Câteva neadevăruri duşmănoase despre regele Mihai şi monarhie

1. Nu este adevărat că regele Mihai a fost un nevolnic, atât pe perioada regenţei, cât şi în timpul celei de-a doua domnii. Dimpotrivă, mai cu seamă în timpul celei de-a doua domnii – că despre perioada regenţei chiar că nu e nimic de spus - regele Mihai şi-a controlat ferm şi energic primul ministru, recte pe mareşalul Ion Antonescu, iar acesta din urmă nu a îndrăznit să ia nicio decizie fără acordul ferm al regelui.

2. Nu este adevărat că regele Mihai a fost decorat de Stalin. Aia a fost doar aşa, la plezneală. O fi făcut cineva vreo glumă. Stalin nici nu a auzit de regele Mihai, şi nici regele Mihai de Stalin. 

3. Nu este adevărat că, după abdicare, regele ar fi plecat cu ceva din ţară, poate doar cu ceva nostalgii, dar cu nimic material. Astfel că, pentru a se întreţine, a fost nevoit să lucreze, uneori şi 16 ore pe zi, precum Băsescu.

4. Nu este adevărat că regele Mihai nu ar fi beneficiat de îngrijirea atentă şi plină de dragoste a părinţilor săi. Dimpotrivă, mai ales pentru tatăl său, micul prinţ a fost „cea mai mare comoară” şi „lumina ochilor săi”, cât despre mama sa, regina Elena, nici are rost să mai vorbim. Relaţiile dintre cei doi soţi au fost întotdeauna pline de dragoste şi armonie, şi aceasta este atmosfera în care a crescut viitorul suveran al României.

5. În aceste condiţii, informaţiile potrivit cărora, de fapt, tatăl natural al lui Mihai nu ar fi Carol al II-lea, ci Ernest Urdăreanu, nu reprezintă decât alte calomnii ordinare, alte mizerii morale. Dar, cum îşi poate imagina cineva vreun moment că regina Elena i-ar fi putut fi infidelă soţului său, când se ştie prea bine că aceasta şi-a iubit cu pasiune consortul, după cum şi el a iubit-o pe ea?

6. Nu este adevărat că în constituţiile monarhice din 1866 și 1923, referinţele sunt la adresa dinastiei de Hohenzollern (de fapt, la Carol I), ci la România. În acest sens, ruperea unilaterală a tuturor legăturilor dinastice dintre Casa Regală a României (ce dracu’ o fi şi aia?) şi Casa Princiară de Hohenzollern a fost un act extrem de inteligent, prin care, de fapt, regele Mihai a conferit un „caracter naţional şi independent” Casei Regale a României. Această decizie înţeleaptă nu poate fi interpretată nicidecum în sensul renunţării la vreun drept pe care regele Mihai l-ar fi putut avea, în calitate de membru al „Casei Princiare de Hohenzollern” ... ha, ha.

7. Nu este adevărat că regele Mihai ar fi negociat şi realizat, împreună cu comuniştii actul insurecţional de la 23 august 1944. Dimpotrivă, regele Mihai a aflat despre acest lucru de la radio, două săptămâni mai târziu.

8. Nu, nu, niciodată regele Mihai nu a fost „sluga ruşilor”, nu a negociat cu ei şi nu le-a adus servicii. Aceasta nu este decât o calomnie târzie, născocită şi pusă în circulaţie de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi pentru a justifica de ce cel arestat şi executat a fost comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, şi nu Mihai. Faptul că preşedintele Băsescu a reluat, recent, această calomnie ordinară nu demonstrează decât dezinformarea sa în probleme esenţiale ale istoriei recente şi ura sa viscerală fată de monarhie. 

9. Nu este adevărat că regele Mihai are un defect de vorbire care îi face aproape ininteligibile discursurile. De fapt, mintea regelui lucrează atât de repede, încât fluxul respectiv de idei nu poate fi exprimat într-un ritm normal al vorbirii, ceea ce generează o falsă impresie de bâl-bâl şi retard mental. Regele Mihai e unul dintre cei mai mari oratori ai omenirii.

10. Şi, da, nu în ultimul rând, ideea că un cur monarhic ar puţi la fel de urât ca unul prezidenţial este extrem de greşită. De aceea, a linge-n cur un aşa-zis monarh precum regele Mihai este un adevărat act de inteligenţă şio demnitate naţională, pe când a face acelaşi lucru cu un preşedinte sau un candidat la preşedinţie este nu doar antinaţional, dar şi foarte-foarte urât!

Şi, bonus, încă o minciună sfruntată:

11. Nu este, nicidecum adevărat că preşedintele Băsescu are un scop precis în legătură cu atacul la adresa regelui Mihai. Nu este adevărat că Băsescu urmăreşte crearea unui curent favorabil monarhiei, pentru ca, la momentul oportun, să producă schimbarea formei de guvernare şi să instaleze un rege controlat de sine sau/şi de camarila portocalie, sau să se proclame pe el însuşi rege. Şi nu este, nicidecum adevărat că acesta este un plan real şi minuţios pregătit. Nu este, de asemenea, adevărat, că reacţia pro-monarhică tâmpă a unei importante părţi a societăţii româneşti serveşte de minune intereselor preşedintelul. Nu este adevărat nici faptul că, prin comparaţia pe care a făcut-o Mircea Băsescu, fratele preşedintelui, a sugerat că Traian Băsescu ar putea fi rege, şi încă unul mult mai bun şi mai „patriot” decât Mihai. 

De fapt, ce mai e adevărat? Nimic nu mai e adevărat!

Şi un îndemn pentru monarhişti (şi pentru aşa-zişii monarhişti): înjuraţi-mă, blamaţi-mă, blogul meu este, oricum, do-follow, şi dacă faceţi asta vă creşte rankul. Dar, amânaţi discuţia asta tembelă despre reinstaurarea monarhiei până când Traian Băsescu şi camarila sa vor fi ieşit definitiv din politică, preferabil cu picioarele înainte, altfel s-ar putea să vă pricopsiţi cu un rege precum Traian Băsescu, şi să nu vă mai puteţi scăpa de el încă o sută de ani de-acum încolo! Să nu spuneţi că nu v-am spus! 

Pe aceeaşi temă, un articol foarte bun aici:

Dormiţi liniştiţi

Vă mai aduceţi aminte sloganul FNI, de acum mai bine de un deceniu? Ăla cu „dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine”? 

Astăzi ştim cum a lucrat FNI-ul. Milioane de dolari, strânse cu trudă de români şi depuse la FNI în speranţa prostească a îmbogăţirii fără muncă au dispărut în nişte buzunare despre care nici acum nu ştim mare lucru. O fi fost Sorin Ovidiu Vântu, o fi fost (şi) altcineva, nu ştim. Şi, dacă de atâţia ani, poliţia, procuratura, serviciile nu au reuşit să afle mai nimic, sau nu au deconspirat nimic, ce speranţe mai avem de acum încolo?

Ei, cam aşa e şi acum. Fără prea mare tămbălău, preşedintele Băsescu a propus – şi noi stim ce înseamnă, în România, când preşedintele „propune” ceva – a propus, ziceam, nişte modificări constituţionale. Hopa! Păi Constituţia nu e legea 221, aia cu salariile profesorilor, uite legea, nu e legea, plătim, dar numai când avem chef, şi dacă avem chef, da’ mai bine lăsăm pe după 2012, sau 2014, sau, mai bine dă-i în p**** m**** de profesori, ce vor să le dăm şi bani, păi n-avem noi de furat, ce dracu? Nu, Constituţia e chiar legea legilor, e legea fundamentală a oricărui stat, şi orice modificare constituţională ar putea să ne coste scump mai târziu.

Una dintre modificările vizate priveşte averile ilicite. Adică, dacă până acum, în cazul formulării unei astfel de acuzaţii, cel care trebuia să demonstreze caracterul ilicit al dobândirii unei averi era acuzatorul, de-acum încolo, sarcina ar urma să treacă în contul acuzatului.

Cum adică? Adică dacă mie, de exemplu, nu-mi place de ochii nu-ştiu-cui, îl acuz – de ce credeţi? Da, aţi ghicit, de ilicit. Şi-atunci, pune-te şi vino cu chitanţe, cu facturi, cu salariul pe ultimii zece ani sau decât eşti, şi când, în sfârşit, ai reuşit să demonstrezi că eşti curat, zic: stop, nu se poate, e ilicit, doar că a trecut totul pe nevastă-sa, pe fiu-său, sau pe mai ştiu eu cine, are conturi secrete, şi alte bla-blauri, şi-atunci vino cu dovada că nu e aşa, că nu ai niciun cont secret, şi câte şi mai câte.

Hai să fim cinstiţi şi să spunem lucrurile până la capăt: România de astăzi este formată, în proporţie de 90%, mai mult de 90%, din oameni săraci, sau foarte săraci. Asta dacă nu cumva se consideră că a avea un acoperiş deasupra capului şi-un logan în curte e nu-ş ce mare bogăţie. Restul, însă, de 10%, cel mult 10%, sunt bogaţi şi foarte bogaţi. Mai mulţi foarte bogaţi decât doar bogaţi. Şi ăştia, foarte bogaţii, fac şi desfac tot ce mişcă în România. Fără ei nu se pune niciun pai, au relaţii peste tot şi de peste tot încasează comisioane. Au ţara la picioare şi fac exact ce vor ei.

Ei, şi-acum e evident că, între cele două categorii există o ură reciprocă imensă. Şi este evident că niciunul din cei peste 90 sau 95% dintre săraci nu crede o iotă atunci când îi vorbeşti de caracterul licit al averii dobândite de unul dintre cei maximum 10% de „aleşi”. Cum să creadă când el ştie, el vede, el simte că nu e aşa? Cum se simte unul care a făcut o facultate, două, trei, un masterat, un doctorat, toate pe bune, şi trage mâţa de coadă sau, în cel mai fericit caz, râneşte după vreo babă prin Germania, când vede că un analfabet ca Igaş, cu bacul luat la „deplina maturitate”, e stăpân pe tarlaua MAI-ului? Sata ca să dau doar un exemplu.

E clar că, pentru marea majoritate din cei 90-95% dintre aceşti coate-goale, „belirea”, cu sau fără probe, a unui „baştan” din ăia 5-10%, e prilej de mare-mare bucurie. Iar bucuria se poate traduce, până la urmă, (şi) în voturi.

Numai că se cuvine să ne întrebăm, în cazul în care o asemenea aberaţie constituţională ar intra în vigoare, cine ar fi primii „baştani beliţi”? Credeţi, cumva, că printre ei vor fi şi PDLişti de primă mărime, şi chiar apropiaţi de-ai preşedintelui, ca să nu vorbim de preşedintele însuşi? Da, chiar credeţi aşa ceva?

Nu, e clar că o asemenea prevedere constituţională:

1. ar anula, pur şi simplu, dreptul de proprietate, ceea ce, până la urmă, e normal la un partid autentic de dreapta, cum este PDL (?!)

2. ar servi ca un instrument politic de intimidare extraordinar, ceea ce se potriveşte ca o mănuşă caracterului democrat şi anticomunist al PDL (?!)

3. se inspiră din constituţiile regimurilor fasciste şi staliniste, corepunzător aspiraţiilor europene ale PDL(?!)

După cum era, totuşi, de aşteptat, Curtea Constituţională a dat verdict negativ unei asemenea aberaţii. Şi nu un verdict cu 5 la 4, cum ne obişnuise în ultimul timp, ci unul categoric, în unanimitate. Adică până şi cei mai portocalii judecători de la CC simt pericolul acestei propuneri. 

Ei da, dar nu şi Boc, care afirmă cu seninătate că „s-a pierdut o bătălie, dar sper că nu şi războiul” şi „este puţin discutabilă şi ciudată această decizie a CC”. Sigur că da, şi guvernul Boc este, nu puţin, ci mai mult, discutabil si ciudat, dar asta e deja o altă poveste.

V-aţi gândit vreun moment, pedelicilor, că peste vreun an-doi, această lege să se întoarcă împotriva voastră, şi atunci să fie o nevoie reală ca şcolile şi spitalele pe care voi le-aţi închis şi desfiinţat să fie, totuşi valorificate, prin transformarea în centre de detenţie pentru toţi portocaliii care nu-şi vor putea justifica averile? Ia gândiţi-vă ...

Iar am ratat! Şi ce dacă?

Pentru a doua oară, România nu a fost acceptată în Spaţiul Schengen. De data asta, din cauza Olandei.

Măi, să fie!

Zic unii cum că delirul ăsta prezidenţialo-pedelist cu privire la reorganizarea administrativă a ţării de-acolo s-ar trage, că, altfel, ar trebui să explice de ce tot ne canonim să intrăm în Schengen şi nu reuşim. Eu nu cred că e aşa. Pentru că, a susţine aşa ceva e ca şi cum ai spune că preşedintele ar avea nevoie de un motiv ca să abereze. Nu, pentru a abera, preşedintele are nevoie doar de dispoziţia respectivă. Iar dacă n-o are – de dispoziţie vorbesc – se poate rezolva foarte simplu: prietenii ştiu cum.

Da’ să vedem ce-i cu Schengenul. Ei, ce să fie? E o mare prostie, şi un prilej oferit nesimţiţilor ălora de batavi să râdă de noi. Păi cine buricul pământului se mai cred şi ăştia? Vai de capul lor, păi ce, noi ne comparăm cu ei? Olandezii ăştia sunt ... sunt, cum să zic? Ei sunt jos, jos, jos de tot. Nu doar sub noi, sau sub oricare alţii, dar chiar sub nivelul mării! Da, ăsta-i adevărul, şi ăştia ne-arată nouă uşa!

Da’ nu-nţeleg ce ne tot canonim să mai intrăm în Schengenul ăla. Oare chiar aşa de rău am ajuns? Nu, nu ... dacă ar fi după mine, le-aş zice de la obraz: De-acu’, nici să ne rugaţi în genunchi, şi tot nu mai intrăm în Schengenu’ ăsta împuţit. În schimb, facem noi un alt spaţiu, de-o să fremătaţi să intraţi în el, da’ n-o să vă primim noi. N-o să vă primim decât atunci când o să îndepliniţi condiţiile tehnice, da’ şi-atunci, numai dac-o să vrea muşchiul nostru, aşa să ştiţi!

Ce spaţiu? Şi ce condiţii?

Cum ce spaţiu? Spaţiul Cosmic, măi fraţilor. Păi ce, în nemărginirea lui se compară Spaţiul Cosmic cu Spaţiul Schengen? Hă, hă ...!

Şi condiţiile? E ... condiţiile. Uite cum facem, noi nu suntem ai dracu’, sau cusurgii, cum sunteţi voi, că ne-aţi pus nouăsutenouă’şnouă de condiţii, noi am îndeplinit o mie, şi voi aţi zis: „Da’ pe-a o mie una n-ati îndeplinit-o!” „Care o mie una?” „Aia să ne placă de mutra voastră”. Nu, noi nu suntem găinari, noi vă punem două-trei condiţii, acolo, că oricum nu sunteţi în stare să îndepliniţi niciuna. Vreţi să vedeţi? Atunci luaţi aminte:

1. Vreţi în Spaţiul Cosmic, da? Ei, atunci tre’ să fiţi în aer. Cu totul şi cu totul în aer. Economia: în aer. Învăţământul: în aer. Sănătatea: în aer. Poliţia: în aer. Tot, tot, tot, trebuie să fie în aer? E clar?

2. Da’ şi corupţia? Da, şi corupţia. Adică, în problemele de corupţie să fiţi în aer. Cu totul şi cu totul în aer. Iar corupţia să fie, ştiţi voi ... în aer? Nu, nu în aer, ci cosmică! Deci: nu mare, nu foarte mare, nu uriaşă, nu ... Cosmică. Aşa trebuie să fie: cosmică. Cum e la noi, da?

Dar, oare nu-i prea puţin? Aud că grecii ar fi îndeplinit deja condiţiile acestea. Dacă-i aşa, bun venit şi lor! Bun venit în Spaţiul Cosmic!

Ştiaţi că ...?

... în Libia lui Gaddafi:

- Statul sprijină, într-adevăr, familia. După căsătorie, fiecare familie nou-înfiinţată primeşte din partea statului o primă de aproximativ 64000$, cu care se poate achiziţiona o locuinţă decentă.

- Toate utilităţile: apă, curent electric etc. sunt gratuite, iar preţul benzinei de 95 este de cca. 12-15 cenţi/litrul, adică de peste 12 ori mai mic decât în România.

- Educaţia este complet gratuită. La sfârşitul liceului, există un examen naţional de bacalaureat, în funcţie de rezultatele căruia absolvenţii au dreptul să-şi după cum urmează: a) cei care au promovat bacalaureatul de tip A pot să-şi continue studiile, pe cheltuiala statului, la orice universitate care îi acceptă, inclusiv în străinătate; b) cei care au promovat bacalaureatul de tip B pot opta numai pentru universităţi locale (sau, îşi plătesc studiile); c) cei care au promovat bacalaureatul de tip C vor putea să-şi continue studiile doar în cadrul unor şcoli tehnice.

- Aproape fiecare familie are acces la televiziune prin satelit, aceasta fiind, de altfel, şi modalitatea favorită de petrecere a timpului liber. Există, de asemenea, foarte mulţi oameni, în special tineri, care utilizează internetul în mod liber.

- Plata unui mercenar străin care luptă alături de trupele colonelului Gaddafi este de circa 2500 de dolari pe zi. Aceasta explică de ce, alături de numeroşi africani, există şi mulţi mercenari atraşi din fosta Yugoslavie sau din ţările membre ale U.E.

Sunt lucruri, realităţi care explică, poate, de ce, după aproape trei luni de la primul bombaradament asupra Libiei, aliaţii nu au făcut mare brânză şi de ce Gaddafi este încă la putere.

Ei, da, între timp s-au întâmplat, totuşi, câteva lucruri interesante, şi anume a crăpat America. Bine, cam toată lumea ştia că America e pe aparate, că nu se vorbea, e altă chestie. Acum au spus-o clar, cu subiect şi predicat, şi chinezii, cărora americanii le datorează un porcoi de bani. Săracii chinezi, îşi vor primi banii când va zbura porcul .... Şi nici libienii, cărora, de asemenea, Statele Unite le datorează bani ...

Învăţaţi powerpoint, v-ar putea salva slujba!

Din această ştire am reţinut următoarele:

Doi agenţi de vânzări au fost admonestaţi în faţa întregii echipe pentru faptul că au plecat înainte de terminarea programului pentru a-şi lua copii de la grădiniţă. Managerul le-a cerut să vină a doua zi cu o prezentare în Power Point în care să argumenteze de ce să nu-i dea afară.

Săracii suedezi! Aşa e când ajungi, in ţara ta, să lucrezi pentru alţii. Asta dacă ai noroc să vină chinezii să-ţi dea de lucru. Dacă …

Se pare că au început să vină şi la noi. E de bine, ce ziceţi?

Nu plecăm, ne extindem

După aproape o lună de proteste, zecile de mii de protestatari din Puerta del Sol (Madrid) şi Plaza Catalunya (Barcelona) au început să se retragă. Începând de dimineaţă, corturile au început să fie demontate şi retrase. În ambele oraşe există, însă protestatari care au anunţat că vor rămâne în continuare, deoarece aceeasta a fost idea iniţială a mişcării. Există temerea că poliţia ar putea interveni, din nou, violent, în următoarele zile.

De asemenea, în Huelva, Granada, Mieres, Langreo, Aviles, Gijon, Oviedo, Teruel, Pamplona şi Salamanca, protestatarii au anunţat că se retrag. În alte locuri, cum ar fi în Tenerife, Santiago de Compostela, Valencia şi Santander protestele continuă pe termen nedefinit.
  

Este acesta sfârşitul revoluţiei spaniole şi al celei europene?

NU PLECĂM, NE EXTINDEM – acesta este mesajul protestatarilor care au decis, acum, să se retragă din principalele pieţe, din marile oraşe spaniole, şi din toată Europa. Ce şanse au de a se ţine de cuvânt?

„Indignaţii” europeni nu au o viziune unitară, o formă de organizare, totul se bazează pe revolta tinerilor care păstrează legătura prin intermediul reţelelor de socializare. În aceste condiţii, lupta împotriva monstrului birocratic reprezentat de U.E. este, practic, imposibilă.

Dar, pentru cine doreşte să vadă, e limpede că zilele „uriaşului cu picioare de lemn” – mă refer la U.E. şi la toate instituţiile adiacente – sunt numărate. Da, Europa nu poate supravieţui în forma actuală, şi cum e greu de presupus că organismul îmbătrânit şi anchilozat al instanţelor europene va găsi puterea, energia, dinamismul, viziunea de a se reforma singur, de a „întineri” spontan, în acord cu speranţele şi dorinţele celor mai tinere generaţii, probabil că revoluţia e inevitabilă. Când se va produce această revoluţie, care vor fi formele sale de manifestare, ce va fi după, rămâne de văzut. Să fim atenţi, în următoarele săptămâni la falimentul Greciei, ar putea fi senzaţia verii, se va transmite (şi) în direct. Până atunci, antrenaţi-vă urmărind live desfăşurarea evenimentelor din Puerta del Sol.

Şalom!

M-am săturat de aceşti cretini!

E vorba de Crin Antonescu şi Victor Ponta. Două manechine jalnice, doi bufoni gata să se dea pe burtă pentru a executa ordinele stăpânilor lor. La concurenţă direct cu debilbocul de la Palatul Victoria, celălalt mare (?!) icioglan al ţării.

O spun răspicat: aceşti oameni – e vorba, repet, de Crin Antonescu şi Victor Ponta – sunt la fel de vinovaţi ca şi Traian Băsescu & comp. de dezastrul în care se află acum România. Ba, poate, vina lor e încă şi mai mare, deoarece, din prostie sau din rea voinţă, au confiscat României şi românilor un drept fundamental, un drept, poate la fel de important ca toate celelalte drepturi ale omului la un loc: dreptul la alternativă. 

S-a ajuns la o situaţie cu adevărat tragică, şi - atenţie! – nu vorbesc despre dezastrul din economie, nici despre cel din educaţie sau sănătate, nu vorbesc despre ceea ce se întâmplă în poliţie, nu, nu vorbesc de niciunul din toate aceste lucruri. Vorbesc despre structura fundamentală a oricărui stat: Constituţia.

Da, în 2009, după câştigarea (?!) celui de-al doilea mandat, Traian Băsescu le-a râs în nas liderilor PNL şi de PSD, motivându-şi ignorarea unei largi majorităţi parlamentare prin „teoria concubinajului”: cele două partide majore nu-şi oficializaseră „legătura” la tribunal. Peste doar un an, nevolnicii lideri ai PNL şi PSD exact asta au făcut: au mers la tribunal şi au înfiinţat USL. Au făcut asta într-un moment extrem de nepotrivit, iar rezultatele s-au văzut imediat. Au făcut exact ceea ce le-a comandat Traian Băsescu să facă! Ce idioţi!

N-am niciun chef să vorbesc de referendumul din 2009 şi de rezultatele sale. Eu cred că vocea poporului trebuie ascultată, oricând, oriunde, în orice condiţii. Chiar şi atunci când poporul cere să fie eutanasiat. Da, chiar şi atunci. Dar, mai înainte, trebuie să te asiguri că a înţeles cum se cuvine problema în care i se cere să se pronunţe, şi are competenţele necesare pentru a o face. A fost, oare, poporul român, suficient de informat asupra referendumului? A fost pe dracu’.

Şi dacă tot se dau politicienii ăştia de ceasul morţii de dragul poporului, de ce n-au făcut un referendum pe tema: „Sunteţi de acord ca o lege votată în unanimitate de parlament să nu se aplice niciodată?” sau „Sunteţi de acord să vă tăiem lefurile cu 25%?”, „Sunteţi de acord ca noi, guvernanţii, să luăm n miliarde de la FMI, şi voi să-i plătiţi vreo trei generaţii de-acu încolo?”, „Sunteţi de acord să vă închidem nu ştiu câte şcoli, spitale, ş.a.m.d.?”. Astea erau întrebări interesante, dar, poporul nefiind prea mintos de felul lui, cine ştie ce ar fi răspuns? Mai bine aşa, să răspundă la ce se pricepe: la unicameral şi uninominal.

Ce-l interesează pe Băsescu acum? Poate e interesat de calitatea vieţii în România, de creşterea nivelului de trai, de chestii din astea. Aiurea, Băsescu & comp. sunt interesaţi doar de modul în care îşi pot conserva şi spori averile, privilegiile, imunitatea. Primari aleşi într-un tur? Uninominal „pur”, într-un tur? Ce înseamnă asta?

Asta înseamnă, în mod cât se poate de lipsit de echivoc, DUOPOL politic, adică o simulare grosieră a democraţiei cu o structură mafiotă formată din două aşa-zise partide, cu viziuni (?!), valori (?!), mod de acţiune identic sau foarte asemănător. Mai pe româneşte: nu-l (mai) vrei pe dracu’, ia-l pe tac-su. Pentru a putea funcţiona corespunzător, acest duopol are nevoie de mecanisme prin care să descurajeze din start orice altă iniţiativă politică. Iar uninominalul pur exact asta face. Restul e gargară.

Niciodată să nu spui niciodată ... ştiu. Dar totul are o limită. Nu pot suporta orice. Şi o spun foarte clar, cu subiect şi predicat:

Nu voi vota nciodată un partid, sau o coaliţie, sau orice, care va promova votul uninominal pur, într-un tur! Faptul că s-a impus acest lucru încă de acum trei ani, la alegerea preşedinţilor de C.J., a fost de asemenea un abuz care a mistificat rezultatele alegerilor locale din 2008. Dacă am făcut o prostie, datoria noastră este să nu o mai facem, nu să o generalizăm.

Şi mai spun:

Tu, cel care acum promovezi acum votul uninominal pur, într-un tur de scrutin, ştii prea bine că acest lucru se va întoarce împotriva ta! Da, e o ameninţare, dar şi un sfat! Şi, dacă vrei să ştii părerea mea, iat-o: tu, cel care promovezi această inepţie antidemocratică, aduci, prin simpla ta existenţă, o gravă ofensă speciei umane şi nu meriţi să trăieşti! Sau, nu meriţi să trăieşti ca un om, locul tău e ori puşcăria, ori balamucul! Gunoiule!

Oare chiar nu se mai poate face nimic pentru salvarea democraţiei în România?

Cât aţi fi dispuşi să plătiţi?

La începutul anilor ’80, în Polonia se desfăşurau evenimente care păreau de neimaginat în orice altă ţară est-europeană. De la un capăt la celălalt, ţara era brăzdată de un val de greve şi revolte atât de puternic, încât guvernul a fost nevoit să semneze, în august 1980, la Gdańsk, un acord cu muncitorii grevişti, prin care se stipulau, printre altele: dreptul la grevă, legalizarea înființării sindicatelor independente și desființarea cenzurii. O lună mai târziu, era înfiinţat legendarul sindicat liber Solidaritatea, condus de electricianul Lech Wałęsa, care, ulterior, avea să şi devină preşedinte al ţării.

Media oficială din România ignora total subiectul. Tot ceea ce ştiau românii, şi ştiau destul de multe, deoarece subiectul era nou şi incitant, era de la posturile de radio străine. Şi de la Radio Şanţ, fireşte. În vremurile acelea când nu exista internet, şi, evident, nici bloguri, Radio Şanţul suplinea cu mare succes această deficienţă. Instrumentele de lucru ale acestei forme de media neinstituţionalizate erau, ca şi acum, zvonul şi bancul. Originea acestor zvonuri şi bancuri a fost, este şi va rămâne, în cea mai mare parte, necunoscută, astfel că nu am niciun fel de date pentru a afirma că, în acei ani, România devenise un lider mondial în domeniul producţiei de zvonuri şi bancuri – de altfel, eu nici nu cred acest lucru – dar, cu siguranţă, România ocupa un loc fruntaş pe plan mondial în ceea ce priveşte consumul.

Din multitudinea de bancuri din epocă reamintesc unul, şi anume:

Un polonez se duce la o bancă şi are următoarea discuţie cu funcţionarul de la ghişeu:

- Bună ziua! Aş dori să depun şi eu o sută de zloţi la banca dumneavoastră, se poate?

- Sigur că da, completaţi, vă rog, acest formular de depunere.

- Da, sigur, am înţeles. Dar, ştiţi ... nu ştiu cum să spun ... dacă vreodată, cândva ... să zicem că am o problemă şi ... şi aş dori înapoi suta de zloţi ... se poate?

- O, bineînţeles, sunt banii dumneavoastră şi rămân banii dumneavoastră, tot ceea ce veţi avea de făcut va fi să completaţi celălalt formular, de retragere, şi să specificaţi suma pe care doriţi să o retrageţi.

- Mă iertaţi, vă rog ... să înţeleg că, dacă depun o sută de zloţi, nu mai pot să retrag decât o parte ... sau cum?

- Tovarăşe, depunând o sută de zloţi, dumneata creezi un depozit, înţelegi? Acest depozit va fi format din două părţi: suma iniţială, depunerea dumneata de o sută de zloţi, plus dobânda. Deci, dacă depui dumneata acum o sută de zloţi, peste un an nu vei mai avea o sută de zloţi, vei a vea o sută de zloţi plus dobânda, cinci zloţi, sau zece zloţi, cât va fi, că se mai modifică în timp, înţelegi? Şi dumneata vei putea retrage fie toată suma, fie numai dobânda, fie depunerea iniţială, fie orice altă sumă, în limita soldului. Pricepi?

- Adică eu să depun o sută de zloţi şi să retrag o sută zece?

- Da, da, da! Orice sumă în limita soldului.

- A ... nu, nu ... Dacă depun o sută de zloţi, eu o sută de zloţi vreau înapoi, nu vreau să păcălesc pe nimeni. Da’ eu asta vreau să ştiu: chiar pot să primesc înapoi suta de zloţi?

- Tovarăşe, noi aici avem de lucru. Ai pus o întrebare, dacă vei putea retrage banii depuşi, ai primit răspunsul, acesta este: „da, bineînţeles, oricând vreţi dumneavoastră”, acum ce nu înţelegeţi?

- Domnule ... adică tovarăşe, uite cum văd eu lucrurile: dumneata mi-ai citit din nişte legi, din nişte reglementări ... pot şi eu să citesc. Problema e alta: una e ce spune legea, şi alta e ceea ce se întâmplă în realitate. Ce spune legea despre greve? Că acestea sunt ilegale. Şi? Văd că sunt greve peste tot. Şi revolte, şi sărăcie, şi şomaj, şi falimente. Da, da, falimente. Şi de asta întreb, dacă mâine intră banca dumitale în grevă, pe termen nelimitat, sau dacă dă faliment, cu banii mei ce se întâmplă?

- Tovarăşe, mă exasperezi! Ai auzit dumneata de vreo grevă în sectorul bancar? Cât priveşte falimentul ... tovarăşe, banca e la Varşovia, înţelegi? Banca are sucursale în reşedinţele de voievodat, în alte oraşe etc. Noi aici suntem într-o sub-sucursală. Da, această sub-sucursală poate fi închisă, mutată etc., dar asta nu înseamnă faliment. Într-o astfel de situaţie, te duci dumneata la sucursală, la voievodat, şi acolo îţi primeşti suta de zloţi. E clar?

- Da ... dar dacă şi sucursala dă faliment?

- Atunci mergi la Varşovia, la sediul nostru central, şi acolo îţi primeşti banii.

- Şi ... şi dacă şi banca din Varşovia dă faliment?

- Tovarăşe, dumneata eşti ... Banca nu poate da faliment, clar? Nu are cum. Eventual, îşi schimbă denumirea, sediul ... mă rog. Da’ şi atunci, dacă mergi dumneata cu carnetul de economii la Banca Centrală, care ne garantează pe noi, că nu suntem de capul nostru, îţi primeşti banii înapoi negreşit. Acu’ cred că eşti în clar, da?

- Da’ Banca Centrală nu poate da faliment?

- Banca Centrală e mama tuturor băncilor, e bancă naţională. Dacă Banca Centrală dă faliment, statul dă faliment, pricepi!

- A, deci poate da faliment!

- Nu, nu, nu! Fiindcă nu e nici ea de capul ei. În spatele ei e guvernul, dacă Banca Centrală nu-ţi dă banii, te duci dumneata la guvern, şi-acolo, clar, îţi primeşti banii înapoi, da?

- Şi dacă dă şi guvernul faliment? Sau statul, în general?

- Nu, nu, am depăşit faza cu nervii, acum mă amuz. Tovarăşe, nimeni nu este pe lumea asta de capul lui. De exemplu, noi, polonezii, şi dacă am vrea să dăm faliment, şi dacă am vrea să tragem obloanele, nu se poate! Nu se poate şi gata! Nu se poate pentru că, peste noi sunt ruşii, da? Ei, dacă, prin absurd, guvernul polonez dă faliment, statul polonez dă faliment, nici atunci banii dumitale nu sunt pierduţi. Fiindcă, şi atunci, dacă te duci la Moscova, la banca lor naţională, sau la guvernul lor, cu siguranţă îţi vei primi banii înapoi, da?

- Da’ dacă se duce şi U.R.S.S.-ul în faliment?

- Dacă dă Uniunea Sovietică faliment? Păi, dacă dă Uniunea Sovietică faliment, ştii ce? Atunci, eu personal, dau o mie de zloţi pentru asta ... nu, nu o mie, zece mii ... dau tot, tot ce am ... dă şi dumneata suta aia amărâtă de zloţi, pentru că merită, îţi spun eu că merită!

Sunt ani şi ani de când aud de faliment. Faliment şi iarăşi faliment. Ei, nu falimentul birtului La căţeaua, nici măcar cel al FNI-ului sau al BANCOREX-ului, nu, aud de falimentul unor state precum Grecia, Irlanda, Portugalia, şi de ce nu, al Uniunii Europene în ansamblu, al Statelor Unite etc. Da’ văd că nimeni nu se înghesuie.

Şi de-aia zic: mai dă cineva faliment, sau e doar vrăjeală? Vreau să văd odată Grecia asta în faliment! Da, vreau asta! Vreau să văd America-n faliment: cică nu le dă voie China. I-auzi! Şi, mai ales, vreau să văd România în faliment! De ce România? Ei, zău? Fiindcă e ţara mea şi fiindcă trăiesc în ea.

Ei, despre ce înseamnă, de fapt, falimentul, care sunt avantajele şi beneficiile sale, altă dată.

Deocamdată, suferim în continuare din cauza datoriilor suverane. Ai dracu’ economiştii ăştia, auzi la ei: suverane! Da’ ştiţi ce e ăla un suveran? Uite ce zice DEX-ul: suveran - SUVERÁN, -Ă, suverani -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care este deasupra tuturor, cu o mare autoritate, care are autoritatea supremă. ♦ Fig. Absolut, fără margini; total, suprem. ♦ (Despre state, popoare) Care se bucură de suveranitate. 2. S.m. şi f. Conducător al unui stat monarhic; monarh. ♦ Fig. Persoană sau colectivitate liberă să dispună de soarta sa, de actele sale. – Din fr. souverain. 

Adicătelea, sunt deasupra tuturor, ca sabia lui Damocles, şi sunt totale şi fără margini. De datorii vorbesc.

Nu, frate, totală şi fără margini e doar prostia. Prostia celor care se lasă prostiţi de tot felul de proşti mai mari ca ei. Ce datorii suverane, ce prostii? N-avem niciun fel de datorii, datorii au cei care au împrumutat bani. Ce, eu am luat bani de la FMI, de la BM? Ăia trebuie împuşcaţi, fără discuţie. Sau spânzurați. Iar noi, ca stat, trebuie să declarăm falimentul, cât mai repede. E o chestie care merită, într-adevăr. Merită mai mult decât o sută de zloţi, na, de lei.

Dumneavoastră cât aţi da pentru ca România să intre cât mai repede în faliment?

Frica de a tăcea

Aţi văzut vreodată cum atacă leii o turmă de vite? Ei bine, cam aşa: trei, patru, sau mai multe lei, de fapt, leoaice, tăbărăsc pe una din vite şi o ucid, în timp ce restul turmei fuge sau continuă să pască liniştită. 

Întotdeauna m-am întrebat: de ce nu intervin cele în celelalte vite? De regulă o astfel de turmă numără sute, poate mii de capete, în timp de leii sunt mult mai puţini. Apoi, vitele nu sunt deloc inferioare din punct de vedere fizic, poate nu au colţi precum leii, dar au, în schimb, copite, cu care pot aplica lovituri foarte puternice, poate chiar mortale, atacatorilor. Şi, totuşi, vitele continuă să pască impasibile, în timp ce una dintre ele este atacată şi ucisă. De ce? Probabil, pentru că sunt vite, şi e în firea vitelor să nu intervină niciodată în astfel de împrejurări.

Ştiaţi că, atunci and un pui de găină este atacat de un uliu, moare înainte de a fi atacat, efectiv, de acesta. Puiul vede matahala aceea din cer năpustindu-se asupra sa şi moare, pur şi simplu, de frică, înainte ca uliul să apuce să-l înhaţe. Dar, aşa sunt puii, fricoşi.

Dar noi? Noi, oamenii?

În ultimul timp, am auzit tot felul de sfaturi. Ce fel de sfaturi? De genul: taci. Taci, fiindcă tăcerea e de aur. Taci, fiindcă vremurile sunt nesigure. Taci, dacă vrei să ai un serviciu. Taci, taci, taci ...

De ce să tac? 

Păi, tu nu vezi ce se întâmplă în jurul tău?

Ba da, văd. Şi iată ce se întâmplă:

Băsescu şi ai lui au confiscat democraţia în România. Să nu mai spună cineva că este democraţie, fiindcă nu este. Este o dictatură perversă, şi atâta tot. 

În ce ţară democratică se aleg primarii într-un tur? Întreb şi eu ...

Peste tot, are loc o politizare dezgustătoare. Peste tot, oamenii care nu sunt „trup şi suflet” cu chioru’ şi piticu’, sunt înlăturaţi. Sau sunt şicanaţi cu tot felul de probleme. Sau şantajaţi. Sau ameninţaţi. Sau „sfătuiţi”. Sau ... cine mai ştie ce? Atenţie: între aceşti „indezirabili” au ajuns să figureze şi unii membri de marcă ai PDL, până-ntr-acolo au ajuns lucrurile.

Toată ţara, toţi oamenii sunt cuprinşi de un sentiment, mai mult sau mai puţin explicit, de teamă. Mereu se întamplă lucruri ciudate şi inexplicabile, iar asta induce acest sentiment de teamă.

La Bruxelles a fost inaugurată o reprezentanţă diplomatică a unei entităţi statale care nu există: Ţinutul Secuiesc. Autorul acestei isprăvi este László Tőkés, europarlamentar român (!?) şi vicepreşedinte al P.E.. 

Pentru cei care nu înţeleg acest lucru, trebuie să reamintesc un lucru: László Tőkés este un personaj inventat de ceea ce ulterior avea să se numească, în mod ridicol, Revoluţia română de la Timişoara. Nu vreau să intru în detalii, dar fără această aşa-zisă revoluţie, mai mult ca sigur, acest personaj sinistru s-ar fi odihnit astăzi acolo unde îi este, de fapt, locul: la puşcărie. Asta dacă nu ar fi fost, între timp, eliminat. 

Nu, nu vreau să mă refer la revoluţie în ansamblul ei, ci doar la mascarada Tőkés, care a fost utilizată pentru a declanşa evenimentele ulterioare. Eu cred că Timişoara nu a fost aleasă întâmplător ca loc de desfăşurare al acestor evenimente, şi asta fiindcă nicăieri în ţară, în acele timpuri, nu ar fi putut fi organizată o asemenea „reacţie civică” în faţa încercării autorităţilor de a evacua un spion maghiar şi un infractor deghizat în preot reformat. Nu, nicăieri, nici măcar în secuime, nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva.

Sunt mulţi care vorbesc de „spiritul Timişoarei” fără ca să aibă habar despre ce este vorba. Dar, pentru cei care ştiu despre ce este vorba, aşa-zisul „spirit al Timişoarei” nu e doar anticomunist, ci şi antiromânesc. 

Sigur, termenii folosiţi sunt alţii, se vorbeşte de un model de coexistenţă al diferitelor grupuri etnice şi religioase pe pământul Banatului. De antiromânism nu se vorbeşte decât pe la colţuri, şi nici nu ar fi posibil altceva, de vreme ce peste 90% dintre locuitorii sunt români. Dar, tot de antiromânism este, de fapt, vorba. Numai că e vorba de un antiromânism „de mătase”, cu nimic mai puţin primejdios decât cel al extremiştilor maghiari din secuime sau de la Budapesta.

Un „bănăţan” adevărat, un „bănăţan în ţoalele lui”, nu se poate autodefini decât într-un anumit raport cu ceilalţi români, care, invariabil, sunt leneşi, beţivi, proşti, hoţi, cocălari, şi aşa mai departe, asta în ciuda faptului că majoritatea covârşitoare a „bănăţenilor” sunt născuţi, sau au părinţii, sau bunicii născuţi exact în zonele acelea pline de leneşi, beţivi şi proşti.

Nu vreau să explic pe larg această caracteristică a multora dintre locuitorii actuali ai Tmişoarei şi judeţului Timiş, dar este clar că această făloşenie găunoasă există, că e foarte răspândită, şi că poate fi folosită foarte uşor pentru inducerea unor sentimente antiromâneşti. Cine spune că nu e aşa, să mă contrazică cu argumente!

Zilelele trecute, FRF a luat decizia retrogradării vicecampioanei României la fotbal, Poli Timişoara, in liga a treia. Nu sunt un microbist, nu cunosc dedesupturile acestei afaceri, dar mi-am pus întrebarea firească: cine are de pierdut de pe urma acestei decizii? În primul rând jucătorii, care, în loc de Champions League, sunt trimişi în liga a treia, apoi antrenorul, suporterii etc. Care dintre aceştia este vinovat de această situaţie? După ştiinţa mea, niciunul. Nu s-a pus problema ca unul dintre jucători să fi „aranjat” vreun meci, sau altele asemănătoare, nici antrenorul nu are vreo vină, şi nici suporterii. Atunci? Atunci, de ce nu a fost pedepsită persoana vinovată, cum e posibil ca pentru o greşeală a nu-ştiu-cui, să plătească, prin lege, atâţia nevinovaţi? E normal să se întample aşa ceva?

Nu, nu e normal, normal este: cine a greşit, plăteşte. 

Probabil, cei care au luat această decize nu au cunoscut „spiritul Timişoarei”, sau poate l-au cunoscut foarte bine. Nu ştiu. Dar ştiu că, în urma acestei decizii, ura şi dispreţul bănăţenilor faţă „miticii” care i-au trimis în liga a treia s-a dublat, la fel şi nostalgiile faţă de un aşa-zis imperiu pe vremea căruia Timişoara era numită „mica Vienă”. 

Adevărul este că bănăţenilor le este din ce în ce mai frică să trăiască în România. Fiindcă în România se întâmplă ceea ce se întâmplă. Şi vor să mute echipa în străinătate? E de râs? Nu, nu e de râs, ei ar vrea să să mute cu totul acolo, sau şi mai bine, să-i mute pe „mitici”. Şi, nu râdeţi de bănăţeni: sunt făloşi, dar asta nu înseamnă că, dacă-şi pun ceva în cap, nu duc până la capăt!

Dar, despre poliţişti, ce-ar fi de spus? Aud că nu li se mai cere să respecte legea, ci ordinele superiorilor. Cei care nu se conformează vor fi disponibilizaţi. PDL nu are nevoie de poliţişti care nu sunt loiali.
 

Şi, peste tot, aud acest sfat, acest îndemn: să tac. Să tac şi să nu fac nimic. Să mă fac că nu văd, că nu aud, că nu pricep. Să nu deranjez. În ultimă instanţă, să nu exist.
 

Adică exact ceea ce fac vitele atunci când sunt atacate de prădători: nimic. Nimic special. Continuă să pască liniştite.
 

Când profesorilor le-au fost tăiate salariile, iar şcolile au fost închise, toată lumea s-a făcut că plouă. Când medicilor li s-a întâmplat acelaşi lucru, iar spitalele au fost închise, toată lumea s-a făcut că plouă. Când tva-ul a fost ridicat, nimeni nu s-a gândit să protesteze. Când s-a recunoscut public că această decizie a fost o greşeală care a întârziat ieşirea României din criză, nimeni nu a cerut socoteală. Şi nici revenirea neîntârziată a tva la 19%. Oamenii s-au comportat, atunci, ca nişte vite. Oamenii se comportă şi acum, tot ca nişte vite. Oamenii se comportă cam dintotdeauna ca nişte vite. Dar, oare de ce?
 

De aia, că le e frică. Le e frică să nu-şi piardă slujbele alea amărâte, le e frică de scumpiri, de şomaj, de foame, de bătrâneţe, de trădare, de sărăcie, de câte şi mai câte. Şi, cred ei, tăcând şi nefăcând nimic, lucrurile astea urâte se vor întâmpla foarte târziu, sau nu se vor întâmpla deloc!
  

Eroare fatală! Toate lucrurile astea se întâmplă, mai ales, fiindcă oamenii se tem. Cel mai mult se tem să vorbească. Se tem să gândească. Se tem să acţioneze. Şi apoi, se miră că li se întâmplă tot ceea ce li se întâmplă?!
  

Pentru a face ca răul să triumfe în lume, nu trebuie ca oamenii răi să lucreze mai mult – oricum ei îşi dau toată silinţa – e necesar doar ca oamenii buni să nu facă nimic. Nu ştiu cine a spus asta, dar mult adevăr e în aceste cuvinte.
 

În ceea ce mă priveşte, sunt om, şi am încercat toate sentimentele omeneşti, inclusiv toate tipurile de teamă şi frică. Da, cunosc frica şi ştiu ce înseamnă să ţi se îndoaie genunchii, chiar atunci când nu doreşti asta. Ştiu toate aceste lucruri. Dar, am şi învăţat că toate aceste frici nu-mi servesc la nimic. Am învăţat să nu-mi mai fie frică. Nu de tot, încă mai am frică, dar, încet-încet, învăţ să trăiesc fără frică. Fără frica de a ajunge muritor de foame, fără frica de boală sau de moarte, fără frica lui Dumnezeu, fără frica de semenii mei, fără nicio frică! 
 

Ba nu, mint, am totuşi o frică, una mare, copleşitoare, care creşte cu fiecare zi ce trece. Frica de a tăcea! Da, mi-e frică să tac! Mi-e din ce în ce mai frică să tac.
 

Vouă de ce vă e frică?

Sfaturi pentru achiziţionarea unui laptop

Aveţi nevoie de un laptop şi v-aţi hotărât să achiziţionaţi unul?

Atunci, răspundeţi următoarelor întrebări:

Prima întrebare: v-aţi identificat corect nevoia, şi răspunsul la aceasta este: un laptop? Dacă pentru dumneavoastră este foarte importantă doar puterea de calcul, s-ar putea ca răspunsul corect să fie: un desktop, şi nu: un laptop. Dacă tot ceea ce vă interesează este mobilitatea, e mai probabil ca răspunsul să fie: un telefon mobil, o tabletă, sau altceva. Poate, o bicicletă. 

A doua întrebare: ce perfomanţe aşteptaţi de la laptopul dumneavoastră? E, într-un fel, o cuantificare a nevoii identificate la prima întrebare. 

A treia întrebare: aţi formulat răspunsul la întrebarea precedentă în termeni tehnici, precişi, sau, mai degrabă, în termeni de dorinţă, de expectanţă, prea puţin tehnici, nenumerici, vagi? În primul caz, sunteţi, probabil, un expert în calculatoare şi nu aveţi nevoie de niciun fel de consiliere în acest sens, dar altfel aveţi nevoie de sfatul unui expert onest.

A patra întrebare: cât de mare este bugetul dumneavoastră? Aţi dat un răspuns precis acestei întrebări? Ei bine, dacă este aşa, atunci meritaţi să fiţi felicitat! Totuşi, poate că o discuţie v-ar ajuta să vedeţi lucrurile într-o altă lumină. Poate că aţi descoperi că, de fapt, dispuneţi de o sumă mult mai mare şi mult mai elastică. Nu credeţi? Ce vă costă să încercaţi?

A cincea întrebare: Adaptată domeniului,  legea lui Pareto astfel: un laptop care „ştie să facă” în jur de 80% din ceea ce „ştie” un altul, e de cinci ori mai ieftin decât acesta din urmă. Aici nu e nimic de discutat: e lege, dar dumneavostră trebuie să decideţi dacă sunteţi dispus să investiţi o sumă atât de mare pentru un spor de funcţionalitate atât de mic, sau nu. 

A şasea întrebare: aveţi nevoie de consiliere pentru achiziţionarea unui laptop? Probabil că, dacă aţi citit până aici, răspunsul este „da”.

Să vă spun cum am procedat eu. Anul trecut, cam pe vremea asta, am simţit nevoia unui nou laptop. Nu era o nevoie stringentă, aşa că, m-am gândit eu, voi face în aşa fel încât să realizez o achiziţie excelentă. Ştiam că perioada sărbătorilor de iarnă este şi una a reducerilor de tot felul, aşa că am decis: îl voi achiziţiona în decembrie – v-am spus că nu era o urgenţă. Aşa am făcut şi, în perioada respectivă, am luat la colindat magazinele de specialitate. Am văzut şi revăzut tot felul de oferte, am comparat şi am judecat îndelung. Peste tot erau şi avantaje şi dezavantaje, iar eu nu mă puteam hotărî deloc. Bineînţeles că, în acest timp, am inventariat şi comparat şi o grămadă de oferte de pe net. Cu totul, după o muncă sisifică, şi după serioase investiţii de timp – noroc că eram în concediu – dar şi de bani, am decis. Am achiziţionat, în sfârşit un laptop. Nu, n-o să vă spun dacă e un laptop excelent, n-o să vă spun nimic din toate astea, vă sun doar că data viitoare n-o să mai procedez aşa. N-o să mai bâjbâi, când, de fapt, soluţia e lângă mine şi se numeşte itgalaxy. Da, răspunsul corect la oricare dintre şapte întrebări de mai sus există şi poartă acest nume: itgalaxy. 

Ce diferenţiază itgalaxy de alte companii cu acelaşi profil?

În primul rând, preţul. Să presupunem că, în funcţie de criteriile dumneavoastră personale, aţi găsit un laptop al cărui preţ se încadrează într-un buget prestabilit, şi răspunde în mod optim cerinţelor dumneavoastră. În funcţie de locul şi modul în care îl achiziţionaţi puteţi realiza o economie de câteva zeci, poate chiar o sută de lei. Să mai presupunem că laptopul ales de dumneavoastră este Satellite Pro Core2 Duo T6670 250GB 2048MB C660-10J. Un laptop destul de bunicel pentru o persoană care ştie că, doreşte, de fapt, un laptop. O căutare după cuvintele de mai sus ne conduce aici. După cum se vede, preţul acestui laptop variază între între 1699 de lei, la melarox-electrocasnice.ro, şi 1899 de lei, la turbozone. E mult, nu? Ok, cum stau cei de la itgalaxy? Pe pagina lor citim: 1399,01 lei, inclusiv tva. Cu 300 de lei mai puţin decât orice altă ofertă a concurenţei. Comentarii?

Alte oferte interesante, pe care vi le recomand, sunt: acest laptop Toshiba, sau acest laptop Lenovo, sau încă un laptop Lenovo.Toate sunt la cele mai mici preţuri de pe piaţă.

Apoi: cei de la itgalaxy asigură şi instalarea software-ului de care aveţi nevoie, în mod optim. Garanţia produselor este generoasă, în general doi ani pentru laptopuri. Se asigură asistenţă tehnică gratuită după vânzare. Şi, foarte important: firma asigură consultanţă la alegerea laptopului, în mod optim, în funcţie de necesităţile clientului. Livrarea se face, în Bucureşti, şi în maximum 24 de ore, în cel mai îndepărtat colţ din ţară. Pentru produsele achiziţionate în rate, se poate opta pentru Card Avantaj, cu ajutorul căruia se poate stabili o perioadă de creditare flexibilă, practic nelimitată, sau se poate opta pentru plata a 36 de rate lunare, cu o dobândă de numai 0,78%/lună.

Sortimentul de produse este foarte variat şi se actualizează frecvent. Laptopurile provin de la firme prestigioase precum Toshiba, Dell, HP, Asus, Lenovo, Sony şi altele. Totdeauna există oferte speciale, dintre care unele sunt deosebit de interesante. Bunăoară, pentru acest laptop Lenovo, s-a operat o reducere de la 2453,18 la 1799 de lei (preţuri fără tva). La solicitarea clientului, firma poate aduce produse care nu figurează în oferta curentă. 

Reveniţi acum la cele 6 întrebări de mai sus; aşa-i că răspunsul la oricare dintre ele este acelaşi: itgalaxy?