vineri, 30 aprilie 2010

Noiembrie, ultimul bal?

Cu ceva timp în urmă vă informam despre prezicerile celebrei Vanga Dimitrova, mediumul de ale cărei servicii ar fi beneficiat, se pare, şi fostul cuplu dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Cu siguranţă, Vanga Dimitrova a fost cu totul altceva decât un fel de Mama Omida a Bulgariei. Vanga a numit cu exactitate matematică ziua în care va începe cel de-al Doilea Război Mondial şi invadarea fostei Iugoslavii de armata germană (6 aprilie 1941). Cu o jumătate de an înaintea morţii lui Stalin, femeia a prezis ziua şi condiţiile în care acesta va pieri, fiind arestată şi întemniţată pentru aceste preziceri; eliberarea din închisoare a venit abia după moartea dictatorului de la Kremlin. Vanga a prezis, de asemenea, „primăvara pragheză”, urmată de invazia trupelor sovietice, în 1968. În 1969, Vanga a anticipat victoria puţin scontată a Indirei Gandhi la alegerile parlamentare anticipate. De asemenea, primul război libanez (1982), catastrofa de la Cernobîl, perestroika, ieşirea lui Gorbaciov de pe scena marii politici, destrămarea URSS, şi multe alte lucruri au fost prezise de Vanga Dimitrova, care, e bine să ştim, a fost analfabetă şi, pe de-asupra şi oarbă de la doisprezece ani.

Nimeni nu a reuşit să elucideze, în timpul vieţii Vangăi, misterul legat de prezicerile ei, însă, conform unor zvonuri, savanţii militari ruşi ar fi găsit cheia acestui fenomen, iar serviciile speciale ruse se folosesc deja de aceste informaţii pentru a dejuca acţiuni teroriste şi în alte scopuri. Iuri Negrebiţki, un om de ştiinţă rus care a cercetat fenomenul Vanga, susţine că encefalul femeii avea o structură cu totul specială, fiind mobilizat pe căutarea informaţiei precum un motor de căutare. „Nimic nu este întâmplător” este „axioma” lui Negrebiţki, iar savantul susţine că la baza capacităţii de predicţie a Vangăi a stat o aptitudine cu totul neobişnuită de a identifica rapid şi eficient corelaţiile între anumite fapte şi întâmplări şi de a determina legăturile cauzale. În alte cuvinte, creierul femeii a lucrat ca un sistem-expert extrem de performant în care „se toarnă” informaţii de-a valma, unele aparent neimportante, altele contradictorii etc. şi se obţin „rezultate” valoroase, deseori surprinzătoare, dar nu „miraculoase” sau ilogice.

Baba Vanga a „bifat” ani de zile pe statul de plată al intitutului lui Lozanov, cel numit şi „părintele sugestologiei”. Ei, despre cine a fost Lozanov, despre legăturile sale cu serviciile secrete sovietice, dar cu occidentul, despre cum se revendică „superlearning-ul” de la Lozanov, cum este „implementat” superlearning-ul în Finlanda şi cum reuşeşte Finlanda să „ia faţa” la toate evaluările internaţionale de tip PISA, TIMSS, PIRLS şi aşa mai departe, altădată ... poate. Acum mai hălăduim puţintel prin spaţiul ex-sovietic, prin intermediul ziarului Pravda (Adevărul).

Există, oare, cineva care să nu fi auzit de Pravda? Probabil că da, de aceea voi spune doar atât: Pravda este cel mai celebru ziar rusesc sovietic. Prima dată, Lev Troţki a scos ziarul Pravda în 1908, la Viena şi Geneva, devenind, încă de la apariţie, cea mai populară publicaţie revoluţionară. Adevărata Pravdă a apărut, însă, în 1912, fiind considerată, la acea vreme, succesoarea ziarului Iskra (Scânteia – nici asta nu vă spune nimic?). Din 1913, ziarul a fost preluat de Lenin şi bolşevicii săi, devenind organul oficial de presă al partidului. De-a lungul timpului, ziarul Pravda a dobândit o putere imensă, fiind legat „ombilical” de centrele de putere din societatea sovietică şi reuşind chiar să încline „balanţa puterii” în anumite momente critice. Astfel, de exemplu, după moartea lui Stalin, disputa dintre Nikita Hruşciov şi contracandidatul său, Ghiorghi Malenkov (susţinut, la rândul său, de ziarul Izvestia – ziarul Sovietului Suprem, adică al parlamentului) a fost arbitrată de Pravda. Malenkov a pierdut şi, ulterior, a fost executat; tradiţia lapidării candidatului perdant, susţinut de o majoritate parlamentară nu este, aşadar, o inovaţie a „epocii băsesciene”, este, mai degrabă, un „invariant” al tuturor dictaturilor.

În 19 august 1991, un grup de comunişti radicali conduşi de vicepreşedintele U.R.S.S., Ghennadi Ianaev au încercat să îl înlăture de la putere pe Mihail Gorbaciov, pe atunci preşedinte al U.R.S.S. şi secretar general al partidului comunist. Gorbaciov era în vacanţă în Crimeea şi nu a putut interveni în mod direct în evenimente, fiind arestat la domiciliu. La Moscova, rezistenţa împotriva puciştilor a fost organizată de Boris Elţân, care era, pe atunci, preşedintele Rusiei. La data producerii acestor evenimente, Elţân părăsise partidul comunist de un an de zile şi se făcuse remarcat, mai degrabă, prin poziţia sa antigorbaciovistă şi anticomunistă. Speriaţi de posibila revenire a stalinismului, milioane de moscoviţi au ieşit în stradă, obligând, astfel, trupele armate să se retragă în cazărmi. Elţân devine, după un discurs rostit pe turela unui tanc, cel mai celebru personaj din Rusia şi liderul de facto al ţării. După două zile de confuzie, pe 21 august, armata şi KGB-ul (principalul serviciu secret sovietic) trec de partea demonstranţilor, iar Boris Elţân preia puterea complet, înlăturându-l, astfel, pe cel numit „părintele perestroicii”.

În 22 august 1991, Boris Elţân semnează un decret prin care interzice activitatea partidului comunist şi confiscă toate proprietăţile acestuia, inclusiv ziarul Pravda. „Eliberat” din Crimeea, Gorbaciov rămâne, formal, preşedintele U.R.S.S. până la destrămarea acesteia, consemnată oficial în 8 septembrie 1991.

În urma acestor evenimente, timp de câteva săptămâni, ziarul Pravda îşi încetează activitatea. Apoi, echipa respectivă de jurnalişti scoate un ziar cu acelaşi nume, dar lipsit de titulatura „organ” al partidului comunist (care fusese desfiinţat).

Ulterior, editorul şef, Ghennadi Selezniov, care a urmat o carieră politică remarcabilă, ajungând să deţină şi funcţia de preşedinte al Dumei de Stat, a vândut ziarul unor investitori greci, Yannikoses. Dar, Gorşenin, Linnik şi, practic, întreaga redacţie, au abandonat proiectul lui Yannikoses şi au scos un nou ziar Pravda, care, ba a apărut, ba a fost interzis, până la urmă (în 1999) au lansat şi Pravda online etc. Ideea este că, de fapt, noul ziar Pravda şi Pravda online nu sunt altceva decât vechiul ziar Pravda, cel de dinainte de 1991. Sunt aceeaşi oameni, păstrează aceleaşi relaţii, au aceleaşi surse de informare, au aceleaşi puncte de vedere etc. Iar ideea că, în 1991, ca urmare a decretului lui Elţân, comunismul a încetat să mai existe în Rusia, iar aceasta a devenit un stat democratic, e, evident, absurdă.

Am spus toate acestea pentru a arăta că Pravda este, a fost şi va fi Pravda, adică organul partidului bolşevic. Gata!

Ei, şi întâmplându-mi-se să frunzăresc Pravda, aia online, fireşte, dau peste articolaşul ăsta. E cam vechi, dar nici chiar aşa de vechi, de la sfârşitul lui 2009. Cam de când fu reales Băselu’.

Şi cam ce mai scriu bolşevicii în gazeta lor? Ia uite aici: „Nostradamus Predicted World War III for 2010”. Ei, drăcia dracului, se deteră şi ăştia cu Mama Omida, cum ar zice olteanu’. Auzi la bolşevici: „Nostradamus” ... ha, ha, ha.

Ei, dar lucrurile sunt, în continuare, cât se poate de interesante, fiindcă, iată, al treilea război mondial va începe în noiembrie 2010 şi vor fi utilizate arme bacteriologice şi chimice. Ca să vezi! Baba Vanga spunea tot la fel! Noiembrie 2010 şi, pentru început, arme clasice, apoi arme nucleare!

Boon! Ce înseamnă asta? Habar nu am, dar ceva, cu siguranţă înseamnă. Când Pravda anunţă că în noiembrie 2010 va începe al treilea război mondial, chiar dacă e cu „posibil” şi aruncat în cârca lui Nostradamus, când treaba asta se potriveşte cu ce-a zis Vanga, în mod sigur e cum a zis ardeleanul după ce-a studiat girafa pe îndelete: „asta ori îi ceva, ori me’e ingheva”. Pentru că nimic nu e întâmplător.

Ce va fi în noiembrie 2010? Mmm ... nu prea m-aş lansa în speculaţii ... dar cred că scăpăm de ceva ... sau de cineva.

Mai ales, că – ia uitaţi-vă – băiatul ăsta care scrie cam fantastic vorbeşte de două luni. Ei, or fi multe poveşti, dar dacă o fi şi un adevăr? Cam 25% ... sau 10% ... ce ziceţi? Acu’ e clar, noi suntem oricum terminaţi, nouă nu ne trebuie niciun război ... da’ nu-i după cum vrea omul.

Ei, oricum, vom vedea. Mai e o vară la mijloc...

Off-topic: Sunt liber! Wow! Aşa scrie pe decizie. Începând de azi.
Abia aştept să plec în vacanţă!

P.S. De asta ce ziceţi?

marți, 27 aprilie 2010

Doar un filmuleţ ...

Sunt încă foarte obosit, dar voi reîncepe să postez.
Deocamdată doar un filmuleţ ... pe marginea căruia se poate reflecta ... Cum va fi ziua de mâine?

joi, 22 aprilie 2010

Strig!

Ura! Cresc impozitele şi taxele. În mod normal, o asemenea ştire ar trebui să mă întristeze. Dar, de ce? Uite că nu mă mai întristez, ba, mai mult, aş putea spune că mă bucur când aud asemenea veşti! Eu sunt un democrat, respect voinţa poporului. Nu asta au votat milioanele de români? Nu ne-a fost de ajuns un mandat al lui Traian Băsescu? Foarte bine, să-l facem preşedinte pe viaţă, dacă asta vrea poporul! Poporul e suveran şi nu greşeşte niciodată!


La comanda marelui cârmaci, premierul Bok, care, după acum arată şi numele, este cel mai de căcat premier, aruncă pe piaţă o nouă propunere de modificare a Constituţiei. Evident, motivul invocat este acelaşi: voinţa poporului. Adicătelea, poporul s-a pronunţat, într-o proporţie covârşitoare pentru parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Aşa o fi, dar, oare când s-a pronunţat poporul în privinţa modificării prerogativelor prezidenţiale? Când s-a pronunţat în privinţa pragului electoral? Şi aşa mai departe...

Evident, poporul nu s-a pronunţat explicit în această privinţă, cum nu s-a pronunţat nici cu privire la contractarea împrumutului de la F.M.I., cum nu s-a pronunţat nici în privinţa concedierilor şi a diminuării salariilor etc. De fapt, cine stă să întrebe poporul în privinţa acestor „nimicuri”? Important este că poporul s-a pronunţat cu privire la uninominal şi reducerea numărului de parlamentari. Aceasta este prioritatea zero a României.

Pentru mine, este evident că agenda de lucru a preşedintelui nu are nimic de-a face cu adevăratele interese ale oamenilor. Dar, nu numai atât. Prin atacurile la adresa PD-L, preşedintele Băsescu demonstrează că preocupările sale sunt din ce în ce mai îndepărtate chiar de cele ale partidului care l-a adus la putere. Vechea gardă are o putere mult prea mare în partid şi ar putea, la un moment dat, să se ridice chiar împotriva preşedintelui. Acest lucru nu trebuie să se întample! Partidul trebuie curăţat de aceste elemente „destabilizatoare”, întru gloria eternă a mult iubitului nostru preşedinte! Semnalul preşedintelui este cât se poate de clar: tinerii şacali au liber la devorarea hienelor bătrâne, singurele care s-ar fi putut opune, la un moment dat, ambiţiilor prezidenţiale.

Nimic nou sub soare! Al dracului de bine seamănă lucrurile astea cu ceea ce s-a întâmplat în ţara marelui frate de la răsărit. Personaje precum Troţki sau Beria, a căror putere şi influenţă ajunsese, la un moment dat, foarte mare, au fost eliminate în mod cât se poate de brutal. Asta este:cine nu cunoaşte istoria e dator să o repete.

Evident, s-ar putea reproşa, condiţiile de astăzi sunt total diferite de cele din primele decenii ale secolului trecut. România este astăzi membră a Uniunii Europene etc. Dar, şi Uniunea Europeană are problemele ei. Încercarea de salvare a Greciei este, practic, ultimul tur de forţă al Uniunii Europene. Spun încercarea pentru că nu este deloc sigur că va fi, într-adevăr, vorba de o salvare. Să vedem ce va urma. În ceea ce priveşte alte state, cred că Uniunea Europeană va aplica doctrina „managerului de criză”, anume aceea care spune că, decât să aloci timp şi resurse pentru a face un angajat să „performeze”, mai bine îl dai afară.

Atunci când, la începutul celui de-al doilea război mondial, Polonia a fost invadată, Anglia şi Franţa, ţări cu care aceasta avea tratate de alianţă, nu au mişcat un deget în favoarea ei. De ce ar interveni acum cineva în situaţia în care problemele economice şi politice ale României ajung la paroxism? Nu va interveni nimeni, vom fi lăsaţi de izbelişte.

Da, preşedintele României a spus, a sugerat, şi mulţi tâmpiţi „au pus botul” ... În România, Constituţia limitează numărul de mandate prezidenţiale la două, astfel că, în ultimul său mandat, Băsescu se va schimba ... Se va schimba? Cât de idiot trebuie să fii ca să îţi imaginezi asta? Şi, despre care Constituţie este vorba? De cea prezentă sau despre cea pe care o visează Băsescu?

Alegerea lui Băsescu ca preşedinte al României a constituit una din cele mai mari greşeli făcute de poporul român în decursul existenţei sale. Cei patru ani de relativă prosperitate economică dintre 2004 şi 2008 nu au nimic comun cu capacitatea şi acţiunile preşedintelui Băsescu, ci guvernului condus de Călin Popescu Tăriceanu. Atunci când acest guvern a fost îndepărtat, dezastrul s-a extins şi în zona economică. Până la urmă, poate că România nu avea nevoie de această perioadă. Deja, preţul pe care îl plătim este mult prea mare, iar dezatrul în care guvernul Boc a reuşit să aducă ţara nu va fi recuperat nici într-un deceniu de acum înainte. Pentru că, de fapt, măsurile lui Boc nu au fost anticriză, ci procriză.

Nu vreau să mai detaliez nimic aici, cine este interesat poate citi toate comentariile şi luările de poziţie ale adevăraţilor economişti, din această perioadă. Eu nu am competenţe economice deosebite, dar, cred că, pentru orice om de pe lumea asta, atunci când, într-o ţară, scad cheltuielile cu educaţia, cu sănătatea, când proiectele de investiţii sunt anulate, când un ministru ca Berceanu anunţă, cu infinită neruşinare că, într-un an, România nu va fi capabilă să construiască nici măcar un kilometru de autostradă, dar, în acelaşi timp, cheltuielile cu serviciile cresc, cred, spuneam, că, pentru orice om de planetă, este evident că direcţia în care se îndreaptă ţara este una greşită. Pentru orice om, mai puţin pentru cele câteva milioane de români care susţin, în continuare, acest preşedinte şi acest guvern iresponsabil.

Sigur, există o soluţie, şi mărturisesc că mă gândesc din ce în ce mai des la ea. Ce dracu’ mai caut în ţara asta, în mijlocul acestui popor inconştient şi iresponsabil? Ce oare mă reţine aici?

Adevărul este că îmi este foarte greu, şi nu numai mie. Sunt mulţi oameni care gândesc la fel. Sunt născut aici, aparţin acestui popor, am investit aici, aparţin acestei ţări. Ar trebui oare să plec, să abandonez totul, şi nu e vorba numai de valori „materiale”, din cauza unor idioţi? E normal?

Apoi, cu ceilalţi asemeni mie, ce se va întâmpla? Vom pleca cu toţii? O jumătate de ţară plecată în bejenie din cauza celeilalte jumătăţi? Nu, aşa ceva nu se poate. Cât încă mai pot, îmi port crucea, dar nu încetez să le spun celorlalţi ce şi cum gândesc. Poate că, într-o zi, cineva mă va auzi. Poate că, într-o zi, unul din aceşti anesteziaţi va începe să simtă ceva. Să gândească măcar aşa: da, dom’le, e adevărat, o duc din ce în ce mai greu, ia să-i văd şi pe alţii. Poate, nu ştiu. Sper...

Da, ştiu, sunt un idiot frustrat! Dar îmi asum această condiţie şi voi continua să îmi strig frustrările ....

Nu sunteţi de acord cu mine? Asta este, cât timp mai putem gândi diferit, înseamnă că democraţia şi libertatea nu au murit cu totul, că mai e o speranţă ...

Scuipaţi aici:

miercuri, 21 aprilie 2010

Eu nu fac altceva decât să legalizăm ...

S-au speriatără degeaba vrăjitoarili... Că dom’ deputat Alin Popoviciu nu vrea decât să le ajute, nu să le încurce. Dom’ deputat vrea decât să iasă la un relief mai bun. Ascultaţi aici:



Am cu ce ...mă lăuda. Ăsta-i debutatu’ dă mîă reprezintî în parlament, haoleu! Mare vrăjitor ... vom reveni.

marți, 20 aprilie 2010

Ştiri noi de pe strada mea (1)

În România lucrurile stau cam aşa: când e ziua stabilită, oamenii merg la vot. Că o l*** poţi s-o faci şi în baie, dar ca să te f*** singur, trebuie să mergi la vot. Mă rog, se alege cine se alege. Cu mici, cu bere, cu găleţi, cum o fi... C-aşa-i în România. Dar, ce se întâmplă după asta? Păi, ce să se întâmple? Alesul respectiv îşi aranjează afacerile şi peste patru ani se prezintă din nou în faţa „electoratului”. Nimeni nu are să-i reproşeze nimic. C-aşa-i în România. Câţi oameni cunosc măcar numele deputatului sau senatorului care îi „reprezintă”? Şi câţi au habar de „activitatea” sa? Şi atunci, ne mai mirăm de ce se întâmplă?

În ceea ce mă priveşte, ştiu cine mă „reprezintă”. Şi mai ştiu şi câte ceva din activitatea respectivelor persoane. Mă rog, nu sunt informaţii 100% sigure. Dar, tocmai de aceea, ar trebui să existe nişte explicaţii.

Deputatul meu este Alin Popoviciu. Spre „norocul” meu, e pedelist. Bine, a mai trecut şi prin alte partide, dar asta nu mai contează acum. În 2008 a candidat şi a fost ales din partea PD-L. „Avantajul” este, asadar, că nu a fost „nevoit” să-şi schimbe culoarea între timp. Ia să vedem ce mai „vorbeşte lumea” de domnul Popoviciu.

Anul trecut, Primăria comunei Lovrin, din judeţul Timiş, condusă de democrat-liberalul Vasile Graur a decis că trebuie să construiască o nouă piaţă, în condiţiile în care acum miile de oameni veniţi din trei judeţe îşi vând marfa pe străzile comunei. Proiectul unul extrem de ambiţios – platformă asfaltată pe 1,6 hectare, hală pentru vânzarea produselor lactate, grup sanitar, reţele de utilităţi în incintă, reţele exterioare, rigole, împrejmuirea pieţei. A fost demarată procedura de licitaţie, numai că a fost contestată de firma Euro Contest SRL care a cerut “anularea tuturor actelor juridice premergătoare procedurii de atribuire, constatarea faptului că autoritatea contractantă nu respectă prevederile legale în domeniul achiziţiilor publice,(..) să anuleze fişa de date a achiziţiei”. Solicitarea a fost însă respinsă de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în 10 septembrie 2009.

În timp ce licitaţia era contestată, la viitoarea piaţă se lucra din greu. Chiar dacă nu se ştia cine va câştiga, firma AGMA Tiuca Construct SRL a început lucrările încă din vara anului trecut. Numele acestei firme este legat de un alt scandal similar după ce în satul Gelu din comuna Variaş s-a apucat să pietruiască drumurile înainte să fie finalizată licitaţia, unde s-a clasat de abia pe locul trei. În final, printr-un artificiu, AGMA Tiucă şi-a primit banii. Coincidenţa face ca ambele comune – Variaş şi Lovrin – să fie conduse de primari PD-L şi să facă parte din colegiul deputatului portocaliu Alin Popoviciu care susţine că „nu sunt naşul fiului patronului de această firmă, ci sunt prieten cu cel care îi este. Îi cunosc pe cei de la AGMA, suntem prieteni, dar nu am nici o treabă cu afacerile lor. Nu am nici o legătură de familie, nici măcar de gradul o sută”. Primarul Graur a explicat că „nu ne apucam de piaţă dacă nu aveam sprijin de la deputatul Popoviciu care a făcut lobby pentru bani şi de la domnul preşedinte Constantin Ostaficiuc (preşedintele consiliului judeţean şi PD-L Timiş). Nu s-a lucrat efectiv la piaţă, s-au făcut lucrări de consolidare a terenului. Au fost lucrări mici făcute de AGMA Tiucă. Au zis că dacă le-au făcut pe astea, de ce să nu participe şi la licitaţie”. Edilul nu a suflat nici un cuvânt despre faptul că firma a îndeplinit aproape toate obiectivele din caietul de sarcini – asflatare, gard vopsit regulamentar în portocaliu, hala pentru lactate ridicată, mese pentru vânzătorii de legume. Practic, lucrările la piaţă au fost finalizate undeva pe la sfârşitul lunii octombrie, dar nu s-a dat drumul înauntru. Au pus lacătul pe ea şi oamenii îşi vând tot pe stradă marfa.

Cu toate că piaţa era gata încă din octombrie, lucrurile s-au decis de abia în Ajunul Crăciunului. „La Lovrin am fost în timpul campaniei pentru europarlamentare cu Stolojan şi cu Roberta ca să vadă ce vrem să facem. Am făcut o notă de fundamentare foarte bună şi am obţinut banii”, a explicat deputatul Popoviciu. În 23 decembrie, printr-o hotărâre de guvern, şeful de partid al acestuia, Emil Boc, alocă 3 milioane de lei din fondul de rezervă al guvernului pentru extinderei pieţei agroalimentare, care era deja construită. În aceiaşi zi, la Lovrin, comisia declară câştigătoare, dintre cele două firme participante la licitaţie, societatea AGMA Tiuca Construct SRL cu preţul de 2.570.349 lei plus TVA. După perioada de contestaţie, în 6 ianuarie, este publicat anunţul de atribuire a lucrării.

Patronul firmei câştigătoare, Gheorghe Tiucă, a declarat că „Ne-am mişcat iute. Anul trecut a fost licitaţia. Habar n-am cum şi când s-a dat”. În timp ce primarul de Lovrin a declarat că „de când s-a stabilit câştigătorul nu s-a lucrat la piaţă pentru că a fost foarte frig”, deputatul Alin Popoviciu a încercat să ne convingă de contrariu, afirmând că „Nu este treaba mea dacă construcţiile au fost făcute din vara anului trecut”.

Şi aşa se face că licitaţia a fost câştigată în 6 ianuarie 2010, în condiţiile în care lucrările erau terminate din octombrie 2009.

Mulţumesc sitului pressalert pentru informaţii.

Despre cum poţi să te îmbeţi cu apă rece (în loc de whisky)

Din câte am auzit, situaţia PDL în sondajele de opinie e catastrofală. Guvernarea asta dezastruoasă este taxata dur, se pare, de români. Probabil, taman din acest motiv nu au mai fost date publicităţii sondaje de opinie. Este imposibil sa iţi dai în halul asta cu stângul în dreptul şi să nu te erodezi puternic. Traian Basescu avea dreptate cu bolşevizarea. Ideea că omul trebuie sa se teamă că işi va pierde locul de muncă este o idee, in sine, bolşevică. Girată, însă, chiar de preşedintele Traian Basescu.

Aşa spus-a doamna Zoe Petre.

Evident, o formulare în genul „din câte am auzit” nu e deloc serioasă şi profesionistă. Dar, mă rog, pe blogul personal, omul postează orice. Grav mi se pare că această „ştire” a fost reluată de mai mulţi bloggeri şi de situl inpolitics.

Cu prostiile puterii portocalii ne-am obişnuit, cred, cu toţii. Dar, ca blogger „serios” să citezi o asemenea „ştire” mi se pare, iertat să fiu, o mare prostie. Mai întâi, că nu e o ştire. Unde a „auzit” doamna Zoe Petre aşa ceva? S-a efectuat vreun sondaj, vreo cercetare? Nu, nici vorbă. De fapt, cred că, realizând, într-un fel, neseriozitatea unei astfel de afirmaţii, doamna Zoe Petre precizează: „este imposibil sa iţi dai în halul asta cu stângul în dreptul şi să nu te erodezi puternic.” Cu alte cuvinte: nu s-a făcut niciun sondaj, nicio cercetare, dar, judecând logic ... bla bla. Dar, mai e ceva logic în România?

Apoi, am uitat, oare, aşa uşor trecutul apropiat? Păţaniile lui Adrian Năstase şi Mircea Geoană? Nici atunci Traian Băsescu nu stătea grozav în sondaje şi, totuşi, a câştigat. Cu fraudă, fără fraudă, ce mai contează?

La Râmnicu Vâlcea a avut loc primul tur al alegerilor pentru postul de primar al municipiului, vacantat în urma arestării şi condamnării primarului portocaliu infractor Mircea Gutău – să fiu scuzat pentru cuvântul „infractor”, aceasta este aprecierea justiţiei. Rezultatul se cunoaşte: o prezenţă foarte slabă la vot şi un rezultat foarte bun pentru candidatul portocaliu, căruia i-au lipsit doar vreo 300 de voturi pentru a câştiga din primul tur. E mai bine decât dacă ar fi obţinut 80% din primul tur, dar nu e, în niciun caz, un rezultat bun pentru PSD şi, mai ales, pentru PNL, al cărui candidat a obţinut un procentaj extrem de dezamăgitor şi a ieşit din cursă.

Putem analiza rezultatul de la Râmnicu Vâlcea din mai multe puncte de vedere. Localitatea nu este una deoasebit de importantă, e un municipiu de „categoria a doua”. Din punct de vedere demografic, economic etc., e mult mai puţin important decât, să zicem, un sector al capitalei. În plus, componenţa consiliului local şi cea a consiliului judeţean nu ar lăsa prea multă marjă de acţiune unui primar de altă culoare decât portocalie. Din acest punct de vedere, pierderea primăriei acestui oraş n-ar fi, parcă, o pierdere atât de mare din punctul de vedere al opoziţiei.

Totuşi, importanţa simbolică a acestor alegeri este imensă. Dacă PD-L le-ar pierde, ar fi, într-adevăr, un semnal deosebit de clar de erodare a credibilităţii acestui partid. S-ar pune, într-adevăr, problema, dacă PD-L mai poate câştiga vreo primărie mai importantă sau vreun colegiu altfel decât prin fraudă. Ar fi un semnal că „nu pot ei fura cât pot vota oamenii” – asta ca să îl parafrazăm pe Traian Băsescu.

Din punctul meu de vedere, în perioada imediat următoare e necesară o mobilizare exemplară a opoziţiei pentru a câştiga primăria oraşului Râmnicu Vâlcea şi postul de deputat în colegiul 19. Nu ştiu nimic despre candidatul PSD la primăria acestui oraş, iar despre candidatul PC pentru colegiul 19, părerea mea e destul de rezervată, ca să nu zic proastă. Dar, toate aceste lucruri au o importanţă mai mică. Ceea ce este esenţial este ca opoziţia să nu piardă aceste alegeri. După, nici nu mai importă ce s-ar mai întâmpla. Se aude că madam Mincă ar avea un loc asigurat în PD-L, dacă va câştiga. E posibil să fie o intoxicare, dar, oricum nu contează. Important este ca PD-L să nu câştige prin vot.

Dar ce face acum opoziţia? Probabil, se bucură că PD-L stă dezastruos în sondaje!

Dacă acum nu e momentul acţiunii, atunci când?

După părerea mea, activiştii opoziţiei ar trebui să mergă din casă în casă pentru a explica importanţa simbolică a votului. Electoratul trebuie mobilizat şi motivat. PD-L poate câştiga nu numai prin numărul de voturi pe care le va obţine, ci şi prin numărul de voturi pe care nu le va obţine opoziţia, prin lehamite şi neprezentare. Şi, îmi este teamă că aşa se va întâmpla. Iar nouă nu ne va rămâne decât să ne bucurăm, ca Geoană, de cat de bine am stat în sondaje. Oare nu îşi dă seama nimeni de asta?

P.S. Pe blogul doamnei Zoe Petre nici nu găsesc postarea cu pricina. Şi atunci, de unde toată povestea asta?

duminică, 18 aprilie 2010

Greşeala...

Tragedia de la Katyn a fost greşeala lui Stalin şi a acoliţilor lui.

Aşa spune Medvedev.

22.000 de oameni omorâţi înseamnă „o greşeală”. Oare de unde începe crima?

Dorel trece Prutul

Justificare

- Hai să-ţi spun ce-am păţit cu Dorel. Îl ştii, nu? Aveam nevoie de un serviciu, de o lucrare, mă rog. Căutam un meseriaş. Când, îmi pică fisa: ce-mi trebuie alt meseriaş când Dorel e cel mai meseriaş? Are mâini de aur. Şi mi-e şi prieten. Pun mâna pe telefon şi vorbesc: uite-aşa, aşa, mă poţi ajuta şi pe mine?
Zice ăla:
Păi ce, nene, mai încape vorbă? Nu eşti mata prietenul meu? Mă fac luntre şi punte să te-ajut.
Bine,
zic, atunci când poţi?
Păi, să fie în data de ..., la ora de ...

Nu prea-mi convenea, că aveam altceva de făcut, dar ce era să fac?
Zic:
da’ în data de..., sau în data de ... nu se poate?
Zice:
nu, că-s plin, numa’ peste trei săptămâni, da’ atunci e prea târziu, nu?
Da, este,
zic eu, e bine şi-aşa, numai să nu uiţi, şi să ştii că n-o să-ţi pară rău.
Nu uit, nene, cum să uit, zice ăla, eu dac-am zis, apoi aşa rămâne. Nu-s eu din ăia.


- Şi? S-a-ntâmplat ceva?

- Stai să-ţi povestesc. Am stabilit data, ora, mi-am trecut în agendă, mă rog, am aranjat toate. Că nu era bine deloc. A trebuit să schimb cu un coleg la serviciu, să-mi amân nişte treburi, în fine, n-are importanţă.
Cu trei zile înainte, îl sun din nou.
Dorele, vreo noutate?
Nu, ce noutate?
zice el.
Zic:
atunci, n-ai uitat.
Zice:
stai linistit, nene, cum să uit? La mine vorba-i vorbă, nu se discută.
Cu o zi înainte, îl sun din nou.
Zice: Nene, rămâne cum am stabilit. Mâine, la ora ... sunt la mata.

- Şi n-a venit ...

- Bineînţeles că n-a venit, idiotu', da’ stai să vezi. Cu o oră înainte îl sun.
Zice:
am plecat deja, sunt în trafic şi dacă nu e vreun blocaj, ceva, ajung cu juma’ de oră-nainte, că de-aia am şi plecat de-acasă aşa devreme.
Bine, stau, îl aştept, se face ora, mai las să treacă, vorba aia, „sfertul academic” şi-l sun din nou:
măi Dorele, mai ajungi azi sau nu?
Şi zice animalu’:
Nene, bine că m-ai sunat, că eu nu mai am credit. Asta voiam să-ţi spun, că nu mai vin. Cum? Uite-aşa: NU MAI VIN.
Bă Dorele, tu eşti nebun, îţi baţi joc de mine, sau cum? Cum nu mai vii? Păi n-am vorbit noi?

Şi dac-am vorbit, ce? Ai ceva scris sau cum?

Noroc că era departe, că îi spărgeam faţa, animalu’.


- Şi n-ai aflat de ce n-a venit?

- Ba da ... că mi-a spus ... după un timp.

- Şi?

- Zice: Să nu crezi ce eu sunt din ăia ... Nu, eu dac-am zis, aşa rămâne, io chiar am vrut să vin la mata, da’ s-a-ntâmplat că m-a chemat altu’, şi m-am dus la ăla, ce mare lucru?
Da’ bine, mă, nu vorbiseşi deja cu mine? Nu puteai să-i spui lu’ ăla? Sau, mă rog, să zicem că te-ai răzgândit ... să fi dat şi tu un telefon, cu două-trei zile înainte, aş fi găsit dracu’ pe altcineva, da’ nu, tu m-ai dus de nas până la sfârşit şi pe urmă m-ai lăsat cu ochii-n soare ...
Nene, uite, pe cuvântul meu, n-am vrut să iasă aşa. Pe cuvântul meu. Ştii cât te respect io pe mata? Io chiar am vrut să viu, da’ nu s-a putut. Uite: mata ştii cum stau cu banii ... prost, ca toţi românii. Acu’, când m-ai sunat mata, ce era să zic? Să zic lu’ mata că nu vin, că nu pot, nu puteam, că suntem prieteni, nu? Am ajutat eu şi oameni de pe scară, şi străini, şi cum să zic lu’ mata că nu pot, că nu vreau, că nu te-ajut? Nu se face, nu? Da’ ... să cer bani? Cum să cer bani lu’ mata? Cum să ceri bani unui prieten? Nu puteam, nu? Şi-acu’, dac-a venit ăla exact când trebuia să fiu la mata’, şi mi-a dat şi bani, ce era să fac? Că şi mie-mi trebuie bani, înţelegi? Mata’ cum ai fi făcut?


- A ... da, am înţeles. Şi?

- Şi ce?

- Cu Dorel. Mai sunteţi prieteni?

- Păi ... acu’ ce să-i faci? Am ieşit la o bere şi ne-am împăcat ... că asta-i viaţa, nu poţi să stai în duşmănie. Nu ştii când mai ai nevoie. Şi să ştii ce lucrează bine. Şi ieftin. Ei, nu-i prea serios, da ce să-i faci?

Mda ... mă gândeam, ce să-i faci? Băiat bun, Dorel. Nu-i prea serios ... dar asta e.

Falimentul Greciei a fost prezis!

De Anarchasis, filosof scit semilegendar din secolul al VI-lea î.e.n., prieten al legislatorului Solon. Plutarh afirmă că Anarchasis ar fi rostit cuvintele de mai jos după ce a asistat la o şedinţă a Adunării Poporului din Atena:

E de mirare că la greci înţelepţii dau sfaturile, iar proştii hotărăsc.

La noi cum o fi?

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Cerşetorul milionar

Bălu a fost un homeless, adică o persoană fără adăpost, de când se ştie. Acu, are vreo şaizeci de ani. Cerşeşte în diverse locuri din oraş. E prietenos. Dacă vrei să stai de vorbă cu el, îţi povesteşte câte şi mai câte. Toată viaţa lui. Sau a altora. Sau ce a visat, sau a auzit, sau i s-a povestit. Nu e agresiv. Are umor şi uneori e chiar simpatic. Dar, e foarte dificil să îţi dai seama când spune adevărul şi când minte. Poate nici el nu ştie, poate că, în mintea lui, adevărul şi imaginaţia se confundă. Nu ştiu.

- Ia zi, nea Bălule, aşa te cheamă, sau cum?

Râde cu toţi dinţii de aur.

- Bălu, da, Bălu mă cheamă. Când m-or văzut ăi de la casă, aşa mi-or zâs.... Ş-aşa mi-or zâs toţi, pă urmă...

Bălu a crescut la casa de copii. L-a adus maică-sa când era foarte mic, el nu mai ţine minte. Şi nici n-a mai văzut-o de-atunci. Mai are fraţi sau surori? Nu, nu are, şi dac-ar avea, nu-i ştie, şi nu-l interesează. Ăsta-i el, de când se ştie, un vagabond singuratic.

- Femeie ai avut, Bălule?
- Femeie? Câte femei am vrut, atâtea am avut. Şi-acum mai am câte una. Numa’ la puşcărie nu, nu se poate.
- Nu ... dac-ai fost căsătorit...
- Noo ... m-o ferit Dumnezeu.

Bălu nu-i prost. Şcoala nu i-a plăcut, dar a umblat mult, a văzut multe şi a învăţat multe. Pe unde-a fost, a învăţat limba. Poate mă credeţi, poate nu, dar Bălu vorbeşte patru limbi străine bine ... mai bine decât liceenii ăia experimentaţi la competenţe lingvistice. Şi o mai rupe încă în vreo cinci-şase limbi. Ţigăneşte nu vorbeşte. Nu l-a învăţat nimeni, şi nici el nu a vrut să înveţe.

Vorbeam într-o zi de „afaceri”, de cum îi mai merge:

- Rău, rău de tot ... se vede că-i criză ...
- Se simte şi la tine?
- O-ho, cum să nu? Şi e rău al dracu’, nu mai e ca-nainte ... Ei, aşa-mi trebuie dacă am futut un milion ... nu mă mai refac.
- Ce-ai făcut, Bălule.
- Am futut un milion de euroi aiurea ... mai mult.

Mă gândesc ... o fi înebunit? Îşi bate joc de mine? De unde şi până unde, un milion de euro la Bălu? Alţi oameni muncesc o viaţă şi nu câştigă atâţia bani ... ia să fac un calcul: la o leafă de 250 de euro - atâta e salariul mediu în România, poate mai puţin – deci la 250, un an înseamnă 3000 de euro. Ca să strângă un milion, un salariat trebuie să lucreze 333 de ani! Timp în care nu mănâncă, nu bea, nu se îmbracă, nu plăteşte chirie, nu consumă nimic. De unde să aibă un vagabond ca Bălu un milion de euro? Un milion!!

Hm... Ce bine ce s-a inventat internetul! Pot afla informaţiile aşa de uşor ... poate nu sunt 100% adevărate, dar ... e bine şi aşa.



Aceste locuinţe aparţin unor concetăţeni de-ai noştri din comuna Buzescu – Teleorman. Cei mai mulţi dintre ei nu au lucrat, sau, mă rog, nu au fost „angajaţi” nici cinci minute. În schimb, s-au ocupat cam cu aceleaşi lucruri ca şi Bălu. Deci, teoretic se poate.

Cât câştigă, oare, cerşetorii? Se pare ce unii dintre ei destul de bine. Cel puţin aşa reiese din informaţiile de aici, de aici şi de aici.

Hm ... se poate ca şi Bălu să fi strâns un milion de euro! Nu ştiu. Şi, la urma urmei, nu mă interesează. Bălu nu-mi povesteşte cum a strâns aceşti bani. Se pare primul milion e cel mai bine păzit secret de pe pământ. Aşa şi cu Bălu. Mă rog, vreau să ştiu cum i-a pierdut.

- Ei, am vrut să fiu „domn”, zice Bălu.

A vrut să fie „domn”, adică a vrut să facă ceea ce pare că este normal pentru cineva care are un milion de euro. A zis: gata cu viaţa de vagabond, de azi sunt un „domn”. Şi a fost! Pentru aproape un an, Bălu a fost un „domn”. Ce puţin aşa zice el.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi ia o maşină. Nu se cade să fii milionar şi să nu ai o maşină. Iar maşina trebuie să arate că eşti milionar. Şi-a luat o maşină de vreo optzeci de mii. De euro. Nu mai ştie cum îi zice, sau nu vrea să îmi spună. De dat, a dat-o cu zece, după niciun an. Asta a fost.

Şi-a luat şi o casă, a mobilat-o. Totul nou, frumos. O casă „cu turnuleţe”? întreb. Da’ de unde, nici vorbă. Nu-i plac palatele ţigăneşti. E ţigan, dar nu-i plac. O vila modernă, zice. Nu ştiu ce înseamnă „modern”, nici nu întreb. Mare? Nu foarte mare, da’ destul.

Şi mai departe?

Mai departe ce? A petrecut cu prietenii ... Ce prieteni? Care s-au găsit, nu intră în detalii. A petrecut, a dormit, a lenevit, cam asta. Şi? Şi gata, asta a fost...

Acum, Bălu nu mai e aşa de vorbăreţ. De fapt, zice că nici nu are ce spune. Cum au venit, aşa s-au dus ... cam atât pot să scot de la el. Înţeleg că au fost nişte cheltuieli, impozit, utilităţi etc., alte probleme „administrative” şi „din astea”.

Până la urmă s-a hotărât, a vândut tot şi s-a mutat din nou în stradă. De fapt, nu chiar în stradă. Stă undeva în chirie. Îi place aşa, zice că proprietăreasa are grijă de tot, şi lui îi convine aşa. Ajunge numai seara. Nu are niciun fel de probleme şi asta îi place. Şi, îi place viaţa pe care o trăieşte. Nu s-ar mai întoarce niciodată la viaţa de „milionar”, zice că nu e făcut pentru asta.

A fi, o anumită perioadă de timp, cerşetor, e, în filosofiile orientale, o etapă absolut necesară pentru a dobândi „înţelepciunea” sau „iluminarea”. Acolo, însuşi întemeietorul budismului, prinţul Guatama Sakyamuni renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor, atingând iluminarea la treizeci şi cinci de ani, sub copacul Trezirii (bodhi), fiind cunoscut de atunci sub numele de Buddha, sau "Cel Treaz". Mii şi mii de oameni îi urmează, anual, exemplul, în ţările asiatice, în special în India, dar iată şi un ocidental care face acelaşi lucru.

Poate că toată povestea e o minciună, poate că Bălu n-a avut niciodată bani nici cât să treacă strada, sau poate că nu, nu ştiu... Dar, m-am întrebat, ce aş face, oare, cu un milion de euro?

Bine, poate că nu aş face exact ce-a făcut Bălu, dar oare, faptul de a avea un milion de euro mi-ar schimba viaţa? Poate că da, poate că nu, înclin să cred că răspunsul e, mai degrabă, nu. Aş continua să trăiesc ca şi acum ... aş fi mai bogat cu un milion de euro, dar atâta tot. Faptul de a avea sau nu un milion în cont nu influenţează prea mult gusturile sau stilul de viaţă. Sunt, mai degrabă, un sedentar, şi, dacă aş avea un milion, în niciun caz nu m-aş da cu parapanta doar fiindcă toţi milionarii fac aşa ... Există o grămadă de lucruri pe care mi le pot permite oricând, dar, de care nu sunt, pur şi simplu, curios, cum ar fi, de exemplu, cafeaua aia din căcat de mâţă – mă rog, nu din căcat, ci din boabe de cafea trecute prin intestinul jivinei aceleia şi impregnate de enzime specifice, şi nu e mâţă, e altceva ... oricum, nu aş fi interesat. Tot aşa ar fi şi dacă aş avea un milion, nimic interesant, nimic spectaculos....

În general, fiecare dintre noi trăieşte, aproximativ, aşa cum doreşte. Sau, cum „îşi aşterne”, după cum spune proverbul. Preferinţele noastre, de exemplu cele culinare, sunt „setate” în primii ani de viaţă. Mâncare ca mama nu face nimeni ... chiar dacă mama a fost o foarte proastă bucătăreasă. Orice învăţ are şi dezvăţ, zice o vorbă, dar e foarte greu. Adică, dacă, de exemplu, în prima copilărie, mi-a dat mama să mănânc ... nu ştiu ce, o mâncare „vulgară”, „ordinară”, sau cum vreţi să-i spuneţi, mămăligă rece cu lapte afumat, sau ciolan sleit cu fasole fiartă doar pe jumătate, sau orice altceva, şi atunci, odinioară, porcăria aia mi-a plăcut, voi căuta gustul acela toată viaţa, în mod mai mult sau mai puţin conştient. Aş putea ajunge să apreciez somonul fumé cu ananas, sau foie gras-ul, sau baba ghanoush, sau orice altceva, dar ... „ca la mama acasă” n-ar fi nimic.

Noi toţi vrem ceva ... vrem, vrem, vrem. Vrem să trăim precum americanii sau precum nemţii. Că ăia trăiesc bine. De fapt, am dori să câştigăm precum nemţii sau americanii, dar a câştiga mai mult nu înseamnă, de fapt, a trăi mai bine.

Cred că, de fapt, asta e problema noastră, a românilor. Ne e bine aşa cum suntem, nu ne prea ajung banii, dar nici nu ne omorâm cu munca. Comentăm de una, de alta, dar nu facem, de fapt, nimic, pentru a schimba lucrurile.

Uneori, suntem puşi în situaţia de a alege. Totdeauna suntem puşi în situaţia de a alege, dar uneori alegerile acestea sunt „formalizate”. Şi atunci, alegem nu ceea ce e „bun” sau „rău”, ci ceea ce ni se potriveşte. Cum am putea face altfel?

Trăim prost? Aşa este, dar, oare, nu noi suntem cei care am ales asta? Nu avem bani şi tocmai am fost anunţaţi că vom fi concediaţi. Cine e de vină? Cine a ales pentru noi? Societatea e coruptă până în măduva oaselor. Aşa este, dar cine e „societatea”? Dacă nu noi, sunt cei aleşi de noi. De ce am ales nişte corupţi? Nu am avut alternativă? Şi ce am făcut pentru a avea alternativă? Cum ne-am implicat? În niciun fel ... de lene, sau de ce? De ce nu am candidat noi? De ce am lăsat răul de lângă noi să se extindă?

Până la urmă, totul e o problemă de educaţie. Ne-am născut într-o ţară coruptă, leneşă, iresponsabilă, am respirat aerul acestei ţări, aşa suntem educaţi, aşa suntem formaţi... A, şi să nu uit, o ţară creştină. Creştinismul e o religie a iubirii ... cică. De asta i-am trimite la ocnă pe cei care îşi permit să critice religia noastră, pentru că îi iubim prea mult. Suntem făţarnici, pentru că şi laptele pe care l-am supt de la mama era, uneori, făţarnic, denaturat. Şi atunci ne mai mirăm de câte ni se întâmplă?

Mă doare sufletul de ceea ce văd în jurul meu, în ţara mea. Atâta ură, intoleranţă, nesimţire, indolenţă, iresponsabilitate ... Cine are curajul se me contrazică? Cine nu vede mizeria acestei societăţi, la tot pasul? Cine poate să spună că, în România, lucrurile merg foarte bine şi vor merge şi mai bine? Cine?

Şi ce e de făcut? Să acţionăm, să luăm atitudine, să nu fim indiferenţi, asta trebuie să facem. Altfel, cei cărora le place să trăiască într-un anumit fel, precum Bălu, ne vor trage în jos, sau, mă rog, în direcţia dorită de ei. Putem vorbi la nesfârşit despre asta, putem să ne lamentăm la nesfârşit, până nu schimbăm ceva profund, în primul rând, în noi, nu vom face nimic. „Norocul” poate da peste noi oricând, noi îl vom ocoli, oricum, fiindcă nu avem, de fapt, nevoie de el. A trăi „mai bine” nu e chiar cel mai uşor lucru. Cu toţii vrem asta, dar, de fapt, nu facem nimic.

Lucrurile vor începe să se schimbe cu adevărat atunci când vom dori cu adevărat să se schimbe.
Cred, sper ca Băsescu să fie ultimul arhanghel nimicniciei noastre. Ţara se duce de râpă, salariile scad, suntem îndatoraţi până-n gât... Avem, cred, nevoie, de aşa ceva. Până când nu ştii ce-i aia „foame” nu ştii nici ce înseamnă „a fi sătul”. Dacă nu se schimbă ceva, ne îndreptăm către faliment. Asta este. Şi, dacă direcţia nu poate fi schimbată, şi, se pare, cel puţin momentan, nu poate fi schimbată, atunci să ajungem acolo, adică la faliment, cât mai repede!

Îmi e teamă că suntem blestemaţi! Nici la faliment nu putem ajunge cum trebuie! Dacă am ajunge vreodată, adică dacă, la un moment dat, nu ar mai exista în ţara asta, nimic de furat, nimic de dosit, poate că atunci, vrând-nevrând, am face alegerea corectă. Dar, până atunci, atâta timp cât va mai fi ceva de furat, de risipit, de distrus, îl vom alege, inevitabil, pe cel care se pricepe mai bine să facă asta.

Tot ceea ce îmi doresc este să ajung să spun: m-am înşelat, lucrurile stau cu totul altfel! Dar, mie nu-mi dă Dumnezeu şansa asta, că sunt păcătos.

Mă bate gândul să mă mut, să plec din ţara asta, să nu mai văd ceea ce văd. Am şi motive:

vineri, 16 aprilie 2010

Anul fără vară

Aşa, sau „anul sărăciei”, sau „anul foametei”, a rămas în istorie anul 1816. Ceea ce s-a întâmplat în lume, în acel an şi în cei următori este, în mare măsură, consecinţa unui eveniment petrecut într-o îndepărtată insulă indoneziană.
În 5 aprilie 1815, erupţia vulcanului Tambora a aruncat în aer o cantitate imensă de pulberi vulcanice care, purtate de vânturi, au încărcat atmosfera omenirii timp de cinci ani, până când s-au depus la sol.
În cea mai mare parte a Indoneziei, iarba nu a mai crescut deloc în aceşti cinci ani, dar efecte devastatoare s-au semnalat în întreaga lume, mai cu seamă în emisfera nordică. Clima a devenit mai rece, iar soarele s-a colorat întâi în albastru, apoi în verde şi apoi în roşu-portocaliu. Încărcarea atmosferei cu cenuşă a avut ca efect o filtrare mai severă a razelor solare, ceea ce a produs scăderea temperaturilor şi diverse fenomene meteorologice destul de neobişnuite.
Anul 1816 a fost plin de asemenea fenomene meteorologice extreme. În toată Europa centrală şi nordică şi America a pluat foarte mult şi a nins şi a fost foarte frig, chiar în luni precum iulie sau august. Ca urmare, recoltele agricole de pe vaste teritorii au fost aproape în totalitate compromise, ceea ce a avut drept consecinţă instabilitate politică şi socială, revolte populare, dezordini. Febra revoluţionară a măturat Europa de la un capăt la altul, vreme de trei ani.
Astfel, în Franţa, revoltele populare aveau drept consecinţă căderea guvernului şi venirea la putere a orgoliosului duce conservator Richelieu I (este vorba de ducele Armand Emmanuel de Richelieu, care a fost şi primul primar al oraşului Odessa).
În Elveţia, autorităţile nu reuşeau să stăvilească în niciun fel valul de jafuri şi crime care bântuia întreaga ţară. Erau atacate şi jefuite depozitele de cereale, iar mulţi părinţi îşi omorau proprii copii. De asemenea, şi numărul sinuciderilor sporise foarte mult, iar instaurarea stării excepţionale nu a avut niciun efect.
Mai mult sau mai puţin asemănător, aceasta era situaţia pe întreg continentul.
Sistemele şcolare au intrat în criză, fiind confruntate cu o rată nemaîntâlnită a abandonului şi cu nenumărate violenţe.
Cerşetorii au devenit foarte numeroşi, organizaţi şi agresivi. Adevărate armate înconjurau diligenţele la fiecare oprire, astfel încât deplasările au devenit mai dificile şi nesigure.
Poate cea mai lovită ţară a fost Irlanda. Vreme de cinci luni a plouat sau a nins încontinuu. Toată recolta a fost compromisă şi, colac peste pupăză, epidemia de tifos exantematic, o boală a sărăciei frecventă în secolele trecute, a luat vieţile multor oameni. Pentru a scăpa de foame, o mare parte dintre locuitori au luat drumul Americii, astfel că, pe parcursul unui singur an, populaţia ţării a scăzut cu aproape două treimi şi nici măcar în zilele noastre Irlanda nu a revenit la numărul de locuitori de acum două veacuri.
Ciudat este, poate, că o cărticică destul de anonimă, Almanahul vechiului fermier, a prezis ninsorile Irlanda, din luna iulie a anului 1816, şi, cum acestea au avut, într-adevăr, loc, almanahul a devenit repede celebru, cel puţin până când s-a descoperit că aşa-zisa „predicţie” fusese, de fapt, o greşeală de tipar.
Culorile ciudate ale ninsorilor din vara acelui an, maro în Ungaria, roşie în Italia etc., au condus la diferite speculaţii, ceea ce a alimentat şi mai mult isteria colectivă.
Evenimentele acelor ani şi-au găsit reflectare şi în arte. Astfel, la Istanbul, călătorii remarcau frumuseţea deosebită a acoperişului catedralei Sfânta Sofia, care, datorită depunerilor de cenuşă strălucea ca şi când ar fi fost de aur.


Apusurile spectaculoase de soare au fost imortalizate de numeroşi artişti (în imagine: Chichester Canal, de JMW Turner).


Oare care vor fi efectele erupţiei vulcanului Eyjafjallajökull?
Cu siguranţă, acestea vor exista. E foarte probabil ca vara aceasta să fie mai răcoroasă decât cele cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. E foarte probabil să fie un an agricol prost pentru Europa. Şi pentru România, în special. Sau, poate va ploua mai mult şi va fi mai bine, nu ştiu. Oricum, efectele vor fi minore faţă de cele ale erupţiei vulcanului Tambora. Cu o condiţie: să înceteze cât mai repede şi să nu antreneze şi „trezirea” vulcanului vecin Katla. Altfel ...
Oricum, o mică criză alimentară s-ar suprapune perfect pe criza financiară, conform principiului „colac peste pupăză”. Şi, cum un rău nu vine niciodată singur ... nu avem decât să zâmbim astăzi.
Ca o paranteză: se presupune că vulcanii din Islanda au fost, în decursul istoriei, la originea mai multor fenomene meteorologice, printre care şi „mică eră glaciară” din anii 1645-1715, perioadă caracterizată de temperaturi scăzute, veri destul de răcoroase şi ierni severe, în toată Europa.
Ei ... vom vedea.

joi, 15 aprilie 2010

Sfaturi moka pentru candidaţii portocalii

Până la viitoarele alegeri mai sunt doi ani, dar timpul trece, oricum, destul de repede, mai ales atunci când eşti la putere, de aceea consider că pregătirea viitorilor candidaţi pedelişti ar trebui să înceapă neîntârziat. De aceea, consider că următoarele aspecte ar trebui avute în vedere de viitorii candidaţi pedelişti. Sunt nişte sfaturi foarte bune, şi mai ales, moka. Aşadar:

1. Folosirea corectă a cuvintelor „trebuie” şi „poate” transmite electoratului un mesaj subliminal de falsitate, incompetenţă, lipsă de spirit practic, preţiozitate, snobism şi dispreţ. În schimb, expresii precum „tre’să facem” sau „poa’să zică” merg la sufletul electoratului, creează impresia unei persoane oneste, hotărâte şi competente.

2. Dacă te hotărăşti să vorbeşti despre educaţie, nu uita că este un domeniu la care se pricepe toată lumea, dar nu interesează pe nimeni, aşa că mai bine lipsă. Dacă, totuşi, o faci, va trebui să-ţi asumi riscurile. Oricum, nu spune niciodată „profesor” sau „bacalaureat”, vei fi perceput imediat ca retrograd, perimat, antireformist, comunist. Nu folosi decât formele alternative „prof” şi „bac”.

3. Foloseşte cât mai frecvent cuvântul „care”, dar, reţine, nu după un cuvânt monosilabic: „de”, „pe”, „în”, „la” şi aşa mai departe. Spune „legile care avem nevoie”, „proiectele care le voi promova”, „valorile care cred” şi aşa mai departe. Nu te teme că nu vei fi înţeles, dimpotrivă, electoratul va aprecia concizia şi claritatea exprimării. Şi, reţine, a folosi, într-un astfel de context, un cuvânt nenecesar, înseamnă risipă, şi cine risipeşte o silabă e capabil de ticăloşii şi mai mari. Banul public nu trebuie risipit, el trebuie furat!

4. Cuvântul „deci” este expresia unei personalităţi bine conturate, a siguranţei de sine, a conştiinţei valorii proprii. Nu începe nicio propoziţie cu alt cuvânt!

5. Nu întreba niciodată electoratul, nimic. Tu eşti cel care trebuie să aibă toate răspunsurile, nu electoratul. Au întrebat unii: „trăiţi bine?” ... ştii care a fost rezultatul.

6. Fii dezinvolt şi nu ezita să foloseşti cuvinte „obscene”, „impure” sau „murdare”, ori de câte ori ai ocazia. Nu există cuvinte „decente” şi cuvinte „indecente”, există doar cuvinte sugestive sau mai puţin sugestive. Cuvintele aşa-zis indecente sunt foarte sugestive, deci nu ezita. Da, vor fi şi dintre aceia care vor „strâmba din nas” şi nu te vor vota, dar nu-ţi fă probleme: ăia sunt idioţii care votează întotdeauna cu partidele aflate sub pragul electoral. Politicienii de succes au o abilitate deosebită de a utiliza astfel de cuvinte, iar cel mai bun exemplu este chiar Traian Băsescu. Dacă ai o anumită reţinere sau stânjeneală, filmuleţul următor îşi va fi de mare folos:



7. Nu uita să-ţi alegi un imn electoral adecvat, aceasta însemnând trendy. Manelele sunt şi vor rămâne la modă, dar ultima tendinţă se referă la parteneriatul cu biserica (nu uita să vorbeşti despre asta). Următoarele melodii sunt foarte bune, dar, evident, trebuie „personalizate”, iar comenzile ar trebui date cât mai repede (e şi un număr de telefon acolo).

Succesuri!






marți, 13 aprilie 2010

Crin Antonescu vorbeşte în pilde

Eu şi astăzi sunt dispus să intru la guvernare, dar reiterez că nu în orice condiţii. În primul rând, eu văd o guvernare pentru guvernaţi, şi nu pentru guvernanţi. Văd o guvernare fără miniştrii Berceanu şi Videanu, care au venit la putere cu propria clientelă de partid şi se vor retrage cu aceeaşi clientelă, dar mai bogată. Nu în ultimul rând, aş vedea un guvern cu un premier, nu liberal, suntem conştienţi că nu putem emite această pretenţie, dar cu o personalitate asumată de un larg spectru politic care să manifeste independenţă decizională, nu Emil Boc.

Aşa spus-a Crin Antonescu. Astăzi, la Râmnicu Vâlcea.

Domnu’ Antonescu, n-ai vrea ’mata să vorbeşti despre altceva? Despre orice altceva. De exemplu, despre vindecarea cancerului. Că sunt atâţia oameni care vor să audă asta.

Din când în când, mai face Dumnezeu câte-o minune şi se mai vindecă unul sau altul. Şi, tragem nădejde că, într-o zi, medicina va progresa într-atât încât să vindece orice formă de cancer, în orice fază. Aşadar, când vorbim despre vindecarea cancerului, ne referim la ceva care nu există, dar sperăm să existe ... cândva.

Cu personalitatea ”asumată de un larg spectru politic care să manifeste independenţă decizională” e puţintel mai complicat. Adică, or să-şi asume pedeleii, cu Băsescu la timonă, o personalitate independentă? Păi, care-i standardul de independenţă în PDL? Gabriel Oprea nu. Nici măcar Gabriel Oprea. Elena Băsescu, ăsta-i standardul, e maximul de „independenţă” pe care îl poate tolera PDL. Asta e situaţia de acum. Mâine va fi, poate, altfel. Dar, ca să fie dispuşi pedeleii să accepte o personalitate încă mai „independentă” ca Eba, trebuie să se afle în opoziţie. Nu în opoziţie faţă de ţară, aşa au fost dintotdeauna, ci în opoziţie faţă de guvern. Să existe, aşadar, o majoritate parlamentară care să susţină un guvern din care se nu facă parte şi PDL. Atunci, da, vor fi dispuşi, poate, să-şi „asume” un independent. Altfel, never ... never ... never.

Totuşi ... avem datoria de a fi optimişti. Uneori, cancerul se mai vindecă ... Uneori.

Rămâne cum am stabilit...

Că Traian Băsescu urmăreşte cu obstinaţie transformarea unei obscure asociaţii constituite în vederea săvârşirii de infracţiuni, pre numele său PD cu sau fără cratimă L, în „unica forţă politică conducătoare” a ţării, o ştiam cu toţii, de mult.

Că, pentru a „traduce în viaţă” aceste deziderate, ilustrul nostru prezident şi mai-gata academician, nu se va da în lături de la nicio mârşăvie, o ştiam de asemenea. Deci, în privinţa uninominalului pur, nicio surpriză. Prag electoral de 10%? De ce nu? Uite, şi PSD se declară de acord – oare UDMR nu are nimic de spus? Sau, pentru astfel de organizaţii, se va adopta o lege specială?

Noutatea este că, din ce în ce mai mulţi oameni tind să îmi dea dreptate.

Am afirmat, cu ceva timp în urmă, că PDL va dispărea de pe scena politică mai curând decât ne imaginăm. Probabil, puţini au fost atunci cei care ar fi putut să creadă aşa ceva. Dar acum?

Mai vorbim peste câteva luni.

Se mai întâmplă şi aşa ceva...

În oceanul de mediocritate şi impostură care ne înconjoară se mai întâmplă, din când în când, şi lucruri frumoase.

Hoinărind pe net, am dat de blogul unui copil de 13 ani - acum are, poate, 14. E un copil pasionat de istorie şi lectură, care nu ezită să împărtăşească cu prietenii informaţiile şi lucrurile care îl interesează.
Nu ştiu nimic altceva despre posesorul acestui blog, dar faptul că, în România anului 2010 mai există astfel de copii, e un fapt dătător de speranţă. Încă nu e totul pierdut!

Putem privi mai relaxaţi ziua de mâine ... deşi, ceva îmi spune că mulţi dintre tinerii asemenea lui Matei vor alege să se realizeze în altă ţară. Asta este, niciodată nu am ştiut să ne păstrăm şi valorificăm resursele...

Tupeu românesc


Cum vor ăştia să mă înveţe engleza când eu nici româneşte nu vorbesc flunet?

vineri, 9 aprilie 2010

Leapşa lui dom ’profesor

Am primit o leapşă de la dom’ profesor. E o leapşă destul de tristă, fiindcă mă face să văd că mi-am petrecut destul de mulţi ani într-o adevărată hibernare intelectuală. Dar, până la urmă, e bună şi o astfel de leapşă la ceva ... să îmi aducă aminte de lucrurile cărora ar trebui, cu siguranţă, să le dedic mai mult timp. Mulţumesc, dom’ profesor.

Aşadar:

1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu?

Să fie ăsta?



2. Care sunt poeţii tăi preferaţi de naţionalitate română?

Da ... să zicem: Păunescu – ei, da, ce vă miraţi? -, Macedonski, Dinescu, Bacovia...

3. Care sunt poeţii tăi preferaţi, străini?

Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Esenin, Mallarme, Tagore, Neruda

4. Poeţii contemporani preferaţi:

Păi … Păunescu … Şi Dinescu

5. Scriitorii preferaţi:

Da ... Dostoievski, Tolstoi, Saint-Exupéry, Stephen Covey (se pune?!), Karl May, Jules Verne, Victor Hugo, Mark Twain (ultimii patru, în copilărie), Ernesto Sabato

6. Scriitorii contemporani preferaţi:

Hm … nici nu ştiu … Covey, Sabato, Coelho, Fowles

7. Ultima piesă de teatru văzută:

Mda ... Nu am mai văzut o piesă de teatru de nu mai ştiu când. În liceu mergeam la aproape toate spectacolele teatrului din localitatea, vreo cinci sau şase pe an, însă de mulţi-mulţi ani … nimic. Îmi este imposibil să răspund onest la această întrebare, dar menţionez trei piese de teatru pe care le-am văzut, cu siguranţă : Bădăranii (Goldoni), Tache, Ianke şi Cadâr (V.I.Popa) şi Vlaicu-Vodă (Al. Davilla)

8. Ultimul spectacol de operetă vazut:

Ei, aici e aici. Nu ştiu. Şi nu ştiu nici măcar care e deosebirea dintre operă şi operetă. De ce neapărat operetă? Mă rog …

Am văzut, cu foarte multă vreme în urmă, ceva în genul ăsta, dar habar nu am ce, taman la Odessa … Poate să fi fost şi balet, nu mai ţin minte … Oricum, opera a fost superbă … mă refer la clădire.

9. Cărţile preferate:

O carte preferată, la care să mă întorc iarăşi şi iarăşi, nu am. Dar … prima carte pentru care am pierdut o noapte, nelăsând-o din mână până când am terminat-o (aveam vreo nouă-zece ani)a fost Lupta pentru foc, de J. H. Rosny Aîné. Când a murit Winnetou (Karl May), am plâns o zi întreagă. M-a încântat Micul Prinţ (Saint-Exupéry), am citit cu interes Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov (Dostoievski), Alexis Zorba (Nikos Kazantzakis), Învierea (Tolstoi)... ar fi mai multe.

10. Cu ce scriitori, dacă unii dintre ei ar trăi şi azi, ţi-ai dori să fii prieten:

Cu Aziz Nesin şi Şalom Alehem.

11. Ce carte scrisă deja ţi-ar fi plăcut să fie scrisă de tine şi de ce:

Ha, ha… Am tras cu ochiul la ce-a scris dom’ profesor … mi-ar fi plăcut şi mie să scriu o teză de doctorat de 17 pagini, şi să fie mai importantă decât un vagon de alte teze … n-a fost să fie.

Dacă mă gândesc la drepturile de autor, atunci, fără îndoială, mi-ar fi plăcut să scriu Biblia

Revenind, la gânduri mai serioase, cred că mi-ar fi plăcut să scriu Micul Prinţ. E o carte deosebită, frumoasă … mie îmi place.

Trimit leapşa mai departe Mihaelei, lui Lilick, şi oricui trece pe-aici şi doreşte acest lucru.

Cireşul înflorit

Am în faţa casei, un cireş înflorit. E superb.

















Am observat că pomii înfloresc, de fiecare dată, când e timpul lor, indiferent dacă e criză sau nu.
Poate că, uneori, e mai înţelept să fii plantă.


Povara libertăţii

Citind articolul lui Lilick, mi-am amintit, aproape involuntar de aşa-zisul poem al lui Ivan Karamazov, din romanul Fraţii Karamazov.

Pentru cei care, poate, nu au citit romanul, o scurtă prezentare:

Acţiunea se petrece în Sevilla, în jurul anului 1500.

Fără a fi vorba de ce-a „de-a doua venire”, Iisus Hristos decide să mai coboare o dată în mijlocul oamenilor. De ce în Spania, de ce în Sevilla? Fiindcă, poate, în acele timpuri, nicăieri nu se practica un „creştinism” mai fervent. Un creştinism în numele căruia zilnic, oamenii erau zilnic torturaţi, umiliţi, ucişi, deseori în pieţele publice, în văzul celorlalţi, spre „distracţie” şi „luare-aminte”. Numai în Sevilla, cu o zi înaintea venirii Sale, o sută de „eretici” fuseseră daţi rugului.

În ciuda dorinţei Sale de a se strecura incognito prin cetate, este recunoscut numaidecât. Oamenii Îl recunosc şi Îl urmează instinctiv. Taumaturgia Sa iese imediat în evidenţă chiar împotriva voinţei Sale. „Tămăduieşte-mă, Doamne, să Te pot vedea”, strigă un bătrân orb din naştere, şi, în aceeaşi clipă îşi recapătă vederea. Gloata nu mai are nicio îndoială. „Osana, El este!” circulă zvonul incredibil în mulţimea adunată ca la panaramă. Norodul plânge şi sărută urma paşilor Săi, copiii îi cântă şi îi aruncă flori în cale. Drumul său îl poartă către catedrală, unde are loc un spectacol sfâşietor. Fetiţa de şapte ani a unor oameni de vază, unicul lor copil, e moartă, iar mama e disperată. „Dacă eşti, într-adevăr, Tu, învie-mi copila”, strigă mama disperată. O scurtă privire şi minunea se produce! Fetiţa se trezeşte ca dintr-un somn adânc.

De undeva, de niciunde, apare Marele Inchizitor, şeful celei mai înfricoşătoare judecăţi, care, numai în ajun, dăduse focului o sută de „eretici”. E un bătrân de aproape nouăzeci de ani – cifră enormă pentru acele timpuri – cu faţa ca un pergament uscat, ochii afundaţi în orbite. Nu poartă altceva decât rasa călugărească din pânză aspră. Priveşte o clipă spectacolul, pentru a înţelege ce se întâmplă, apoi nu face decât un mic semn cu mâna şi membrii sinistrei sale gărzi se îndreaptă, asemeni unui pâlc de ciori, către El. Obişnuit cu frica şi plecăciunile, norodul nu crâcneşte. Oamenii se dau la o parte şi niciunul dintre cei care, cu o clipă mai înainte, cântaseră şi îi închinaseră ode, nu mai zice nimic. În această tăcere mormântală, oamenii Marelui Închizitor îl înşfacă şi îl duc la temniţă. Mulţimea, în genunchi, cere iertare Marelui Inchizitor pentru „erezia” de mai înainte. Bătrânul aruncă o binecuvântare scurtă şi pleacă.

Câteva ore mai târziu, Marele Inchizitor îşi vizitează prizonierul, chiar în celula în care fusese depus. „Taci, nu spune nimic. [...] N-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? [...] Oricum ar fi, mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi sa adune tăciunii imprăştiaţi in jurul rugului tău spre a înteţi focul.

Marele Inchizitor ştie! Ştie că în faţa lui se află chiar Iisus Hristos, dar nu are nicio tresărire. Care sunt diavolii în numele cărora acţionează bătrânul? Ce interese obscure îl determină să sortească unei morţi îngrozitoare pe Dumnezeu Fiul, în condiţiile în care chiar el, Marele Inchizitor, e cu un picior în groapă? De ce vrea să-şi mânjească ultimele clipă de viaţă cu această crimă abjectă?

Marele Inchizitor rosteşte un discurs plin de ură faţă de Dumnezeu.

Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii? Nu, nu mai ai dreptul acesta […] ţi s-au dat destule avertismente, pe care însă Tu le-ai nesocotit deopotrivă, respingând singurul mijloc care putea să-i facă pe oameni fericiţi […] Află că nu mă tem de tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvântat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung in rândul aleşilor tăi, în rândul celor căliţi şi puternici,cu dorinţa « de a împlini numărul ». M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie […] Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să indrepte lucrarea ta […] Îţi repet: mâine chiar ai să vezi cum, la un singur gest din partea mea, turma asta atât de supusă se va repezi să îngrămădească jăraticul la poalele rugului, pe care îţi vei ispăşi osânda, fiindcă ai venit să ne tulburi. Căci nimeni pe lume nu cred să fi meritat cândva mai mult decât Tine pedeapsa prin foc! Mâine deci am să te ard pe rug. Dixit!”

Prizonierul ascultă liniştit, privindu-l pe Marele Inchizitor drept în ochi, fără să clipească dar şi fără să obiecteze sau să contrazică. Nu spune niciun cuvânt. Marele Inchizitor şi-a terminat, se pare, discursul, dar răspunsul întârzie câteva clipe. În cele din urmă, acesta vine sub forma unui sărut pe buzele ofilite ale moşneagului.

Este, evident, un gest special, simbolic.

Bătrânul rămâne, o clipă, descumpănit. Apoi, deschide uşa celulei şi îi spune prizonierului: „Du-te, şi să nu mai vii niciodată ...”

Prizonierul pleacă ...

Poemul e cutremurător şi lasă loc multor întrebări ... şi interpretări.

Care sunt „greşelile” despre care vorbeşte Marele Inchizitor, cele pe care le-ar fi făcut divinitatea şi pe care el se simte obligat să le corecteze?

E vorba de cel puţin două greşeli. Prima din ele este libertatea.

Punctul de vedere al Marelui Inchizitor este lipsit de echivoc: în numele libertăţii, oamenii se transformă în fiare lipsite de conştiinţă, iar primul lor gest este acela de a-L huli chiar pe Cel care s-a sacrificat în numele acestui ideal. „Nu există şi nici n-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om şi pentru societate decât libertatea!” afirmă, plin de convingere, Marele Inchizitor.

Libertatea şi faptul de a avea pâine în realitate şi cu prisosinţă [...] sunt două lucruri incompatibile, fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pâinea intre ei! Şi, în acelaşi timp se vor convinge că niciodată nu vor putea fi liberi, fiindcă sunt slabi de inger, dedaţi la rele, becisnici şi îndărătnici. Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi te intreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururea nerecunoscătoare ca pâinea reală, pământească? Dacă, în numele pâinii cereşti, se vor găsi câteva mii sau zeci de mii de suflete care să te urmeze, cum rămâne cu milioanele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti incapabile să renunţe la hrana pamântească pentru cea făgăduită în ceruri? Sau ţie nu-ţi sint dragi decât cele câteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, celelalte milioane - nenumărate, ca nisipul mării - de oameni slabi de înger, dar care te iubesc cu adevărat, fiind menite să slujească doar ca un suport material celor puternici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sunt deopotrivă de dragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi indărătnici, până la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi. Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor socoti nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor - atât de înfricoşătoare li se va părea până la urmă libertatea! Dar noi vom căuta să-i convingem că nu facem decât să ascultăm de porunca ta şi că domnim în numele tău. Îi vom înşela astfel din nou, de astă dată însă n-o să-ţi ingăduim să vii printre noi. Şi, în acelaşi timp, înşelătoria aceasta va fi un nesecat izvor de suferinţă pentru noi, fiindcă vom fi mereu nevoiţi să minţim. Iată care este sensul primei intrebări ce ţi s-a pus atunci, în pustiu, şi iată ce ai respins în numele libertăţii pe care o preţuiai mai presus de orice. În ea sălăşluia ferecată taina cea mare a lumii acesteia. Învrednicindu-te să primeşti miracolul « pâinii », ai fi reuşit să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului - şi nu numai a fiecărui individ in parte, ci a intregii umanităţi - pururea dornic să ştie în faţa cui trebuie să-şi îndoaie genunchii! Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă in faţa cui se cuvine să se plece până la pamânt. Numai că el vrea să se plece inaintea unei forţe indiscutabile, atât de indiscutabile, incât toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii in faţa ei. Căci, în primul rând, aceste fiinţe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva in faţa căruia să se plece până la pamânt, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care sa creadă lumea întreagă şi căruia să i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om in parte, precum şi a intregii umanităţi. Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile.”

Marele Inchizitor Îl urăşte cu pasiune pe Iisus Hristos, iar pe oamenii în numele cărora acţionează, îi dispreţuieşte cu o râvnă egală. Vorbeşte despre ei ca despre nişte fiinţe „vrednice de plâns”, deşi recunoaşte că îi sunt „dragi”.

Infailibilitatea propriei gândiri i se pare lucrul cel mai normal cu putinţă. În sinea lui, bătrânul e sincer. Orice sau oricine ar avea o altă părere decât a sa, ar greşi. Inclusiv Dumnezeu ... cu atât mai mult. Şi, oricine ar greşi, ar trebui pedepsit. Inclusiv Dumnezeu ... cu atât mai mult.

În nebunia sa colorată, Marele Inchizitor îşi dă seama că e, totuşi, un om, şi, într-o competiţie directă cu divinitatea, aceasta ar putea să-l zdrobească într-o clipă, să-l transforme într-un pumn de ţărână. De aceea, îşi ia „măsuri de precauţie”. Nu îşi permite să fie sincer decât în faţa lui Dumnezeu. Ştie că, fiind omniscient, Acesta ştie, oricum, cum gândeşte. În faţa tuturor celorlalţi oameni, inclusiv în faţa propriei persoane, Marele Inchizitor minte. Nu îndrăzneşte să-şi afirme deschis opoziţia faţă de divinitate şi credinţă, el acţionează în numele lor. E trimisul lui Dumnezeu pe pământ, e cel care împlineşte voia lui Dumnezeu, nicidecum un bătrân paranoic, însetat de sânge.
*
* *
Hai să fim serioşi, dictatura fără credinţă n-are niciun chichirez. Dictatura de orice fel are nevoie de credinţe, de idealuri, de fanatism, de paranoia.

Nevoia de credinţă şi paranoia sunt cam acelaşi lucru. Nu e mare diferenţă. Există vreo deschidere spre analiză raţională, spre dezbatere, a unui habotnic religios? Absolut niciuna. Şi asta nu se cheamă paranoia? Pe de altă parte, orice paranoic trebuie să aibă o justificare „indiscutabilă” a atitudinilor şi faptelor sale. Trebuie să aibă un idol în care să creadă necondiţionat. Nu contează dacă e un idol religios, dacă îi spune Dumnezeu, Allah sau chiar Satan, poate fi şi o ideologie, poate fi orice, tot dracu’ ăla e.

Instinctiv, toţi dictatorii şi toate dictaturile au nevoie de o religie, de o mitologie puternică, poate fi vorba de una preexistentă sau de una creată special în acest scop, de un nou –ism. La noi, legionarii au uzat de creştinism şi naţionalism, Hitler şi Stalin au preferat să-şi creeze propriile religii: hitlerismul şi stalinismul. Nu întâmplător, acum, la noi, începe să se vorbească din ce în ce mai mult de băsescianism.

Evident, pentru a fonda o nouă ideologie, o nouă religie, trebuie să ai, totuşi, puţintel creier, ceea ce lipseşte de la PDL. E, oare, vreun purtător de creier în gaşca portocalie? Să fie „profesorul” Boc sau „conferenţiara” Udrea, să fie Preda sau Voinescu, Macovei, Patapievici sau Liiceanu? O fi Andreea Pora sau Marcel Hoară? Poate doamna Teo, cea „de trei ori femeie”, sau chiar EBA, cu masteratele ei americăneşti? Să fie inteligenţii Funeriu şi Paleologu? Videanu, Berceanu, Blaga sau Pogea? Ridzi, Sulfina Barbu, Stolojan, Tabără? E vreunul din ei mai de doamne-ajută? Nu sunt toţi nişte nemernici şi nişte idioţi sadea? Eu aşa îi văd.

L-am lăsat deoparte pe Valeriu Stoica. Hmm ... oare mai există în ţărişoara asta un om, cu mansarda cât de cât mobilată, care să nu-şi fi dat seama cam ce jivină unsuroasă e fecioraşul ăsta rârâit? Mai sunt, oare, proşti care să caşte gura ca să-i soarbă toate vomele pe care reptila asta veninoasă le mai aruncă, din când în când, la diversele show-uri de televiziune? Omul ăsta, care a condus odinioară PNL-ul, nu are un alt ideal politic decât acela de a călări iarăşi peste acest partid, de a-l vedea întins la picioarele lui nespălate. Şi, dacă PNL refuză să facă acest lucru, atunci să piară! Cam asta e tot ceea ce „gândeşte” albinosul.

Spuneam într-o postare anterioară că Iisus Hristos este prototipul oricărui dictator „creştin”! Hulă, blasfemie, vor fi gândit unii, cum e posibil să spui aşa ceva. Şi, totuşi, revin, aproape obsesiv, la această idee.

Că Băsescu a beneficiat din plin de voturile pocăiţilor (=neoprotestanţi), cred că ştie toată lumea. Că PDL este partidul cu cei mai mulţi pocăiţi, iarăşi cred că a observat oricine. Că au fost pastori neoprotestanţi, şi nu puţini, care şi-au îndemnat enoriaşii, în mod cât se poate de explicit, în casele lor de rugăciune, să îl voteze pe Băsescu, iarăşi nu cred să fie vreun secret. Dar, iată că, mai cu seamă în ultima vreme, are loc o apropiere mai mult decât „indecentă” între BOR şi PDL? Atât de mizerabilă încât, iată, un mirean aduce, în cârdăşie evidentă cu ierarhia BOR, lumina „sfântă” de la Ierusalim, pe care, mai apoi, o „împarte” preoţilor şi mirenilor din zona sa? Cine pizda mă-sii l-a trimis pe idiotu’ ăsta la Ierusalim şi pe banii cui? Şi de când primesc preoţii lumina sfântă din mâna unui mirean?

Da’ despre „apropierea” dintre Traian Băsescu şi românii din diasporă, îndeosebi de moldoveni, ce ar fi de spus? Beţivanul ăsta sponsorizat de Lukoil se dă marele salvator al „fraţilor de peste Prut”. Şi, dacă le mai dă şi o sută de milioane moka, de ce n-ar fi? Ce contează că România are cea mai mare datorie către FMI? Da’ despre prietenia dintre Băsescu şi Voronin, nimic-nimic?

Pentru mine este extrem de clar: în acest al doilea mandat, Băsescu s-a decis să joace, în primul rând, cartea mesianismului. Îţi vine să plângi şi să râzi, în acelaşi timp: poporul român salvat de un matroz chior, incult şi alcoolic. Chiar atât de jos am ajuns? Se pare că da...

După această, poate, prea lungă digresiune, revin la „poemul” lui Ivan Karamazov, mai precis la „greşelile” îndreptate de Marele Inchizitor. Prima a fost libertatea, a doua este iertarea. Bătrânul nu vrea să ştie de iertare. Cine „greşeşte” plăteşte. Poţi greşi într-o mie de feluri, cu gândul sau cu fapta, poţi greşi prin „nebunie”, „neputinţă” sau „lipsă de râvnă”, nu contează, „plata” e invariabil, aceeaşi: arderea pe rug. Poţi să fii filosof sau savant, şarlatan poet sau actor, dacă te-ai „îndoit”, eşti supus aceluiaşi „tratament”.

Iisus a preferat să se sacrifice pe Sine în numele şi pentru eliberarea tuturor oamenilor. Marele Inchizitor preferă să-i sacrifice pe toţi pentru a-şi îndeplini „misiunea”.

În acest poem există un mesaj pe care nu reuşesc să îl descifrez, oricât m-aş strădui. E vorba de gestul final al prizonierului.

Logica Marelui Inchizitor este comprehensibilă. E logica unui paranoic, dar asta nu prea contează. Discursul său este structurat, are coerenţă, identifică nişte probleme, oferă nişte „soluţii”. E ok. Gestul prizonierului, de a-l săruta pe gură, are şi el logica şi semnificaţia sa. Este Iisus si are o misiune de la care nu poate, sau nu vrea să abdice. Este gestul prin care îşi asumă condiţia de Hristos şi îi acordă iertarea Marelui Inchizitor ... şi întregii omeniri. Este foarte logic. Deschiderea uşii de către Marele Inchizitor are şi ea logica sa. E o „încercare”, o „ispită”, la care, teoretic, Iisus nu poate cădea. Dar, surpriză! Prezumtivul Iisus pierde provocarea, preferând să se strecoare afară, asemeni unui borfaş ordinar. Asta e complet ilogic. El nu are nevoie să fugă, să se strecoare, El dispune de toată puterea divină, nimic nu Îl opreşte să uzeze de ea pentru a ieşi din temniţă aureolat de slavă, nu ca un proscris fugar. Ba, da, îl opreşte misiunea sa, aceea de a salva omenirea o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi aşa până la capătul veacurilor. Da, dar dacă ar fi aşa, nu ar trebui să accepte să ardă a doua zi pe rug, alături de ceilalţi „eretici” şi „necredincioşi”?

În opinia mea, singura cheie în care poate fi descifrat gestul Lui este aceea a „victoriei” Marelui Inchizitor. Discursul său are logică, e profund şi, mai ales, e adevărat! Iar Iisus nu este Iisus, este un vrăjitor care preferă să fugă pentru a-şi scăpa pielea, tot ceea ce a făcut, inclusiv sărutul sunt şarlatanii ordinare, atunci când îşi dă seama că Marele Inchizitor l-a „dibuit” şi că se va ţine, într-adevăr, de cuvânt, preferă să se folosească de prima oportunitate pentru a se face nevăzut.
Acesta este „poemul” lui Ivan Karamazov. Cine are dreptate, până la urmă? Iisus Hristos sau Marele Inchizitor?

Aş vrea să nu am nicio idee preconcepută, dar constat, cu durere, că biruinţa este a Marelui Inchizitor. În acele veacuri, puterea avea nevoie de temniţe şi ruguri. Acum, temniţele şi rugurile s-au mutat la nivelul conştiinţelor noastre. Nimeni nu ne obligă să mergem şi să punem ştampila pe un idiot care apoi ne pune pielea pe băţ, în efortul disperat de a-şi găsi un loc în cartea de istorie, la litera corespunzătoare, undeva între Idi Amin şi Fidel Castro, la concurenţă cu Bokassa. O facem din „credinţă”. Din cea mai idioată si sinucigaşă credinţă.

De ce migrează parlamentarii? Pentru ce sunt făcuţi din acelaşi aluat jegos ca majoritatea celor care i-au votat. Au candidat ei, oare, pentru a-şi câştiga dreptul de a-şi face auzite opiniile? Care opinii? Au ei vreo opinie? Dacă aveau, îşi puteau face un blog. Era mai ieftin şi la fel de eficient. Dar nu, ei au candidat pentru a se căpătui. Asta este. Şi-acum, cine se află în eroare? Noi, cei care le cerem să-si respecte promisiunile, să apere interesele în numele cărora au candidat, sau ei, cei care îşi urmează, de fapt, singurul principiu în care cred, şi anume „ciolanul”? Ne lamentăm de nesinceritatea lor, de „tradare”? Suntem nişte idioţi patetici, putem vorbi, eventual, de nesinceritatea lor din 2008, dar acum suntem în 2010 ... Warren Buffet spunea cândva, ceva în genul: „Viaţa e ca un joc de pocher, cineva trebuie întotdeauna să piardă. Dacă joci deja de un sfert de oră şi nu ţi-ai dat seama, încă, cine-i ăla, cu siguranţă tu eşti”. Problema nu este la transfugi, ei oricum sunt nişte lichele, nişte netrebnici, dar e treaba lor, problema e la partidele care i-au propulsat şi la cei care i-au votat. Ştiţi cum e vorba aia: hoţul e cu un păcat, păgubaşul cu o sută!

Se vor retrage PSD şi PNL din parlament, sau vor face „grevă parlamentară”? Da’ de unde, să fim realişti. Pentru asta îţi trebuie resurse morale, „cojones” dacă vreţi ... şi asta e o marfă rară. Pe de altă parte, pentru ce? Pentru ca să priceapă ... cine? Şi ce să priceapă? Să priceapă idioţii că sunt idioţi? Păi, idiotul e idiot tocmai fiindcă nu pricepe nimic. Nu pricepe nimic în afară de ceea ce e deja în mintea lui. Nu se ştie ce se poate întâmpla. Dacă îşi imaginează că ai făcut o glumă, va râde, dacă va crede că l-ai insultat, te va insulta, la rându-i. Dar nu, în niciun caz, nu va deveni mai puţin idiot, în niciun caz nu va începe să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri. Pentru că are, deja, toate răspunsurile.

Atunci, ce-ar mai fi? O acţiune naţională, nonviolentă, de respingere a Băsescului şi a camarilei sale portocalii, a „întregului popor”, aşa cum a gândit-o şi a realizat-o, la vremea sa, Gandhi împotriva ocupaţiei engleze? Ha, ha! Dar cine o fi „Gandhi” al României? Hm ... ar fi putut fi, poate, Raţiu, dar s-a cam dus să doarmă puţin... Ponta e mult, mult prea „primăvăratic” pentru aşa ceva. Şi-apoi, nu ştiu dacă l-ar lăsa Daciana. Antonescu? Nu. Antonescu e simpatic, plăcut, agreabil, inteligent, un „cozeur” redutabil, dar ... cam atât. Credeţi că alegerea lui Chirilă ca „reper moral” în timpul campaniei electorale a fost o întâmplare? Nu, eu cred că, de fapt, este o reflectare a personalităţii „secrete” a lui Antonescu. Omul ăsta păstrează, la jumătatea sa de veac de existenţă, un aer adolescentin, în sensul de fluşturatic, neserios, epidermic, în înfăţişare şi comportament. Poate că nu este aşa, dar de la distanţă, de la televizor, Antonescu pare făcut mai mult din cuvinte decât din carne şi oase. Are o fire romantică, de artist sau poet, e seducător, dar ... nu e Gandhi, nu poate fi Gandhi. Fără un Gandhi, va fi foarte greu ... Şi, mai e vorba şi de „invadatori”. În India erau englezi. Oameni relativ civilizaţi şi cu un oarecare umor. Englezesc, fireşte, dar totuşi umor. Păi ce, Băsescu e „englez”? Are el umor, fie şi „englezesc”? Chiar dacă o fi golit o cisternă de whiskey scoţian, tot nu are nimic de-a face cu englezii ... „Nesupunere civică” ... ce-i aia? Cincizeci de bloggeri tâmpiţi ... merită o ragâitură pe cinste.

Eu cred că poporul român e inteligent ... învaţă repede. Zis-a Patriciu după 6 decembrie, că 20 de ani s-au dovedit suficienţi pentru ca poporul român se nu înveţe nimic. Sună frumos, dar nu e adevărat. Ceva-ceva tot a învăţat, dacă nu ar fi fost aşa ar fi câştigat Geoană din primul tur, cu 60%. Numai că a învăţat prost. Foarte prost. Oare de ce?

Poate că a existat şi un orizont de aşteptare prea mare ... Mă întreb, s-ar fi gândit cineva, acum douăzeci de ani, că, în anul Domnului 2010, România va fi o ţară într-o criză profundă, în primul rând morală, că va fi îndatorată până-n gât FMI-ului, că va fi condusă de un dictator, fost securist, şi de camarila sa, că noţiuni ca „morală” sau „onestitate” se vor găsi, poate, în toate discursurile politicienilor, dar nu în viaţa reală? Ăsta ar părea, mai degrabă, un tablou din primii ani după revoluţie, nu de acum. Şi, totuşi, aşa este. Atunci, exista un anumit decalaj între noi şi „vestul” bogat, civilizat şi democrat. Decalajul nu a dispărut, dimpotrivă, s-a mărit. Oare, nu cumva fiindcă am vrut prea mult şi prea repede? Mă tem că da.

Oamenii nu învaţă din cărţi, învaţă din viaţă. După Revoluţie, au „pus botul” la tot felul de vrăjeli. La Caritas şi la FNI. A fost de-ajuns, cred, să se „frigă” destul de mulţi ca să înveţe ceva ... sper ce au învăţat. Cine se frige cu ciorbă, suflă şi-n iaurt, aşa zice vorba, sper să fie aşa. Acum, ne „frigem” cu Băsescu. Ne îndatorăm până peste cap, ne dezbinăm, distrugem învăţământul, introducem legea bunului-plac portocaliu ... asta este. Ăsta e preţul pe care trebuie să îl plătim pentru a învăţa ceva. Şi criza e bună la ceva. Oricâte tratate de economie ar înghiţi un românaş obişnuit, până când nu ajunge în stradă tot nu învaţă când e bine şi când nu să speculezi pe imobiliar, până când nu ajunge să mergă la serviciu pe jos că n-are bani de tramvai, nu înţelege că, la o adică, poate se-şi plimbe curu’ şi-ntr-un logan, nu-i musai să-şi ia Mercedes ... şi-aşa mai departe. O să-nvăţăm ceva şi din păţania asta urâtă cu Băsescu. Numai că vor trebui ani, decenii de muncă pentru a putea repara ce strică niste dobiBoci în câţiva ani. Cine va „repara” învăţământul românesc după ce va trece Funeriu prin el? Spiru Haret, dacă s-ar mai naşte o dată (nu universitatea, bineînţeles).

Am spus-o şi o repet: şcolarul România nu e prost! Atâta că e o loază şi nu vrea să-nveţe. Şi noi ce vrem să facem? Să punem „şcolerul” să dea bacalaureatul, când el abia ştie să scrie şi să citească. O să-l dea, când va veni timpul. Până atunci, şcolarul îndărătnic ar mai trebui să primească la palmă ... şi să stea puţin în genunchi. Fireşte, acestea sunt metode de secol XVI, dar, în cazul loazelor nărăvite, nu-i alt leac. Chiar nu vede nimeni asta? Consiliere psihologică, motivare ... frecţii.

Aşa că, până la urmă, nu prea mă îngrijorează prea mult ceea ce se întamplă. Să ia, dom’le, Băsescu, tot, să ia şi casa, şi sufletul celor care l-au votat, ce-mi pasă mie? Cum s-ar învăţa, altfel, minte?

Până nu ne ia Băsescu şi sufletul din noi, nu avem şanse să învăţăm ce înseamnă libertatea. Şi atunci va fi, poate, prea târziu? Pentru unii, cu siguranţă. Dar, pentru cei mai mulţi, nu! Aşa-mi vine să zic, de multe ori: să-i ia dracu’ pe toţi ... se ştie cine sunt toţi. Scapă omul de orice ... scapă de râie, de pedelepre de ce n-ar scăpa?

Pe vremea când am deschis eu ochii pe astă lume, în afară de pecereu, alt partid nu se mai egzista. De pedeleu nu şi de beşescu nu vorbea nimeni, nici măcar Däniken, care vedea numai extratereşti în juru-i. Şi-acum unde-i pecereu’? Sunt beşescu şi pedeleu nemuritori? Da’ de unde! Eu sunt convins că o să-i vedem lângă Ceauşescu şi PCR mai repede decât ne aşteptăm ... asta se cheamă istorie. Eu aşa cred. Se prinde cineva la un pariu?