Un politician respectabil

Pentru a putea funcţiona, orice organism social trebuie să se bazeze pe respectarea unor principii simple si sănătoase, cum ar fi solidaritatea activă a membrilor săi, promovarea dreptăţii şi echităţii, sprijin real acordat membrilor aflaţi în dificultate, încurajarea şi promovarea activismului, şi altele. Dacă unul sau mai multe din aceste principii este sistematic ignorat, batjocorit, pus sub semnul întrebării, rezultatul este ceea ce vedem peste tot în jurul nostru: multă sărăcie, disperare, umilinţă, nefericire. Şi multă, multă ură.

José Alberto "Pepe" Mujica Cordano este, desigur, un excentric. Este preşedintele uneia dintre cele mai avansate şi civilizate ţări de pe continentul sud-american, Uruguay. Conform datelor Transparency International, este una din ţările cu cele mai bune politici şi condiţii de muncă de pe continent, fiind, de asemenea, una dintre cele mai puţin corupte ţări din lume. Din multe puncte de vedere, Uruguay-ul este o ţară mult mai „europeană” decât însăşi Uniunea Europeană. De altfel, cca. 95% dintre locuitori sunt descendenţi ai imigranţilor de pe bătrânul continent. Uruguay-ul este cunoscută, de asemenea ca o ţară cu standarde educaţionale înalte şi servicii sociale dezvoltate, cel puţin prin raportare la vecinii săi de continent. 

În ceea ce priveşte dinamica economică, poate cel mai bine ar fi să citez o declaraţie relativ recentă a Fondului Monetar Internaţional. Ştiţi, tipii ăia care zic: „tăiaţi pensii, tăiaţi salarii” ... da, da, ăia.

Creşterea economică a Uruguay-ului a generat creşteri semnificative ale bunăstării. Venitul pe cap de locuitor, calculat în termeni de putere de cumpărare, s-a dublat în ultimul deceniu, şomajul a scăzut la un minim record, iar indicatorii sociali s-au îmbunătăţit în continuare.  Factorii-cheie care susțin această excelentă performanță excelentă sunt:  reformele politice semnificative, politicile macroeconomice prudente, politicile sociale puternice, și, în general, un mediu de susținere externă.

Deși scenariul de bază este, în continuare, acela al unei creșteri economice robuste, Uruguay ia în considerare faptul că perspectivele pe termen scurt vor fi fi modelate de evoluțiile perspectivelor globale.  Estimarea noastră este că produsul intern brut real (PIB) îşi va încetini creșterea până la 6 la sută în 2011, și chiar până la 4 la sută pe termen mediu.  Consumul privat va rămâne principalul motor de creștere economică, dar va avea o creştere mai redusă.  Mari investiții străine directe  vor susține, în continuare, creșterea economică în 2012-13.  Exporturile (...) nu vor mai fi la fel de dinamice ca și în ultimii ani, din cauza unei încetiniri economice a partenerilor comerciali-cheie ai Uruguay-ului.(...)

Sectorul financiar rămâne solid și robust, iar dezvoltarea acestuia sprijină investițiile pe termen lung și creșterea economică.  Băncile sunt lichide, bine capitalizate, cu puţine credite neperformante și în mare parte finanțate din resurse locale (...).

Perspectivele de creștere Uruguay sunt, în general, luminoase, dar aducerea lor la îndeplinire  necesită în continuare atenţie la creșterea productivității și gestionarea resurselor.

(declaraţia aparţine misiunii FMI conduse de Ulric von Erickson Allmen şi a fost făcută pe 4 noiembrie 2011).

Da ...

Ca preşedinte al Uruguay-ului, Mujica şi-a atras porecla de „cel mai sărac preşedinte din lume”. Şi asta fiindcă, deşi ales preşedinte al unei ţări care poate fi luată ca model de dezvoltare şi prosperitate economică, această, să-i zicem, întâmplare, nu i-a modificat cu nimic stilul de viaţă anterior. Din cei circa 250.000 de pesos uruguayeni  (≈ 12.200 $) pe care îi primeşte lunar de la locul său de muncă, circa 90% îi donează unor ONG-uri locale şi instituţii de caritate, iar restul îi foloseşte pentru a duce o viaţă simplă si austeră. El locuieşte undeva la ţară, într-o localitate numită Rincón Cerro, într-o casă modestă, în apropierea capitalei, şi continuă să-şi lucreze singur pământul micii ferme al cărei proprietar este. Cu nu locuieşte, practic, în locuinţa oficială care i-a fost pusă la dispoziţie de către stat, în calitate de preşedinte al statului, Mujica a pus, mai departe, această locuinţă la dispoziţia unor organizaţii care se oferă servicii sociale pentru persoanele fără adăpost. Şi, cum în vara trecută au fost câteva zile cu adevărat geroase (fiind în emisfera sudică, anotimpurile sunt inversate faţă de noi), reşedinţa prezidenţială a fost, efectiv, folosită pentru a oferi cazare unor astfel de persoane! Mmm ... vă puteţi imagina vreun politician român într-o asemenea situaţie? Şi ... să nu confundăm planurile, Mujica nu era în campanie, şi nu participa la nicio serbare câmpenească! Dealtfel, deşi poporul său e unul vesel şi petrecăreţ, preşedintele e, mai degrabă, rezervat, în astfel de chestiuni. Fiind vegetarian, singurele animale pe care le creşte (libere) sunt, de fapt, nişte câini. 

Cu câteva luni în urmă, în timp ce mergea „la oraş” pentru a-şi cumpăra un capac de toaletă (?!) a fost recunoscut de jucătorii unei echipe locale de divizie inferioară, Huracán del Paso de la Arena, care i-au solicitat câteva cuvinte de îmbărbătare înaintea unui meci important. Mujina a acceptat, a ţinut un scurt discurs motivaţional, s-a fotografiat cu toţi jucătorii, şi a plecat repede acasă, deoarece trebuia să-şi şi monteze capacul pe care tocmai îl cumpărase.

La capitolul „avere”, pe numele preşedintelui este înscris doar un autoturism VW cu an de fabricaţie 1987, în timp ce ferma aparţine soţiei sale. Nu are niciun fel de conturi în bănci, dar nici datorii.

Bun, s-ar putea crede, pe bună dreptate, că acest stil de viaţă care poate fi caracterizat şi ca „excentric” este, de fapt, ostentativ, că preşedintele vrea să transmită o anumită imagine publică. În legătură cu acest aspect, Mujica a declarat, în repetate rânduri, că, de fapt, acesta este stilul său de viaţă, aşa îi place să trăiască, şi că nu e vorba de nicio umilinţă! Pur şi simplu, alege ceea ce îi place cel mai mult, ceea ce îi convine!

În fapt, Mujica nu a avut şi nu are nicio problemă de imagine. La cei peste 77 de ani ai săi, ambiţiile economice, sau politice, sau de orice altă natură, se vor mai fi domolit, lăsând loc unei adevărate înţelepciuni a senectuţii. Şi, da, când este vorba să-şi afirme părerile, opiniile, valorile în care crede cu adevărat, preşedintele nu are nicio problemă în a face acest lucru, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna apreciat de concetăţenii săi. Sau, mă rog, de o majoritate consistentă. Pentru că da, preşedintele are valori pe care simte că trebuie să le apere. Astfel, într-o ţară predominant catolică, şi pe un continent cu foarte multe excese religioase, Mujica este şi se declară ateu!  José Alberto "Pepe" Mujica Cordano este primul preşedinte de ţară latino-american care s-a autodeclarat, în mod deschis, şi fără niciun echivoc, ateu. Primul şi, deocamdată, singurul. Da, da, fiindcă până şi „tovarăşul” Castro, cel care, întreaga sa viaţă s-a pus „în beţe” cu cea mai mare putere mondială, nu a avut niciodată curajul de a merge până la capăt, vorbind, în schimb, de „perfecta coerenţă dintre gândirea creştină şi cea revoluţionară” ... pam, pam.

Cred că Mujica este un politician de respectat. Şi de admirat. Unul dintre puţinii care există în lume. 
 

Mmm ... ceva păreri? Comentarii? Sau, poate mai bine să mergem să pupem nişte moaşte, că s-o-ndura bunul Dumnezeu şi de noi ... şi-ntr-o zi o să ne scoată şi din criză ... o să vedeţi.

Wtf ...

Crin Antonescu: Marele mesaj al poporului român este că nu mai are ce să înveţe în materie de alegeri democratice

Da, Antonescule, aşa este. Dacă tu nu mai eşti capabil, de multă vreme, să înveţi nimic, dacă evoluţia ta politică este o continuă dezamăgire, îţi închipui, desigur, că şi alţii sunt la fel. Mă rog, e problema ta, crezi ce vrei, dar ar trebui să recunoşti măcar că, „în materie de alegeri democratice” nu eşti nici la nivelul lui Bashar-al-Assad. Un singur lucru mai trebuie să-nveţi despre alegeri: să le câştigi.

Hai, pa !

Apocalipsa vine pe 30 iulie

Pentru că, în 29 iulie se va întâmpla ceea ce toată lumea ştie că se va întâmpla: va avea loc referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. Referendum al cărui rezultat e 100% dinainte cunoscut, chiar şi în cazul unei fraude masive.

După cum se ştie, în condiţiile acutizărilor tensiunilor sociale generate de politica falimentară a guvernului Boc, PDL a iniţiat, în 2010, o modificare a Legii referendumului, prin care preşedintele României nu putea fi demis decât în condiţiile în care cel puţin jumătate plus unu din persoanele înscrise în listele electorale permanente s-ar fi prezentat şi ar fi votat în favoarea acestei decizii. Condiţie, evident, greu, dacă nu imposibil de atins, în orice condiţii.

USL a încercat să modifice această lege, propunând o lege a referendumului fără cvorum, aşa cum este, de altfel, logic şi raţional, şi în acord cu reglementările europene. Dar, s-a izbit de decizia CCR, care impune un cvorum de 50% plus unu alegători prezenţi la vot, pentru a valida referendumul. Aparent, e o condiţie bună, fiindcă numai altfel, ar fi existat o oarecare umbră de ilegitimitate, având în vedere existenţa unei majorităţi care nu şi-a exprimat opţiunea. Acest punct de vedere este fals, deoarece a nu-ţi exprima opţiunea e tot o opţiune. În condiţiile impuse de CCR, e limpede că, pentru una din părţi, a sta acasă e mult mai bine decât a vota, ceea ce nu e în regulă. Şi, de asemenea, e limpede că, în aceste condiţii, inversarea opţiunilor de vot nu duce la inversarea rezultatului, ceea ce iarăşi nu e în regulă. Pe lângă asta, USL s-a angajat, în faţa „puterilor garante”, să respecte decizia CCR, ceea ce ar fi, desigur, în regulă, dacă decizia CCR ar fi avut o umbră de logică şi echidistanţă. Dar, nu are.

A, că există prevederi similare şi pentru demiterea primarilor ... sigur că da, avem. Iar rezultatul e că avem, sau am avut nu-ştiu-câţi primari încarceraţi – exemplul cel mai cunoscut este cel al lui Sorin Apostu – dar primari demişi în urma unui referendum local ... nu ştiu. Voi ştiţi?

E limpede, că pentru USL, satisfacerea condiţiei impuse de CCR echivalează, de fapt, cu satisfacerea îndeplinirii condiţiei din legea propusă de PDL, în condiţiile în care acesta din urmă nu are altceva de făcut decât să-şi ţină oameniii acasă. Şi, e la fel de clar că USL nu poate mobiliza 50%+1 votanţi în favoarea demiterii lui Traian Băsescu.

De ce spun asta? În primul rând, ar trebui să observăm că votul este un drept, şi nicidecum o datorie. Desigur, au existat iniţiative în favoarea legiferării obligativităţii votului, dar acestea au fost, din start, supuse eşecului. Nu doar pentru că votul obligatoriu e contrar principiilor drepturilor omului, pe care ţara noastră s-a angajat să le respecte, ci şi pentru că o astfel de lege nu e aplicabilă. Ce facem, de exemplu, cu rezidentul polinezian care nu a votat din n motive, printre care şi acela că, pentru a ajunge la cea mai apropiată secţie de votare ar fi trebuit să străbată, pe proprie cheltuială, sute sau mii de kilometri? Îi retragem cetăţenia română? Nu se poate. Îl amendăm sau îl băgăm la zdup? Nici asta nu se poate. Şi-atunci, ce-i facem? Nimic, nu-i putem face nimic. Iar o lege care nu prevede o sancţiune clară, şi aplicabilă, în cazul neîndeplinirii sale, nu e lege. E recomandare, e ce vreţi, dar nu e lege.

Într-o situaţie mai mult sau mai puţin asemănătoare cu aceea a ipoteticului rezident polinezian sunt, de fapt, milioane de români aflaţi în afara graniţelor ţării. Şi – vorbim de o realitate – mulţi, foarte mulţi dintre ei, păstrează cetăţenia română doar pentru că nu i-a obligat nimeni să renunţe la ea, şi pentru că „nu costă bani”, altfel, fiind rupţi de realitatea românească şi complet dezinteresaţi. Sau, pur şi simplu, insuficient informaţi şi nedoritori să contribuie la realizarea unei situaţii care să afecteze, într-un sens sau altul, milioane de semeni de-ai lor, dar nu pe ei!

Ei nu doresc să voteze şi nu vor vota, dar, de figurat pe listele electorale, figurează, asta este.

Prin urmare, raportată la numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente, o prezenţă mai mare de 70-75% este iluzorie. (În paranteză fie spus, zilele trecute un sondaj de opinie efectuat într-un mod total neprofesionist indica o intenţie de vot de cca. 80% ... aberant. În mod sigur, cei care au realizat acest sondaj nu au discutat şi cu morţii de pe listele electorale, şi cu cei aflaţi la mii de kilometri depărtare ...).

Ei, dar 70-75% e mai mult, e mult mai mult decât 50%+1! Să iasă aceşti 70-75% din oameni la vot, şi e ok.

Da, numai că acest procent reprezintă numărul maxim de alegători care ar putea fi mobilizaţi, în condiţii extreme. Cu biciul, cu zăhărelul, cu urna băgată sub pernă, cu ce vreţi. Fiindcă, altfel, mai mult de 60-65% din ei nu vor vota.

Ei, dar şi 60-65% e mai mult decât 50%+1! Să iasă la vot măcar aceştia şi e ok.

Da, numai că, din aceştia nu toţi ar vota pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu discut acum de ce nu toţi românii ar vota pentru demitere. Pentru că ... pentru că mai sunt şi Gică-Contra, ce vreţi? Sau pentru că ... pentru că asta este, ce mai tura-vura?

Cam care este raportul de forţe între cei care ar vota pentru demitere şi cei care ar vota împotrivă. Sondajele indică raporturi apropiate de 2:1 (sau 66-67% favorabili demiterii), dar să zicem că nu-i aşa, să zicem că avem un raport de 4:1 (sau 80% favorabili demiterii). Pe o un eşantion de 60-65% din electorat, asta înseamnă 48-52% voturi în favoarea demiterii. 52%? Încă e bine. E bine, da, dar nu uitaţi că acesta e un prag maximal, calculat pe ipoteza unui raport de 4:1 între cei care-l vor demis pe Băsescu, şi cei care nu-l vor. Pe un raport de 2:1, cum indică sondajele, obţinem 40-44% voturi în favoarea demiterii ... insuficient.

În alte cuvinte, pentru demiterea lui Traian Băsescu este nevoie ca un număr, probabil destul de consistent, de susţinători de-ai săi, să se prezinte la vot şi să voteze împotriva demiterii. Ştiu, e paradoxal, dar fără aceşti oameni care să voteze împotriva demiterii, Băsescu nu poate fi demis. Asta e urzeala Curţii Constituţionale, şi în fapt, nu e câtuşi de puţin mai favorabilă adversarilor lui Băsescu decât era legea PDL-ului. Măcar, în aia se stipula clar, era nevoie de atâtea voturi şi nu mai conta ce face cealaltă parte!

Preşedintele suspendat anunţă, însă, că nu vrea să câştige la „masa verde”, adică prin nevalidarea referendumului. E-te fleoşc, trebuie să fii cu adevărat tâmpit să crezi că vrea să piardă „pe bune”. Plus că nu are niciun control asupra alegătorilor săi. E, doar aşa, o chestie ca să se mire proştii şi să exclame, încă o dată, „ce preşedinte corect, şi ce curajos” ... shit. E ... ştiţi vorba aia: „tot ţiganu-şi laudă ciocanu’, şi ţiganca nicovala...” Ce riscă, de fapt, Băsescu, printr-o astfel de declaraţie? A, că o mie sau două mii de susţinători de-ai săi o vor lua de bună şi vor merge să-l voteze? Foarte bine, asta înseamnă că USL nu va mai avea 99% din voturi favorabile, va avea numai 90%. Sau 80%, sau ... nu contează. Atâta timp cât nu se va atinge cvorumul, nu contează ....

Ce se va întâmpla în continuare?

În primul rând, aşa cum e şi firesc (?!), CCR va invalida referendumul. Bun, sunt oameni care cred că acest lucru nu se va întâmpla ... e părerea lor, dar nu cred că e cu putinţă altfel.

Şi mai departe?

E limpede că Băsescu nu se va putea întoarce la Cotroceni aşa, pur şi simplu, aşa, ca şi când ar reveni din concediu. Nu cred că la intrare va fi întâmpinat de Antonescu, care, plin de mândrie, îi va arăta cum a udat florile şi cum a şters praful. Nu cred nimic din toate astea. Mai degrabă mă gândesc la ample manifestaţii de protest, în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării. Spontane, sau mai puţin spontane ... nu mai contează. Şi, cu cât prezenţa la vot va fi mai apropiată de 50%, şi cu cât rezultatul va fi mai zdrobitor în favoarea demiterii, cu atât creşte probabilitatea unor manifestaţii mai intense. Şi, pe bună dreptate, cum să concepi, că, dacă ai fi avut un milion de voturi în minus, iar adversarul două milioane în plus, ai fi câştigat, dar, aşa ai pierdut? Cum?

Şi, de asta cine va fi de vină? Curtea Constituţională ... Brrr ...

Ce-ar putea face Ponta & Antonescu? Habar n-am. Ar putea, cred, să ia act de invalidarea referendumului şi să dea o ordonanţă prin care să convoace un nou referendum, până atunci Traian Băsescu rămânând suspendat. Îmi e greu să mă gândesc ce efecte ar avea o astfel de iniţiativă.

Ar putea, cred, să convoace iarăşi Parlamentul, pentru a-l suspenda din nou pe Băsescu, în temeiul aceloraşi acuzaţii ...

Ar putea ... nu ştiu ce ar mai putea face.

Ştiu, însă, ce ar trebui să facă ... şi nu vor face. De exemplu, Ponta ar trebui să demisioneze imediat ... şi n-o va face. De ce ar trebui să facă acest lucru? Pentru a-i da posibilitatea lui Antonescu să numească un alt premier ... bineînţeles că tot PSD-ist, nu asta-i problema. Problema e credibilitatea lui Ponta ... chestiunea cu plagiatul ... şi nu numai.

Şi ce va mai fi? Ce ar mai putea fi? Ce ar mai putea urma?

Păi ... ce se întâmplă, de obicei, în asemenea cazuri. Instabilitate politică şi economică, mişcări de stradă, greve, prăbuşirea monedei naţionale, fel de fel de monitorizări şi avertismente externe ... banalităţi din astea. Război surd, pe toată linia, între băsişti şi anti-băsişti ... cu câştigător previzibil.

Zilele astea s-a tot vorbit de blitzkrieg. Pentru cei care nu ştiu exact despre ce e vorba, cuvântul se referă la o anumită tactică a armatei germane, în timpul celui de-al doilea război mondial, care i-a permis, iniţial, să obţină victorii extrem de rapide şi spectaculoase. Totul se baza pe viteză şi surpriză, şi astfel a reuşit Germania să îngenuncheze Franţa. Dar, ceea ce a fost valabil cu Franţa, nu s-a mai repetat în cazul Rusiei, iar marea greşeală a armatei germane a fost întreruperea legăturii cu liniile de aprovizionare. Asta a făcut, de fapt, şi USL, a organizat totul foarte-foarte rapid, ignorând câteva elemente, şi acum s-a trezit cu mortu-n braţe. Nu are cum să-l demită pe Băsescu, fiindcă nu a reuşit să modifice corespunzător legea referendumului.

A avut, sau are, USL, un plan B, pentru situaţia în care demiterea lui Băsescu eşuează? Nu ştiu ... rămâne de văzut. Eu nu cred. Din ceea ce văd, nu cred că USL are un plan B. Nu are nici cum să modifice legea electorală, se va merge pe sistemul din 2008, care e, în esenţă, proporţional, ceea ce înseamnă că nu va mai lua 80% din mandate, şi nici măcar 50% - fiindcă nici la votul politic de la locale nu a luat 50%, iar de crescut, nu are cum să crească, ci doar să piardă. Şi tot ce pierde va merge, desigur ... ei, unde va merge? La PDL? Nu ştiu, nu cred ... altundeva. Mai precis ...

Ei, puţintică răbdare ... vorba lu’ nenea Iancu.

Rău cu hoţii ... da’ parcă nici cu proştii n-o scoţi la capăt!

Curtea Constituţională a decis: Traian Băsescu poate fi demis, dar numai de cei de cei care nu vor să-l demită!

De fapt, Curtea Constituţională a decis că referendumul nu poate fi validat decât cu 50%+1 voturi din numărul celor înscrişi pe liste. Care liste sunt cam de pe vremea lui moş Ion Roată, fiindcă acest 50%+1 înseamnă mai mult de 9,1 milioane – din motive de simplitate, eu voi vorbi, totuşi, de 9 milioane – în condiţiile în care, de toţi nu mai suntem decât vreo 19 milioane. Din care cel puţin 18,2 au drept de vot, deci numai vreo 800.000 sunt sub 18 ani!

Ei, să lăsăm asta. Să observăm, însă, că la 9 milioane de voturi, toate favorabile demiterii, Traian Băsescu se întoarce, bine-mersi, la Cotroceni. În schimb, la 4.500.0001 voturi pentru demitere şi 4.500.000 împotrivă, este demis.

Cum, realist vorbind, este aproape imposibil ca la referendumul din 29 iulie să se înregistreze cel puţin 9.000.001 voturi în favoarea demiterii lui Băsescu, rezultă că, dacă acesta va fi demis, acest lucru se va întâmpla numai datorită celor care vor fi votat împotriva demiterii!

Kafka era mic copil.

Asta-i pohta ce-am pohtit!

După declaraţia politică de ieri a Parlamentului României, şi, mai cu seamă după intervenţia lui Şova, singura opţiune posibilă a preşedintelui Traian Băsescu este demisia neîntârziată. Este, de altfel, şi singura opţiune benefică pentru ţară.

Din păcate, şansele ca acest lucru să se producă sunt, practic nule, structura psihologică a preşedintelui nepermiţându-i să facă acest lucru. Din păcate pentru el, şi pentru ţară, deopotrivă, Traian Băsescu e construit, din punct de vedere psihologic, pe un calapod clasic de dictator: viclean, intrigant, mediocru intelectual, spontan, răzbunător, extrem de orgolios şi, într-un anumit sens, patriot în adâncul sufletului, chiar dacă, în cazul lui Băsescu, dimensiunea asta (a patriotismului) s-a concretizat, mai ales, în răţoieli inutile şi primejdioase la adresa unor vecini, împăunări prosteşti, şi aşa mai departe. Un astfel de om nu renunţă niciodată, cu atât mai mult atunci când este convins că are dreptate. Frica, ameninţarea, calculul politic meschin au sens pentru astfel de personaje doar atâta timp cât nu au dreptate, şi ştiu asta. Când, dimpotrivă, sunt convinse că au dreptate şi că apără un ideal superior, astfel de persoane înfruntă cu seninătate orice pericol. La fel au procedat şi Nicolae Ceauşescu, Saddam Hussein sau Muammar al-Gaddhafi. Cu toţii au putut să renunţe, la un moment dat, la putere, pentru a-şi salva pielea, dar n-au făcut-o, cum, foarte probabil, nu o va face nici Traian Băsescu.

Să precizăm, dintru început, un lucru: în disputa sa cu Victor Ponta şi cu Parlamentul României, dreptatea este, indiscutabil, de partea preşedintelui. Nu neapărat în ceea ce priveşte reprezentarea României în relaţiile cu Uniunea Europeană - de fapt, asta nici nu conteaza prea mult - ci în ceea ce priveşte modul în care încearcă Victor Ponta să tranşeze această chestiune. În România, şi peste tot în lume, putere juridică au doar legile, hotărârile, deciziile, dispoziţiile etc., dar nu declaraţiile, fie ele politice, sau de orice altă natură. Şi ... gata.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, este, de asemenea, evident, că Victor Ponta nu abordează, şi nu doreşte să abordeze o problemă generală, cum ar fi aceea a raportului de putere dintre preşedinte şi premier, ci pe aceea particulară, a raportului de putere dintre el personal, şi Traian Băsescu. Nu ştiu, poate nu-mi amintesc eu, dar nu cred că Victor Ponta a avut ceva de comentat în situaţii similare, dar când prim-ministru era Emil Boc. Bine, de aici se pot porni tot felul de discuţii, se poate afirma, cu deplin temei, că, de fapt, Emil Boc nu şi-a dorit şi nu a pretins niciodată să reprezinte România faţă de U.E., în detrimentul preşedintelui, şi aşa mai departe. Cum adică? Păi, dacă activitatea respectivă e în „fişa postului” premierului, şi nu a altcuiva, poate premierul, oricare ar fi el, să zică: „ei, acu’, dacă vrea preşedintele, să meargă el, că eu oricum nu prea vreau”?? Unde s-a mai pomenit, în vreun serviciu public, să faci doar ce vrei, când ai chef, dacă ai chef, iar ce nu să pasezi sarcina cui o vrea, şi totuşi, să nu fii dat afară, în ziua următoare? Dar asta e altă problemă ...

Revenim la atitudinea lui Traian Băsescu şi la declaraţia ulterioară a lui Şova.

Pentru cine nu îşi (mai) aminteşte, fac o mică digresiune. Mă întorc la episodul excluderii lui Mircea Geoană din PSD. Care a fost, de fapt, motivul real al acestui gest? Nu altul decât lupta internă de putere din PSD (Mircea Geoană „păcătuise” autopropunându-se ca viitor candidat al PSD la alegerile prezidenţiale din 2014). Urmăriţi, vă rog, filmuleţul următor:

Ce spune, de fapt, cu subiect şi predicat, Victor Ponta? Că motivul excluderii lui Geoană a fost, de fapt, „o problemă de încredere”. Ce-o fi însemnând „încrederea” asta ... fiecare înţelege ce vrea. Ei, dar cum trebuiau, cât de cât, păstrate aparenţele, sarcina instrumentării „judecării” lui Geoană a revenit lui Şova. Care a găsit, că nu-i mare lucru, nişte articolaşe prin statutul PSD, pe care le-a interpretat cum a vrut muşchiul lui, fără a avea, însă, nici măcar elementarul bun-simţ de a le citi (şi) în prezenţa „împricinatului”, adică a lui Geoană ... vă amintiţi, desigur, cum a programat „şedinţa” respectivă la o oră, dar, când a ajuns sărmanul „prostănac”, a constatat că, de fapt, şedinţa avusese deja loc ... aşa o mascaradă nici pe vremea lui Stalin nu se putea vedea în fiecare zi.

Nu mai vorbesc, apoi, de precaritatea cunoştinţelor istorice ale lu’ dom’ profesor, nu mai vorbesc de nimic. Mă aşteptam, însă, să nu-l mai văd o vreme, să-l ascundă PSD-ul o vreme, să-l mai trimită undeva, la studii, oriunde, dar nu la televizor, nu în vizorul media, nu pronunţându-se despre chestiuni pe care, în mod evident, nu le înţelege. Speranţe deşarte ...

Traian Băsescu ştie prea bine în ce piesă joacă. Poate să umble cât vrea cu Constituţia în buzunar, poate să o arate oricui, adevărul e că a pierdut. Istoria se repetă. Câţi au fost curioşi, în 2007, când a fost suspendat preşedintele, să deschidă Constituţia, să citească, să înţeleagă dacă preşedintele a încălcat-o sau nu, să voteze în cunoştinţă de cauză, şi fără nicio patimă sau partipris? Câţi? Puţini, foarte puţini. Şi dacă, acum, s-ar ajunge la suspendare, pe temeiul invocat de Şova, câţi s-ar obosi să deschidă şi să înţeleagă Constituţia? Tot atât de puţini, poate şi mai puţini. Deosebirea e că, spre deosebire de 2007, Băsescu are mult mai mulţi duşmani – nu e treaba mea să explic cum i-a dobândit.

Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie că mandatul său a luat sfârşit, practic, atunci când l-a desemnat pe Ponta premier. Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie, că rolul său la Cotroceni, în acest moment, este unul pur decorativ, el nemaiavând nicio sarcină decât aceea de atrage, ca un magnet, ura acumulată de popor în urma măsurilor aberante ale guvernării portocalii şi, implicit, de a mai adăuga nişte procente în dreptul USL la alegerile din toamnă. USL are, în acest moment, o nevoie aproape disperată, de Traian Băsescu la Cotroceni, fie şi pentru a nu mai fi atât de vizibile măgăriile pe care continuă să le facă – numai astăzi, de exemplu, şi-a „întărit” rândurile cu încă un „combatant de valoare”, e vorba de doamna senator Plăcintă.

Nu, nu mandatul lui Băsescu e în pericol – oricum nu are nicio şansă de a-l duce până la capăt, asta dacă nu cumva doreşte PSD acest lucru, pentru a-l „fierbe în suc propriu” pe pofticiosul Antonescu, eventual în ideea de a prelua, în nume propriu, şi preşedinţia. Nu, nu PDL e în pericol, la urma-urmei, PDL e o culoare – mai este? – un acronim, un ambalaj, orice; poate fi aruncat fără niciun regret la primul coş de gunoi, oamenii, însă, pedeliştii adică (sau, foştii pedelişti) sunt oameni de valoare (?!) şi pot fi integraţi fără nicio problemă în USL. Mizerabil!

(Apropo, şi fără prea mare legătură, când a fost primit în USL, „tata vămilor” aka Gheorghe Ciobanu a promis că va fi urmat de nu-mai-ştiu câţi primari din colegiul său. Asta nu s-a întâmplat, mai mult decât atât, USL a reuşit să piardă şi primăria singurului oraş - din cele trei din colegiu – pe care o deţinuse în mandatul 2008-2012).

PDL e, de asemenea, terminat. Pentru alegerile din toamnă, desfăşurate în sistem uninominal pur, rezultatele vor fi încă şi mai proaste decât acum. Câte preşedinţii de consiliu judeţean mai deţine PDL? Două, Alba şi Arad, adică sub 5% din total. Ei, cam atâtea mandate parlamentare va putea obţine, în cel mai bun caz, în toamnă, PDL. Rezultat cu care nu va conta nici cât PPDD.

Şi, atunci, pentru ce să (mai) rămână Băsescu la Cotroceni? Doar pentru a fi demis şi umilit peste numai câteva luni, când, cu adevărat, nimeni nu va avea nevoie de el?

O demisie, acum, a lui Traian Băsescu, urmată, aproape imediat, de o autodizolvare a PDL – ţi-ai găsit! – ar pune România în faţa unei situaţii inedite, şi ar face-o, cred, să realizeze, cât de mare este pericolul derapajului antidemocratic ce se prefigurează. Ar forţa, cred, dezintegrarea rapidă a USL şi salvarea, astfel, a ultimului partid din perioada precomunistă, e vorba, fireşte, de PNL (chiar dacă asta ar presupune asumarea a încă patru ani de opoziţie; evident, orbit de mirajul puterii, PNL nici nu concepe asa ceva).

Din păcate, cum spuneam, Băsescu nu înţelege nimic. Va continua să se plimbe cu Constituţia-n mână, fără să observe că, de fapt, timpul său a trecut, că indiferent de ceea ce face, sau nu face, situaţia se înrăutăţeşte, că damele de companie şi toată turma de dobitoace amuşinează deja sub coada noului mascul alfa, că, în curând hoitul său va fi aruncat hienelor obraznice şi flămânde, pe care chiar el le-a promovat.

Urât sfârşit de carieră politică!

Cât despre viitorul uselist luminos ... mai bine nu mai spun nimic.

Care pe care

Noi, românii, suntem patrioţi?

O, ce întrebare! Fireşte că suntem patrioţi, cum altfel? Păi, nu ne-am bătut noi, secole de-a rândul, cu turcii, n-a fost Ştefan cel Mare apărătorul creştinătăţii ... sau Mihai Viteazul, n-a făcut el unirea? Eminescu, poetul nostru naţional, n-a fost, oare, patriot? N-a spus el: „cine-a îndrăgit străinii/mânca-i-ar inima câinii”?

În ultima vreme, am văzut, pe diverse reţele de socializare, şi nu numai, fel de fel de profile, ale unor persoane pe care, întâmplător sau nu, chiar le cunosc. Sau nu le cunosc, n-are a face. Multe dintre aceste persoane pretind că ştiu trei-patru, dacă nu mai multe limbi străine ... şi româneşte, bineînţeles. Cu toate acestea, parcurgând celelalte informaţii asociate profilului, îţi dai seama că, de fapt, româneşte  nu prea ştiu. Greşeli cu adevărat impardonabile, formulări greoaie, sau bombastice, sugerează o cu totul altă realitate. O realitate a inculturii, a necunoaşterii, la nivel elementar, a limbii române ... ce să mai vorbim, atunci, de celelalte nu-ştiu-câte limbi străine?

Cineva, nu mai ştiu cine, spunea că patriotismul este convingerea tâmpită că o naţiune, un popor e „cel mai” din simplul motiv că te-ai născut tu în mijlocul său". Nu împărtăşesc întru totul acest punct de vedere, dar constat că, da, pentru cei mai mulţi dintre concetăţenii mei, cam la asta se reduce patriotismul. Să te baţi cu cărămida în piept pentru ce-a făcut unul şi altul, săţi umfli rânza ori de câte ori vorbeşti de reuşitele altora, cu care, chipurile, tu te identifici, să ştii şi să povesteşti cum ne-au fost furate, de-a lungul timpului, bogăţiile, invenţiile, tezaurul naţional, şi aşa mai departe ... dacă ştii şi ceva despre martiriul lui Brâncoveanu şi al fiilor săi, eşti om făcut, eşti român, şi patriot, şi creştin, şi tot ce trebuie, şi poţi, desigur, să-ţi îngădui mici extravaganţe, precum aceea de a nu şti, niciodată, câţi de „i” trebuie să pui la sfârşitul unui cuvânt ... şi-aşa, în vorbire nu se simte.

Eu cred – şi, probabil sunt unul din ultimii „dinozauri” care mai crede aşa ceva – că patriotismul începe cu datoriile pe care persoana le are faţă de ea însăşi. Cum ar fi aceea de a se exprima corect în limba maternă. Eu chiar cred că prima dovadă de iubire faţă de patrie este cea a însuşirii corecte a limbii ... e sau nu e aşa?

Am observat că, în ultimul timp, nimeni nu mai spune „pe care”, ci, simplu, „care”. Nu ştiu, s-o fi dat vreo lege în acest sens, sau ce e? Am auzit şi miniştri, şi parlamentari, şi profesori universitari ... toţi zic la fel, „care”, în loc de „pe care”: „planurile care le-am făcut”, „studiile care le-am efectuat”, „aspectele care le-am abordat”, şi aşa mai departe.

Pe scurt: „care” se asociază doar cu subiectul, cu obiectul care face acţiunea, cu nominativul – câinele care latră nu muşcă – în timp ce cu obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea, cu acuzativul, se foloseşte forma „pe care” – cartea pe care am citit-o (eu sunt cel care am citit, cartea a fost citită, nu s-a citit singură, eu am acţionat asupra ei).

N-are importanţă ce au făcut alţii, contează ceea ce facem noi. Şi, dacă nu suntem în stare să folosim corect limba maternă, nu ne putem numi patrioţi. Iar dacă, pe lângă asta, pretindem că ştim şi încă nu-ştiu-câte limbi străine, nu suntem doar lipsiţi de patriotism, ci şi de onestitate.

P.S. Din ciclul: IDIOŢII CARE IA DECIZII citiţi aici:

Prin activităţile desfăşurate [...], Consiliul de Administraţie [...] a hotărât că au fost încălcate articolele [...] şi conform art. 280 alin. 2 a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare [...];

Întrebări ajutătoare:

Cine e subiectul? Cine face/a făcut acţiunea? Răspuns: Consiliul de Administraţie

Ce a făcut subiectul? Răspuns: a hotărât şi a dispus [aplicarea sancţiunii].

Da? Dar, cum a făcut C.A. aceste lucruri? Răspuns: simplu, „prin activităţile desfăşurate”.

Aşa, deci. Şi, până la urmă, cine a „desfăşurat” aceste „activităţi”? O, TEMPORA!

Extremism pe faţă

După cum, probabil, o parte dintre cititorii blogului ştiu, am fost acuzat „oficial” de răspândirea unor „idei extremiste periculoase”. Ia să vedeţi ce spun doi dintre cei mai mari economişti ai momentului, de care sunt convins că toată lumea a auzit – mă rog, toată lumea care ajunge aici.

Paul Krugman: Ultima dată când nemții au mers pe austeritate, a venit la putere Hitler

Ce bine că noi nu mergem pe austeritate!

Noriel Roubini: Marx a avut dreptate. Capitalismul se poate autodistruge

Wtf! Cuum! Da’ chestia asta se va face aşa, paşnic, fără niciun fel de incident, nu?

Din păcate nu. Ceea ce spun este o opinie, doar o opinie. Şi nu e, nicidecum, o instigare, e o constatare: lumea se află pe marginea prăpastiei ... din multe puncte de vedere. Cred că o revoltă mondială este inevitabilă. Că vreau eu, că nu vreau, asta este, nu cred că se pot rezolva altfel contradicţiile acumulate ... îmi pare rău.

Da’ ce zic ăştia nu e extremism?

Cea mai importantă competenţă-cheie

În 2006, Parlamentul European si Consiliul UE au adoptat o recomandare cu privire la stabilirea de competenţe-cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi.

În viziunea acestor instituţii europene, competenţele-cheie ar fi : cele lingvistice şi de comunicare, în limba maternă şi în cel puţin alte două limbi internaţionale, cele matematice şi de rezolvare a problemelor, competenţele ştiinţifice şi tehnologice, cele de învăţare (learn to learn), competenţele civice, interpersonale, interculturale şi sociale, cele antreprenoriale, şi cele de exprimare culturală.

Eu cred că au omis-o pe cea mai importantă, şi anume abilitatea/competenţa de procurare a hranei, apei şi a mijloacelor minime de subzistenţă, abilitatea de a supravieţui în condiţii extreme. Fără asta, toate celelalte mi se par apă de ploaie.

Nu, nu intenţionez să plec în deşert, dar e foarte posibil să vină deşertul peste mine. Şi nu ştiu dacă unul obişnuit, sau unul nuclear.

Eu am spus mai de mult că ne paşte ceva. Un război, o revoltă globală, ceva, nu ştiu. Şi asta pentru că actuala organizare, bazată pe circuite financiare în locul celor economice, e nefuncţională. A generat criza, din criză nu se poate ieşi în cadrul aceluiaşi sistem, iar depăşirea, schimbarea sistemului înseamnă război. Asta este.

Şi, se pare că din ce în ce mai mulţi vorbesc despre asta.

Aşa că nu uitaţi: supravieţuirea, înainte de toate. Fiecare e cam pe cont propriu.

Mămăliga nu explodează

Oare?

Anul 1989 a fost, după cum se ştie, unul de profunde frământări politico-sociale în tot răsăritul Europei. Peste tot, oamenii erau agitaţi, organizau greve, mitinguri, proteste, militau deschis pentru schimbări politice şi sociale majore etc. Doar România părea că aparţine unei alte realităţi. În România oamenii erau „liniştiţi” şi îşi vedeau de „treburile lor”.

Nu analizăm aici justeţea mişcărilor populare din 1989, „spontaneitatea” lor, caracterul lor benefic sau mai puţin benefic, şi alte asemenea aspecte. Exista şi atunci o criză, existau interese, nu toţi „revoluţionarii” erau sinceri, mă rog, nu asta contează. Ideea este următoarea: nu poţi determina un mare număr de oameni să ia parte la un protest, decât atunci când nemulţumirea acelor oameni ajunge la un prag critic. Atâta timp cât oamenii sunt fericiţi, nu organizează greve, mitinguri, mişcări de stradă, şi aşa mai departe.

Circula în timpul lui Ceauşescu un banc foarte sugestiv: Cum recunoaştem o oală sub presiune fabricată în România de o alta fabricată aiurea? Răspuns: Pe măsură ce se încinge, oala sub presiune fabricată aiurea fluieră, în timp ce oala fabricată în România bate din palme.

Ceea ce am numit „prag critic al nemulţumirii” diferă substanţial de la om la om, şi de la naţiune la naţiune, şi depinde foarte multe de educaţie. De un tip de educaţie, să-i zicem civică, sau cetăţenească, sau cum vreţi. Românii sunt, şi au fost dintotdeauna cam lipsiţi de acest tip de educaţie. Că vrem, că nu vrem, asta asta, şi o ştim cu toţii.

Dintre toate popoarele est-europene, românii erau cei mai săraci şi umiliţi. Şi, totuşi, românii tăceau, românii nu se revoltau. Românii „băteau din palme”.

Când, poate, unii nici nu se mai aşteptau, mămăliga românească a explodat. Răsturnarea regimului comunist al lui Ceauşescu a fost violentă, extrem de violentă dacă o comparăm cu toate celelalte evenimente similare. Îmbrânceli, hârjoneli, tunuri cu apă, scutieri şi alte asemenea drăgălăşenii s-au văzut peste tot. Dar, doar în România a fost război în toată regula. S-a tras cu muniţie reală, de război, au fost victime, ei, nu chiar 60.000, cum susţineau conspiratorii, dar au fost, cu sutele. Doar în România, fostul conducător a fost asasinat, pur şi simplu, după o parodie de proces despre care e bine să nu mai vorbim.

De curând a fost publicat un aşa-zis clasament mondial al fericirii. Sau al nefericirii, dacă vreţi. Şi ce vedem? Aproape trei sferturi dintre danezi, suedezi şi canadieni se consideră fericiţi. La celălalt pol, al nefericii, ce vedem? România, cu 16%, e jos, jos de tot. În spatele ei sunt: Uzbekistanul, cu 14% - habar nu am ce e cu Uzbekistanul ăsta -, apoi Libia, tot cu 14% - şi cred că toată lumea a auzit câte ceva de Libia, de vreo jumătate de an e omor, revoluţie, război civil, habar n-am, se omoară ăia ca muştele, e nasoală rău -, vine apoi Somalia, cu 13% - acolo se moare, efectiv, de foame -, Irakul, tot cu 13% - şi la ei tot aşa, de vreo zece ani tot într-un război, revoluţie, revoltă sau ce-o mai fi, o duc, nu e zi să nu fie vreun atentat, să nu explodeze ceva – şi Bangladesh, tot cu 13% - şi Bangladeshul e una din cele mai sărace ţări din lume.

Mda ...

Nemulţumiri am văzut cam peste tot. În Grecia au fost atâtea mitinguri, atâtea proteste, încăierări cu poliţia, şi aşa mai departe. În Spania, în Italia, în Franţa, la fel. Anglia a fost vreo săptămână sub teroarea comandourilor de huligani. Da’ niciuna din ţările astea nu e sub noi, sau în vecinătatea noastră. Aha! Deci, ăia sunt mai fericiţi ca noi, da’ protestează. Noi dansăm pinguinul, da’ crăpăm de nefericire. Care-i morala?

În 1989, erau vreo patru milioane de membri de partid. Când „huliganii” lui Ceauşescu au răsturnat regimul şi au dizolvat partidul comunist, n-a mai fost niciunul. Toţi au spus că au fost obligaţi să devină membri de partid. Obligaţi de cine? N-au fost obligaţi de nimeni. Fiecare s-a făcut comunist din anumite motive. Unii ca să acceadă la anumite funcţii, alţii pentru o butelie de aragaz.

În seara zilei de 21 decembrie 1989, după mitingul din Bucureşti, ascultam Radio Bucureşti – parcă aşa se numea pe atunci. Se transmiteau, în flux continuu, tot felul de telegrame trimise de „oamenii muncii”. Nu, nu discut subiectul acestor telegrame. Dar, mă întrebam, şi mă întreb şi acum, vor fi fost reale aceste telegrame? Eu cred că, în mare parte da. Sunt mulţi oameni care au o plăcere nebună să pupe-n cur, atunci când ar vrea să urle de durere. A doua zi, şi în zilele următoare, aceiaşi oameni au început să-şi ardă carnetele de partid prin pieţele publice, fără nicio urmă de decenţă. Toţi deveniseră, peste noapte, anticomunişti înrăiţi!

Acum, aceste lucruri sunt istorie, dar merită să ni le reamintim. Fiindcă istoria se răzbună pe cei care o uită prea uşor.

Habar nu am unde e „pragul critic” pentru români, dar e limpede că suntem destul de aproape. Şi e la fel de limpede că românii nu prea au iniţiative. Dar, şi când le au!

Politicienii noştri viseză colorat. Unii din ei se gândesc, fireşte, la ce metode de manipulare să mai inventeze pentru a se menţine la putere. Pentru a mai suge energia şi bogăţia acestui popor. Ceilalţi se gândesc la cât de bine le va fi când vor ajunge ei la butoane. Când vor putea face ei acelaşi lucru pe care îl face acum puterea. Şi la faptul că, dezgustată de actuala putere, poporul le va oferi lor această oportunitate!

Eroare fatală! Dacă opoziţia nu înţelege, acum, în al 25-lea ceas al zilei că poporul are nevoie de altceva, sunt pierduţi. Şi, odată cu ei, noi toţi. Lucrurile sunt simple, extrem de simple: dacă, în 2012, actuala putere nu va fi măturată, va fi rău, extrem de rău. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar ca opoziţia să câştige alegerile, de o manieră extrem de categorică. Dar, pentru asta, opoziţie trebuie să-şi schimbe radical oferta. Şi să redevină credibilă. Doar ea poate salva România de la un dezastru. E o misiune extrem de dificilă, poate nu imposibilă, dar extrem de dificilă. Asta, doar în condiţiile în care timpul mai are răbdare. Dacă nu, nu.

Din păcate, opoziţia nu poate redeveni credibilă defilând cu cele două păpuşi gonflabile care nici nu ştiu pe ce lume trăiesc.

Speranţa moare ultima, dar moare şi ea. Cine ar putea să redea, în acest moment, să redea speranţa României? Cine?

Când ieşim în stradă?

Conform studiilor efectuate de cercetătorii de la NECSI (New England Complex Systems Institute), factorul determinant în declanşarea revoltelor sociale este reprezentat de preţul alimentelor şi, implicit, de dificultatea de a le procura. Mai pe româneşte, de foame.

Din punctul meu de vedere, nu e nicio noutate. Românii au o vorbă: goliciunea înconjoară, foamea dă de-a dreptul.

Prezentarea rezultatelor acestei cercetări a avut loc în contextul în care lumea întreagă este încă şocată de violenţele din Marea Britanie, de la începutul lunii. La o primă vedere, explicaţia celor de la NECSI este falsă. Pentru că este greu de presupus că, pentru autorii jafurilor şi tulburărilor din Marea Britanie, care îşi construiau acţiunile cu ajutorul unor dispozitive mobile de ultimă generaţie şi jefuiau/atacau tot ceea ce le ieşea în cale, preţul alimentelor şi procurarea lor ar fi fost o problemă mai mare decât pentru locuitorii Africii de Est, unde tocmai are loc o mare foamete.

Asta este, însă, adevărat, dacă judecăm strict punctual. Dacă judecăm global, percepţia se schimbă. Creşterea globală a preţului alimentelor alimentează, astfel, declanşarea de revolte şi tulburări sociale, dar nu neapărat în locul unde alimentele sunt cel mai greu de procurat!

În graficul de mai jos puteţi urmări corelaţia foarte clară între indicele preţurilor alimentelor (pe plan mondial) şi incidenţa unor revolte şi revoluţii locale. E, într-adevăr, concludent. 

Da, există o anumită logică în asta. Dar, la fel de adevărat este că, pentru declanşarea unei revolte sociale mai este necesar un factor, şi anume, o anumită stare de nervozitate, de pre-revoltă. Aceasta nu trebuie să fie, în mod necesar, manifestă. Faptul că, într-o anumită ţară/zonă au loc, aproape zilnic, greve, mintinguri, proteste mai mult sau mai puţin violente, nu înseamnă că ţara se află în faţa unei insurecţii.

Nu am vorbit de pretext, de „scânteie”. Chiar dacă oamenii sunt extrem de nemulţumiţi, e nevoie de un declanşator, nu?

Da şi nu. De fapt, într-o astfel de situaţie, orice mic incident poate fi un declanşator: o altercaţie în trafic, sau la restaurant etc., un telefon anonim, sau un apel pe un forum, oricare din aceste evenimente mărunte şi, practic, incontrolabile pot genera o revoltă.

Conform autorilor studiului, dacă nu se vor lua măsuri corective, riscul declanşării unei răzmeriţe mondiale va atinge maximul exact peste doi ani, în luna august a anului 2013. Bineînţeles, până atunci vom avea tot felul de evenimente precum „revoluţiile” în desfăşurare din Africa şi Orient.

Puşcării memorabile

O fotografie dintr-o staţiune de odihnă, oameni bucurându-se de binefacerile vacanţei? Da, la prima vedere aşa ar părea, numai că, de fapt, ceea ce vedeţi e un aspect din închisoarea San Antonio, de pe Insula Margarita, din Venezuela. În acest loc, care găzduieşte aproximativ 20.000 de deţinuţi, regulile nu sunt prea diferite de cele din lumea „de-afară”, ba, poate, chiar mai relaxate. Cam tot ceea ce e interzis într-o închisoare tradiţională, şi nu numai, aici este permis: telefoane mobile, arme, droguri etc., asta ca să nu mai vorbim de petreceri, distracţii etc., cu o singură condiţie, care, de altfel, funcţionează şi „afară”: aceea ca deţinuţii să aibă suficienţi bani pentru a şi le putea permite. Singura restricţie se referă la părăsirea locului de detenţie.
  

Ceea ce se întamplă acolo nu face, de altfel, decât să repete experienţa unei alte închisori latinoamericane, Pavon, din Guatemala. Acolo, guvernul guatemalez a cedat, încet-încet, atribuţiunile conducerii închisorii către deţinuţi, adoptând o poziţie de indiferenţă totală faţă de ceea ce se întâmpla între zidurile aşezământului. Aşa se face că, de exemplu, un deţinut mai puternic şi-a putut construi propria vilă, cu două nivele şi cu jacuzzi, în perimetrul închisorii. Închisoarea ajunsese să dispună de fabrici proprii de droguri, restaurante de lux, era frecventată de prostituate etc. Totul a luat sfârşit în anul 2006, când, în urma unei razii energice a poliţiei, închisoarea Pavon a fost „normalizată”.

În alt colţ de lume, în Norvegia, aflăm închisoarea Halden Felgsel , care dispune de facilităţi demne de un hotel de lux: televizor cu ecran plat, baie, bucătărie, frigider, living, lumină naturală. Deţinuţii au la dispoziţie o bibliotecă, sală de muzică, bază sportivă, compusă din mai multe terenuri, sală de gimnastică etc. Lipsesc, din păcate, barul, discoteca şi serviciul de room-service, spre marea nemulţumire a lui Behring Anders Breivik, autorul carnagiului de pe insula Utøya, şi a colegilor săi, care ispăşesc aici diferite pedepse.

Tot în Norvegia, pe o altă insulă, Bastøy, funcţionează prima închisoare prima ecologică din lume. Este un loc superb, cu plaje şi câmpuri întinse care se întind ca într-o rezervaţie naturală.

Deţinuţii se autogospodăresc în libertate totală, iar când nu muncesc, joacă tenis, călăresc, şi chiar înoată, atunci când apele Mării Nordului permit acest lucru. Pe insula Bastøy, deţinuţii primesc lecţii de ecologie şi agricultură, fiind învaţaţi să cultive eficient pământul în grădini sau sere încălzite cu energie solară, să recicleze diferite materiale etc.

În Austria, pentru violatori precum Fritzl, găsim Centrul de Justiţie Leoben, o închisoare care arată, mai degrabă, ca o multinaţională. Fiecare celulă dispune de baie, bucătărie, birou, unele din ele fiind proiectate pentru cupluri.

În vremea asta, în România ... e încă destul de cald, nu găsiţi?