luni, 6 septembrie 2010

O întâmplare de acum şaptezeci de ani sau despre trădare la români

De-a lungul veacurilor, România şi românii s-au confruntat cu multe momente de cumpănă, dar, în opinia mea, cel mai negru an al întregii sale istorii este, pentru români, anul 1940. În acel an cumplit, România a pierdut mai bine de o treime din teritoriile şi populaţia sa – cca. 100.000 km² şi 7.000.000 de locuitori. E vorba, pe de o parte, de cea mai mare parte a Transilvaniei – teritoriu pe care, ulterior, îl va recupera, dar şi Basarabia, Bucovina de Nord, Bugeacul, Ţinutul Herţei şi Cadrilaterul, teritorii pierdute irevocabil.

Astăzi se cunoaşte că hotărârea sfârtecării României fusese luată cu mai mult timp înainte, şi parafată (semi)oficial la 23 august 1939, în cadrul a ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.

În 26 iunie, guvernul sovietic prezintă notă ultimativă României cu privire la Basarabia şi nordul Bucovinei, teritorii aflate astăzi în componenţa Republicii Moldova şi Ucrainei. Convocat de urgenţă, Consiliul de Coroană, organ politic consultativ, votează pentru acceptarea raptului teritorial şi pentru evacuarea de urgenţă a populaţiei româneşti din acele provincii, ceea ce guvernul avea să aprobe imediat. Iată cum justifica Primul ministru Gheorghe Tătărăscu această decizie: „rezistenţa era soluţia cea mai uşoară; era soluţia instinctului; soluţia bărbăţiei” – şi evident, guvernul nu şi-a permis o astfel de soluţie „instinctivă”

Nu are rost să discutăm aici în ce condiţii s-a efectuat această evacuare, tragediile umane care au însoţit-o, deportările, arestările şi crimele care au urmat în teritoriile ocupate. Dar, ar merita să ne întrebăm care ar fi fost consecinţele soluţiei „instinctive”.

De la bun început trebuie menţionat că regele putea respinge „recomandarea” Consiliului de Coroană, dar, fiind un „democrat”, nu şi-a putut permite acest lucru. Apoi, argumentele militarilor Florea Tenescu – şeful Marelui Stat Major, si I. Ilcuş – ministrul de război cu privire la imposibilitatea angajării, de către România, a unui război pe trei fronturi (Uniunea Sovietică – Ungaria – Bulgaria), împotriva unei forţe net superioare, nu mai par atât de valabile astăzi, mai cu seamă din prisma faptului că, prin acceptarea ultimatumului, România a recunoscut, practic, oficial, dreptul Uniunii Sovietice şi al succesorilor săi asupra acestor teritorii! Fiindcă asta a făcut, de fapt, România, prin acceptarea ultimatumului sovietic!

Atitudinea României a fost contrapusă adesea celei a Finlandei, o ţară mult mai slabă decât România, dar care a preferat să lupte în loc să se conformeze unui ultimatum similar.

Trebuie precizat, de asemenea, că, după cum au evidenţiat cercetările ulterioare, nu a existat un plan de acţiune comună al celor trei armate, iar potenţialul ofensiv al armatei sovietice nu era prea mare, oricum, incomparabil mai mic decât cel defensiv. Armata sovietică era impresionantă mai mult prin număr decât prin eficienţă, tehnologie sau disciplină tactică. Dovada acestei slăbiciuni este evidenţiată şi de faptul că Uniunea Sovietică, una dintre puterile învingătoare (!?) ale celui de-al doilea război mondial, a dat singură mai mult de jumătate dintre victimele omeneşti de pe câmpul de luptă, în acest război.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, în urma celei de-a doua domnii a „regelui-playboy”, România era slăbită economic, demoralizată politic şi izolată pe plan internaţional. Corupţia şi lipsa de moralitate a clasei politice nu aveau cum să producă o reacţie „bărbătească”, astfel că acceptarea ultimatumului a fost un act previzibil.

Pe 30 august, în urma Dictatului de la Viena, România pierde şi o bună parte din Transilvania.

Pe 6 septembrie, acum exact 70 de ani, regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, nevârstnicul Mihai I. Împreună cu amanta sa Elena Grünberg (Lupescu) şi cu amantul acesteia, mareşalul Ernest Urdăreanu (sau Murdăreanu – după cum era cunoscut în epocă), ex-regele părăseşte ţara, şi odată cu el mai multe vagoane cu aur, tablouri celebre şi alte bunuri de valoare.

După o zi, în 7 septembrie, România pierdea şi Cadrilaterul.

În 12 octombrie, armatele germane pun, pentru prima oară, piciorul în teritoriile româneşti neocupate. În viitoarele zile si săptămâni, Germania îşi va consolida ocupaţia; vor urma aproape patru ani de ocupaţie hitleristă, după care ţara va cădea, pentru încă o jumătate de veac, sub influenţa sovietică.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost de-ajuns, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie, s-a produs un cutremur devastator, soldat, se pare, cu mii de victime; din cauza condiţiilor speciale, nu se cunoaşte numărul lor exact.

Făcând un salt de aproape patru ani, ani de război cumplit pentru ţară, îl regăsim pe Carol al II-lea într-o nesfârşită vacanţă, de cealaltă parte a Atlanticului (fotografia alăturată este făcută în Caraibe).

În 1943, Uniunea Sovietică deschide ambasada sa din Mexic, primul ambasador fiind Konstantin Umanski. Reprezentând una din cele mai puternice ţări, şi anume aceea care reuşise să întoarcă cursul războiului şi obţinea acum, victorie după victorie, Umanski devenise una din cele mai importante figuri în corpului diplomatic din capitala Mexicului. Tot din această perioadă datează şi încercările lui Carol de a lua contact cu oficialul sovietic. Astfel, cu prilejul unei recepţii desfăşurate la ambasada Cubei, Elena Lupescu şi soţia primului secretar al ambasadei URSS, Lev Tarasov, sunt prezentate una alteia, dar cele două femei nu apucă, se pare, să schimbe prea multe cuvinte.

Puţin mai târziu, în timpul unui spectacol de teatru în capitala Mexicului, în loja lui Tarasov îşi face apariţia Urdăreanu, solicitând o întrevedere la ambasadă, într-o „chestiune importantă”. Urmare a acestei solicitări, pe 5 iunie 1944, ambasadorul Umanski îl primeşte pe Urdăreanu la ambasadă, iar pe 22 iulie, chiar pe Carol. Iată ce notează, despre aceste întâlniri, însuşi Carol, în jurnalul personal:

Despre prima întâlnire:
A fost bine şi amabil primit. Ambasadorul i-a pus unele întrebări interesante. Prima, asupra popularităţii mele, i s-au dat explicaţii relative la acţiunea mea pentru ţărănime şi a aderenţilor mei în cercurile politice, s-au arătat şi cauzele neînţelegerii cu Maniu&Co.

Şi despre a doua întâlnire:
În decursul serii am avut ocazia de a vorbi de două ori cu el, l-am găsit foarte agreabil, vorbeşte perfect atât englezeşte, cât şi franţuzeşte. [...] Pare-se că e foarte mulţumit de cunoştinţa făcută, a declarat că ne-a găsit, pe Duduia şi pe mine, foarte agreabili.

Apă de ploaie, atâta timp cât din jurnalul lui Carol lipseşte elementul esenţial: care a fost motivul celor două întrevederi?

Varianta istoriografiei sovietice este net diferită de ceea ce mărturiseşte Carol al II-lea. Sovieticii pretind că solicitarea lui Carol faţă de Stalin era aceea a unui ... job. Şi nu orice job, ci acela care socotea că i se potriveste cel mai bine, anume de rege al României. Sau, înţelegând că sovieticii nu prea aveau de gând să menţină acest post în „organigramă”, fostul suveran se mulţumea şi cu o poziţie mai modestă, anume aceea de comandant al forţelor armate române. Evident, în cazul obţinerii, cu sprijin sovietic, a acelui job, (ex)regele se angaja ... nu mai are importanţă la ce era dispus să se angajeze.

Cunoscând varianta sovietică – despre care eu înclin să cred că este adevărată, altfel, ce interes ar fi avut Carol de se întâlni cu Umanski? -, nu poţi să nu te întrebi: dar, oare, Carol nu avea cunoştinţă că la ora când formula acele solicitări lui Stalin – de ce oare lui Stalin? – exista un singur post de rege la României şi, din păcate, era ocupat pe durată nedeterminată? Mă rog, asta mai treacă-mergă, dar „titularul” nu era altul decât fiul lui Carol! Ce s-ar fi întâmplat, oare, cu Mihai, în cazul în care Stalin i-ar fi dat ok-ul lui Carol (şi nu numai ok-ul, si si mijloacele aferente)?

Din fericire (sau nu), plicul lui Carol a ajuns, totuşi, la Moscova, şi a primit şi un răspuns. Scurt. Ceva în genul: „guvernul sovietic nu are nevoie de serviciile unui suveran care nu are ţară”.

Acu’, ce să zic? Nu cred că Mihai era foarte agreat la Moscova, dar, în acelaşi timp, nu cred că sovieticii puteau să şi-l imagineze pe Carol al II-lea pe post de succesor al propriului său fiu! Şi asta în ciuda faptului că, în 1930, Carol al II-lea pentru a se proclama rege, îl înlăturase de la domnie chiar pe fiul său Mihai I – de fapt, înlăturase regenţa instituită de Ferdinand în jurul lui Mihai I. Aşa că varianta în care Carol ar fi dorit să îl înlăture pe Mihai e nu numai plauzibilă, ci şi dureros de reală.

Când un duşman cunoscut şi re-cunoscut îţi administrează o lovitură, fie ea şi aducătoare de moarte, asta este. De asta există pe lume duşmanii, ca să te lovească, şi de aia îi ştim, ca să ne ferim de ei şi să-i contracarăm. Când, însă, cel care îţi aplică lovitura e un prieten, un apropiat, partenerul de viaţă, e cu atât mai dureros şi tot ceea ce poţi face e să exclami: Şi tu, fiul meu, Brutus? (Se speculează că Brutus ar fi fost fiul vitreg al lui Cezar, care ar fi rostit aceste cuvinte când a fost atacat de un grup de ucigaşi între care s-ar fi aflat şi Brutus). Dar, cum o fi când cel care te „vinde” este propriul tău tată?

3 comentarii:

  1. Uau! Foarte interesant articolul, informatiile sunt extraordinare!

    Vreau să mă leg umpic de 26 iunie 1940. Ţara era, într-adevăr, slăbită atât din cauza crizei din 1929-1933 dar şi din cauza politicii lui Carol al II-lea, adică din cauza dictaturii regale instaurate de acesta în anul 1938. Dar totuşi justificarea prim-ministrului Gheorghe Tătărăscu „rezistenţa era soluţia cea mai uşoară; era soluţia instinctului; soluţia bărbăţiei” este oarecum absurdă deoarece o acţiune militară împotriva URSS-ului ar fi avut, probabil, un oarecare succes deoarece se ştie foarte bine că armata URSS-ului nu era prea pregătită( Stalin ordonase execuţia ofiţerilor). Într-adevăr o acţiune militară, chiar dacă ar fi eşuat, nu ar fi arătat dreptul URSS-ului asupra teritoriilor româneşti.

    Vă mulţumesc că aţi acceptat propunerea mea pentru un schimb de adrese. De asemenea vă mulţumesc pentru felicitările aduse!

    RăspundețiȘtergere
  2. Indiferent dacă sunt adevărate ori nu faptele, articolul e o capodoperă! Sincer!

    RăspundețiȘtergere