Toamnă ...

Să fie foarte clar!

Din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

Articolul 9

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. (...)

Articolul 10

Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. 

De unde şi până unde ideea asta că nu e voie să comentăm asupra unei decizii a justiţiei? Adică justiţia nu poate greşi, sau cum? Pot eu, sau orice altă persoană, printr-un comentariu, printr-o manifestare a unui punct de vedere, să atentez împotriva „imparţialităţii puterii judecătoreşti”?

Eu cred că, în virtutea articolelor menţionate mai sus, am, în mod clar, acest drept, şi consider că, din punct de vedere moral, am chiar datoria de a face acest lucru. Nu pot influenţa o decizie a justiţiei ... e cu totul altceva.

Proiect nou

După cum se poate constata cu uşurinţă, am cam lăsat blogul ăsta cam de izbelişte. Pentru că, pur şi simplu, nu mă mai „trage aţa”. Am scris mult, şi fără prea mare folos. Pur şi simplu, nu cred că sunt prea mulţi care au nevoie, în mod real, de acest blog... unora le face chiar rău (depinde şi de IQ, fireşte). E un blog prea generalist, un blog care spune prea puţin despre prea multe ... sau prea mult despre prea puţin, n-are importanţă.

Nu, nu e un proiect abandonat definitiv ... dar nici departe. Şi nu am de gând să fac prea multe pentru a-l reactiva. În schimb, am în minte un proiect nou, mult mai nişat, şi, sper, mult mai interesant, inclusiv -sau, mai ales - pentru cei pe care politica nu prezintă absolut niciun interes.

Evident, vor fi multe, foarte multe lucruri care nu vor avea nicio legătură cu ceea ce se petrece aici ... dar asta mai către toamnă. Până atunci, răbdare şi tutun!

Are vreo importanţă?

Postarea „Criza alimentară nu va veni în România”, care conţinea şi o imagine considerată nepotrivită, nu mai există pe acest blog. De ce? Asta nu ştiu, si nici nu mă preocupă în mod deosebit. În orice caz, NU EU am şters postarea respectivă. Atunci cine? Repet: nu ştiu. Are vreo importanţă?

Orcum, cei care sunt foarte interesaţi de acea imagine o pot găsi cu uşurinţă pe net.

Contestaţia

Mâine voi merge la I.Ş.J. Timiş pentru a depune contestaţia la decizia nr. 229/05.10.2011, emisă de Şcoala cu clasele I-VIII Pesac, prin care mi s-a desfăcut contractul de muncă. Sentimentul meu este că I.Ş.J. Timiş nu va putea respinge argumentele mele şi, prin urmare, va decide anularea deciziei nr. 229. Dar, un sentiment asemănător am încercat şi atunci când am prezentat apărarea în faţa comisiei de disciplină din şcoală ... şi ce folos? Ei, ce va fi, va fi, asta este.

Din contestaţia respectivă prezint următorul fragment:

Colegiului de Disciplină al I. Ş. J. Timiş

Subsemnatul Adrian Stoica, profesor de matematică la Şcoala cu clasele I-VIII Pesac, sancţionat disciplinar, prin decizia nr. 229 din 05.10.2011, de către conducerea Şcolii cu clasele I-VIII Pesac şi C.A. al acestei şcoli cu „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă”, depun, în interiorul intervalului legal de 15 zile de contestare a acestei decizii, următoarea:

CONTESTAŢIE

la decizia nr. 229 din 05.10.2011, emisă de Şcoala cu clasele I-VIII Pesac

APĂRAREA PE PROCEDURĂ

Art. 268 din Codul Muncii precizează:

...

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

…

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetarii disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea.

În art. 2 al deciziei de sancţionare se precizează:

Art. 2. Apărarea domnului prof. Stoica Adrian nu a putut contesta încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce-i revin şi încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului şcolii prin activităţile desfăşurate de domnul prof. Stoica Adrian pe blogul personal la articolele mai sus amintite.

Din coroborarea celor două articole reiese clar că decizia de sancţionare e lovită din start de nulitate absolută, nefiind precizat niciun motiv pentru care au fost respinse argumentele invocate în apărarea prezentată în faţa comisiei de disciplină din cadrul şcolii.

APĂRAREA PE FOND

Ca bază legală a deciziei de sancţionare nr. 229 din 05.10.2011, Şcoala cu clasele I-VIII Pesac a invocat următoarele partu articole din Legea Educaţiei Naţionale (legea 1/2011):

Art. 233 (2)

Din categoria personalului didactic pot face parte persoanele care îndeplinesc condiţile de studii prevăzute de lege, care au capacitatea de exercitare deplină a drepturilor, o conduită morală conformă deontologiei profesionale şi sunt apte din punct de vedere medical şi psihologic pentru îndeplinirea funcţiei.

Art. 234 (5)

Nu pot ocupa posturile didactice, de conducere sau de îndrumare şi de control în învăţământ persoanele care desfăşoară activităţi incompatibile cu demnitatea funcţiei didactice, cum sunt:

...

c) practicarea, în public, a unor activităţi cu componentă lubrică sau altele care implică exhibarea, în manieră obscenă, a corpului.

Art. 273 (3)

Personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spaţiul şcolar şi poate întreprinde acţiuni în nume propriu în afara acestui spaţiu, dacă acestea nu afectează prestigiul învăţământului şi demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi.

Art. 280

(1) Personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii.

(2) Sancţiunile disciplinare care se pot aplica personalului prevăzut la alin. (1), în raport cu gravitatea abaterilor, sunt:

a) observaţie scrisă;

b) avertisment;

c) diminuarea salariului de baza, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de control, cu până la 15%, pe o perioada de 1—6 luni;

d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare sau pentru obţinerea gradelor didactice ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control;

e) destituirea din funcţia de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământ;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

După cum se poate constata cu uşurinţă, art. 233(2), 273(3) şi 280(1) nu pot fi invocate ca temei legal al unei decizii de sancţionare decât coroborate cu alte articole specifice. Altfel spus, nimeni nu poate fi acuzat de încălcarea deontologiei profesionale, afectarea prestigiului învăţământului şi a profesiei de educator, respectiv dăunarea interesului învăţământului şi a prestigiului unităţii/instituţiei decât în situaţia în care a încălcat prevederile specifice ale unei legi, dispoziţii, regulament etc. Rămâne că singurul articol care poate fi considerat, la modul serios, ca temei legal al deciziei de sancţionare, este art. 234 (5c). Cel care se referă la: „practicarea, în public, a unor activităţi cu componentă lubrică sau altele care implică exhibarea, în manieră obscenă, a corpului”.

Ce legătură există între „practicarea în public, a unor activităţi ....” cu conţinutul, pretins pornografic/obscen al unor articole de pe un blog personal? Absolut niciuna: articolul respectiv din LEN se refera la activitati, nu la materialele de pe anumit blog. Prima observaţie: niciodată nu am realizat o astfel de activitate în public. A doua observaţie: niciuna din aceste „activităţi” de încărcare a unui conţinut pe un blog nu are „componentă lubrică” şi nu implică „exhibarea, în manieră obscenă, a corpului”.

Să ne facem, însă, că nu înţelegem acest lucru. Să confundăm, în mod voit, „practicarea, în public, a unor activităţi”, cu accesul public la articolele unui blog personal – subliniez: personal – acest lucru este precizat, de altfel, şi în sesizarea primăriei. Să echivalăm „componenta lubrică” a unei activităţi cu „componenta lubrică” a unei imagini, că „exhibarea, în manieră, obscenă, a corpului” echivalează cu orice „material cu caracter obscen” postat pe un blog. Chiar şi în această interpretare, vădit tendenţioasă, Legea privind prevenirea şi combaterea pornografiei nr. 196/2003, cu modificările şi completările ulterioare precizează:

Art. 2.

...

(3) Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.

Art. 3.

(1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul operelor de artă sau ştiinţifice.

(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul materialelor realizate în interes artistic, ştiinţific, al cercetării, educaţiei sau al informării.

Care dintre cele trei articole incriminate are ataşată o imagine „cu caracter obscen” (în sensul legii, evident)? Răspunsul e, evident: niciuna! Da, sigur, există o imagine, o singură imagine, care ar putea fi catalogată ca dezgustătoare, imundă, neruşinată ... poate fi caracterizată oricum, în termeni nejuridici, dar nu obscenă. 

Iată, aşadar, că nici pe fond decizia nu are nicio justificare.

...

TIMIŞOARA, 18.10.2011                                                                                     ADRIAN STOICA

Comunicat

Anunţ, pe această cale, toate persoanele, organizaţiile, publicaţiile care urmăresc cu atenţie cazul meu că, până la un termen până va comunicat ulterior, probabil până la rezolvarea definitivă a cazului, refuz să acord interviuri, să apar în emisiuni de televiziune etc. Am luat această decizie deoarece, în opinia mea, legea îmi este net favorabilă, şi eu sunt un om care crede în supremaţia legii. Nu pot, în acest moment, să îmi imaginez o altfel de soluţie decât aceea legală, pe care, repet, o consider net în favoarea mea.

În acelaşi timp, majoritatea opiniei publice, marea majoritate a opiniei publice, îmi este defavorabilă sau poate fi uşor manipulată astfel încât să-mi devină nefavorabilă. De aceea, orice apariţie în media, chiar dacă, aparent, m-ar favoriza, ar pune o presiune nejustificată pe cei care au datoria de a se ocupa de problema mea, şi ar instiga la o soluţie sau alta, nu neapărat la cea legală. Într-un stat de drept, probleme precum cea a mea se rezolvă legal, nicidecum în paginile ziarelor sau pe sticla televiziunilor.

Articole precum cele publicate de ziarul „Adevărul”, chiar dacă sunt tendenţioase, imorale şi, evident, total neadevărate, nu numai că aduc atingere imaginii şi demnităţii mele, ci şi prestigiului întregului corp profesoral, întregului sistem educaţional din România. Iar eu nu doresc să aduc, nici măcar indirect, vreo atingere prestigiului sistemului educaţional.

Mulţumesc tuturor care îmi sunt alături şi tuturor celor care, într-un fel sau altul sunt interesaţi de cazul meu. Sper într-o soluţie legală favorabilă, cât mai curând posibil.

În clipa în care voi reveni şi voi fi dispus să acord interviuri etc., voi anunţa pe blog. Sunt un om, nu un „subiect”.

Acest comunicat poate fi preluat liber, fără nicio restricţie, de orice persoană, sau orice publicaţie interesată. Aceasta este tot ceea ce am de spus, în acest moment, în legătură cu cazul meu.

Drept la replică

Am trimis ziarului „Adevărul” următorul

DREPT LA REPLICĂ

Sub semnătura Renatei Simion, ziarul dumneavoastră a publicat articolele „Profesor de matematică, implicat în scandal cu un blog pornografic. Vezi ce materiale obscene a publicat!” şi „Un profesor de matematică din Timiş a fost dat afară din şocală (sic!) pentru poze pornografice pe blog”, în care apar informaţii despre mine şi despre conflictul de muncă pe care îl am cu şcoala la care funcţionez.

Fireşte, autoarea articolelor ar fi putut folosi şi alte cuvinte pentru a-mi caracteriza blogul şi materialele postate pe el. Ar fi putut spune, de exemplu, imund, dezgustător, mizerabil, sau orice altceva. Numai că toate aceste cuvinte, şi altele asemănătoare, ţin de sfera esteticului şi nu sunt incriminate de lege, în timp de pornografia şi materialele obscene sunt ilegale, iar acest lucru este, în general cunoscut. Nu la fel de cunoscute sunt definiţiile juridice ale acestor doi termeni. Legea pentru prevenirea şi combaterea pornografiei 196/2003, completată prin legea legea 496/2004 precizează:

„Art. 2. (1) în sensul prezentei legi, prin pornografie se înţeleg actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte.

...

(3) Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicatii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care PREZINTĂ EXPLICIT SAU SUGEREAZĂ O ACTIVITATE SEXUALĂ.

Art. 3. (1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul operelor de artă sau ştiinţifice.”

Blogul meu nu conţine niciun material obscen şi, prin urmare, nu este câtuşi de puţin pornografic.

Atâta timp cât titlurile celor două articole sunt incorecte şi denigratoare, nu are rost să mai precizez nimic despre conţinuturile lor. Cu toate acestea, justiţia se face conform literei legii, şi nu literei ziarului.

Adrian Stoica

Precizări necesare

Uff … aş fi dorit să nu ajung niciodată să fiu nevoit să fac astfel de precizări, dar, asta este …

1. Toate posturile de pe acest blog sunt semnate de mine şi, prin urmare, îmi aparţin în totalitate. Bun, recunosc, am mai furat câte-o idee de nu-ştiu-unde, am luat o poză de unde, poate, nu aveam voie, chestii din astea, dar, punându-mi jos semnătura, mi-am asumat ceea ce am făcut. Am scris exact ceea ce am vrut, nimeni altcineva nu a făcut-o în locul meu. Dacă, prin ceea ce am făcut, am greşit, am jignit, am minţit, sau cine ştie ce am mai făcut, eu am făcut-o, eu şi numai eu, şi nimeni altcineva. E limpede? 

2. În aceste condiţii, atacarea, cu bună ştiinţă, a unui membru al familiei mele, sau a oricărei alte persoane, care are o legătură cu mine, pentru opiniile pe care mi-am permis să le exprim pe blog, este un fapt de o josnicie nemaipomenită. Să fie un membru al familiei „judecat” pentru că un altul a făcut nu-ştiu-ce, aşa ceva e împotriva firii, şi nu nu se întâmplă decât în societăţi orwellizate ...

3. Am scris un articol, sau mai multe, în legătură cu o anumită problemă, cu un anumit aspect ... e normal să faci asta când ai un blog, da? Şi, mi-am asumat ceea ce am scris. Au fost unii care au citit ... foarte bine, de asta şi scriu, nu? Ei, unii au fost deranjaţi, şi asta e normal. Unii mi-au dat feed-back, pozitiv sau negativ. Am gândit: vrea cineva să comenteze? Să-i fie de bine! Vrea să mă înjure? S-o facă sănătos! E timid omul, şi simte nevoia să facă asta sub protecţia anonimatului? Mmm, nu prea e ok, adică, dacă vrei să-njuri, spune, dom’le, cine eşti, măcar atât. Dar, am zis să las şi commenturile anonimilor. Dacă atâta pot, sau atâta îi duce capul, asta este. Recunosc că am greşit. Am greşit fiindcă un nenorocit anonim şi-a permis, pe blogul meu, să insinueze tot felul de lucruri despre soţia mea, care s-ar fi „pretat” – la ce? „la ce s-a pretat”? – şi, în virtutea acestui fapt, mi-a sugerat să tac „dracului din gură”. Ca urmare, sunt nevoit să precizez: de acum încolo, îmi voi rezerva dreptul de a selecta commenturile care să apară şi care nu. Dacă va fi necesar, voi introduce opţiunea de apariţie a commenturilor doar după ce vor fi aprobate de mine ... şi sunt mai multe. Nu vreau, însă, să sperii cititorii oneşti. Voi face doar lucruri normale, pe care le fac majoritatea bloggerilor confruntaţi cu astfel de cititori.

4. Ceea ce urmează este scris pentru toţi, dar vizează un singur cititor. Cel care, citind acest blog şi găsind că unele aspecte nu sunt tocmai plăcute, a reproşat – e un eufemism – acest lucru soţiei mele. Nu, nu mi s-a adresat mie ... ce ar fi putut, oare, să-mi spună? S-a adresat, în schimb, soţiei mele, aşa cum a făcut-o. Acelui cititor îi adresez următorul îndemn:

N-are nicio importanţă dacă, cel puţin până acum, ai trăit cu impresia că am ceva cu tine. Nu am avut şi nu am, încă, nimic cu tine, dar acest lucru se poate schimba oricând, dacă voi avea motive. Amice, te rog foarte mult, ai nevoie de acest lucru: gândeşte-te la ce ai făcut şi ceea ce, eventual, ai de gând să faci. Întreabă-ţi amicii, trebuie să ai câţiva, întreabă-ţi duşmanii, întreabă pe cineva, dacă nu poţi afla singur răspunsul. Întreabă: dacă cineva – adică eu – mi-a făcut nu-ştiu-ce – ia zi, ce ţi-am făcut? – e normal să reproşez (alt eufemism) acest lucru altcuiva – în speţă soţiei – şi nu lui? 

Prietene, îţi zic frumos: las-o, te rog, pe soţia mea, în pace, da? Tu ai ce ai (?!) cu mine, da? Atunci rezolvă cu mine. Fii bărbat!

5. Nu mai spun ce rost are un blog, că anumite cercetări nu se fac pe bloguri, că anumite acuzaţii, dacă există, se prezintă în alte locuri decât pe bloguri, că pe bloguri nu se iau decizii administrative sau de altă natură ... mă rog, cred că aproape toţi cei care au ajuns aici ştiu ce e un blog, iar cei care nu ştiu ... ăia sunt irecuperabili. Aşadar, fără acuzaţii de doi bani, da? Eu scriu pe un blog, nu sunt investigator.

6. Am o vorbă, sună cam aşa: să se facă dreptate, începând cu chiar cu mine. Eu nu ştiu dacă e bine sau nu, dacă e moral sau nu, dar mă întreb: cum poţi să ceri sau chiar să aplici o pedeapsă cuiva, în momentul în care nu eşti pregătit tu însuţi să suporţi o pedeapsă similară, în cazul unei greşeli similare? Nu poţi pretinde că doreşti elucidarea unei situaţii, aflarea adevărului, atâta timp cât tu însuţi te excluzi din acel adevăr, sau încerci să excluzi anumite persoane. Eu asta doresc: elucidarea completă a adevărului în legătură cu o anumită situaţie semnalată. E ceva în neregulă? Să presupunem că, al un moment dat, aceste cercetări ar ajunge la o persoană apropiată sau chiar la mine, da? Ce-ar trebui să fac? Să zic „stop, până aici”? Anonimul foarte curajos (?!) comentează că mi-am acuzat, chiar involuntar (?!), soţia, şi că, probabil din acest motiv, sunt o „caricatură”. Nu, boule, tu ai făcut asta, şi ai făcut-o cât se poate de voluntar, dar „anonim”, că nu te ţin pingelele s-o faci „la lumina zilei”, eu am cerut doar elucidarea adevărului. Este posibil ca acest adevăr să conducă la mine, sau la o persoană apropiată? Cu-atât mai bine, e vreo problemă? Atunci, iertare! Eu nu-s altceva decât un prăpădit de sectant, fac parte din secta lui Ammonius Saccas, cel care spunea: „Amicus Plato sed magis amica veritas” (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul), eu nu ştiu să mă protejez pe mine de adevăr ... Da, şi, din cauza asta nu sunt un coleg bun, un prieten bun, un soţ bun, un bun „om de echipă” ... asta este. Nu sunt. Dar nici umbră, strigoi, anonim nu sunt. Hai, omule, dacă te ţine, arată-te, uită-te în ochii mei şi spune-mi „caricatură” sau ce vrei tu. Dar, atâta timp cât nu ai un nume, un contur, un element de identitate, „taci dracului din gură” – asta ca să te citez.
  

7. Tot pentru un singur cititor: nu mai scriu despre subiectul respectiv. Cred că nu mai am chef, că m-am scârbit. Asta trebuie să fie, scârba. Nu am chef să tranform acest blog într-o chestie prea personală, pe nimeni nu interesează războiul meu cu o umbră. Şi, nu pun nicio condiţie.
  

P.S: Domnule anonim - vă rog să mă iertaţi - aţi scris: „Aşa că, vedeţi vă rog BÂRNA din ochii dumneavoastră şi apoi etalaţivă mediocritatea inteligenţei de care sunteţi tare mândru”. N-am înţeles dacă sunt mândru de mediocritate sau de inteligenţă, de fapt, nici nu contează, dar, domnule, aţi terminat o facultate, ce dracu’, sunteţi şi dumeavoastră profesor, chiar nu ştiţi cum se scrie „etalaţivă”? Dacă logica vă este necunoscută, respectaţi măcar gramatica.

Răspuns curajosului anonim

Am fost provocat de un oarecare ce se ascunde, curajos, în spatele unui nick anonim. Respectivul (respectiva) mă chestionează asupra rezultatelor slabe obţinute de elevii mei la ultima evaluare naţională.

După cum scrie, nu cred că e vorba de un elev/elevă: în vreo nouă rânduri, doar două greşeli gramaticale, şi acelea minore (trecem cu vederea absenţa diacriticelor, spaţierea necorespunzătoare etc.) denotă o educaţie cât de cât îngrijită, un nivel de instruire destul de ridicat, poate chiar un „bacaloriat”, cine ştie? Oricum ar fi, eu sunt bucuros să dezbat, cu oricine, oriunde, oricând, această problemă, cu condiţia ca această dezbatere să fie serioasă şi responsabilă. E cam greu de crezut că pot face acest lucru cu o persoană care se semnează, simplu: „anonim”.

Mai e ceva: am probe materiale care atestă că această „dezbatere” a avut loc, în lipsa mea şi că s-a şi ajuns la anumite concluzii. Nu, nu e o glumă, e realitatea, dar, deocamdată, nu vreau să mai spun nimic despre această aşa-zisă dezbatere. Gata!

Spuneam că persoana care m-a provocat nu este un elev. Deduc şi din modul în care face referinţă la elevi, folosind persoana a treia şi nu a-ntâia, cum ar fi normal dacă ar fi elev. Sincer, aş fi preferat să discut cu un elev, aş fi preferat să îmi spună un elev că „am pus umărul” la nenorocirea lui. Vreau să-l văd pe acel elev care îmi spune acest lucru privindu-mă în ochi! Vreau să-l văd pe acel elev care să-mi descrie cum s-a străduit el să înveţe, dar eu „am pus umărul” şi i-am zădărnicit eforturile!

Sigur, de afară lucrurile pot fi văzute puţin diferit. În limba română, ca de altfel în mai toate limbile pământului, există două verbe diferite, care descriu acţiuni diferite, unul este „a preda” şi celălalt „a învăţa”. Ceea ce face profesorul –sau ar trebui să facă - se numeşte predare, ceea ce face elevul – sau ar trebui să facă – se numeşte învăţare. Ceea ce se verifică în final este nivelul achiziţiilor, care depinde în mod esenţial de ceea ce face elevul.

Despre asta putem, eventual, discuta, domnule Anonim, despre cum predau, şi dacă nu predau corespunzător, de ce nu predau, cum ar trebui să fac lucrul ăsta altfel etc., nu despre de ce nu învaţă elevul. A, da, putem discuta şi despre cum e posibil ca un elev care încheie, totuşi, cu o medie de 6, sau 7, sau 8, la disciplina de examen, să obţină o notă de 1 sau de 2, atunci când susţine examenul respectiv. Este un subiect interesant şi doresc mult să discut acest aspect. Şi nu numai să-l discut, dar discuţia să se şi finalizeze cu o decizie.

Uitaţi-vă ce s-a întâmplat, în vara asta, la bacalaureat, în Timiş. Au existat mai multe licee unde nu a existat nici măcar un promovat la bacalaureat. Nici măcar unul! Au existat, de asemenea, foarte multe, unde numărul de promovaţi a fost insignifiant. Dar, aceşti elevi au promovat, totuşi, 12 clase. În momentul în care s-au prezentat la bacalaureat, ei nu erau corigenţi nici la română, nici la matematică, nici la oricare altă materie. Erau promovaţi la toate materiile, da? Şi, totuşi, la bacalaureat, în locul şaptelui cu care încheiaseră cu doar câteva zile înainte, au luat un doi cât ei de mare. De ce?

Uite de ce: fiindcă există un curent general de opinie foarte puternic împotriva evaluărilor corecte, a „şcolii pe bune”. Cine face presiuni în această direcţie? Fac părinţii, care vor, fireşte, un „viitor” pentru copilul lor, dar ignoră faptul că acesta nu depune, de fapt, niciun efort, în această direcţie, fac „pilele” părinţilor, fac elevii înşişi, fac doctorii care le dau scutiri medicale false, toată lumea face, inclusiv profesorii. Asta e cel mai grav, că înşişi profesorii acceptă să se prostitueze şi să facă fel de fel de compromisuri în acest sens.

La gimnaziu, doar la două discipline, limba română şi matematică există o supraevaluare finală, care se suprapune evaluării profesorului la clasă. La orice altă disciplină, dacă profesorul evaluează de 10, sau de 9, sau de oricât, aia e nota, numai la matematică şi la limba română e o problemă atunci când elevul e de 9 la clasă şi de 2 la evaluarea naţională. În aceste condiţii, profesorii de alte discipline pot da notele cu foarte mare lejeritate, şi, efectiv fac acest lucru. Există o cultură a „grijii pentru elevi”, care trebuie să promoveze, dacă se poate, cu medii cât mai mari, şi indiferent dacă au învăţat sau nu ceva. Această cultură este net majoritară în şcoală, şi este puternic favorizată chiar de conducere, aici e buba.

Uitaţi ce s-a întâmplat anul acesta cu colegii care au supravegheat bacalaureatul la Lovrin. Ştim ce s-a întâmplat acolo, da? Profesorii şcolii noastre au mers „i-au ajutat” pe elevii care au dat bacalaureatul, deşi acest lucru nu era doar imoral, ci şi ilegal, şi semnaseră ce nu vor face asta. Şi, totuşi, au făcut-o, cunoscând foarte bine consecinţele la care se expuneau, da? De ce? A fost oare „omenia” aia atât de consistentă încât să merite riscul? Întreb ... Chiar aşa de săraci au ajuns profesorii noştri? Da’ oare ăla care umbla prin săli, îndemnându-i pe alţi supraveghetori, mai „reticenţi”, să încalce legea, acela o fi primit ceva în plus pentru „strădanie” sau a făcut-o complet dezinteresat? Întreb şi eu ...

Nu, domnule Anonim, astfel de persoane cum sunt cele la care m-am referit mai sus nu au făcut ceea ce au făcut, neapărat pentru bani, au făcut-o pentru că nu realizează că şcoala poate fi făcută şi altfel, că şcoala poate fi făcută şi „pe bune”.

Domnule Anonim, du-te dumneata pe blogul ăsta şi-o să vezi că sunt o grămadă de posturi în care l-am înjurat pe Funeriu. Da, l-am înjurat, şi asta credeam atunci, şi asta cred şi acum. Cred, de exemplu, că Funeriu s-a făcut de nenumărate ori de râs şi a binemerită apelativul de idiot pentru fiecare din aceste întâmplări. Dar, dincolo de asta, dacă a pornit această acţiune de răscolire a căcatului din învăţământ, şi dacă nu va claca la mijlocul drumului, va merita tot respectul meu şi al întregii societăţi. Sunt prea multe persoane, domnule Anonim, care nu ar promova, astăzi, un bacalaureat precum cel organizat anul acesta, dar care predau, totuşi, în şcoală. Aceştia sunt, domnule Anonim, cancerul învăţământului românesc, şi de ei trebuie scăpat urgent, dar asta nu se poate cu lefurile de mizerie existente acum.

Hai că am divagat, domnule Anonim. Problema era de ce nu am obţinut eu rezultate, nu? Pentru că nu am niciun fel de condiţii, domnule Anonim, înţelegi? Puteam face mai mult? Cu siguranţă, dar şi aşa am făcut destul de mult, chiar prea mult. Şi pentru mine, şi pentru elevii mei. O spun cu toată răspunderea.

Şi vă mai spun ceva, domnule Anonim, tot cu toată răspunderea. Dacă anul acesta nu se schimbă ceva – şi sunt şanse mari să nu se schimbe nimic ... deşi nu se ştie – niciunul dintre elevii clasei a VIII-a nu va lua măcar 5 la evaluarea naţională. NICIUNUL. Şi nu ştiu câţi vor lua 4 ... dacă va lua vreunul. Sunt praf, nu ştiu nimic, şi, mai ales, nu ştiu să înveţe, că n-au învăţat în viaţa lor. Dar, dacă încep să se mai mişte lucrurile, de exemplu, de exemplu dacă se implementează, până în toamnă, această măsură cu cartelele magnetice, sau dacă treaba asta se va face corect, şi   nu formal,  dacă se iau şi alte măsuri, la nivel local, eu, pe jumătate îi salvez. Pe minimum jumătate, s-ar putea şi trei sferturi, dar pe jumătate sunt sigur. Pentru asta, trebuie, însă, să îi las pe ceilalţi repetenţi, altfel nu se poate. Ei nu sunt de nivelul clasei a VIII- a, nici măcar de nivelul clasei a IV-a, nu ştiu să citească, nu reuşesc să facă un calcul aritmetic simplu, nu pot să merg cu ei la evaluare şi să am şanse. E limpede? 

Opţiunile sunt, deci cele pe care le-am enunţat. În prima variantă, toţi vor fi „nenorociţi”. În a doua (cel puţin) jumătate vor „scăpa”. Credeţi că mă va lăsa cineva să merg pe a doua variantă? Bine ar fi, dar nu cred.

Şi încă o dată, stimate domn/doamnă Anonim, vreţi să discutăm? Cu plăcere, eu am toată deschiderea, dar veniţi cu nume şi prenume, da?

Intuiţia mea îmi spune că nu sunteţi elev/elevă, părinte, poate, dar cel mai probabil, coleg de serviciu? Mă înşel cumva?

Ieftin şi bun: manele chinezeşti

Şi, la urma-urmei, dacă tot produc, practic, orice, de la îmbrăcăminte-încălţăminte, la medicamente şi suplimente nutritive, televizoare şi calculatoare, autoturisme, jucării, chiar şi cărţi pentru copii – da, am văzut şi asta, cărţi pentru copii, scrise în limba română, dar produse în China – de ce nu ar produce şi manele? Ce, nu se pot scoate bani şi din manele? Ba, cum să nu? Aşa că, era de aşteptat. 

De fapt, eu cred că, în următorii ani, chinezii vor face, pentru noi, cam tot ceea ce nu putem, sau nu vrem, sau suntem prea leneşi, sau prea tâmpiţi ca să facem noi. Şi nu, nu mă refer doar la autostrăzi, sau la produse industriale, ci, mai ales, la finanţe, politică, educaţie, sănătate, şi, de ce nu, apărare naţională. Ei, om trăi şi om vedea.

Până atunci, vă invit să ascultaţi câteva manele chinezeşti.  

Bun, nu sunt manele, am glumit. Au o linie melodică puţin diferită, cu vizibile influenţe asiatice, ruseşti şi indiene. Iar fetele nu sunt, propriu-zis, chinezoaice, adică han, sunt uigure, un neam turcic ce trăieşte în provincia Xianjiang – numită, de altfel, şi Turkestanul chinezesc – din nord-vestul Chinei. Şi – părerea mea – arată şi se mişcă mai bine decât manelistele noastre. Aşa că, una peste alta, ceea ce fac fetele astea seamănă, oarecum, dar e peste nivelul manelelor noastre. Eu zic că sunt adevărate artiste, şi ştiţi de ce? V-aţi dat seama în ce limbă e cântată prima melodie? Nu? Nici eu, dar, se pare că e vorba, în mod surprinzător, de mandarină, adică o limbă despre care aveam prejudecata că nu poate fi „acordată” decât cu ritmurile melodice specifice ... dar uite că nu e deloc aşa.

Dar, dacă ar fi cântat în româneşte?

Educaţia nu (mai) merită

Ca urmare a numărului extrem de mic de candidaturi primite pentru cea de-a doua ediție a Școlii de vară ”Educația merită!” (8 instituții de învățământ) și deoarece, cu excepția Școlii generale Dărmănești, Dâmbovița, în toate celelalte formulare de aplicație am constatat că măcar un eseu era plagiat, total sau parțial , de pe diferite site-uri, fără ghilimele și fără citarea sursei, fapt care duce la excluderea automată a candidaturii din competiție, Școala de vară ”Educația merită!” ediția 2011 se anulează. (sursa)

Câh! Nasol moment. Dar, acestea sunt rezultatele mult-trâmbiţatei reforme din educaţie şi a pedagogiei de tip „goagăl”.

Ce se întâmplă cu blogspotul?

La mine este inaccesibil în mod frecvent şi mi-a şi şters ultimele două posturi. A mai păţit cineva aşa ceva?

A Time For Us

Primăvară

Revoluţia „proştilor”: Deolinda

Eu nu am iubit-o

Prima dată am aflat trista veste aici. Apoi, şi aici. 

Asta e vestea rea. Vestea bună e că, totuşi, trăieşte. Şi va trăi veşnic, atâta timp cât vor mai exista oameni care o iubesc.

Da, eu nu am iubit-o. Eu încă o mai iubesc.

Aici puteţi viziona cel mai cunoscut film al ei, integral. Două ore de artă adevărată.

Valiza de lemn

Nu ştiu cum se mai face acum armata, dar, „pe vremea mea” am avut o valiză de lemn, care ţinea loc şi de şifonier, şi de cămară, de tot. Şi toţi aveam la fel.

Ei, şi la valiza asta aveam un lacăt. Da, ştiu, e oribil, dar toţi aveam la fel. Din motive de securitate, fiindcă o simple încuietoare precum cea de la cutiile poştale nu era suficient de sigură.

Într-o zi, mi-am pierdut cheia de la lacăt. Am căutat-o pe ici, pe colo, nu am găsit-o. Am dat sfoară în ţară, am întrebat pe unul, pe altul, nimeni nu ştia nimic, nimeni nu văzuse nicio cheie. În fine, după ce am rezistat eroic vreo două-trei zile, timp în care nu m-am spălat pe dinţi şi nu mi-am schimbat chiloţii, am decis. Am găsit o bară metalică şi am folosit-o pe post de rangă. Am dat o dată sau de două ori, şi am spart lacătul. Apoi, am legat valiza cu o sârmă.

N-au trecut nici cinci minute de la toată întamplarea asta, că a venit un soldat pe care nu-l cunoşteam, din alt pluton. A întrebat: „tu eşti cel care a pierdut nişte chei?” „Da”, zic, „eu sunt.” „Astea sunt?” mă întreabă mai departe ...

Evident, acelea erau cheile. Dar, în acea clipă, nu-mi mai erau de niciun folos. Şi, la fel de evident, nu aveam pe cine să acuz. Cel care îmi adusese cheile era, de fapt, un binefăcător, eu fusesem dobitocul care le pierduse ... asta a fost.

* *
*

De atunci, povestea asta mă urmăreşte ca un blestem. Şi se tot repetă, în diferite forme. Ultima oară a fost ieri. De fapt, a fost vorba de un mail important, pe care nu l-am primit, deşi a fost trimis ?! Şi, bineînţeles, a fost vorba de un termen-limită, care a fost depăşit. Şi, bineînţeles, imediat după ce termenul-limită a fost depăşit, mailul a fost retrimis, şi de data asta a ajuns !?

O valiză de lemn cu câteva efecte militare şi nişte obiecte personale nu reprezintă cine ştie ce, dar, în acel moment, era singura mea avuţie. Alte obiecte nu posedam. Acum, acest mail pierdut (?!) nu înseamnă nimic din punct de vedere material. Doar din punct de vedere profesional ...

Un sfârşit minunat pentru o săptămână de tot căcatul. Au fost mai multe, dar asta a pus capac ... Mă simt mizerabil ...

P.S. Ieri seara, târziu, am primit un premiu ... mă rog, aşa se consideră. Mulţumesc, Matilda. Şi, mă iartă, te rog, dar nu am nici putere să a mă bucur.

Am dat-o-n bară

Un anume ... na, că nu ştiu cum să-i spun, m-a mustrat, printr-un scurt comentariu agramat, la acest post, că i-am spus individ.

Da, aşa i-am spus, dar fără nicio intenţie de a-l ofensa. Pentru că, dacă voiam să fac asta, aveam la dispoziţie o colecţie destul de impresionantă de epitete la care aş fi putut apela. Şi, mai ales, lipsite de echivoc.

Ca orice cuvânt viu, al unei limbi vii, cuvântul individ are mai multe nuanţe şi conotaţii. De exemplu, se poate folosi, la peiorativ, cu referire la o persoană necunoscută, sau dubioasă. Dar sensul de bază, originar, al cuvântului, este de ceva ce nu se mai poate divide, unitate, atom. Este cea mai mică unitate care păstrează toate caracteristicile de bază ale speciei, categoriei căreia îi aparţine.

Wikipedia precizează: Conceptul de individ se folosește în referire la oameni. În general, un individ este ceva care poate gândi și mai ales: un lucru cu conștiință.

Acum am înţeles, ştiu ce anume l-a deranjat pe domnul în cauză. Drept pentru care trebuie să îmi cer scuze:

Domnule niku_elecktriku, vă rog să mă scuzaţi că v-am considerat şi v-am numit individ. Numai o persoană care poate gândi şi care posedă conştiinţă poate fi numită astfel ... ceea ce, fără îndoială, nu e cazul dumneavoastră. Am greşit, vă rog să mă scuzaţi.

Sunt uimit … şi onorat

… de nominalizarea la Marele Premiu (wow) a concursului (e bine aşa?) BLOG DE BLOG – cele mai bune bloguri din 2010. Mulţumesc pentru nominalizare …

Într-un azil de bătrâni, psihologul încearcă să îi „repare” pe pacienţi prin discuţii despre viitor. Unul dintre ei spune:

- Gândindu-mă la viitor, cea mai mare dorinţă a mea este ca România să câştige Campionatul Mondial de Fotbal din 2014 … şi eu să dau golul victoriei … şi de asemenea, să fiu declarat jucătorul campionatului etc., etc.
- O, foarte-foarte frumos … şi extrem de mobilizator. Dar, pentru asta trebuie să te pregăteşti asiduu …
- Păi, cum? Mă antrenez în fiecare zi … şi sunt foarte mulţumit de rezultate … şi de mine însumi.
- Aşa … aşa … atunci, obiectivul e ca şi îndeplinit.

Un al doilea bătrânel spune:

- De la viaţă, cel mai mult şi mai mult îmi doresc să îmi reîntâlnesc un fost prieten din copilărie. Eu, neavând fraţi, am fost ca un frate cu băiatul ăsta. Am copilărit împreună, am împărţit şi binele, şi răul, şi tot. Amândoi am luptat în războiul de independenţă, la ’77, apoi în primul război mondial, în al doilea, în al treilea … şi în toate câte au fost. Da când ăla … cum îl cheamă? Saxofonistu’ ăla … nu, ciclistu’ … cum dracu-i zice? Ăla cu pasu’ mic … vai, ce lapsus am …
- Armstrong?
- Exact, Armstrong, da. Ei, când Armstrong ăla s-a dus pe lună, s-a dus şi amicul meu cu el … şi dus a fost. Bine, ne-am mai scris, am mai vorbit la telefon, da’ de văzut nu ne-am mai văzut de-atunci. Că luna asta are două părţi, ştii, şi el e pe partea nevăzută … da? Ei, asta aş vrea: să mai ajung pe lună, măcar o dată, să-l mai văd o dată pe amicul ăsta .. şi-apoi pot să şi mor.
- Ei, da, e ceva deosebit. Sigur îl vei vedea pe prietenul tău … merită să lupţi pentru asta.

Al treilea bătrân, care, bineînţeles, ascultase discuţia, spuse foarte morocănos:

- Ce mai aştept eu de la viaţă, ce mai sper de la zilele şi anii care vor urma? Să nu mai fie, asta aştept. Să vină odată aia cu coasa, să mă ia odată dracului şi să scap şi de azilul ăsta, şi de tot.
- Vai, dar totuşi, trebuie să fie vreo speranţă ascunsă, vreun vis, ceva … nu poţi fi aşa de ursuz şi supărat pe viaţă.
- Dar … acum ce să mai fie? Ce să mai aştept? Aia nu pot, aia n-am voie, aia m-a lăsat … numai dureri, vai de viaţa mea, ce să mai sper? Adică eu nu-mi dau seama de starea mea, de ce să mă amăgesc?
- Da, dar totuşi, o speranţă secretă, o fantasmă, chiar, trebuie să existe.
- Păi, şi dacă există, dar eu ştiu clar că nu se poate … nu se poate … la ce bun?
- Păi … spune, dom’le, despre ce este vorba … şi vedem dacă s-o putea sau nu.
- Bine … Atunci, cel mai mult şi mai mult, aş dori să mă aflu în faţa unui revolver încărcat, îndreptat spre mine de un soţ gelos … asta aş vrea.
- ?
- Adică: nu sunt atât de absurd încât să-mi doresc să pot … să mai pot. Nu, e clar că nu pot … şi că nu voi putea niciodată. Dar … aş dori, totuşi, să fie unul care să creadă că pot … ha, ha, ha. Măcar atât, ştii?

Domnule Băsărica, nu vă cunosc personal, dar vă mulţumesc mult. Pentru că – fără supărare – dumneavoastră sunteţi cel care crede că eu aş putea … aş putea să obţin Marele Premiu la BLOG DE BLOG. M-am simţit bine, e ok, dar nu, nu am nicio şansă de a câştiga acest premiu. De fapt, nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă acest BLOG DE BLOG. Şi, sincer, există multe-multe bloguri mult mai îndreptăţite să obţină acest trofeu, sau premiu, ce-o fi. Sunt un „amator”, un novice, nu am nicio tangenţă cu media, cu piaru’, cu brand-managementul şi cu alte drăcii, scriu ce-mi trece prin cap … şi asta e. Sunt oameni dedicaţi, profesionişti veritabili, freelanceri, care, în mod cert, merită … eu nu sunt decât un neica-nimeni care se bagă şi el în seamă, poate puţin cam mult. Nu, nu e falsă modestie, e ceea ce cred … nu am „faţă” de BLOG DE BLOG. Şi, sincer să fiu, nici în seriozitatea acestei propuneri nu cred prea mult

Dar, chiar şi aşa, încă o dată, chiar dacă nominalizarea e „la plezneală”, mulţumesc mult.

Je suis malade

Pur şi şimplu, nu am chef să scriu. Sunt doar obosit ... o să-mi revin.