Leapşa cu muzica de film

Am primit de la Lilick o leapşă, cu privire la muzica de film preferată. Şi ... am ales. Ierarhia e mai mult sau mai puţin aleatoare. Aşadar:

1. Nicolae Kirculescu – Moment muzical pentru pian şi orchestră. Este vorba de genericul emisiunii „Teleenciclopedia” (de la min 2.06 încolo, cred). Da, ştiu, „Teleenciclopedia” nu este un film, nici măcar unul documentar, ci o emisiune de televiziune compusă din ami multe filme documentare. Ok, şi? „Teleenciclopedia” a fost, vreme de mulţi ani, unul din puţinele motive, poate singurul, pentru care eu şi, probabil, multe alte sute de mii de români se simţeau îndemnaţi să deschidă televizorul. Săptămână de săptămână, aşteptam cu încredere reîntâlnirea cu „Teleenciclopedia”, cu muzica pe care tocmai o ascultaţi, cu vocile speciale, cu un timbru aparte, ale prezentatorilor: Moţu’ Pittiş, Mariana Zaharescu sau Lucia Mureşan.

2. Mikis Theodorakis – Zorba. Cu un Anthony Quinn inegalabil. Celebra scenă a dansului începe din minutul 6.30. De unde vine muzica? Muzica vine de pretutindeni şi de nicăieri. E o descărcare de energie nervoasă şi fizică, o capodoperă, o nebunie. Şi cinci mii de ani de istorie balcanică.

3. Ei, da, a fost una dintre actriţele mele preferate ... în tinereţe ... Nevena Kokanova. Sunt şi aici, probabil, nişte amintiri: decorul sărăcăcios, chiar meschin, "mileul" de pe masă (mai lipseşte peştele de sticlă) şi doi oameni care nu se pot iubi ... dar se iubesc. Şi ... ce-ar fi de spus? Nimic, priviţi şi ascultaţi.

4. Muzica lui Yevgheniy Doga pentru Tabor uhodi v nebo (sau Şatra, cum a fost cunoscut la noi), e pur şi simplu ... nu ştiu cum s-o descriu. Dragoste şi pasiune la un popor de nomazi. Şi ceva din nemărginirea stepei ruseşti. O realizare de geniu a regizorului Emil Loteanu. Ei, şi chiar dacă Loli Phabay – Hop, hop, hop mi se pare cea mai cunoscută secvenţă muzicală, eu prefer, totuşi, prologul:

5. Şi, nu în ultimul rând ... Lyudmila Gurchenko. Poate nu o atât de mare cântăreaţă, dar o actriţă exemplară, şi o femeie foarte frumoasă ... Şi ... greu de ales o secvenţă reprezentativă. Dar, pentru că nu vreau să-mi alung şi ultimii vizitatori, iat-o pe Lyudmila Gurchenko interpretând rolul principal din filmul „Mama” realizat după povestea „Capra cu trei iezi”. O realizare excepţională, o bijuterie a filmelor pentru copii. (Nu ştiu a cui e vocea în română. Varianta în rusă e aici.)

Aş dori ca leapşa să meargă mai departe la: lăutaru, Valeriu Ungureanu – Valorile vieţii, Matei – Cogito ergo sum şi Mihai Seba – Jurnalul.

O stafie bântuie blogosfera

Aceasta.

Sunt multe de spus. În primul rând, sunt cam nemulţumit că mi s-a furat ideea (glumesc).

În al doilea, chiar voiam să scriu. E vorba de oamenii care, în acest moment, fac tot felul de mârşăvii, sau doar consimt la ele. Şi nu e vorba doar de ilegalităţi, ci şi de alte lucruri. De imoralităţi.

Toţi aceşti oameni sunt legaţi ombilical de anumite persoane care, la rândul lor, au legătură cu un anumit partid, care e structurat într-un anumit fel, şi toate firele se înoadă, până la urmă, în jurul unui număr foarte mic de persoane care conduc, în acest moment, ţara, şi o fac în felul în care o fac.

În mod normal, PDL at trebui să dispară în 2012 ... sunt numeroase argumente care mă fac să cred că aşa va fi. În 2012, PDL va obţine, probabil, un număr de voturi care îi va permite să intre într-un autobuz, dar nu într-un parlament. Dar nimeni nu îi va simţi lipsa.

Sunt mulţi oameni care gândesc cam aşa: se apropie 2012, trebuie să mai dea ăştia ceva, că altfel nu se mai aleg în vecii vecilor.

În principiu e adevărat, numai că ăştia nu vor da nimic, dimpotrivă, vor lua totul, ca nu cumva să se mai aleagă nici din greşeală. Pentru că, la urma-urmei, PDL nu e decât o „coajă”, un „vehicul”, e ceva ce nu înseamnă nimic. Şi, în 2012, niciun pedelist nu va avea nicio problemă să se dea jos dintr-un vehicul şi să se urce în altul.

Adică nu ne mai amintim cum au trecut pedeliştii, foşti pedişti, foşti pede-fesenişti, de la socialişti la populari, de la stânga la dreapta, fără nicio problemă? Chiar am uitat?

Ei, tot aşa nu va fi nicio problemă în 2012, asta dacă îi lăsăm.

Deci, ce se va întâmpla cu Cupola pedelistă în 2012?

Unii dintre ei vor candida (şi vor fi aleşi) în parlament pe listele unui partid, poate pe cele ale PSD, sau ale PNL, sau poate ale „Albei ca Zăpada” – vom vedea cine va fi aceea.

Alţii vor candida, de decor, în numele PDL, şi vor pierde, dar fiind „specialişti” recunoscuţi (de către cine?), vor fi cooptaţi în structurile noii păreri, într-un mod mai mult sau mai puţin asemănător cu cel în care au fost cooptaţi Predoiu, Vlădescu şi alţii ... am văzut şi asta, nu?

În fine, un al treilea grup va fi profita din plin de „expertiza” dobândită în politică pentru a-şi „transfera competenţele” în alte domenii.

Pe mine chestia asta cu „transferul competenţelor mă înebuneşte, pur şi simplu, mi-aduce aminte de un inginer zootehnist care era interesat de un job în domeniul comerţului. Întrebat fiind de ce crede că se va descurca, a răspuns că, dacă s-a descurcat foarte bine cu boii şi cu vacile, va reuşi şi cu oamenii. Tot „competenţe transferabile”.

Aşadar, şmecheraşii ăştia ne vor demonstra ce afacerişti competenţi au putut deveni ca urmare a competenţelor dobândite în diverse sinecuri pe bani publici.

Şi la puşcărie cine va merge? Nimeni, nimeni, nimeni. De ce să mergă? Doar fiindcă cineva a furat şi a vândut totul, şi pe urmă s-a mai şi îndatorat? Nu, dom’le, nu-i aşa, poate s-o fi furat, dar nimeni n-a furat, poate s-o fi vândut, dar nimeni n-a vândut, poate că s-o fi făcut un împrumut, dar nimeni nu l-a făcut, lucrurile astea se fac singure, nu le face cineva anume.

Ei bine, nu. Cineva trebuie să plătească. Să plătească şi pentru banii profesorilor, şi pentru cei ai militarilor, şi pentru gestul lui Sobaru, şi pentru cel al Cristianei Anghel, şi pentru neprimirea în Schengen, şi pentru tot. Să plătească!

Dar, depinde de noi. Dacă nimeni nu va plăti, clasa politică nu se va responsabiliza. Şi va continua să aibă aceleaşi metehne. Doar că persoana care îşi va bate joc de mine şi de banii mei nu va mai fi penelistul Vlădescu din gaşca lui Tăriceanu, nici portocaliul Vlădescu din gaşca lui Boc, va fi Vlădescu cel roşu, din guvernul lui Ponta.

N-am nimic cu Vlădescu, am folosit numele ăsta ca un exemplu, chiar a fost mult mai simpatic pleziristul decât succesorul lui ... cât despre Pogea, ce să mai vorbim?

Ei asta-i. Asta trebuie să facem. Să facem cum recomanda Poetul:

Şi în două temniţi large, cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.

BLOG DE BLOG - nominalizările mele

După ce, vreme de mai bine de o săptămână, m-am străduit – cu un succes răsunător, spun eu – să mimez gândirea profundă, iată că, de undeva dintr-un pliu ascuns aflat, probabil, în partea stângă a lobului parietal drept, sau în partea dreaptă a lobului parietal stâng - nici eu nu mai ştiu, dar ce importanţă mai are? – din acel pliu, spuneam, au erupt nominalizările mele pentru concursul BLOG DE BLOG – cele mai bune bloguri din 2010.

Ei, acu’ să nu vă imaginaţi nu-ş ce Vezuviu sau Eyjafjallajökull , nici măcar un pojărel, ci, mai degrabă, o „erupţie controlată”. Atât de controlată încât multe categorii are rămas fără nominalizări. La unele, fiindcă, pur şi simplu, nu am ştiut ce să scriu, la altele pentru că nu am înţeles prea bine ce e cu categoria respectivă.

Trecând peste toate acestea, iată nominalizările mele:

1. Marele premiu - Pentru că-mi place: Moshe & Mordechai.

Pentru că e un blog bine scris, informat, cu destul umor … şi pentru că-mi place, nu?

2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie) – nu. Nu am nicio nominalizare. Poate şi pentru că sunt aşa, mai „old-fashioned”, nu prea cred în „literatura de blog”. Şi nu prea citesc. Prefer literatura „pe hârtie”.

3. Blogul cu cel mai mult umor: hm, greu de spus. Cred că s-ar fi impus două secţiuni, una pentru umorul voluntar şi una pentru cel involuntar. Dar, în cazul acesta, n-aş fi avut nicio nominalizare pentru cel mai bun blog de umor voluntar. Pentru că … pentru că asta este, umorul voluntar e, de cele mai multe ori, greoi, căznit, uscat, pe când cel involuntar e, pur şi simplu delicios.Dar şi aici e o problemă: zona e foarte-foarte aglomerată. Pentru că ... ăsta-i internetul. Să fie foarte clar: este „for fun, for entertaiment”. Aşa că e foarte greu să alegi. E greu fiindcă sunt prea multe opţiuni.

Aş fi putut, de exemplu, să nominalizez blogul neinfectatdecomunism. Numele blogului e absolut genial, nu poţi, cred, să-ţi reprimi un zâmbet când auzi un asemenea nume. Dar, dincolo de asta, persoana din spatele blogului e un individ mărunţel, din punct de vedere intelectual, fireşte, şi, evident, frustrat, care se străduieşte să demonstreze că ziua e neagră şi noaptea e albă, fără nicio şansă, evident. Puţin umor, multă tristeţe.

Ce să mai spun de baricada? Un copil debil care se chinuie, fără nicio şansă, să aibă umor de calitate, dar nu reuşeşte decât să slobozească nişte pârţuri anemice. Nu, nu pot nominaliza aşa ceva.

Opţiunea mea este ... blogul lui Alexandru Mitache. Omul se vrea informat, serios, chiar scorţos pe alocuri, iar asta îl face extrem de comic. Când am intrat prima oară, am citit textul „candidatul meu în 2014” şi am văzut poza, am râs o jumătate de oră, ca tâmpitu’. A cui poză? Vă las şi vouă surpriza, hai fiţi amabili şi daţi un click.

4. Cel mai bun cititor/comentator: parcă era concurs de bloguri, nu? Sau de bloggeri. Atunci? Deci, nu.

5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei: aici m-am hotărât să nominalizez două bloguri realizate de doi adolescenţi. Au, ele, blogurile, imperfecţiunile lor, sunt, poate, puţin cam „şcolăreşti” sau nu-ştiu-cum, dar sunt realizate de doi tineri remarcabili – pe care nu-i cunosc personal – doi elevi puţin diferiţi de marea majoritate a colegilor de generaţie. Cu această ocazie, îi felicit pe amândoi şi îi îndemn să meargă pe drumul pe care, cred, şi l-au ales, chiar dacă, la un moment dat, se vor găsi cam singuri acolo ... asta-i viaţa. Cele două bloguri sunt: Cogito ergo sum şi DoarHistoria.

6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic: e greu. Hai să zicem că apreciez blogul lui Vosganian. E politic sau economic? Nu ştiu. Pe partea asta, mai mult economică, mai citesc (şi apreciez) riscograma lui Lucian Davidescu şi businessday.

7. Cel mai informat blogger: greu de spus. Nu ştiu. Aş zice şi eu, ca tot românu’: toţi dezinformează, dă-i spumelor.

8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă: eu aici nu prea-nţeleg. Păi, nu-i totuna cu marele premiu – pentru că-mi place? Sau, poate că acolo e vorba de blog, iar aici de persoană. Atunci, e altceva. Rămân în discuţie doar acei autori de blog despre care ştiu cum arată, cum vorbesc etc. şi ... sunt simpatici. Ei, în acest caz, o nominalizez pe Alina Gorghiu.

9. Cel mai bun blog al unui ziarist: citesc frecvent (şi apreciez) pressalert, în special pentru subiectele cu caracter local.

10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri: o ... nu ştiu. Da’ sigur e vorba de blog? Că blogul, parcă, e puţin cam altceva. Asta cu discuţiile/dezbaterile mă duce mai mult spre forumuri, sau spre platforme dedicate, care – zic eu – nu sunt chiar bloguri. Pentru că eu spun blog la ceva ce are unul, doi, maximum zece autori/creatori, nu zeci sau sute, aia e o platformă de discuţii şi nu intră în vederile mele.

11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică): nu ştiu, nu urmăresc.

12. Cel mai bun blog de sport: idem.

13. Cel mai bun blog de muzică: la fel.

14. Cel mai combativ blog: Băsărica.

15. Cel mai activ blogger: Lilick Auftakt. Oare când are timp să scrie atât?

16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri: nu ştiu. Aş zice că nea Stere.

17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby): nu ştiu, eu alt hobby nu am decât cel al roaderii unghiilor, dar nu am găsit niciun blog cu această tematică (drept e că nici nu am căutat).

Pe lângă toate acestea, s-ar mai impune, cred, două noi categorii.

Cea dintâi ar fi „fără categorie”. Aici aş include blogul lui Valeriu Ungureanu, Decantarea ideilor şi Pro Atitudine.. Sunt bloguri pe care le citesc, le apreciez, dar nu le pot încadra strict în vreuna din categoriile de mai sus.

Cea de-a doua categorie care, cred, s-ar impune, ar fi aceea a celor mai penibile bloguri - şi aici aş avea de făcut vreo cincisprezece-douăzeci de mii de propuneri - asta ca să nu nedreptăţesc pe nimeni - începând (şi sfârşind) cu Castelul de Nisip ... dar fiindcă nu există categoria, mă abţin ... deocamdată.

Succes tuturor!

Prima carte (leapşă)

Am primit de la Valeriu o leapşă … prima carte citită.

Care o fi fost aceea? Mărturisesc că habar n-am.

Da … Nu ştiu exact care au fost motivele care au determinat-o pe mama să me dea la şcoală atât de devreme, dar îmi aduc aminte discuţia care a avut loc între mama şi directorul şcolii, pentru că a avut loc în prezenţa mea. Spunea directorul că par suficient de bine dezvoltat pentru a face faţă exigenţelor şcolii, dar să se mai gandească o dată mama dacă doreşte, într-adevăr, să mă dea la şcoală atât de devreme, deoarece nu mă va putea retrage în timpul anului. Ştiu că m-a întrebat şi pe mine dacă vreau să vin la şcoală şi am zis că da.

Aşa se face că am păşit în clasa întâi la „venerabila” vârstă de cinci ani şi zece luni ... majoritatea colegilor mei împliniseră deja şapte ani, iar eu eram cel mai mic. Şi aşa mi-a fost dat să rămân pe tot parcursul şcolii primare, al gimnaziului, al liceului, şi chiar şi în armată am ajuns cam devreme, fiind unul dintre puţinii care a împlinit 18 ani în hainele stagiului militar obligatoriu.

Acum, îmi aduc aminte destul de puţine lucruri din ciclul primar. Chiar şi numele colegilor este o enigmă pentru mine, chiar şi în condiţiile în care, cu mulţi dintre ei am continuat să fiu coleg şi în gimnaziu, şi chiar în liceu. Misterul, dacă pot spune aşa, este dat de faptul că, la trecerea din ciclul primar în cel gimnazial, şi mai ales la trecerea la liceu, clasele s-au amestecat, astfel încât, atunci când mă gândesc la un coleg, îmi este foarte greu să îmi amintesc exact perioada când am fost colegi.

De fapt, a mai fost ceva: clasa întâi am făcut-o la o şcoală, dar, între timp, s-a mai construit o altă şcoală, mai aproape de casă, şi atunci, o parte din elevi, cu tot cu învăţătoare, ne-am mutat la şcoala cea nouă. Apoi, în clasa a cincea, am revenit la şcoala pe care o frecventasem iniţial, iarăşi doar cu o parte dintre colegi ... mă rog, e mai complicat.

Aşa ... prima carte. Pe parcursul clasei întâi am fost un elev destul de ... obişnuit. Am terminat clasa întâi fără să stiu să citesc altfel decât pe litere sau pe silabe, deci ... slab. Nu ma fost un elev prea bun ... şi acasă cred că nu prea mă „stresa” nimeni, aşa că nu-mi băteam capul. Dar, în vacanţa de vară care a urmat am citit foarte mult. Am citit poveşti, fel de fel de poveşti, dar şi romane sau cărţi „mai grele”. Îmi amintesc, de exemplu, că am început să citesc „Căpitan la cincisprezece ani” cu sentimentul că nu voi reuşi niciodată să o termin, fiindcă mi se părea o carte atât de voluminoasă ... două volume groase, cartonate ... Dar, le-am citit până la urmă ...

Când am revenit în clasa a doua, progresele mele au fost atât de evidente, încât învăţătoarea a fost foarte entuziasmată. Ştiu că, de mai multe ori m-a dat ca „exemplu” unor colegi, ceea ce nu ştiu cât îi ajuta pe ei, dar pe mine mă făcea să mă simt „bine”. Trecusem, într-adevăr, de la citirea pe litere şi silabe, la aceea „literară”, cu intonaţie, cu dicţie ...progresele erau foarte mari.
Să zicem că prima carte „serioasă” pe care am citit-o a fost „Căpitan la cincisprezece ani”.

Ca de obicei, cine trece pe aici si doreşte să preia leapşa, o poate face liniştit.

Ai putea fi un prim-ministru mai prost decât Emil Boc (leapşă)

Fără îndoială, e foarte dificil să găseşti un prim-ministru precum Emil Boc!

Emil Boc e, pur si simplu, Emil Boc. El este unic, inegalabil, irepetabil, şi, din acest motiv, nu poate fi nici definit, ci doar aproximat. E Emil Boc şi gata.

În ceea ce mă priveşte, nu pot. Nu pot şi basta. Oricât m-aş strădui, nu pot. Bine, imi este foarte clar că nu pot fi Emil Boc, dar nu pot să fiu nici măcar ca Emil Boc, în nicio privinţă.

Nu pot fi atât de obedient, lipsit de personalitate, slugarnic, penibil, incompetent. Nu ştiu de ce nu pot, dar nu pot.

Îmi este greu să cred că aş putea să cad de pe un platou de filmare, aşa cum a făcut-o Emil Boc la emisiunea lui Andrei Gheorghe, dar … treacă-meargă. În schimb, e peste puterile mele să îmi imaginez că tatăl meu ar putea să îmi spargă un ou în cap, în faţa camerelor, iar eu să explic poporului cât de hazos e bătrânul. Aş putea cânta „Puşca şi cureaua lată” sau aş putea încerca să cosesc, dar nu aş reuşi niciodată să o fac precum Boc. Fiindcă Boc e Boc.

Am încercat să răspund la întrebarea: ce anume îl califică pe Emil Boc, mai mult decât pe mine, la funcţia de prim-ministru al României? Nu mă refer la faptul că Emil Boc a fost desemnat prim-ministru (şi eu nu), că Emil Boc este susţinut de o majoritate parlamentară (şi eu nu), mă refer doar la calităţile umane, la competenţele proprii, la capacitatea intrinsecă a lui Emil Boc de a face ceea ce trebuie să facă un prim-ministru.

Răspunsul pe care l-am găsit este tulburător: NIMIC. Şi nu e un gest de fanfaronadă, sau mai ştiu eu ce. Poate şi eu aş fi slugarnic şi obedient, dar nu ca Emil Boc, poate şi eu aş fi incompetent, penibil, iresponsabil, dar nu ca Emil Boc. Nu! Ca Emil Boc nu aş putea fi, cu certitudine!

Azi, Crin Antonescu şi-a anunţat disponibilitatea de a-şi asuma guvernarea. Imediat, tot felul de „pudibonzi” i-au „sărit în cap”, că una, că ailaltă, că vrabia mălai visează etc.

Cu siguranţă, problema nu e la Crin Antonescu. Crin Antonescu nu a făcut altceva decât să afirme că ar fi un premier mai bun decât Emil Boc, şi eu îl cred, deoarece este foarte greu să nu fii un premier mai bun decât Boc. Ce crimă a făptuit Antonescu, ce prostie a spus?

Cititorule, dacă tot ai trecut pe aici, gândeşte-te şi răspunde sincer: ai putea fi un prim-ministru mai prost ca Emil Boc? Care sunt „calităţile”, caracteristicile, trăsăturile pe care consideri că le ai şi care te-ar ajuta să fii un prim-ministru mai prost decât Boc? Iar dacă nu, dacă nu ai nicio astfel de „calitate”, spune-o deschis, bărbăteşte, asumă-ţi această condiţie. Dar, ţine minte: faptul că nu poţi fi un prim-ministru mai prost decât Emil Boc, echivalează, în mod logic, cu a spune că nu poţi fi decât un prim-ministru cel puţin la fel de bun ca Emil Boc!

Leapşa lui dom ’profesor

Am primit o leapşă de la dom’ profesor. E o leapşă destul de tristă, fiindcă mă face să văd că mi-am petrecut destul de mulţi ani într-o adevărată hibernare intelectuală. Dar, până la urmă, e bună şi o astfel de leapşă la ceva ... să îmi aducă aminte de lucrurile cărora ar trebui, cu siguranţă, să le dedic mai mult timp. Mulţumesc, dom’ profesor.

Aşadar:

1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu?

Să fie ăsta?



2. Care sunt poeţii tăi preferaţi de naţionalitate română?

Da ... să zicem: Păunescu – ei, da, ce vă miraţi? -, Macedonski, Dinescu, Bacovia...

3. Care sunt poeţii tăi preferaţi, străini?

Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Esenin, Mallarme, Tagore, Neruda

4. Poeţii contemporani preferaţi:

Păi … Păunescu … Şi Dinescu

5. Scriitorii preferaţi:

Da ... Dostoievski, Tolstoi, Saint-Exupéry, Stephen Covey (se pune?!), Karl May, Jules Verne, Victor Hugo, Mark Twain (ultimii patru, în copilărie), Ernesto Sabato

6. Scriitorii contemporani preferaţi:

Hm … nici nu ştiu … Covey, Sabato, Coelho, Fowles

7. Ultima piesă de teatru văzută:

Mda ... Nu am mai văzut o piesă de teatru de nu mai ştiu când. În liceu mergeam la aproape toate spectacolele teatrului din localitatea, vreo cinci sau şase pe an, însă de mulţi-mulţi ani … nimic. Îmi este imposibil să răspund onest la această întrebare, dar menţionez trei piese de teatru pe care le-am văzut, cu siguranţă : Bădăranii (Goldoni), Tache, Ianke şi Cadâr (V.I.Popa) şi Vlaicu-Vodă (Al. Davilla)

8. Ultimul spectacol de operetă vazut:

Ei, aici e aici. Nu ştiu. Şi nu ştiu nici măcar care e deosebirea dintre operă şi operetă. De ce neapărat operetă? Mă rog …

Am văzut, cu foarte multă vreme în urmă, ceva în genul ăsta, dar habar nu am ce, taman la Odessa … Poate să fi fost şi balet, nu mai ţin minte … Oricum, opera a fost superbă … mă refer la clădire.

9. Cărţile preferate:

O carte preferată, la care să mă întorc iarăşi şi iarăşi, nu am. Dar … prima carte pentru care am pierdut o noapte, nelăsând-o din mână până când am terminat-o (aveam vreo nouă-zece ani)a fost Lupta pentru foc, de J. H. Rosny Aîné. Când a murit Winnetou (Karl May), am plâns o zi întreagă. M-a încântat Micul Prinţ (Saint-Exupéry), am citit cu interes Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov (Dostoievski), Alexis Zorba (Nikos Kazantzakis), Învierea (Tolstoi)... ar fi mai multe.

10. Cu ce scriitori, dacă unii dintre ei ar trăi şi azi, ţi-ai dori să fii prieten:

Cu Aziz Nesin şi Şalom Alehem.

11. Ce carte scrisă deja ţi-ar fi plăcut să fie scrisă de tine şi de ce:

Ha, ha… Am tras cu ochiul la ce-a scris dom’ profesor … mi-ar fi plăcut şi mie să scriu o teză de doctorat de 17 pagini, şi să fie mai importantă decât un vagon de alte teze … n-a fost să fie.

Dacă mă gândesc la drepturile de autor, atunci, fără îndoială, mi-ar fi plăcut să scriu Biblia …

Revenind, la gânduri mai serioase, cred că mi-ar fi plăcut să scriu Micul Prinţ. E o carte deosebită, frumoasă … mie îmi place.

Trimit leapşa mai departe Mihaelei, lui Lilick, şi oricui trece pe-aici şi doreşte acest lucru.

Dă-i înainte cu tupeu! (leapşă)

.Sunt zile în care, pur şi simplu, nu pot să scriu. Sau, nu am ce. Sau, nu am chef.

Am primit o leapşă de la Mihaela. Destul de grea. Până acum nu am putut, sau nu am avut chef să răspund.

E vorba de principii…

Mă gândesc de câteva zile la asta. Ar fi multe, dar, până la urmă, esenţial e unul singur.

Nu e cine ştie ce filosofie îndărătul acestui „principiu”, poate că nu e deloc ... dar nu filosofia, ci „forţa” e ceea ce contează. Sugestia.

În „folclorul urban” există, desigur, multe legende. Unii cred sincer că fără „relaţii” şi fără şpagă, nu există nimic în România. Probabil că au avut anumite experienţe, nu ştiu, dar credinţa oarbă că, fără a plasa nu ştiu câte mii de euro pentru a obţine „ceva” e lipsită de fundament. Nu o spun din auzite, ci din experienţă proprie. Uneori, poate mai rar, lucrurile pot fi şi „pe bune”.

Ei, la un moment dat, nişte „prieteni” s-au gândit să-mi ia ... ce? Nervi, oboseală, responsabilitate, ceva în genul ăsta. Plus, poate, un anumit „statut” dobândit, în mintea lor îngustă, dacă nu „ilegal”, atunci cel puţin „imoral”. Nu, nu le pot spune „conspiratori”, pentru aşa ceva îţi trebuie ceva minte, le pot spune doar „nesimţiţi”. Atât şi nimic mai mult. Lucrurile au luat o anumită amploare, a fost organizat şi un mic „referendum” local, pe cât de ilegal, pe atât de ridicol, s-a implicat şi o anumită „autoritate” aleasă ... mă rog, au fost câteva „reclamaţii”, „sesizări”, controalele aferente şi aşa mai departe. A venit şi ziua „judecăţii”. Omul care trebuia să judece „pricina” m-a ascultat cu atenţie, a confruntat cu „informaţiile” primite şi cu cele din teren şi ... nu a luat nicio decizie. A fost fost o discuţie, evident, destul de „protocolară”, nu „scorţoasă”, dar „oficială”, sobră.

În urma discuţiei, rămăsesem puţin nedumerit. Omul nu spusese nici ba, nici da, nu exprimase opţiuni de valoare, nu comentase, întrebase şi ascultase. Dar, era şi problema mea. Ce urma să fac eu în continuare? Am întrebat acest lucru. Puţin obosit, omul mi-a zâmbit şi mi-a spus un lucru oarecum şocant, având în vedere lipsa de „protocol”. Dar, a găsit cele mai sugestive cuvinte. Mi-a spus:

Dă-i înainte cu tupeu!

Fireşte, omul ştia ce ştia. Nu era vorba de „tupeul” pe care îl ştim cu toţii, ci de curaj, energie, determinare, credinţă, optimism, entuziasm, neodihnă ... câte puţin din toate astea. Da, poate şi puţin „tupeu” clasic, fiindcă, atunci când ai de luptat cu un „ales” după chipul şi asemănarea „ştim noi cui”, ai nevoie, poate, şi de aşa ceva.

Mi-am scris acea deviză pe telefon şi o recitesc ori de câte ori îl deschid. E reconfortant, într-adevăr.

Omul care mi-a spus acest lucru nici nu mă cunoştea şi nu avea niciun motiv să mă simpatizeze. A făcut ceea ce a făcut pentru că a judecat lucrurile cu pătrundere şi bună-credinţă. Ar fi fost mult mai uşor să mă „sacrifice” pe mine, cel lipsit de orice „sprijin”. N-a făcut-o şi, pentru acest lucru continui să îl apreciez foarte mult, cu toate că, între timp, a fost „măturat” de puterea portocalie.

Acesta e cel mai important principiu al meu:

DĂ-I ÎNAINTE CU TUPEU!

Cine vrea să preia leapşa asta, să o facă liniştit!

O leapşă pentru fete

Un fost miliţian mi-a povestit odată că a lucrat într-o unitate aflată în apropierea unor cămine muncitoreşti. Unitatea era frecvent vizitată de femei de la căminele din apropiere, care acuzau comportamentele abuzive ale partenerilor lor, de regulă pe fondul consumului de alcool. Indivizii ăia, nu toţi, dar suficient de mulţi, erau, aşadar, nişte macho-men care, după ce trăgeau vârtos la măsea, veneau acasă şi îşi luau nevestele la omor, potrivit dictonului strămoşesc: dacă nu ştii de ce ţi-ai pocnit nevasta, nu-ţi fă probleme, ştie ea.

Pe vremea aceea nu existau centre pentru victimele violenţei domestice, aşa ce femeile respective stăteau pe holurile unităţii până dimineaţă sau până când socoteau că se pot întoarce acasă, iar apoi plecau. De cele mai multe ori, refuzau să depună plângere sau să dea vreo declaraţie împotriva partenerilor lor, din teamă de represalii sau din alte motive.

De aceea, miliţienii nu le puteau ajuta în niciun fel, poate mai puţin un sfat sau o încurajare. Dar, uneori, sfaturile sau/şi încurajările acestea nu picau deloc bine. Prietenul care mi-a povestit aceste lucruri a fost, la început, extrem de nedumerit în legătură cu un dialog precum cel de mai jos:

Miliţian (M): Mie să nu-mi spuneţi nimic. Vă rog frumos, luaţi o foaie de hârtie, scrieţi tot ce aveţi de scris, vă semnaţi şi mi-o daţi mie.
Femeie (F): Ce să scriu?
M: Exact ce aţi vrut să îmi spuneţi mie. Că a venit băut, că v-a lovit şi toate celelalte.
F: Păi, şi ce se întâmplă dacă dau declaraţie?
M: Vom cerceta şi, în funcţie de constatări, vom lua măsurile care se impun.
F: Da? Şi ce măsuri veţi lua? Îi veţi da amendă, nu-i aşa? Şi amenda cine o va plăti? El, care stă toată ziua prin crâşme, sau tot eu, de la gura copiilor?
M: Ar putea fi reţinut.
F: Şi eu ce fac? Rămân fără bărbat şi fără tată la copii, fără bani în casă ... Nu, nu dau nicio declaraţie.
...
M: Doamnă, nu v-aţi gândit să divorţaţi?
F: De ce să divorţez?
M: Păi, vă bate.
F: Da, şi ce dacă mă bate? E bărbatu-meu, are dreptul.

Mentalitatea asta „e bărbatu-meu, are dreptul” este, cred, mult mai răspândită decât o arată statisticile oficiale. România este o ţară cu o rată extrem de mare a violenţei domestice, iar acest fenomen are cauze multiple, printre care şi mentalitatea mai-sus-amintită.

Totuşi, ce o poate determina pe o femeie să rostească astfel de vorbe?

Cred că sunt mai multe cauze posibile, printre care evidenţiez:

1. Cultura familiei de origine. Aproape sigur, mama femeii respective a fost o femeie abuzată sistematic de soţul ei, o femeie care „a tăcut şi a suferit” pentru ca „să-şi ţină casa şi să-şi crească copiii”. Când ai un asemenea model familial – mă refer şi la familia extinsă, chiar şi la „vocea străzii”, care, adesea, condamnă femeile care „îşi lasă casa” - ai mari şanse să îl urmezi.
2. Teama de a nu se „descurca”. Femeia e dependentă de „banii” soţului, de „funcţia” sau „puterea” sa, nu concepe alternativa etc.
3. Autovictimizarea. Persoana în cauză ajunge să creadă că „merită” să i se întample ceea ce i se întâmplă pentru că ...
4. Persoanele care abuzează de alcool au tendinţa de a fi excesive în tot felul de manifestări, inclusiv în „tandreţe”. O femeie poate fi dispusă să „treacă peste” un anumit comportament, atunci când este „recompensată” ulterior.

De fapt, în cele de mai sus, nu e vorba, în mod strict, de „bărbat” şi „femeie”, dar numărul bărbaţilor abuzaţi fizic este mult mai mic, din motive de „dotare” fizică. Dar, nu asta este relevant, în acest moment.

O persoană precum „femeia” de mai sus este o persoană cu comportament dependent. A fi dependent nu e chiar o stare de normalitate psihică, şi nici a fi dominator-agresiv nu este, dar cele două extreme se atrag şi pot constitui cupluri extrem de stabile.

În nota sa şăgalnic-ironică, Marin Sorescu reuşeşte o descriere genial de concisă a unei astfel de legături, în poezia Perechea:

Oaia ce-a mâncat-o lupul
A format cu el un cuplu.
Şi-au rămas, un lup şi-o oaie,
De povestea lumii-n ploaie.

- Ce-ai văzut? Cum l-ai luat,
Oaie dragă?
- M-a mâncat.
- Lupule, cum de-ai putut
Să iei oaia?
- Mi-a plăcut.

Oaia ce-a mâncat-o lupul
A format cu el un cuplu.

(Era şi o melodie pe versurile acestei poezii, o cânta Sergiu Cioiu, dar n-am găsit-o pe net … o-ho, e tare mult de-atunci … Ei, uite, că tot veni vorba: )




Revin la dialogul femeii cu miliţianul. O astfel de femeie nu îşi va reclama niciodată partenerul abuziv decât, poate, doar atunci când acesta i-ar pune viaţa în pericol! O astfel de femeie nu îşi va da partenerul în vileag niciodată, şi nu va recunoaşte niciodată abuzurile săvârşite asupra ei, decât în momentul în care acestea ar deveni imposibil de ascuns. Mai mult decât atât, chiar pusă în faţa evidenţei, o astfel de femeie va căuta, într-un mod cât se poate de absurd, să justifice comportamentul abuzatorului: are dreptul!

În recent încheiata campanie electorală, lui Traian Băsescu i s-a reproşat, la un moment dat, că a lovit un copil – toată lumea cunoaşte acest episod. Filmuleţul care prezenta acest lucru a fost reluat de mii de ori, pe toate televiziunile. În acel moment, Maria Băsescu, altfel o femeie extrem de discretă, a sărit în apărarea soţului său, spunând, printre altele, că acesta nu a lovit-o niciodată, nici pe ea, nici pe fete. Dar, nimeni nu îl acuzase pe Băsescu de aşa ceva, se discuta doar despre lovirea copilului, nicidecum a soţiei. Ulterior, Vadim a declarat că Băsescu nu numai că îşi bate, sau şi-a bătut soţia, dar o şi “calcă în picioare”.

La viaţa lui, Vadim a spus, probabil, multe minciuni, dar sunt convins că atunci, în acel moment, Vadim a spus adevărul în proporţie de 200%. Nu vreau să spun mai mult, am informaţii şi din alte surse, din tinereţea lui Băsescu … dar nu insist. Pentru mine, faptul că Băsescu e genul de soţ care îşi loveşte soţia este o certitudine, dar nu am dovada peremptorie a acestui fapt … şi dacă aş avea-o, la ce mi-ar folosi ? La urma-urmei, şi o astfel de dovadă poate fi trucată … să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu !

Pentru toţi cei care urmăresc acest blog, dar în special pentru fete: şi-a lovit Traian Băsescu soţia? Cum vedeţi voi, cu intuiţia voastră feminină, acest lucru?

UPDATE: În acest post s-a strecurat o regretabilă eroare: cu câteva zile înainte, Mircea Dinescu vorbise despre faptul că Traian Băsescu îşi lovise soţia în public, la televiziunea SOTI. Am recitit acum scrisoarea Mariei Băsescu. Spune: „Depun mărturie că soţul meu nu a fost niciodată agresiv cu fiicele noastre, şi nici cu vreun alt copil”. Mă întreb: de ce o fi simţit Maria Băsescu nevoia se precizeze că soţul ei nu a fost niciodată agresiv cu fiicele sale? Îl acuzase cineva de acest lucru? Şi, ce o fi însemnând „agresiv”? Probabil, a lovi cu pumnul, altfel de lovituri „nu se pune”...

Ce îmi place să fac? (leapşă)

Am primit o leapşă de la Mihaela. Regulile sunt următoarele:

1. Copiaţi imaginea pe blogul dvs.
2. Scrieţi o listă cu zece lucruri care vă plac şi încercaţi să faceţi unul astăzi.
3. Daţi leapşa mai departe la 10 bloggeri care vă luminează ziua.

Punctul 1 e cel mai uşor de executat. În ceea ce priveşte punctul 3, nu oblig pe nimeni la nimic. Cine îmi vizitează blogul şi vrea să scrie, bine, cine nu, nu. Cine dă şi un feed-back, şi mai bine. Rămâne punctul 2. Încerc.

1. Îmi place să aflu ceva, să citesc ceva ... ce? Asta nu prea ştiu. Şi, vorba aceea: „când nu ştii unde vrei să ajungi, îţi este indiferent ce drum alegi” ... sau cam aşa ceva. Asta a spus-o ... cine? Pisica de Cheshire? Probabil...

2. Îmi place să mă întâlnesc şi să vorbesc cu prieteni ... în general virtuali. Cred că îmi este mai greu să accept un prieten real decât unul virtual, probabil şi din cauza faptului că unui prieten real nu poţi să-i dai Ignore când nu ai chef de el.

3. Îmi place să gust un vin bun. Azi, el se numeşte Grasă. De Cotnari.

4. Îmi place să îi dezamăgesc pe cei din jur ... nu aş putea spune că e o plăcere deosebită, dar sunt prea mulţi oameni care aşteaptă ceva de la mine... aşa mi se pare ... şi care, desigur, vor fi dezamăgiţi. Asta este...

5. Câteodată îmi place să închid ochii şi să stau aşa, întins, fără să mă gândesc la nimic ...

6. Îmi place să nu duc nimic la bun sfârşit ... poate pentru a o putea lua de la capăt, nu ştiu...

7. Îmi place să las impresia ... să las impresia că aş putea face ceva, orice, să însufleţesc oameni, să-i fac să „parieze” pe mine ... şi să nu fac, de fapt, (mai) nimic.

8. Îmi place să îi ajut pe proşti. Să îi ajut să îşi dea seama cât sunt de proşti. Dar, e al dracului de greu...

9. Uneori, îmi place să râd de mine, să mă dau exemplu negativ ... Nu, nu sunt un clovn, dar nu pot sta tot timpul ca şi când aş avea o umbrelă înfiptă-n cur. Şi deschisă, pe de-asupra. Poate, unii pot, eu nu. Am nevoie să râd de ceva, să îmi bat joc de cineva. Când nu e nimeni prin preajmă, mă iau pe mine în râs. E tonic şi mă ajută să depăşesc stările psihice negative.

10. Şi, în final, dar nu în cele din urmă ... nu ştiu dacă îmi place, neapărat, dar simt nevoia ... uneori simt nevoia unui somn bun. La revedere!

P.S. Azi e o zi specială, e Valentine’s Day. Pentru toţi cititorii mei: descrieţi, vă rog, (eventual inventaţi) un mod mai romantic şi mai plăcut de a petrece această zi, în afară de a desena inimi cu creionul dermatograf în baie (fetele) sau cu urină în zăpadă proaspătă (băieţii)? Mulţumesc.

România după Traian Băsescu

Într-o lume atât de săracă în certitudini absolute, aceasta este una dintre ele: la un moment dat, Traian Băsescu va ieşi de pe scena politică. Cu puţin noroc, acest moment ar fi putut fi 6 decembrie 2009. Dar, n-a fost să fie ... Nu mă lamentez, nu mă întreb „ce-ar fi fost dacă ...?”, nu, nu fac aceste lucruri, dar îmi pun o întrebare, cred, legitimă: cum arată România după Traian Băsescu?

E important să ne punem această întrebare. E şi mai important să căutăm răspunsuri. E vital să construim un proiect numit ROMÂNIA DUPĂ TRAIAN BĂSESCU.

Acest proiect trebuie să fie unul cât se poate de serios, de concret, de realizabil, de convingător, de dezirabil. România după Traian Băsescu nu poate fi o Românie la voia întâmplării, nu poate fi o Românie în bătaia vântului. Pentru a ne dori această Românie, trebuie se ştim exact ce presupune ea. Trebuie să ştim care vor fi beneficiile, dar care vor fi şi costurile. Trebuie să ştim ce ne aşteaptă.

În prezent, nimeni nu vorbeşte despre asta, şi mă întreb de ce? Toată lumea vorbeşte, în schimb, despre Traian Băsescu. De bine sau de rău. Mai mult de rău. Nu are importanţă, atât timp cât continuăm să ne raportăm la el. Aş vrea să spun: din acest moment, Traian Băsescu nu mai există. Pur şi simplu. Trăiesc într-o Românie după Traian Băsescu. Despre ceea ce nu există nu vorbesc. Nu are niciun rost.

Îmi pot imagina o zi de 2 aprilie, sau orice altă zi, în care un milion de oameni ar spune „NU lui Traian Băsescu”. Îmi pot imagina, nu e nicio problemă. Dar nu îmi pot imagina, nicidecum, o zi în care niciun ziar, nicio televiziune, niciun post de radio, niciun blog nu ar pomeni acest nume. Şi nu l-ar pomeni pentru că, pur şi simplu, nu ar mai exista.

Se cuvine să facem acest efort. Să construim România după Traian Băsescu. La început la nivel conceptual, fireşte. Apoi, în mod real.

Asemeni lui Coelho, cred că, atunci când îmi doresc foarte mult un lucru, întreg Universul complotează cu mine întru realizarea sa. E foarte simplu, dacă, într-adevăr, dorinţa mea este infinită, găsesc forţa, puterea, tăria, inteligenţa de a face şi pe alţii să îşi dorească acelaşi lucru. Şi atunci când mulţi, foarte mulţi oameni îşi doresc acest lucru, el se realizează. E imposibil să fie altfel. Da, dar trebuie să ştiu foarte bine ce îmi doresc. Trebuie să ştiu ce înseamnă România după Traian Băsescu.

Atrag atenţia asupra unei posibile confuzii. Întrebarea este: „Ce este România după Traian Băsescu?”, nu „Ce va fi România după Traian Băsescu?”. E necesar să primim România după Traian Băsescu în mintea şi în acţiunile noastre ACUM, nu mâine, nu peste un an, nu peste un mandat. Acum.

Acest articol se doreşte a fi o leapşă. Pentru început, m-ar interesa părerea lui Lilick.

Ce am învăţat în 2009?

Poate că, niciodată până acum, nu am realizat cât e de simplu să trăieşti …

Bine, nu vreau să mint. Ştiam şi până acum că se poate supravieţui oricărei catastrofe naturale de genul cutremur, inundaţie, tornadă, tsunami, ş.a.m.d., se poate supravieţui pandemiei de AH1N1, ai şanse mari să scapi cu viaţă după un accident rutier sau după un atac terorist, viaţa îşi urmează cursul şi atunci când explodează cursul de schimb sau mii de oameni îşi pierd locul de muncă şi tu eşti unul dintre ei. Sunt multe lucruri mai mult sau mai puţin importante, toate neplăcute, care se pot întâmpla, şi după oricare dintre ele poţi supravieţui. Dar, nu ştiam, şi asta am învăţat în 2009, că se poate supravieţui „prafului de moarte”. Praful de moarte nu există, ca substanţă, în realitate. Praful de moarte e avalanşa aceea de mici neplăceri şi compromisuri minore care se revarsă asupra noastră în fiecare secundă. Praful de moarte intră în noi prin orice mic porişor, ajunge în sânge şi în întregul corp şi, credeam eu, ucide. Semnul cel mai clar al bolii e apatia, nepăsarea. Lucrurile pe care, altă dată le făceai cu plăcere, acum nu îţi mai stârnesc niciun interes. Ocupaţia preferată este aceea care te ajută să nu exişti: somnul sau uitatul absent la televizor. Nu te mai doare nimic, nu mai suferi, nu mai simţi nimic, nu îţi mai pasă de nimic, ceea ce e foarte normal, fiind într-o fază premergătoare morţii. Şi, credeam eu, din clipa în care nimeni şi nimic nu te mai poate mişca, din clipa în care nu numai trădarea celuilalt nu te mai interesează, dar nici măcar propria ta trădare nu mai contează, din acea clipă, ai încetat să mai trăieşti, fiind, eventual, ţinut în viaţă, de nişte aparate sociale, până la deplina trecere în nefiinţă.

Ei bine, cred că m-am înşelat! Suntem înzestraţi cu atâta poftă de viaţă şi atâta energie, încât putem trece nu numai peste mizeriile celorlalţi, ci şi peste ale noastre, putem privi în ochi, sincer, persoanele pe care tocmai le-am minţit şi, pe care, foarte probabil, le vom minţi iar, peste cinci minute, suferim pentru greşelile pe care le-am făcut, dar ştim ce le vom repeta ...

Nici în 2009 nu am învăţat, încă, să câştig vreun pariu. Şi, cred că nici nu voi reuşi să învăţ vreodată. Culmea este că ştiu dinainte că nu am nicio şansă, dar nu mă învăţ minte niciodată. Pariez pe bun-simţ în faţa nesimţirii, şi pierd. Pariez pe dorinţa oamenilor de a evolua, de a fi mai buni, de a lăsa o „urmă”, în faţa dorinţei lor de a câştiga doar bani, şi pierd. Mizez pe înţelepciune, şi câştigă prostia. Mizez pe vrednicie, si câştigă lenea. Nu, nu, cred că nu voi fi niciodată în stare să joc varianta corectă...

Acest articol e un răspuns la o leapşă a lui Lilick. Leapşa merge mai departe la zarali.

România tăcută - ce este şi cum o facem să vorbească

România tăcută .... ce e România tăcută?

Vecinul meu e brutar. Pâinea pe care o coace trebuie să ajungă în câteva marketuri din împrejurimi în jurul orei 6, şi să fie caldă, astfel că vecinul meu lucrează aproape exclusiv noaptea. Puţini dintre clienţii marketurilor ştie cine coace pâinea, şi nici nu îi interesează. Ceea ce îi interesează este faptul ca, la prima oră a dimineţii, să existe pâinea si să fie proaspătă, restul, din punctul lor de vedere este mai puţin important. Vecinul meu face asta de cincisprezece ani. De cincisprezece ani el asigură pâinea persoanelor din zonă. Prea multe alte lucruri nu ştiu despre vecinul meu. Nu face politică şi e posibil să nici nu voteze. Poate că citeşte presa, poate că are un cont pe o reţea socială sau pe mai multe, poate stă pe bloguri sau poate că are chiar şi un blog al lui ... deşi, sincer, mă îndoiesc. E posibil, dar nu cred. Cred că, mai degrabă, îşi vede de treaba lui, de slujba sa, de familia sa şi se dezinteresează de multe aspecte ale vieţii sociale. Oare acest om face parte din „România tăcută” sau nu?

Alt om, altă situaţie. E vorba de o femeie. E medic de familie. Lucrează la un dispensar, dar munca ei nu se rezumă la cele opt ore de serviciu. Sunt oameni care o cheamă noaptea, pentru că suferinţa vine atunci când vrea ea. Cred că e o femeie care îşi face treaba ei, meseria ei, poate mai bine, poate mai puţin bine, nu ştiu, nu mă pricep. Ştiu doar că îşi lasă deseori familia pentru a se deplasa la căpătâiul celor care au nevoie de ea. Nu ştiu dacă face politică, dar nu cred. Nu are timp. De asemenea, nu cred că este o persoană foarte implicată în ceea ce înseamnă „civism”. Îşi face doar meseria ei şi atât, şi se străduieşte să şi-o facă bine. În măsura posibilităţilor.

Dacă ne uităm bine în jurul nostru, fiecare dintre noi cunoaşte zeci asemenea cazuri. Poate sute, poate mii, nu ştiu. Persoane care pare că nu au un punct de vedere politic sau civic. Persoane care, aparent, nu se manifestă în spaţiul public, dar care, acolo unde lucrează, fac tot posibilul ca noi, ceilalţi, să avem posibilitatea şi mai ales resursele să o facem. Brutarul îmi asigură pâinea, medicul mă ajută atunci când mă îmbolnăvesc, profesorul îmi învaţă copilul, frizerul mă tunde, iar şoferul de tir îmi aduce tot felul de mărfuri pe care apoi le cumpăr din hipermarket. Fiecare din ei are rostul lui şi fără oricare dintre ei viaţa mea, şi nu numai, ar fi serios perturbată. Cum aş trăi dacă, începând de mâine, toţi aceşti oameni s-ar lăsa de meserie şi s-ar apuca de politică? Îmi este greu să îmi imaginez şi nici nu vreau să o fac. Am tot respectul faţă de aceşti oameni care NU fac politică. Nu în sensul obişnuit, curent.

Librarul din colţ s-a „reorientat”. Nu, nu şi-a închis afacerea, dar şi-a „diversificat-o”. Acum cărţile ocupă un spaţiu relativ restrâns. În restul magazinului are alte mărfuri: articole de papetărie: caiete, pixuri, dar şi ghiozdane, sau cd-uri, şi chiar cabluri elecrice, ghivece de flori, jucării şi alte articole. Standul de cărţi e într-un colţ şi oferta e foarte săracă. Beletristică mai puţin, că nu se vinde, mai mult cărţi pentru copii, culegeri de probleme, literatură şcolară, cărţi de colorat. Zice că asta se mai vinde, restul nu prea, şi omul nu poate merge pe pierdere. Îl înţeleg, dar regret timpurile când puteam cumpăra şi altceva. Asta e, cei care citesc sunt din ce în ce mai puţini şi mulţi dintre ei au trecut, probabil, pe net.

România tăcută? Despre ce Românie tăcută vorbim? Eu văd o Românie extrem de gălăgioasă, o Românie unde toţi vorbesc şi prea puţini ascultă. Pe nimeni nu mai interesează efectul cuvintelor pe care le rosteşte. Prea puţini mai au proprietatea cuvintelor, prea puţini mai sunt cei care vorbesc cei care îşi aleg cuvintele cu înţeleaptă parcimonie. Încet-încet, lumea în care trăiesc se transformă în altceva. Nu mai văd în jurul meu oameni, prieteni, colegi, doar „găozari”, „ţigănci împuţite”, dar şi „beţivi” sau „prostituate”, asta ca să-i plătesc o „poliţă” domnului Orban, care îşi imaginează, probabil că, intrând în „hainele” celui pe care Curtea Constituţională l-a validat preşedinte, îi va „fura” si electoratul. Mi-e silă de această Românie extrem de vocală. Mi-e dor de o Românie normală, o Românie cu mai multă măsură şi mai mult bun-simţ, o Românie, dacă nu mai tăcută, măcar cu multă substanţă în ceea ce vorbeşte.

Petre Ţuţea vorbea despre democraţie ca despre o dictatură a numărului, a cantităţii asupra calităţii, cu nimic mai suportabilă decât orice altă formă de dictatură. Ce au în plus Traian Băsescu şi PDL faţă de ceilalţi? 70000 de voturi, sau 0,7%, şi nimic mai mult. Este aceasta o garanţie a „valorii” sau „înţelepciunii” sale? E ridicol să credem aşa ceva, desfid pe oricine care ar îndrăzni să susţină contrariul. Nimeni şi nimic nu îi dă voie lui Traian Băsescu să mă „ciuruiască”, pe mine şi pe toţi ceilalţi care i-am dat "o lecţie” din care nu cred să fi învăţat ceva.

Mai e o problemă. Dacă, prin absurd, această Românie tăcută ar începe, brusc, să vorbească, ar spune, oare, ceea ce vreau eu să aud, sau altceva?

Pentru mine democraţia nu înseamnă altceva decât datoria de a lupta pentru dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu mine. Dar, mai departe decât atât, nu pot merge. Nu pot spune că îmi place să fiu înjurat, pentru că nu îmi place. Nu îmi place când cineva nu e de acord cu mine, dar îmi asum acest risc, luptând pentru dreptul celuilalt de a se exprima aşa cum doreşte. În anumite limite, fireşte, date nu de diferenţele de viziune, ci de modul de exprimare. Poţi spune unui om că nu ai aceeaşi părere ca a lui şi fără să îi spui că e idiot sau să-l trimiţi la origini, acest lucru nu îl pot permite.

Înclin să cred că, de fapt, cei care îşi pun problema de a face România tăcută să vorbească, ar avea o problemă dacă această Românie tăcută ar spune cu totul altceva decât vor ei să audă.

Ca popor, ca naţiune, avem o mare problemă, numită educaţie, iar când vorbesc de educaţie nu mă gândesc nicidecum la instruire. Nu avem o cultură a dezbaterilor, a discuţiilor civilizate, bazate pe argumente, a dialogului cu sevă şi conţinut. La noi, de prea multe ori, aşa zisele talk-show-uri sunt 99% show şi aproape deloc talk. Ce vedem la aceste talk-show-uri? Multă ceartă pe subiecte mai mult sau mai puţin importante, diverse aserţiuni fundamentate pe nimic, bârfuliţe, mojicii ... cam asta.

Ce e de făcut?

Am spus, problema noastră crucială este educaţia, iar o mare parte din aceasta se face prin intermediul şcolii. Sistemul educaţional din România este la pământ, ca şi când nu ar fi de-ajuns că marea majoritate a absolvenţilor acestui sistem au un nivel extrem de precar de cunoştinţe şi competenţe, dar ei părăsesc şcoala complet needucaţi, incapabili să se adapteze la cerinţele unei societăţi cu adevărat evoluate. Tema şi nivelul discuţiilor între adolescenţi, preferinţele lor artistice, culturale, preocupările lor, reprezintă simptomul cel mai important al malignităţii mediului în care ne încăpăţânăm să supravieţuim.

Este nevoie de o reformă profundă a întregii societăţi româneşti, iar începutul nu poate fi făcut decât cu sistemul educaţional.

Domnul preşedinte a pomenit câteva lucruri cu privire la sistemul educaţional, dar am serioase semne de întrebare cu privire la adevăratele sale intenţii şi, implicit, la soluţiile sugerate sau, mai degrabă, impuse. În plus, insuficienta sa formare în acest domeniu, lipsa oricărei competenţe pedagogice, completa sa inadecvare, din punctul meu de vedere, la exigenţele actuale ale societăţii, îl descalifică din rolul de reformator real al societăţii. Dimpotrivă, omul de la care România aşteaptă semnalul clar al mult promisei şi aşteptatei reforme, se constituie în cel mai puternic factor frenator, de disoluţie morală şi economică, al societăţii. Astfel, că, în ceea ce îl priveşte, mi-am luat orice speranţă. Dimpotrivă, reformarea şcolii va trebui să fie făcută în o cu totul altă direcţie decât cea indicată de preşedintele ţării şi sluga sa preasupusă, domnul Funeriu. Reforma şcolii nu poate pleca decât de la nivelul cel mai de jos, de la „firul ierbii”, şi trebuie folosite toate „portiţele” pe care legea le-ar uita, eventual, întredeschise.

Domnul preşedinte sugerează că, începând cu anul şcolar 2010-2011, o mulţime de materii vor dispărea din programa de liceu. Nu ştiu care vor fi acelea, dar mă gândesc, cum va arăta societatea viitorului în condiţiile în care discipline precum literatura universală sau cultura artistică, psihologia, sociologia sau logica vor dispărea, foarte probabil, cu desăvârşire? Cine va educa simţul estetic al copiilor noştri, cine îi va face să îndrăgească cultura, cine îi va forma ca persoane complete, responsabile şi autonome, cine îi va învăţa să respecte drepturile altora şi să lupte pentru cele proprii?

În tratatele de specialitate figurează o multitudine de metode pedagogice. Eu nu cred în existenţa reală a niciuneia dintre ele, sau cred că toate sunt variaţiuni ale aceleiaşi metode pedagogice unice, care poate fi aplicată oricând, oriunde, în orice împrejurări, numită exemplu personal.

Să presupunem că vreau să învăţ o limbă străină. Cred că, în câteva luni, sau poate ani, cu profesori foarte competenţi, cu cele mai evoluate metode pedagogice, şi, mai ales, cu mult efort şi cu multă determinare, aş reuşi să o învăţ la un nivel mulţumitor. Limba română am învăţat-o cu totul altfel, aş putea spune că am absorbit-o odată cu laptele matern. Nu am avut nici profesori competenţi, nici determinare, cât despre muncă, la vârsta aceea nu cred că ştiam ce este. Am făcut acest lucru, pur şi simplu, imitând, adică prin intermediul exemplului personal.

În ceea ce priveşte cunoştinţele ştiintifice, cred că un profesor poate „învăţa” un elev ceea ce el însuşi nu ştie, de fapt, îl poate determina să înveţe, sau îi poate facilita învăţarea. Însă, în ceea ce priveşte valorile, atitudinile, caracterul, profesorul nu-i poate da elevului decât ceea ce el însuşi posedă. Nu poţi să formezi cinstea, caracterul, onestitatea, cumpătarea, optimismul, responsabilitatea, modestia, hărnicia, echilibrul, respectul, dacă tu însuţi eşti ipocrit, necumpătat, pesimist, iresponsabil, grandoman, leneş, dezechilibrat sau agresiv şi lipsit de respect.

Cineva spunea, nu mai ştiu cine: „fii tu însuţi schimbarea pe care o vrei înfăptuită la ceilalţi”. Cred că asta e soluţia. Oricine doreşte reformarea societăţii în care trăieşte trebuie să pornească de la reformarea propriei persoane, se cultive în sine însuşi toate calităţile pe care le-ar dori să le vadă crescând în ceilalţi.

Ştiu că totul pare mult prea filosofic, prea eteric, prea suprarealist. Ce se poate face, la modul cel mai concret cu putinţă?

Cineva trebuie să înveţe oamenii, copiii, tinerii, să gândească, să judece, să fie respectuoşi şi oneşti cu ei însuşi cu ei însuşi şi cu cei din jur, inclusiv cu cei care au o cu totul altă opinie, într-o anumită chestiune. Acolo unde sunt directori şi profesori dedicaţi, cred că s-ar putea face ceva ... dar nu prea sunt astfel de cazuri. Mă gândesc, de exemplu, la organizarea unor activităţi de tipul dezbaterilor academice, fie în cadrul curricular, fie în cel extracurricular. Elevii ar putea învăţa ce este o moţiune, ce este un argument, tipurile de moţiuni, de argumente, ar putea face turnee de dezbateri, campanii etc. Nu vreau să intru în detalii tehnice, există mai multe manuale pe această temă, există şi Asociaţia Română de Oratorie, Dezbateri şi Retorică – A.R.D.O.R., care are şi un site etc.

Dar, nu numai şcoala poate face aşa ceva, ci şi ceea ce se numeşte „societate civilă”, O.N.G.-urile şi chiar partidele. E adevărat, cu noţiuni din astea precum voluntariatul, implicarea cetăţenească, iniţiativa etc., stăm foarte slab, dar, dacă există onestitate şi dorinţă de a face ceva, de ce nu?

Până la urmă, cred că orice soluţie se circumscrie tot celor două cuvinte pe care le-am mai menţionat. Exemplu personal.