa acelui om. Şi apoi? Apoi îl lăsăm de izbelişte, până la următoarele sărbători. Sau, până la alegeri. Sau, pân-o sta vântul.

Bine. Dar, cum a ajuns persoana respectivă în această situaţie? Dacă a avut un accident, e vorba de o situaţie punctuală, care trebuie rezolvată punctual. Dar, dacă este vorba, să zicem, de o persoană care a muncit o viaţă întreagă, şi a cotizat la sistemul naţional de pensii? A fost părăsită, să zicem, de copii. Asta e, se mai întâmplă. A fost păcălită de nu-ştiu-ce escroci imobiliari şi a pierdut locuinţa. Ok, dar nici aşa nu înţeleg de ce trebuie să fie umilită cu doi cozonaci şi un cârnat. Mai degrabă, cineva ar trebui să răspundă la întrebarea: unde sunt banii? Banii pe care această persoană i-a dat statului, timp de o viaţă.

Da, cineva ar trebui să răspundă. Pentru că nimeni nu are, de fapt, nevoie, de pomeni, ci de oportunităţi și de justiție. Iar dacă acestea din urmă lipsesc, cineva ar trebui să răspundă.

duminică, 26 decembrie 2010

Istoria zilei (21)


Chiar dacă nu ar fi avut altceva decât vocea, tot ar fi putut frânge inimi. Aşa, are şi un corp superb, iar chipul îi este de o frumuseţe atemporală.

Aşa o caracteriza prietenul ei, marele scriitor Ernest Hemingway.

Cândva, era, cu adevărat celebră. Azi, e aproape uitată.

Maria Magdalene Dietrich von Losch, cunoscută, mai ales, sub numele de Marlene Dietrich (sau Lili Marleen) – căci despre ea este vorba - s-a născut în 27 decembrie 1901, într-un cartier mărginaş al Berlinului. Ca fiică de ofiţer prusac, a beneficiat de o educaţie severă, în spiritul epocii. Decesul tatălui ei, survenit la vârsta de de zece ani a viitoarei artiste, nu schimbă cu nimic situaţia, deoarece mama se se recăsătoreşte rapid, tot cu un ofiţer. Între anii 1906-1918, urmează cursurile Şcolii de fete Auguste Victoria, din Berlin, studiind, de asemenea, în paralel, pianul şi vioara. În anul 1921, este admisă la Şcoala de dramă Max Reinhardt, reuşind, astfel , să obţină primele sale roluri pe scene şi în filme.



În 1924, se căsătoreşte Rudolf Sieber, asistent de regie şi, în acelaşi an, naşte unicul său copil, o fetiţă pe nume Maria. După circa cinci ani, mariajul celor doi se destramă, deşi, formal, continuă să rămână căsătoriţi mai bine de jumătate de veac, până la decesul lui Sieber.

Până în 1929, când îl cunoaşte pe Josef von Sterberg, joacă în peste o duzină de filme mute şi în numeroase spectacole de cabaret. Remarcată de Sternberg pentru rolul unei cântăreţe de cabaret, Marlene Dietrich are o interpretare magistrală în filmul „Îngerul albastru” (1930), ecranizare a unui roman de Thomas Mann. Filmul înregistrează un succes enorm, ceea ce face ca, toată viaţa ei, Marlene Dietrich se fie asociată cu „îngerul albastru”, lucru pe care ea îl refuză constant, şi pe bună dreptate: denumirea de „îngerul albastru” nu se referă, de fapt, la personajul principal al filmului, ci la un local.

Pentru Marlene, Josef von Sternberg devine un fel de Pygmalion. Sub influenţa sa, Marlene se schimbă radical, din toate punctele de vedere. Fire independentă, puternică, Marlene se lasă, totuşi, dominată de Josef von Sternberg, pe care, însă, nu îl poate iubi, desi acesta o iubeşte cu pasiune. După succesul „Îngerului”, cei doi pleacă la Hollywood, unde vor realiza împreună şase filme, care vor consacra definitiv „mitul Marlene Dietrich”, Între acesta „Marocco”, în care partenerul Marlenei este Gary Cooper, „Venus blondă” şi „Shanghai Express”. Fetiţa Marlenei, Maria, rămâne în îngrijirea soţului ei.

În această perioadă, Marlene pretinde şi primeşte onorarii imense pentru filmele sale. Totuşi, ultimul din cele şase filme se soldează cu un esec şi, ca urmare, cuplul Dietrich-Sternberg se destramă.

În anul 1933, aflată în concediu în ţara natală, aude pentru prima dată vocea lui Hitler la radio, chiar pe vasul cu care traversase oceanul. Oripilată de comportamentul celorlalţi pasageri, care începuseră să agite steagurile naziste şi să scandeze „Heil Hitler”, Marlene se reîntoarce de îndată în ţara de adopţie, Statele Unite, a cărei cetăţenie o solicită şi o dobândeşte în 1937.

În ţara sa natală, succesul de care se bucură în Statele Unite nu trece neobservat. În anul 1939, Hitler trimite un curier la reşedinţa acesteia pentru a-i propune să joace într-un film de promovare a partidului nazist. În urma refuzului categoric al acesteia, Hitler o declară trădătoare şi ordonă distrugerea tuturor filmelor ei. În replică, Marlene Dietrich renunţă la cetăţenia germană şi începe o înverşunată campanie antinazistă. Primeşte şi sprijină refugiaţi europeni - mai ales actori şi regizori - care refuzaseră să colaboreze cu naziştii. Susţine moralul trupelor americane în campaniile din Africa, Italia şi Franta. După război, contribuţia ei va fi recunoscută şi recompensată cu diverse onoruri, atât de guvernul american, cât şi de cel francez şi israrelian.

După încheierea războiului, primeşte din ce în ce mai puține roluri în filme, şi din ce în ce mai puțin importante. Ultimul ei film este „Procesul de la Nürenberg” (1961), în regia lui Stanley Kramer. Dar, se concentrează, din ce în ce mai mult asupra carierei de cântăreaţă, efectuând turnee lungi si obositoare în toată lumea.

În anul 1966, părăseşte definitiv Statele Unite, mutându-se la Paris.



A fost dintotdeauna o persoană incomodă, directă, de o cultură si inteligenţă rar întâlnite, şi a strălucit, mai ales, în roluri de femeie libertină. Aceasta, şi modul în care i-a fost zugrăvită deseori viaţa, amestecându-se, deseori, realitatea şi ficţiunea, au condus, probabil, la situaţia în care, de-a lungul carierei sale nu a primit nici măcar un premiu important pentru vreunul din rolurile sale nemuritoare.

Frumuseţea sa ieşită din comun, atât de diferită de idealul anorectic şi depersonalizat al zilelor noastre, au transformat-o într-o obsesie a milioane de bărbaţi. Prin viaţa şi prin patul ei au trecut multi „frumoşi” ai Hollywoodului, precum Gary Cooper, James Stewart, John Wayne,Yul Brynner, Raf Vallone şi alţii, dar şi Joseph P. Kennedy sr., tatăl preşedintelui J.F.Kennedy, J.F.Kennedy însuşi, şi încă un membru al său, Joseph P. Kennedy jr., mezinul familiei. A fost îndrăgostită, se pare, de scriitorul Erich Maria Remarque, dar acesta era impotent din cauza alcoolului. De asemenea, a nutrit o dragoste platonică şi pentru celebrul scriitor Ernest Hemingway, cu care a corespondat până la sinuciderea acestuia, în 1961.

Pe Jean Gabin l-a iubit cu o pasiune nebună. Pasional şi extrem de gelos, acesta nu ezita să o molesteze ori de cate ori avea ocazia. În cele din urmă, deoarece Marlene continua se refuze să divorţeze de Sieber, Jean Gabin o va părăsi şi se va însura cu o altă femeie.

Marlene are, de asemenea, numeroase alte aventuri, mai lungi sau mai scurte, cu bărbaţi mai puţin cunoscuţi, dar care au jucat un rol important în viaţa ei, precum dirijorul Burt Bacharach sau Louis Bozon, un animator francez de radio şi televiziune etc.

În ciuda acestui număr impresionant de cuceriri masculine, sau poate tocmai de aceea, orientarea sexuală a Marlenei Dietrich a fost un subiect deosebit de picant al publicaţiilor de scandal ale epocii. Marlene a contestat întotdeauna aceste insinuări, acţionând constant în judecată toate publicaţiile care o acuzau de lesbianism. Cu toate acestea, „gura lumii” nu a putut fi închisă şi astăzi opinia prevalente a istoricilor artistici tinde să fie aceea că Marlene Dietrich a fost, totuşi, bisexuală.

La începutul anilor '70, actriţa începe să aibă probleme de sănătate si financiarece mai rar în public şi tinde să se izoleze. Apare pentru ultima oară pe o scenă de music-hall la sfârşitul anului 1975, la Sidney, când are un accident în urma căruia îşi rupe piciorul. În anul următor, 1976, îi moare soţul, la ferma din California, pe care, în anii de glorie, i-o cumpărase chiar Marlene. Imobilizata într-un scaun cu rotile, nu ajunge la despărţirea de cel care, cel puţin în acte, îi fusese soţ mai bine de jumătate de veac. Tot în acel an moare şi Jean Gabin, adevărata ei dragoste, iar Marlene spune cu tristeţe: „Sunt vaduvă pentru a doua oara".

Doi ani mai tarziu, are o oportunitate uriaşă de a-si relansa cariera artistică. Primeşte o ofertă „cu multe zerouri” pentru a juca în filmul „Doar un gigolo", al lui David Hemmings. Era, înse, prea târziu. Cade în baie şi suferă o fractură destul de serioasă la şold. Renunţă definitiv la viaţa artistică şi îşi îneacă amarul în alcool. Dar, niciodată nu depăşeşte o anumită măsură.

Se stinge, singură şi uitată de oameni şi, poate şi de Dummezeu, în apartamentul ei parizian, în 6 mai 1992, la peste 90 de ani, din cauza unei insuficienţe renale. Este înmormântată în oraşul natal, Berlin. Sicriul ei a fost acoperit cu trei drapele naţionale: francez, în timpul staţionării în Franţa şi al serviciului divin de la catedrala „La Madeleine”, american, în timpul transportului, şi german, la înmormântare.

În 2002, cu ocazia celei de-a şaizecea ediţii a Festivalului de film de la Berlin – sau „berlinala”, cum i se mai spune -, Marlene Dietrich a fost omagiată postum, la comemorarea a zece ani de la deces. Cu această ocazie, a fost inaugurat şi Bulevardul Celebrităţilor din acest oraş – o replică a vestitului Walk of Fame – Marlene Dietrich fiind prima persoană care a primit o stea pe acesta.

În clasamentul organizat de Entertainment Weekly, Marlene Dietrich este considerată ca al 43-lea cel mai important artist de film din toate timpurile. În clasamentul AFI 50 Greatest Screen Legends a fost nominalizată pe locul 9. Revista Empire a desemnat-o, în 1995, pe locul 60 între cele mai sexy stele din istoria filmului.



Câteva dintre cele mai cunoscute (şi comentate) citate semnate Marlene Dietrich (no comment):
O ţară fără bordeluri e ca o casă fără baie.
În Europa, nu contează dacă suntem bărbaţi sau femei, facem dragoste cu cine ne place.
Nu sunt o actriţă, sunt o personalitate.
N-am luat niciodată în serios cariera mea.
Dacă există Dumnezeu, e nebun.
Picioarele (mele) nu sunt atât de frumoase. Dar ştiu ce să fac cu ele.
În America, sexul este o obsesie, în alte părţi o realitate.
Gary Cooper nu e nici inteligent, nici cult. La fel ca alţi actori, el a fost ales pentru fizicul său, care, la urma urmei, a fost mai important decât un creier activ.
Am făcut un copil şi câţiva oameni fericiţi, atât.
Latinii sunt tandri şi entuziaşti. În Brazilia, ei aruncă cu flori în tine, în Argentina se aruncă ei înşişi.

joi, 23 decembrie 2010

Upgradarea Moşului


Are un sac portocaliu, mare-mare-mare de tot. Cu ce? Cum cu ce? Cu minciuni şi promisiuni.

E „garantat PDL”- priviţi!

EI NU SUNT OAMENI

Înţelesul originar al cuvântului „ministru” este acela de sclav, servitor, persoană care slujeşte pe altul, sau care serveşte la masă etc. Ceva-ceva din acest înţeles originar ar trebui să se păstreze şi astăzi, miniştrii ar trebui să fie persoane în slujba cetăţenilor, a binelui public ... ar trebui, spun, dar, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Prim-ministrul Boc şi guvernul pe care îl conduce nu sunt deloc în slujba cetăţenilor, ci împotriva lor.

Fireşte, o astfel de afirmaţie poate părea absurdă: cum poate fi un guvern legitim – teoretic, guvernul Boc este legitim – al unei ţări, oricare ar fi ea, să fie împotriva acelei ţări si a poporului ei? Oare guvernul nu este o componentă a ţării, oare acţionând împotriva intereselor propriilor cetăţeni, guvernul nu acţionează, de fapt, împotriva sieşi?

Teoretic, aşa este, în practică, însă, lucrurile stau diferit. Extrem de diferit. Guvernul Boc are câteva principii pe care le aplică cu o consecvenţă ce poate fi numită la fel de bine şi îndărătnicie. Iar unul dintre aceste principii este acela de a acţiona împotriva oamenilor, a cetăţenilor, chiar atunci când nu e, de fapt, nevoie. Sunt tot mai multe voci care afirmă, mai mult sau mai puţin întemeiat, că România nu avea nevoie să reduce salariile şi să măreascăTVA-ul, sau să se împrumute extern. Mai mult, aceste măsuri – în afară de faptul că au chinuit poporul – au îngreunat foarte mult şi situaţia economică a ţării.

Astăzi, un om a încercat să se sinucidă în Palatul Parlamentului, chiar în momentul în care premierul Boc se pregătea să-şi înceapă discursul. Când un om ajunge să-şi rişte viaţa pentru a atrage atenţia asupra unei probleme, înseamnă că problema e reală şi serioasă. Cu atât mai mult cu cât momentul precede o mare sărbătoare creştină. În aceste clipe, oamenii se caută unii pe alţii pentru a petrece clipe frumoase împreună, nu se gândesc la sinucidere sau la proteste. Aşa este, dar când foamea nu mai înconjoară, ci dă de-a dreptul, când societatea în mijlocul căreia trăieşti nu îţi mai îngăduie ţie, să trăieşti normal, să ai, de exemplu, un copil, pentru nu ai cu ce să îl întreţii, atunci lucrurile se schimbă. Atunci chiar că e o mare problemă. Şi, să remarcăm, este vorba de un individ cât se poate de normal, cu poftă şi putere de muncă, şi, pe de-asupra, şi angajat! Păi, dacă cei care, de bine, de rău, au un serviciu, nu mai sunt capabili să facă faţă cheltuielilor ocazionate de creşterea şi educarea unui copil, care e situaţia celor care nu au un loc de muncă sau sunt incapabili să muncească?

Faţă de această situaţie, prim-ministrul Boc nu a găsit cu cale să spună altceva decat că „nu aceasta este soluţia la problemele pe care le avem” – cine are probleme? Ei sau noi ... pentru că, o ştim prea-bine: „ei cu ei, noi cu noi”, nimic nu e în comun, cu atât mai mult problemele.

Da, de data asta, Boc are dreptate. Nu aceasta este soluţia. Soluţia este plecarea imediată a preşedintelui Băsescu şi a premierului Boc. Este singura soluţie care evită confruntările violente. Dar, pentru puterea portocalie, e de neacceptat. Pentru că ei ştiu să calce pe cadavre. Toţi - sau, mă rog, aproape toţi - cei care se află, în acest moment, pe o „funcţie”, indiferent care ar fi aceea, ştiu să calce pe cadavre, şi au făcut-o deja.

Am scris „aproape toţi” fiindcă nu vreau să jignesc pe nimeni. Dacă ştiţi, dacă aveţi cunostinţă de o persoană aflată pe „funcţie” şi care nu a călcat pe cadavre, spuneţi-mi numele ei, şi spuneţi-l tuturor, fiindcă o astfel de persoană merită să fie cunoscută. Dar nu, nu cred că există aşa ceva.

Mă întreb: ce fel de om e Boc, ce fel de oameni sunt ceilalţi miniştri, ce fel de oameni sunt cei care sustin această putere? Poţi să asişti nepăsător la agonia unei persoane pe care tu însuţi ai adus-o în această stare? Poţi să vezi cum se scurge viaţa din corpul unui bărbat încă tânăr, încă în putere, de care copiii săi şi noi toţi avem atâta nevoie, şi asta doar din motivul că acel om a avut ghinionul să locuiască într-o ţară condusă de nişte nemernici?

Băsescu a şi spus foarte răspicat că statul – cu care el se confundă – nu e responsabil de toţi cetăţenii săi. Deci, el poate. Şi Boc poate, şi toţi portocalii pot. Nu însă şi oamenii. Dar ei, ei nu sunt oameni. Nu, nu sunt oameni, fiindcă orice om ar fi gândit şi ar fi spus aşa:
Pentru ce ocup, oare, această funcţie? Pentru a nenoroci şi omorî oamenii, pentru a-i înfometa, pentru a-i aduce la disperare? Asta presupune, oare, slujba mea? Şi chiar dacă asta înseamnă, cine mă obligă, oare, să fac asta? Rămân eu însumi pe drumuri, muritor de foame, dacă nu fac asta? Chiar nu mă pot descurca? Chiar trebuie să mint, să fur, să ucid? Sunt obligat să fac asta? Cine mă poate obliga?

Aşa ar gândi un om, dar nu şi ei. Fiindcă EI NU SUNT OAMENI.

Şi acum, întreb: noi ce facem? Chiar avem de gând să ne stingem încet, în tăcere, ca nişte lumânări lipsite de aer? Sau ne vom arunca şi noi, în gol, precum omul de azi? Poate că ei chiar asta şi vor. Să nu comentăm, să nu ne revoltăm, să murim, pur şi simplu, discret şi meschin. Dar noi, noi ce vrem?

miercuri, 22 decembrie 2010

Europa nu (mai) e acasă. Pentru România

Aşadar, e oficial: Franţa şi Germania nu ne vor în Schengen. Cel puţin nu acum.

Să explicăm puţin lucrurile: există un calendar convenit al integrării europene care prevede că, în cazul îndeplinirii unor condiţii, ţara noastră ar putea deveni membră a Spaţiului Schengen în aprilie 2011. Este vorba, aşadar, doar de o posibilitate, şi numai în cazul îndeplinirii unor condiţii tehnice.

Cred că oricine înţelege ce înseamnă asta. Oricine, mai puţin Băsescu. Şi preaplecata-i slugă, Baconschi, bineînţeles. Care, cu această ocazie, dă dovada irefutabilă a multilateral dezvoltatei sale incompetenţe.

Băsescu pretinde că România a îndeplinit toate condiţiile tehnice prevăzute de respectivul acord. Să spunem că are dreptate. Ce ar însemna asta?

Păi, ce să însemne? Nimic mai mult decât ceea ce înseamnă: că Franţa şi Germania - mai era şi Olanda ... dar nu mai contează – nu ne vor în Schengen. Aşa, pur şi simplu.

...

Nastratin Hogea avea un vecin tare sacâitor, care îl vizita mereu. Plictisit de aceste vizite, Nastratin îşi instrui copiii ca, ori de câte ori vecinul cel sâcâitor va fi la poartă, aceştia să-i spună că tatăl lor nu e acasă. Asta s-a întâmplat o dată, de două, de trei ori, până cand, într-o zi, vecinul îi spuse copilului ce nu se poate încrede în vorbele lui şi că e mincinos, deoarece, venind pe drum, îl zărise bine pe Nastratin în fereastră, prin urmare, acesta să facă să îl primească. Copilul merse la tatăl său şi îi transmise mesajul vecinului. Destul de furios, Nastratin, coborî şi îi spuse vecinului:

- Dacă nu poţi avea încredere în spusele copilului meu, atunci poate că ai încredere în ceea ce îţi spun eu, fiindcă altfel nu văd de ce ai simţi nevoia să vizitezi un mincinos. Bagă, aşadar, bine la cap ceea ce îţi spun: nu sunt acasă şi, prin urmare, nu te pot primi! Înţelegi?

Vecinul rămase cu gura căscată şi nu reuşi decât să bâiguie:

- Dar ... eşti în faţa mea, cum poţi spune că nu eşti acasă?

- Dacă nici aşa nu pricepi (fir-ai al dracu’ de dobitoc), atunci află: nu vreau să te primesc, şi gata, spuse Nastratin şi trânti poarta în nasul vecinului.

Că Băsescu e un sfertodoct care nu se pricepe, de fapt, la nimic, nu cred că mai e nevoie să demonstrez. Dar Baconschi se pretinde mare intelectual ... ce fel de intelectual te poţi numi dacă nu ştii că, în diplomaţie, cuvântul NU nu există. Niciun diplomat nu spune nu, dar orice diplomat ştie când un alt diplomat ar fi vrut să spună nu. Orice diplomat,dar nu Băsescu. Şi nici Baconschi. Pentru că nu poţi, în situaţia României, să te apuci să spui că o astfel de decizie este o discriminare pe care nu o accepţi. Şi, dacă nu o accepţi, ce faci? Cele mai importante ţări europene îţi arată uşa şi tu intri pe geam, sau ce? Ţările din Spaţiul Schengen au solicitat ca România să face parte dintre ele, sau invers?

În mod evident, atitudinea lui Băsescu a deranjat şi deranjează. Dar, spre deosebire de România, cancelariile europene nu vor reacţiona prin vorbe. Fiindcă e nediplomatic să spui că, dacă o ţară este condusă de un individ pe care nu îl mai suportă nimeni, atâta timp cât acesta va continua să acuze şi să jignească, pentru propriile insuccese şi pentru cele ale ţării pe care o conduce, pe oricine, mai puţin pe sine însuşi şi guvernul pe care îl girează, acea ţară va fi exclusă, izolată, condamnată. Dar, este posibil să existe o reacţie prin fapte.

Spre deosebire de România, Bulgaria, cealaltă ţară „discriminată” nu a reproşat nimic celor care i-au blocat aderarea la Schengen în aprilie 2011. A recunoscut că are unele probleme şi a promis că le va remedia în cel mai scurt timp. Bulgaria nu a făcut nimic deosebit, nimic special, doar ceea ce era absolut normal (şi aproape obligatoriu) într-o astfel de situaţie.

Există numeroase motive pentru care România şi Bulgaria au fost tratate „la pachet” în cadrul procesului de integrare europeană, iar aceste motive sunt, în continuare, valabile. În acelaşi timp, apar numeroase motive pentru a „decupla” acest mecanism. De aceea, nu cred că ar fi o surpriză prea mare dacă, în septembrie 2011, o singură ţară să fie invitată să se alăture Zonei Schengen, iar acea ţară să nu fie România. Depinde doar de noi.

joi, 16 decembrie 2010

Un gând (33)

Ieri s-au împlinit 38 de ani de la semnarea primului acord de împrumut dintre România şi F.M.I., în 15 decembrie 1972, artizanul său fiind Florea Dumitrescu, pe atunci ministru de finanţe, iar mai târziu guvernator BNR. Pentru a obţine acest împrumut şi a deveni prima ţară socialistă membră a FMI şi Băncii Mondiale, România a negociat trei ani, începând de la sfârşitul anului 1969, când, la invitaţia ministrului afacerilor externe, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, cu care ocazie stabilindu-se şi data începerii negocierilor tehnice dintre România şi FMI, în primăvara anului următor.

În total, în perioada 1972-1989, România a reuşit, cu ajutorul celor aproximativ 6 miliarde de dolari împrumutaţi de la F.M.I., să construiască o serie de obiective precum Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, Combinatul chimic Craiova (dezvoltare), Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etc. Iniţial, a existat o condiţionare legată de destinaţia banilor, care ar fi urmat să fie folosiţi aproape exclusiv în dezvoltarea infrastructurii, dar, pe parcursul negocierilor, aceasta a dispărut, astfel că banii au fost folosiţi pentru finanţarea unor obiective care să permită recuperarea rapidă a investiţiei. România a dorit, încă de la început, un credit de o dimensiune rezonabilă, pe care să îl poată rambursa relativ repede. Acest lucru s-a şi întâmplat, România reuşind să devină, la începutul anului 1989, prima ţară fără niciun fel de datorii externe. Dar, cu ce preţ s-au făcut aceste rambursări, ştiu foarte bine cei care trăiau în perioada respectivă.

Astăzi, după ce, în anul 2010, România a accesat un împrumut de douăzeci de miliarde, se pregăteşte să mai ia unul în 2011, de şase miliarde. Avem – sau ar trebui să avem - experienţa împrumuturilor din anii ’70-’80, care ne-au permis să construim obiective economice, să creăm locuri de muncă, şi, implicit, bunăstare, dar care au fost plătite, până la urmă, cu sânge şi sudoare. În schimb, banii împrumutaţi în 2010 au ajuns toţi în pensii şi salarii, în rezerva BNR şi, nu în ultimul rând, în puşculiţele mafiei guvernamentale, dar, într-o foarte mică măsură, în capacităţi de producţie, în infrastructură, oriunde altundeva unde ar putea crea valoare adăugată, bunăstare etc.

Cum îi vom restitui? Probabil că nu-i vom restitui niciodată, fiindcă nu sunt, de fapt, un împrumut, ci plata unui produs, adică rezultatul unei tranzacţii de vânzare-cumpărare. Ce am vândut? Independenţa economică şi politică a ţării, inclusiv sub aspect teritorial. A, că sunt şi alţii în aceeaşi situaţie … la ce ne foloseşte asta?

Mai bine să vedem ce spunea, cu câţiva ani în urmă, John Perkins (în Confesiunile unui asasin economic).
Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă.

Şi zicea Boc că e de bine, că am ieşit din criză? Şi marmota învelea ciocolată …

Un interviu incendiar cu John Perkins (în română): aici.







Istoria zilei (20)

În 16 decembrie 1770 (dată probabilă) s-a născut, la Bonn, compozitorul Ludwig van Beethoven.

miercuri, 15 decembrie 2010

Istoria zilei (19)

Stamatis Spanoudakis (Σπανουδάκης Σταμάτης) este un compozitor născut în Atena în 11 decembrie 1948.









joi, 9 decembrie 2010

Je suis malade

Pur şi şimplu, nu am chef să scriu. Sunt doar obosit ... o să-mi revin.

miercuri, 8 decembrie 2010

duminică, 5 decembrie 2010

Dreptul şi morala, sau de ce dă mereu Boc cu oiştea-n gard

M-am întrebat adesea, cum de a fost posibil ca un premier a cărui pregătire „de bază” este dreptul constituţional, să gireze atâtea acte neconstituţionale. Bine, m-am gândit, o fi făcut omu’ facultatea „pe puncte” – n-ar fi nici primul, nici ultimul -, o fi fost idiot din naştere sau s-o fi tâmpit de la ouăle sparte în capul său chiar de taică-su, mă rog, o fi ceva, nu ştie, nu se pricepe, asta este. Dar, chiar şi aşa, dacă nu ştii, sau nu te duce capul, mai întrebi pe unul, pe altul, că de-aia are o grămadă de consilieri plătiţi pe bani frumoşi. Dar, nu te-arunci, aşa, înainte, ca prostu’ ...

Tot căutând o explicaţie, am aflat-o. Mi-a dat-o Caragiale, în „Bacalaureat”. Poftiţi de citiţi:
— Bunioară, am văzut absurdităţi în şcoalele noastre; am văzut copii cu excelente aptitudini la studii, condamnaţi a sta un an repetenţi, fiindcă n-au avut notă suficientă la muzică sau la gimnastică... înţelegi bine că un an de întârziere, pentru inaptitudine la muzică sau la gimnastică!... Dar asta, trebuie să convii şi dumneata, e tot aşa de absurd ca şi când ai împiedica pe un tânăr dispus să înveţe Dreptul, să piarză un an, fiindcă nu e tare la Morală... Ce are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tânărul să o îmbrăţişeze?... Ba nu, spune d-ta!

Chiar aşa, ce legătură să fie între morală şi drept? Sau între morală şi politică? Niciuna, evident. Acu’ aţi priceput de ce, în cazul unei legi precum cea a educaţiei, a fost posibil să fie respinsă pe considerentul că o asemenea lege nu poate fi promovată prin asumarea răspunderii, şi nu o dată, ci de două ori, şi totuşi, după toate acestea, premierul să declare că „merge înainte cu asumarea”.

Asta-i cu morala. La PDL e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi unde nu e morală ... vedem şi noi ce rămâne.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

PDL despre PDL

„Cred că o primă atitudine a noastră ca partid în aceasta criză (...) este definită de principiul potrivit căruia orice corupţie este iertată dacă ai performanţă electorală (...) Cu alte cuvinte (...) aceasta atitudine înseamnă - dacă ai fost în stare să corupi instituţiile statului şi, mai mult decât atât, poţi să corupi alegătorii eşti un tip OK. Eşti vedetă şi trebuie să fii susţinut. Aceasta este una dintre valorile principale cu care eu am avut contact, pe care am descoperit-o intrând în PDL.” spune Cristian Preda, europarlamentar. În prezent, PDL este caracterizat de un dispreţ profund faţă de ceea ce înseamnă neutralitatea statului şi o atitudine antiliberală care mie mi se pare dezgustătoare”, explică, mai departe, europarlamentarul, care remarcă, de asemenea, un „dispreţ profund pentru idei” în acelaşi partid din care face parte. Intervenţia a avut loc în cadrul aşa-ziselor dezbateri ocazionate de sindrofia pompos intitulată „Doctrina populară - sinteza valorilor şi principiilor dreptei”, moderată de intelectualu’ băsi(s)t Valeriu Stoica.

„Cum să le ceri acum unor oameni să-ţi cumpere acţiunile tale, pe care vrei să le vinzi prin bursă, când tu devalizezi de fapt conturile acelei companii. Scade toată încrederea într-un stat, într-un guvern care ia astfel de decizii. Măsura asta aduce nişte deservicii enorme României. Te poţi aştepta la nişte decizii, tu ca întreprinzător, ca statul oricând să găsească o astfel de, nu ştiu cum să-i spun, nici măcar chichiţă, pentru că este un jaf de fapt, adica tu iei din banii care nu iţi aparţin doar ţie” – Ionuţ Popescu, fost ministru al finanţelor şi director general al Fondului Proprietatea.

Dacă astfel de declaraţii ar veni din gura vreunui lider al opoziţiei, am putea crede că minte, sau că exagerează. Pentru că e greu, e foarte greu de crezut că un partid care îşi zice „democrat” poate nutri un dispreţ profund faţă de statul de drept, că un partid care îşi zice „liberal” are o atitudine liberală dezgustătoare, că un partid ajuns la putere cu sloganuri împotriva corupţiei s-a dovedit a fi mult-mult mai corupt nu decât cei de dinainte, ci chiar mai corupt decât am fi putut să ne imaginăm, ca un partid aşa-zis „popular” are cea mai antipopulară atitudine cu putinţă etc. Dar nu, aceste declaraţii vin din partea unor lideri ai partidului.

De ce?

Cred că oricare din cele două personaje e deasupra oricărei suspiciuni de onorabilitate. Dacă nu ar fi aşa, ar pleca din partid, aşa, pur şi simplu, fără scandal şi fără atâtea acuzaţii. Şi dacă tot au acuzat, atunci ar fi trebuit să şi plece. Pentru că, altfel, mai poţi spera la vreo fărâmă de credibilitate?

Altele sunt motivele pentru care au făcut astfel de declaraţii. Unul din ele ar fi acela că astfel, tot poporul poate să vadă cât de „liberală” este latrina portocalie, cât de „libere” şi „democratice” sunt „dezbaterile” în acest partid. Ca şi când acest aspect ar mai interesa pe cineva. Nu, nu mai interesează pe nimeni, ceea ce interesează, cu adevărat, pe toată lumea, este dezastrul economico-social în care a ajuns ţara, nu rârâielile unuia ca V. Stoica. Când mi se fură bani din buzunar, prea puţin contează ce marcă de parfum foloseşte hoţul, câte limbi străine cunoaşte sau cu ce echipă de fotbal simpatizează. Nimeni nu mai are timp şi dispoziţie de astfel de detalii inutile.

Al doilea motiv este acela că, oricum, aceste lucruri sunt bine-ştiute de toată lumea. Păi, mai e, oare, cineva care, după ce a văzut scena de la votul pe legea pensiilor, să mai creadă că PDL este altceva decât o grup infracţional. Putem vorbi, oare, în cazul acestui aşa-zis partid, de un minim respect pentru lege sau pentru cetăţean? Sau, măcar de un elementar bun-simţ, în anumite împrejurări? Nu ştiu ... dacă ajungi să faci şi drapelul naţional portocaliu ... ce mai urmează, oare?

joi, 2 decembrie 2010

Spirit românesc

Un scurt filmuleț despre România actuala. Aici:

Si totuși, ce-i de făcut?

Istoria zilei (18)

Ieri a fost ziua naţională a României. O zi urâtă şi rece, în care a plouat întruna. O ploaie rece, sâcâitoare, amestecată, din timp în timp, cu lapoviţă. Aş fi vrut să scriu despre asta, ce să scriu? „Inima omului suferă când plouă”, spune unul dintre eroii mei literari preferaţi, Zorba. Şi, fiindcă tot se nimeri ca autorul lui Zorba, scriitorul grec Nikos Kazantzakis, să se fi născut într-o zi de 2 decembrie a anului 1883, scriu despre asta.
Ei cred despre mine că sunt un savant, un intelectual, un „lucrător cu condeiul”. Dar nu, eu nu sunt niciunul dintre aceştia. Când scriu, degetele mele nu se acoperă cu cerneală, ci cu sânge. Cred că nu sunt nimic mai mult decât atât: un suflet neînfricat.(autocaracterizare făcută în 1950)
Toţi străbunii mei dinspre mamă au fost ţărani, aplecaţi asupra ţărânii, lipiţi de ţărână, cu mâinile, cu picioarele şi cu mintea pline de ţărână. Iubeau pemantul şi în el îşi puneau toată nădejdea. Neam de neam, se făcuseră de-acum una cu pământul: în vremurile de secetă se uscau de sete, iar când începeau primele ploi de toamnă, oasele lor trosneau şi se umflau aidoma trestiilor. Şi când tăiau brazde adânci în pântecele pământului, simţeau iarăşi, din piept şi până-n coapse, noaptea în care făcuseră prima oare dragoste cu nevestele lor.
Când am citit prima oară aceste cuvinte – ele provin din romanul autobiografic Raport către el Greco – am trăit, alături de autorul lor, bucuria scrisului. Fiindcă, din întâmplare sau nu, nu cu mult timp înainte, citisem Paideuma lui Leo Frobenius, o lucrare, de altfel, extrem de valoroasă, documentată, inspirată etc, într-un cuvât excelentă, dar scrisă, totuşi, de un om de ştiinţă, nu de un scriitor. Studiind diferite culturi africane, etnograful german evidenţiază o realitate aparent surprinzătoare, în contradicţie cu ceea ce se credea, la acel moment, despre descoperirea agriculturii. Cu privire la aceasta, sunt două poveşti „oficiale”. Cea din cărţile de istorie spune că, văzând nomazii cum sămânţa pusă în pământ germinează şi dă roade, s-au gândit că, făcând ei acest lucru, vor avea mâncare din belşug în jurul lor, ceea ce îi va scuti de efortul de a colinda lumea-n lung şi-n lat, permiţându-le să se sedentarizeze. Ceea ce, de altfel au şi făcut, dând naştere, astfel, primelor civilizaţii agrare şi primelor aşezări şi popoare stabile: Ur, Uruk, Babilon, Sumer, mai târziu şi Egiptul etc. Evident, ca orice poveste, şi aceasta poate fi „frumoasă” – eu nu găsesc – dar, de fapt, e o mare gogomănie. Cea de-a doua variantă e tot o gogomănie, dar cu ciucuri. Ea pretinde, nici mai mult, nici mai puţin, că agricultura a fost dată omului ca un „cadou otrăvit” de către însuşi Big Brother aka Dumnezeu, ca pedeapsă pentru neascultarea sa în ceea ce priveşte pomul cunoaşterii binelui şi răului. Nu, realitatea observată de Frobenius a fost alta, şi anume că, la începuturi, agricultura a apărut ca un ritual. Este vorba de retrăirea simbolică a actului sexual. Plugul este un simbol falic, rolul său este acela de a zgâria, sparge, despica pământul, ţărâna – care este, fireşte, un principiu feminin – şi de a depune sămânţa. În culturile antice, pământul, holda, ogorul sunt simbolizate aproape întodeauna de zeiţe precum Geea (Gaia), dar şi Demeter şi Ariadna, la greci, Tellus, Diana şi Ceres, la romani, Bendis, la daci, Ilamatecuhtli şi Toci, la azteci, Astarte, la canaaniţi, Damkina, la mesopotamieni, Atargatis, la sirieni, Prithivi mata (Parvati), la hinduşi, Uke-Mochi şi Ama-no-Uzume, la japonezi, Freya, la scandinavi etc. Creştinismul apărut şi dezvoltat la o distanţă de cel puţin trei milenii de la inventarea agriculturii industriale, ignoră adevăratele origini ale agriculturii. Pe parcursul a câteva zeci de pagini excelent documentate, este dezvoltată o argumentaţie excelentă a faptului că începuturile agriculturii nu au nicio legătură cu producţia industrială de alimente, ci cu un ritual păgân al împerecherii şi fertilităţii. Oricât de greu ne-ar veni să credem acum, vreme de milenii, oamenii au practicat agricultura, în primul rând, ca ritual şi, abia apoi, ca activitate economică. Scriitura lui Frobenius e pertinentă, riguroasă, dar stilul este livresc, oarecum lipsit de sevă, pe când cuvintele lui Kazantzakis debordează de energie şi vitalitate. Aproape cu siguranţă, Kazantzakis nu l-a cunoscut pe Frobenius şi nu a avut habar de cercetările acestuia. Dar, pentru a spune acelaşi lucru ca şi Frobenius, Kazantzakis nu avea nevoie să studieze, el simte. El este, până la urmă, descendentul unui întreg şir de ţărani adevăraţi, care nu au uitat nicio clipă adevăratele sensuri şi origini ale agriculturii.

Scriitorul s-a născut în oraşul grec Iraklion, cel mai mare oraş din Creta. Pe vremea aceea, Creta aparţinea otomanilor. În 1906 a absolvit Şcoala de Drept din Atena şi a continuat studiile la Paris (1907-1909). În timpul războaielor balcanice a luptat ca voluntar în armata greacă. După aceea, a călătorit în mai multe ţări europene şi asiatice, publicandu-şi impresiile de călătorie. Mai mult filosof decât scriitor, a fost profund influenţat de Nietzsche şi Bergson, de creştinism, marxism şi budism.

A debutat în 1906 cu volumul de versuri „Voluptate şi moarte“. A urmat un volum de poezie: „Comedie“ (1909), şi o drama: „Meşterul constructor“ (1910).

În 1927, a publicat volumul „Exerciţii spirituale“ (Askitiki), tradus în engleză în 1960, sub titlul „Salvatorii lui Dumnezeu. În 1938, după un efort de 13 ani, publică poemul epic Odiseea, epopee modernă, care continuă antica poveste a lui Homer. Poemul lui Kazantzakis are24 de cânturi, compuse din 33.333 de versuri.

Adevărata faimă avea se o cunoască abia spre apusul vieţii sale. În această perioadă a publicat, printre altele, „Alexis Zorba” (Vios kai politeia tou Alexi Zorba) - 1947, „Libertate sau moarte” (O Kapetan Mihalis) - 1953, „Ultima ispită a lui Hristos” (Teleutaios o peirasmos), „Hristos răstignit a doua oară” (O Hristos ksanastauronetai), „Sodoma şi Gomora”, toate în 1955, „Francisc al meu din Asissi” (1956) şi ultima sa carte, autobiografia „Raport către Greco” (Anafora ston Greco), apărută postum. Dintre acestea, Ultima ispită a lui Hristos, a fost considerată atât de „eretică” şi „infamantă” la apariţia ei, în 1955, încât a provocat reacţii „medievale” ale celor două mari biserici creştine: catolicii au interzis-o, iar Biserica Ortodoxă Greacă, l-a excomunicat!

În 28 iunie 1956, la Viena, a fost recompensat cu Premiul International pentru Pace.

A murit în 1957 în Germania, la Freiburg. A fost înmormântat, până la urmă, în insula sa natală, Creta, într-un vechi fort veneţian. O piatră tombală din piatră albă, pe care nu e scris nici măcar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers: „nu sper nimic, nu mi-e frică de nimic, sunt liber” şi, pe revers, pe o placă din metal cuvîntul „pace” cioplit în cîteva limbi, între care greacă şi ebraică la engleză, precum şi o cruce simplă alcătuită din două lemne de catarg legate între ele cu sfoară marinărească, acesta e tot mormântul marelui scriitor, extrem de simplu şi măreţ în acelaşi timp.

*

Multe dintre cărţile sale au fost ecranizate. Astfel, pe baza romanului Hristos răstignit a doua oară, Jules Dassin a realizat, în 1957, filmul Celui qui gologan mourir (Cel care trebuie să moară) (1957), care a fost prezentat şi la festivalul de la Cannes, în acelaşi an. În acest film, Melina Merkouri realizează un rol memorabil.

Cel mai celebru film realizat după una din cărţile sale rămâne, totuşi Zorba grecul, produs de
20th Century Fox şi regizat de Mihalis Cacoyiannis. Potrivit romanului, un englez primeşte o moştenire în Creta. Ajuns aici pentru a intra în posesia moştenirii, englezul îl întâlneşte pe Zorba, un personaj foarte interesant, pe care îl angajează în vederea realizării unei exploatări miniere. Până la urmă, acest lucru nu se va realiza, practic, niciodată, el fiind, de fapt, un pretext pentru întregul fir epic al poveştii.

Produs de Universal Pictures si regizat de celebrul regizor Martin Scorsese în 1988, filmul Ultima ispită a lui Iisus (1988) se bazează pe romanul omonim, din 1955. Iisus din Nazaret (interpretat de William Dafoe) este preocupat să înţeleagă ceea ce vrea Dumnezeu de la el şi să reziste ispitelor. Face faţă unui set de încercări, dar pentru ca să îşi îndeplinească integral misiunea, el descoperă că trebuie să trebuie să reuşească să supravieţuiască în pielea unui om obişnuit şi să facă numai bine, ceea ce pare extrem de dificil, dacă nu imposibil.

Cine a fost, până la urmă, Kazantzakis?

Un agent bolşevic, prieten cu Stalin şi mare mason, apostolul Satanei sau mai stiu eu ce, aşa cum mai susţin şi astăzi unii clerici habotnici? Sau, poate, un trădător şi un transfug care şi-a bătut joc de ţara şi poporul său, aşa cum susţineau diplomaţii greci care făceau lobby asupra Comitetului Nobel, pentru ca nu cumva acesta să îi acorde, din greşeală, premiul.
Eu, să nu râzi, jupâne, mi-l închipui pe Dumnezeu ca pe mine. Doar că mai mare, mai puternic, mai într-o ureche. Şi, pe deasupra, nemuritor. Şade pe blăniţe moi de miel, şi baraca lui e cerul. Nu e din bidoane vechi de benzină, ca a noastra, ci din nori. În mana dreaptă ţine nu o spadă sau un cântar – astea-s unelte pentru măcelari şi băcani -, ţine un burete gros îmbibat cu apă, ca un nor de ploaie. La dreapta lui e Raiul, la stânga (!?) Iadul. Când un suflet, serăcuţul, vine la el, gol goluţ, că şi-a pierdut trupul, tremurând, Dumnezeu îl priveşte zâmbind în barbă, dar făcând pe muma-padurii. Şi începe interogatoriul. Sufletul se aruncă la piciorele lui Dumnezeu. Şi iată-l apucându-se să-şi înşire păcatele. E un şir lung şi nu se mai isprăveşte. Dumnezeu e sătul de ele până-n gât. Cască de plictiseală. Şi fap! O dată cu buretele şi şterge toate păcatele. Pentru că, trebuie să ştii, jupâne, Dumnezeu e-un mare boier, şi nobleţea asta înseamnă: sa ierţi! (…)

Şi iadul există, zise el, voi merge in iad, şi asta-i pricina. Nu pentru că am furat, am ucis sau m-am culcat cu femeile altora. Nu, nu! Asta nu-i nimic. Bunul Dumnezeu iartă toate astea. Dar voi merge in iad pentru că, în noaptea aceea, o muiere mă aştepta în patul ei şi nu m-am dus. (Alexis Zorba)
Aşadar, a fost Kazantzakis communist şi mason? Poate că da, poate că nu. Dacă a fost într-adevăr comunist – deşi eu personal îl văd, mai degrabă, anarhist – mai este, oare, acest lucru relevant acum? Aşa a fost istoria, au fost şi alţi intelectuali renumiţi: Andre Gide, Romain Rolland, sau chiar bunul său prieten Panait Istrati, care s-au lăsat seduşi, la un moment dat, de ideile comuniste, iar alţii au aderat la fascism. Ceea ce contează e, până la urmă, opera, iar aceasta nu poate fi decât a unui geniu.

Cine a fost Kazantzakis? Un mare îndrăgostit de viaţă. Un foarte mare îndrăgostit de viaţă.

O fi cineva care să nu fi văzut filmul Zorba? Şi dacă o fi, şi dacă nu, eu tot vă dăruiesc secvenţa finală, în care dansul lui Zorba pe sirtakiul lui Theodorakis este … nu am cuvinte să-l descriu.

Şi dacă acestă scurtă secvenţă v-a convins, şi dacă nu, citiţi-i cărţile. Sunt fabuloase!

joi, 25 noiembrie 2010

Apelul Partidului Naţional Liberal către români

Dragi români,

Partidul Naţional Liberal participă, pentru prima oară, ca formaţiune aparte, la alegeri parlamentare. PNL a sprijinit mai înainte alte partide şi a aşteptat schimbări radicale. În anul ce s-a scurs, după 29 iulie 2009, dezamăgirea cetăţenilor de guvernarea postcomunistă a crescut, fapt demonstrat şi de referendumul constituţional din 5 septembrie. PNL consideră că statul nostru este într-un pericol crescînd în legătură cu faptul că orice consolidare a forţelor necomuniste este subminată puternic prin ingerinţa cercurilor imperiale de la Kremlin. Din această cauză, cînd peste 60 la sută din populaţie spun că R.Moldova merge pe o cale greşită, PNL vine cu o cale nouă, calea a treia — nu CSI, nu aşteptarea la nesfîrşit a UE, ci integrarea imediată în NATO şi UE, prin Unirea cu România.

Partidele necomuniste ne promit integrarea europeană. Au promis-o şi comuniştii, care au distrus total cel de-al doilea stat românesc, furîndu-l continuu, pentru că nu crede nimeni în el. Aşa vor face în continuare şi forţele care se proclamă proeuropene, cunoscîndu-se prea bine că Europa nu va importa probleme ale statelor dezmembrate, precum este Republica Moldova, cu un teritoriu secesionist. Nici promisiunea privind libera cirulaţie nu se va realiza, pentru că nu controlează Chişinăul frontiera de est şi pentru că unele partide pretinse liberale, cochetează şi cu Moscova, şi cu gruparea Voronin.

PNL nu crede că populaţia noastră are răbdarea, puterea şi energia să mai aştepte 20 de ani pînă se vor schimba lucrurile în plan geopolitic.

În această conjunctură, PNL a adoptat, încă în aprilie, Mesajul Unirii cu România, ca cea mai scurtă cale de integrare euratlantică — şansa restabilirii adevărului istoric pentru această palmă de pămînt românesc şi pentru trăitorii ei. Este un mesaj curajos, riscant în plan electoral şi politic, însă e unicul Mesaj adevărat, realizabil, pentru a desprinde al doilea stat românesc de pe orbita rusească şi a-l reintegra în spaţiul speranţei, al oportunităţilor şi al demnităţii — spaţiul european. Numai fiind în sistemul de securitate colectivă NATO, prin Unirea cu România, acest teritoriu se poate salva ca parte de neam românesc şi poate cunoaşte creşterea economică, prosperitatea, prin investiţii străine protejate.

PNL este atacat din toate părţile — de către falşii liberali de dreapta şi de către Stînga antieuropeană şi antiromânească. Cauza e cunoscută — toţi se tem de acest drum drept, pe care noi, păşind, îi vom lipsi pe hoţi de posibilitatea de a mai fura din avutul public. Ei nu-i vor mai putea amăgi pe oamenii cu promisiuni false, nu vor mai putea controla justiţia, ce protejează corupţia. Guvernanţii se vor în continuare în fotolii de stat, uitînd de NATO, de România, de românism şi de unionism.

PNL nu a uitat ce au scandat şi au cerut tinerii pe 7 şi 8 aprilie — Unirea cu Ţara! Tinerii înţeleg limpede — nu este altă şansă pentru noi, în special tinerii, de a deveni liberi, decît integrarea în spaţiul românesc. Noi, tinerii naţional-liberali, alături de seniorii din PNL, vrem să îi chemăm pe toţi românii adevăraţi, care simt şi gîndesc liber, româneşte, pe toţi unioniştii fermi şi sinceri să fie alături de noi pe 28 noiembrie 2010. Şansa PNL este şansa Dumneavoastră de a vota ce simţiţi şi a merge încotro vă doriţi. PNL are şansa de a vă reprezenta în Parlament, în pofida “neşansei” vehiculate de antiromâni şi de românii manipulaţi. PNL este astăzi, conform unor sondaje, al cincilea partid în preferinţe. Cel mai suprinzător e faptul că PNL e sprijinit, la fiecare 4 alegători, de 3 ruşi şi un român, anulînd speculările privind ostilitatea neromânilor faţă de Mesajul şi perspectiva Unirii. PNL se bucură de sprijinul rusolingvilor. Însă, îi rugăm şi pe români să voteze cum simt, nu în funcţie de cine le dă sacoşe cu orez.

Îi chemăm pe studenţii care învaţă în România şi peste hotare, pe părinţii şi bunicii lor, pe cei ce muncesc în România, pe cei peste 10 mii de pensionari moldoveni români, care primesc pensii româneşti, pe toţi cei peste 800 de mii de români care aţi redobândit sau aşteptaţi să vă redobîndiţi cetăţenia română, să votaţi PNL. Dumneavoastră aţi depus jurămînt de credinţă Statului Român şi Unităţii Româneşti! Nu trădaţi acest legămînt!

Fraţi români! Partidul Naţional Liberal este un partid istoric în spaţiul românesc, un partid care a realizat Marea Unire! PNL din Republica Moldova este sprijinit de PNL din România. Este, probabil, chiar un Semn de la Dumnezeu, este Providenţa însăşi că, pentru prima oară în cei 19 ani, de după proclamarea Independenţei, exact PNL din Republica Moldova a declarat şi promovează deschis idealul Unirii. Nu uitaţi ce au spus Eroii noştri: “Ne vom salva doar revenind la românism şi realizînd reîntregirea neamului românesc!”

Să nu-i înşelăm pe Martirii României, care şi-au dat vieţile pentru acest Ideal. Ideal care, odată şi odată, se va împlini. PNL are curajul să înceapă realizarea acestui Ideal! Veniţi la urnele de vot şi sprijiniţi curajul PNL! 28 noiembrie va fi testul nostru, al românilor. Ca să avem pe 1 Decembrie, de Ziua tuturor românilor, bucuria Demnităţii româneşti.

Serviciul de presă al PNL


(sursa)

P.S. Credeţi că PNL din Moldova are vreo şansă de a intra în Parlamentul Moldovei, în urma alegerilor parlamentare anticipate din 28 noiembrie?

miercuri, 24 noiembrie 2010

Nu reuşesc să înţeleg

îndârjirea cu care PDL şi aliaţii săi insistă se promoveze legea educaţiei prin asumarea răspunderii.

Fiindcă – e foarte clar – legea e foarte contestată, atât la nivelul partidelor de opoziţie cât şi al sindicatelor sau al corpului profesoral. Iar asta înseamnă că, odată de actuala coaliţie se va destrăma, legea va fi modificată radical sau abrogată. Şi atunci, cine va câştiga şi cine va pierde de pe urma acestei situaţii? În niciun caz învăţământul, educaţia, elevii, părinţii, profesorii. Până la urmă, cred că pierdem cu toţii. Şi nu văd cine ar putea câştiga. Pe termen mediu şi lung, toată lumea pierde. Pe termen scurt, însă, lucrurile stau puţin diferit. Iată:

Pe pedelişti îi doare exact în fund de şcoală, pe ei îi interesează doar banii care ajung, în mod păgubos, în alte buzunare decât cele ale clientelei de partid. Ce au însemnat, pentru şcoală, cei doi ani de guvernare portocalie? Mii de şcoli închise, un număr corespunzător de dascăli disponibilizaţi, salariile dijmuite etc. Asta e reformă, aşa se face „calitatea”? Nu, evident că nu.

Atunci, cine doreşte o reformă reală a educaţiei? UDMR? Nici vorbă. Ce mare avantaj are, până la urmă, copilul român de naţionalitate maghiară care învaţă nu numai geografia şi istoria în limba maghiară, ci toate materiile în limba maghiară, ba chiar după o altă programă decât cea a statului român – pentru că spre asta tinde, de fapt, UDMR? Care este avantajul elevului român de naţionalitate maghiară că NU va mai învăţa limba română? În România, absolut niciunul, dimpotrivă. Şi atunci?

Atunci, interesul UDMR este unul cu bătaie scurtă, strict electoral. UDMR a susţinut, alături de PDL, toate măsurile de austeritate ale guvernului, iar aceste măsuri au lovit puternic şi cetăţenii de naţionalitate maghiară. UDMR este profund duplicitară, putându-se plia fără nicio problemă pe orice ideologie şi putând face din orice formulă de guvernare. A promis că, dacă după 1 ianuarie nu se va reveni la salariile dinainte de reducere, va părăsi puterea. Acum, când este limpede că acest lucru nu se va întâmpla, când, prin lege, bugetarii nu vor recupera nici jumătate din veniturile care le-au fost confiscate, UDMR nu dă niciun semn că şi-ar aduce aminte de ceea ce a promis. UDMR ştie foarte bine că are nevoie de nişte „rezultate concrete” în faţa propriului electorat care, altfel, o va părăsi. Aceasta este, pentru UDMR, adevărata miză a legii educaţiei. Dar maghiarii din România au nevoie de învăţământ românesc (aşa cum, de exemplu, românii din Ungaria au nevoie de învăţământ maghiar), prin urmare toată „zbaterea” UDMR este inutilă şi chiar dăunătoare.

Tot ceea ce îmi rămane să sper este ca, odată şi-odată, maghiarii din România să realizeze cât de bine sunt reprezentaţi de UDMR. Şi sper, de asemenea, ca liderii opoziţiei să înceteze, o dată pentru totdeauna, cu temenelile în faţa lalelei otrăvite. Eu nu cred că UDMR e indispensabilă la guvernare, şi, dacă fără ei nu e posibilă închegarea niciunei majorităţi, atunci să rămână un timp alături de cei cu care au conceput şi implementat minunatul plan de redresare economică din anul 2010.

The show must go on

În urmă cu exact 19 ani, în 24 noiembrie 1991, se stingea Freddie Mercury, liderul formaţiei Queen. Muzica sa, însă, merge mai departe. Fiindcă The show must go on:

Istoria zilei (17)

S-a născut în 24 noiembrie 1632, într-o familie de marani portughezi (evrei convertiţi formal). A crescut, s-a format, a trăit într-un mediu intelectual cosmopolit, în afara neerlandezei a cunoscut ebraica, portugheza, spaniola, germana şi latina.

A fost influenţat de Maimonide, cel care a încercat să armonizeze tradiţia rabinică, învăţăturile Bibliei şi ale Torei cu logica aristotelică, de la Gershonide a preluat teza priorităţii raţiunii în faţa credinţei, dar marele său maestru a fost, totuşi, Descartes.

Legenda spune că, în tinereţe, îndrăgostit fiind de o frumoasă batavă cu care ar fi dorit să se căsătorească, a fost refuzat de tatăl ei, din motive confesionale. „Renunţă la Dumnezeul tău”, i-ar fi spus tatăl, „şi apoi vei putea primi mâna fiicei mele”. În faţa acestei solicitări, tânărul a cerut un timp de reflecţie, care i-a fost acordat. Apoi, s-a prezentat din nou în faţa severului tată al iubitei sale, spunându-i că, după o meditaţie intensă, a decis să renunţe la Dumnezeul şi credinţa strămoşilor săi. „Perfect”, ar fi replicat tatăl, „atunci vei putea trece foarte uşor la credinţa noastră”. „O, nu, asta nu voi putea face, fiindcă argumentul pe care l-am descoperit împotriva Dumnezeului şi credinţei mele e la fel de valabil împotriva tuturor Dumnezeilor şi tuturor credinţelor. Lepădându-mă de Dumnezeul meu, m-am lepădat, în acelaşi timp, de toţi Dumnezeii tuturor religiilor”.

Iar argumentul lui Spinoza, căci despre el este vorba, ar fi fost următorul: dacă există, într-adevăr, un creator universal, care este atotputernic, şi căruia îi spunem Dumnezeu, cum se face că acesta nu e în stare să facă nici măcar un pietroi mai mare, o stâncă atât de mare, de grea, de uriaşă, încât nimeni, dar absolut nimeni să n-o poată urni din loc? Nici măcar El, atotputernicul, fireşte. Iar dacă, prin absurd, ar izbuti, totuşi, să facă aşa ceva, ce fel de atotputernic ar fi acela care nu ar fi în stare nici măcar să clintească un bolovan?

Povestea e destul de cunoscută, dar nu e foarte plauzibilă, din punct de vedere istoric. Paradoxul atotputernicului, despre care am vorbit, este, se pare, anterior lui Spinoza, la fel ca paradoxul lui Epicur, care datează din antichitate: Vedem în jurul nostru foarte mult rău, care ne afectează pe toţi; nimeni nu tăgăduieşte existenţa răului. Dar, răul există pe lume dintr-un singur motiv, si anume că este îngăduit de Dumnezeu. De ce nu stârpeşte Dumnezeu răul? Păi, fie pentru că nu poate – şi atunci nu este atotputernic – fie pentru că nu vrea – şi atunci nu este bun.

Oricum ar fi, în 1656, Spinoza a fost excomunicat de rabinul din Amsterdam, care a considerat că, prin opiniile sale, Spinoza s-a dovedit a fi un „eretic” periculos, care a pus în pericol credinţa iudaică. Întâmplător sau nu, şi creştinii au împărtăşit opinia evreilor, astfel că, de atâta amar de timp, Spinoza continuă să fie privit ca un „inamic public” de către toţi habotnicii, fie că îşi spun evrei, creştini sau chiar musulmani.

La puţin timp după înfiinţarea statului Israel, premierul Ben Gurion a solicitat rabinatului din Ierusalim ridicarea heremului (excomunicării) din 1656, ceea ce ar fi echivalat cu o „reabilitare morală”. Acest lucru nu s-a întâmplat, Baruch (Benedict) Spinoza rămânând, în continuare un „proscris” pentru evreii ultra-ortodocşi. Abia în 1977, cu ocazia împlinirii a trei secole de la moartea lui sa, în cadrul ceremoniilor de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Spinoza a fost, în mod simbolic, reabilitat.

Şi totuşi ... Spinoza este, poate, cel mai mare filosof care s-a încăpăţânat să demonstreze „ştiinţific” existenţa lui Dumnezeu. Etica demonstrată geometric este consacrată în întregime acestei strădanii, deşi efortul este reluat, într-o formă sau alta, în aproape toate scrierile sale. Şi atunci, Spinoza a fost sau nu ateu?

Pentru Spinoza, ca şi pentru nenumăraţi gânditori şi filosofi care l-au succedat, Dumnezeu există, dar este cu totul altceva decât reprezentarea aceea antropomorfă, primitivă, prezentă în toate marile religii ale lumii. Spinoza e, de fapt, pan-teist, adică admite existenţa lui Dumnezeu, pe care îl vede prezent în toate cele care există. Dumnezeu e însuşi Universul, cu toate legile sale şi cu toate formele sale de manifestare. Dumnezeu este supra-uman, dar nu şi supra-natural, Dumnezeu se identifică de fapt, cu natura, şi se supune legilor naturii, cunoscute sau necunoscute.

În ciuda urii şi pasiunii pe care le-a stârnit, Spinoza a fost apreciat de contemporanii săi. Astfel, deşi marele matematician Leibnitz, unul din creatorii calculului infinitezimal – vă mai aduceţi aminte, cred, din liceu, celebra formulă Leibnitz-Newton – a stăruit mult pentru a-l aduce profesor la Universitatea din Heidelberg, a declinat această ofertă. A acceptat, însă, să fie negociator al păcii de la Utrecht, între olandezi şi o coaliţie anglo-franceză. A refuzat să se convertească la creştinism, ori de câte ori i s-a propus.

Ar fi putut să-şi asigure „foarte uşor” un trai „decent” – să amintim, de exemplu că, înainte de a-l excomunica, rabinii din Amsterdam i-au oferit 1000 de florini de aur anual, o sumă considerabilă pentru acele vremuri, doar pentru a renunţa la critici şi pentru a participa, din când în când la ceremoniile lor religioase. Nu a acceptat această ofertă şi, după tentativa de asasinat care i-a urmat, a părăsit pentru totdeauna oraşul natal, stabilindu-se la Leyden, apoi la Haga. Pentru a se întreţine a preferat să lucreze toată viaţa. A avut o meserie foarte populară în acele timpuri, şi anume aceea de şlefuitor de lentile şi diamante – Olanda este, şi acum, cel mai mare producător mondial de diamante şlefuite. De pe urma practicării acestei meserii, s-a ales cu o boală profesională, silicoza, care i-a produs decesul, la doar 45 de ani.

Spinoza este şi va rămâne un exemplu de viaţă închinată Adevărului şi Omului.

De-a lungul timpului, viaţa si activitatea sa au fost un exemplu şi o bogată sursă de inspiraţie pentru filosofi, scriitori, savanţi precum Novallis, Goethe, Schelling, Hegel, Huygens şi, bineînţeles, Albert Einstein, poate cel mai important fizician al secolului trecut, care a şi afirmat: „eu cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se relevă în armonia legilor naturii, şi nu intr-un Dumnezeu care se joacă cu soarta şi faptele omenirii”. Einstein a fost atat de fascinat de marele său înaintaş, încât i-a şi dedicat un poem, din care citez: „Cât de mult îmi place acest om nobil, mai mult decât aş putea spune în cuvinte” (How much do I love that noble man / More than I could tell with words…).

Optimist incurabil, Spinoza susţinea că „ura noastră este mărită de ura reciprocă, dar ea poate fi distrusă prin dragoste …ura care este învinsă prin dragoste, se schimbă în dragoste ca şi cum ura nici nu ar fi precedat-o” . A susţinut că viaţa si spiritul sunt eterne şi a povăţuit oamenii să nu se considere fericiţi doar pentru că sunt bogaţi sau onoraţi, sau delectaţi cu diferite plăceri. A fost un partizan al „cunoaşterii neîngrădite”.

Mai concret, a susţinut că oamenii urmăresc trei scopuri principale, despre a căror împlinire se crede că ar aduce fericirea, şi anume: plăcerile simţurilor, banii şi gloria, dar urmărirea acestor scopuri duce la blocarea minţii. În plus, putem pierde, în orice clipă aceste lucruri (sau ne pot fi luate), iar mulţumirea pe care ne-o aduc nu este durabilă. Pe termen lung, aceasta înseamnă suferinţă. Soluţia spinozistă constă în căutarea unei surse de fericire mai cuprinzătoare, care să nu excludă aceste trei obiective, dar să nu se limiteze la ele. În opinia sa, cea mai durabilă sursă de fericire consta în căutarea dezinteresată a adevărului.

Şi, într-adevăr, acesta a fost ţelul pe care l-a urmărit toată viaţa!

luni, 22 noiembrie 2010

Un gând (32)

Tot bătând atâţia câmpi, de când răsare până apune soarele, nu-i normal să ne doară picioarele? (Marin Sorescu)

Normalitate?!

S-a făcut o nouă rectificare de buget. Normal, au mai fost luaţi bani de la educaţie, că şi-aşa sunt prea mulţi. Doar nu degeaba e prioritate naţională.

De la 1 ianuarie, salariile bugetarilor revin la nivelul de dinainte de tăierea cu 25%, care, de fapt, a fost de 40%. Dacă nu, UDMR şi UNPR se retrag de la guvernare. Dar, asta nu e posibil. Salariile vor creşte doar cu 15%. Care nu e 15%, ci 11%, fiindcă e calculată din salariile reduse. Da’ de fapt, nu e nici 11%, e doar rata inflaţiei. Da’ de fapt … de ce nu vă duceţi voi dracului la muncă? Că, oricum, câinele nu pleacă de la măcelărie – uite că a ajuns şi Corleone clasic în viaţă.

O soprană s-a sinucis. A rămas fără serviciu şi n-a mai rezistat. Asta e o veste rea. Vestea bună este că, în această ţară mai sunt încă multe soprane, care nu se sinucid. Numai că nu prea mai cântă. Dar, e şi normal, cui dracu-i mai arde de cântat? Nici măcar sindicalistilor, ăia cu pinguinul.

Nu-mi mai place Băsescu (nu că mi-ar fi plăcut vreodată). Da’ acu’ parcă a îmbătrânit şi nu mai are „vână”. A plecat de lângă Sarkozy fără să-l face găozar sau împuţit. Sau, poate l-o fi făcut, nu ştiu.

Vă aduceţi aminte de retardatul ăla de Paleologu, care se minuna de frumuseţea miniştrilor pedelişti? În speţă, de Spaima Constitutzy şi de el însuşi. I-or fi dat portocalezii vreo sinecură şi l-au ascuns bine de tot, ce nu s-a mai auzit nimic de el. O, ba da, cică are un blog pe care mai schelălăie din când în când, dar niciun comentariu. Nici măcar ca la morţi, numai de bine. Acu’, iată-l şi pe Bakonsky, prezidenţiabilul Bakonsky mişcat până-n străfunduri de nurii coanei Nutzy. Pe cât pariu că, până la prezidenţialele din 2015 se scufundă şi ăsta cu platforma lui cu tot?

În acest timp, totul se duce dracului, dar cui îi pasă? Într-o maternitate, nişte nou-născuţi vii au fost declaraţi morţi. La urma-urmei, ce atâta tevatură? Oare nu asta urma să se întâmple ... peste vreo optzeci de ani? Şi atunci? Pe de altă parte ... să trăieşti vreo optzeci de ani într-o astfel de ţară şi în astfel de vremuri?!

Am văzut sute de medici şi asistente înghesuindu-se la un târg de joburi. Erau mulţi oameni tineri, dar şi mai puţin tineri. Toţi dorind un singur lucru: se plece. Să plece oriunde, numai să plece din România. Adică din ţara lor, care are atâta nevoie de ei. Dar şi ei au nevoie să trăiască. Da, România e bolnavă, dar în stadiul în care se află medicii nu-i mai sunt de mare folos, eventual popii.

Ei, si pentru că veni vorba de asta, nu cred să existe vreun popor atât de râvnitor la a pupa moaştele oricărui sfânt şi curul şefului. Am văzut, că după că, după ce sunt pupate, moaştele alea sunt închise cu grijă şi sunt scoase la loc abia peste un an. Ce prostie! Eu le-aş da la pupat în fiecare zi, şi în plus aş aface şi nişte fabrici de moaşte, poate aşa să mai ieşim din criză.

Am văzut ce oamenii pleacă oriunde. Chiar şi în Bulgaria! Oriunde e mai bine decât aici!

În alte ţări, interlopii sunt controlaţi de poliţie. La noi, poliţia e controlată de interlopi. Sau, mai degrabă, poliţia şi mafia sunt tot una. Şeful Camerei Deputaţilor fură fără nicio jenă, ziua-n amiaza mare, în văzul tuturor. Şi? Nu vedeţi voi cam multe? De ce nu spuneţi că juriştii parlamentului au studiat cazul şi au găsit-o nevinovată? V-aţi găsit voi, deştepţii!

E ceva „putred” în ţara mea? Nu cred, iată ce spunea Vlahuţă acum mai bine de un veac:
1907 – Alexandru Vlahuță

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!…
Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul…
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,
Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.
E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!…

Şi-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.

. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi… Adevărul parc-a zis că-l cheamă…
De unde-o fi… că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:
O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră…

.....................................................

C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,
Că Adevărul a fost dat afară
Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.

*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!…
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,
Şi-ncepe alta. Muzicile cântă…
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

Istoria zilei (16)

Născut în 23 noiembrie 1876 în Cadíz, oraşul-port istoric situat în sudul Andaluziei, Manuel de Falla este cel mai mare compozitor spaniol al secolului trecut. Educaţia sa muzicală a început cu lecţii de pian. La vârsta de douăzeci de ani, familia sa s-a mutat la Madrid, unde a studiat cu vestitul profesor José Tragó distins José. A continuat apoi să studieze compoziţia cu Felipe Pedrell, profesorul şi savantul care a fost artizanul renaşterii muzicii spaniole, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1904, de Falla a câştigat concursul de compoziţie al Academiei Regale de Belle-Arte cu opera într-un act La vida breve (Viaţa e scurtă). În 1907 a plecat la Paris, unde a petrecut o bună bucată de timp, prilej cu care s-a întalnit cu Ravel, Debussy şi Paul Dukas. Acolo a compus mai multe lucrări camerale şi a început să lucreze la Noches en los Jardines de Espana (Nopţi în grădinile din Spania) . Izbucnirea războiului în 1914 l-a obligat să se întoarcă în ţara sa natală. Doi ani mai târziu, a fost abordat de Diaghilev pentru a scrie o lucrare de balet din Rusia şi, ca răspuns a compus El y Corregidor la molinera care, cu unele revizuiri ulterioare, a devenit El Sombrero de tres Picos (Pălăria în trei colţuri), şi s-a bucurat de un succes enorm la Londra, în 1919, cu o coregrafie de Massine, desene şi modele de Picasso. În urma morţii părinţilor săi, în 1919 s-a stabilit în Granada, unde a rămas până la sfârşitul războiului civil (1939) şi a compus mai multe din operele sale cele mai importante, inclusiv El Retablo de maese Pedro (Teatrul de păpuşi al meşterului Petru), Psyché şi Concertul de harpă. S-a mutat apoi în Argentina şi a lucrat acolo până la moartea sa, în 1946, cu doar câteva zile înainte de a împlini 70 de ani, lăsând oratoriul Atlántida încă neterminat.

În muzica lui de Falla se găsesc foarte multe influenţe folclorice: flamenco, zarzuele etc. Este o muzică vie născută din dragostea de viaţă al unui popor fierbinte şi pasional. Pentru această vreme rece şi ploioasă, e o adevărată binecuvântare. Ascultaţi şi vă convingeţi!