Wtf ...

Crin Antonescu: Marele mesaj al poporului român este că nu mai are ce să înveţe în materie de alegeri democratice

Da, Antonescule, aşa este. Dacă tu nu mai eşti capabil, de multă vreme, să înveţi nimic, dacă evoluţia ta politică este o continuă dezamăgire, îţi închipui, desigur, că şi alţii sunt la fel. Mă rog, e problema ta, crezi ce vrei, dar ar trebui să recunoşti măcar că, „în materie de alegeri democratice” nu eşti nici la nivelul lui Bashar-al-Assad. Un singur lucru mai trebuie să-nveţi despre alegeri: să le câştigi.

Hai, pa !

Mamona vine pe www

Şi cine nu crede, să citească aici: Google a lansat o camapanie mondială în favoarea căsătoriilor între homosexuali.

Acu’ nu cred că asta e cine ştie ce, ăia pot să şi-o tragă, oricum, şi fără hârtie de la primărie, probleme de moştenire n-ae trebui să fie, că pidosnicii nu procreează, deci care-i faza? Faza e că mare parte din dreptcredinciosul nostru popor român credincios face, pur şi simplu, spume la gură când aude de homosexuali. De ce? Eu cred că din cauza sfintei mari ipocrizii care ne caracterizează. Că moare unu’ de foame, că nu-ştiu-care e nedreptăţit, că, vrem, nu vrem, trebuie să-i cam dăm dreptate lui Băsescu – şcolile scot tâmpiţi pe bandă rulantă -, că marea majoritate a românilor cred că pumnul şi palma sunt cele mai concludente şi rapide argumente, că nu prea ştim să ne spălăm ... toate astea sunt fleacuri şi nu au cum să intereseze pe cineva. Dar ce face X sau Y cu anatomia lui, asta da preocupare.

Aşa, deci. Atunci, dacă vă număraţi printre ăia pentru care curul altuia e grija de căpătâi, faceţi bine şi renunţaţi la Google, chiar acum. Şi la telefoanele cu Android, şi la tot, da? Treceţi la focuri pe dealuri, c-aşa se comunica în evul mediu.

Abia aştept reacţia habotnicilor, sper să fie una pe măsură.

Şoc şi groază: Senatul desfiinţează sectorul bugetar

Iat-o şi pe asta:

Funcţionarii care nu vorbesc româneşte vor fi daţi afară!

WOW!!

E doar o propunere de lege, până să fie adoptată mai e cale lungă, tre’ să fie promulgată de preşedinte, merge la Curtea Constituţională, şi nu cred să nu găsească nimeni vreo chichiţă, ceva ... dacă nu altceva, măcar o greşeală de gramatică.

E clar că o asemenea propunere e total aberantă. E clar că o astfel de lege nu va fi niciodată adoptată, sau, dacă va fi adoptată, nu va fi aplicată ... dar tare m-ar distra să fie adoptată ... şi aplicată.

Bine, mă gândesc că ar fi, totuşi, nişte trepte, ceva ... pentru „succesuri”, 3 luni penalizare 5%, pentru „branconaj”, 6, pentru „inexactitudini” doar un avertisment, pentru că omu’ are decât unşpe clase ... Ah, ce m-aş distra ...

Din păcate, aşa ceva nu se poate întâmpla.

Tutorial de belirea mielului

În România noastră cea atât de pitorească se întâmplă, desigur, multe minuni. Dar asta parcă-i cea mai cea. 

La Vaslui – ei, v-aţi fi aşteptat la altceva? – în plin centrul urbei, patru angajaţi ai Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” trudesc de zor la belirea mielului. Ei, acu’ să nu credeţi că ghiorlanii fac asta pentru că n-au găsit un loc mai bun decât în buricul târgului, nu, ceea ce fac ei nu e cum aţi putea crede dumneavoastră, e o secvenţă a unei manifestări culturale de cel mai înalt nivel, intitulată – cum altfel? – „Credinţă şi Tradiţie”. 

Mişto credinţă, mişto tradiţii. Filmuleţul face toţi banii.

 

Regretul lui Băsescu: un sentiment sincer

Nu e niciun secret: există mulţi, foarte mulţi români care regretă al doilea mandat al lui Băsescu. Din tot atâtea motive. Şi nu e nicio surpriză dacă, în fiecare clipă, încă un român descoperă motive suficient de serioase pentru a regreta cel de-al doilea mandat al lui Băsescu. Când, însă, însuşi preşedintele declară că îşi regretă al doilea mandat, ar putea fi o problemă. Şi, dacă el însuşi îşi regretă acest al doilea mandat, ce, sau cine îl împiedică să demisioneze? 

Uşor ...

Toată lumea ştie că Băsescu minte aşa cum respiră, cu o dezinvoltură cum nu s-a mai pomenit de la Münchhausen încoace: e suficient să ne amintim discursul rostit după promulgarea legii prin care salariile profesorilor erau majorate cu 50%, în paralel cu anunţul de tăiere a salariilor aceloraşi profesori cu 25%.  Sau lacrimile vărsate atunci când a anunţat că „dragă Stolo” nu mai poate(?!) candida la preşedinţie. Sau ... sau ... sau ... preşedintele a fost dovedit de nenumărate ori ca mincinos. De atât de multe ori, încât pare mai legitim să ne întrebăm: când a spus Băsescu adevărul – dacă l-a spus vreodată?

Eu cred că acum Băsescu spune adevărul. Eu chiar cred că Băsescu simte în rând cu poporul: regret pentru al doilea mandat. Doar că motivele sunt diferite. De ce regretă românii al doilea mandat al lui Băsescu, e clar. Dar, de ce şi-ar regreta însuşi preşedintele acest lucru? Iată de ce (câteva exemple):

Ce ar face distrusul guvern al României dacă ar avea cea mai mică speranţă că, în 2012, ar putea majora pensiile şi salariile? Lăzăroiu spune că nu există un scenariu mai prost decât cel al nemajorării salariilor si pensiilor (ba există scenariul în care vor fi scăzute, sau nu vor mai fi plătite de loc). Ştiind acest lucru, ce face guvernul?

Ok, ia uitaţi ce zice unu’: România nu va avea timp să ajunga la zona euro; vom mânca, la gamelă, hrana împărţită de armată (previziuni 2012). Cine zice? Ei, unu’, nici nu are importanţă, important este dacă există vreo şansă ca acest scenariu să se materializeze.

Spaniolii nu mai au nevoie de noi şi nu ne mai doresc pe teritoriul lor. Şi nu glumesc! Iată, pentru început e vorba de vreo 400.000 de oameni, cetăţeni români, care nu mai au drept de muncă pe teritoriul spaniol. Aşa, interesant ... Şi ce vor face, oare, aceşti oameni? Vor trece, oare, în Franţa, unde vor fi primiţi cu braţele deschise? Posibil. Sau în Italia, sau în Germania, oriunde. Poate. Ce se va întâmpla, oare, dacă o parte dintre ei, repet, o parte, o mică parte, va găsi de cuviinţă să se întoarcă în România? Vor afla aici un loc prielnic pentru a dezvolta tot felul de afaceri, sau îşi vor afla uşor un loc de muncă decent? Sunt convins că da. Doar am avut o creştere economică semnificativă, de circa 0,2%, numai în ultimul trimestru.

De teamă. Din teama că, într-o zi, va trebui să dea socoteală. De asta.

 

Da, Băsescu are suficient de multe motive. Şi acesta e doar începutul! În zilele, săptămânile, lunile care vor urma, vor apărea din ce în ce mai multe. Şi, din ce în ce mai clare.

În aceste condiţii, e posibil ca, la un moment dat, preşedintele Băsescu să demisioneze?

Nu, în niciun caz. Şi asta pentru că preşedintele e, într-un anumit sens, un om de onoare. Oricât de ciudat ar putea părea, chiar şi după atâtea nenumărate minciuni, Băsescu nu şi-a pierdut total credibilitatea şi onoarea. Şi tocmai acea picătură de onoare, pe care o mai are în vine, îl va împiedica să facă un astfel de gest, oricât de mari ar fi riscurile pe care va trebui să le înfrunte! Sunt aproape convins că Băsescu va fi în stare să sacrifice absolut orice : pe sine însuşi, familia, partidul - de ţară nu mai vorbesc, aia a fost deja sacrificată, de mult – numai şi numai pentru a nu permite poporului de a fi condus (guvernat?!) mai bine decât merită!

Da, şi eu sunt de acord: românii nu trebuie conduşi mai bine decât merită! De ce am ajuns aici? Doar Băsescu e vinovat?
  

P.S. Băsescu se teme. Băsescu ştie că are motive să se teamă. De data asta chiar a spus adevărul: Băsescu regretă al doilea mandat, fiindcă ştie că sunt şanse minime să reziste până la capăt. Cu simţul său de fiară politică, Băsescu simte când ceva nu merge bine. Şi, în ciuda aparentei acalmii estivale, sunt câteva lucruri care nu merg deloc bine, în primul rând economia, dar nu numai. Băsescu nu minte nici măcar când spune că ar renunţa la ultimii doi ani de mandat, în anumite condiţii: regionalizare şi alte bla-bla-uri. Aiurea, dar nu poate să nu ceară nimic în schimb. Şi, dacă ar cere doar imunitate pentru sine şi clanul său, ar pica al dracului de prost ... si nici n-ar obţine-o.

Iată, însă, că Băsescu mai are o idee: Statele Unite ale Europei. Ce vrea să spună cu această idee? E simplu: ar dori, într-o zi, să predea gestiunea, dar nu reprezentanţilor poporului, desemnaţi de acesta, ci unor funcţionari europeni. Să se spele ăia pe cap mai departe cu România, să plătească ei pensii şi salarii, să construiască ăia şcoli, spitale, autostrăzi şi aşa mai departe. Că ăia, europenii adică, nu l-ar scoate pe el vinovat – sau, nu aşa de vinovat – de rahatul în care ar găsi ţara.

V-am spus eu că se teme? Şi regretă ... sincer. Poate, puţintel cam târziu. Sau, poate nu ....

Fericiţi cei săraci cu duhul

... că a lor va fi împărăţia cerurilor!

Aşa o fi ... poate. Dumnezeu ştie. Deocamdată, trăiesc pe pământ, nu în cer. Iar pe pământ, cei săraci cu duhul o duc destul de rău.

Mă întreb şi eu: de ce oare un popor aşa de credincios are parte doar de necazuri? Iar cea mai mare calamitate este, fireşte, chiar guvernul. Sau, poate, nouă, românilor, ne este rezervată doar împărăţia cerurilor?

Nu, nu-i aşa. Rugăciunile prostului nu sunt niciodată primite, dar prostul ia asta ca un semn că trebuie să se roage încă mai vârtos, să se osândească încă mai mult, să sufere, că suferinţa nu-i suferinţă, ci încercare de la Dumnezeu ...

Dar, oare or mai fi popoare aşa „dreptcredincioase” şi „tari în virtute” cum suntem noi? Ia uitaţi:

În România, în ultimii 15 ani, s-a inaugurat câte o biserica nouă la fiecare două zile, nota de plată fiind achitată, într-o măsură semnificativă, de bugetul de stat sau de către bugetele locale. (sursa)

Iată şi reversul medaliei:

În România, în aceeaşi perioadă, din cauza unui buget insuficient alocat Ministerului Educaţiei, s-au desfiinţat peste 21.000 de unităţi de învăţămînt – echivalent cu dispariţia a patru şcoli în fiecare zi a fiecărui an!

Doamne-ajută!

Dorel trece Prutul

Justificare

- Hai să-ţi spun ce-am păţit cu Dorel. Îl ştii, nu? Aveam nevoie de un serviciu, de o lucrare, mă rog. Căutam un meseriaş. Când, îmi pică fisa: ce-mi trebuie alt meseriaş când Dorel e cel mai meseriaş? Are mâini de aur. Şi mi-e şi prieten. Pun mâna pe telefon şi vorbesc: uite-aşa, aşa, mă poţi ajuta şi pe mine?
Zice ăla: Păi ce, nene, mai încape vorbă? Nu eşti mata prietenul meu? Mă fac luntre şi punte să te-ajut.
Bine, zic, atunci când poţi?
Păi, să fie în data de ..., la ora de ...
Nu prea-mi convenea, că aveam altceva de făcut, dar ce era să fac?
Zic: da’ în data de..., sau în data de ... nu se poate?
Zice: nu, că-s plin, numa’ peste trei săptămâni, da’ atunci e prea târziu, nu?
Da, este, zic eu, e bine şi-aşa, numai să nu uiţi, şi să ştii că n-o să-ţi pară rău.
Nu uit, nene, cum să uit, zice ăla, eu dac-am zis, apoi aşa rămâne. Nu-s eu din ăia.

- Şi? S-a-ntâmplat ceva?

- Stai să-ţi povestesc. Am stabilit data, ora, mi-am trecut în agendă, mă rog, am aranjat toate. Că nu era bine deloc. A trebuit să schimb cu un coleg la serviciu, să-mi amân nişte treburi, în fine, n-are importanţă.
Cu trei zile înainte, îl sun din nou. Dorele, vreo noutate?
Nu, ce noutate? zice el.
Zic: atunci, n-ai uitat.
Zice: stai linistit, nene, cum să uit? La mine vorba-i vorbă, nu se discută.
Cu o zi înainte, îl sun din nou. Zice: Nene, rămâne cum am stabilit. Mâine, la ora ... sunt la mata.

- Şi n-a venit ...

- Bineînţeles că n-a venit, idiotu', da’ stai să vezi. Cu o oră înainte îl sun.
Zice: am plecat deja, sunt în trafic şi dacă nu e vreun blocaj, ceva, ajung cu juma’ de oră-nainte, că de-aia am şi plecat de-acasă aşa devreme.
Bine, stau, îl aştept, se face ora, mai las să treacă, vorba aia, „sfertul academic” şi-l sun din nou: măi Dorele, mai ajungi azi sau nu?
Şi zice animalu’: Nene, bine că m-ai sunat, că eu nu mai am credit. Asta voiam să-ţi spun, că nu mai vin. Cum? Uite-aşa: NU MAI VIN.
Bă Dorele, tu eşti nebun, îţi baţi joc de mine, sau cum? Cum nu mai vii? Păi n-am vorbit noi?
Şi dac-am vorbit, ce? Ai ceva scris sau cum?
Noroc că era departe, că îi spărgeam faţa, animalu’.

- Şi n-ai aflat de ce n-a venit?

- Ba da ... că mi-a spus ... după un timp.

- Şi?

- Zice: Să nu crezi ce eu sunt din ăia ... Nu, eu dac-am zis, aşa rămâne, io chiar am vrut să vin la mata, da’ s-a-ntâmplat că m-a chemat altu’, şi m-am dus la ăla, ce mare lucru?
Da’ bine, mă, nu vorbiseşi deja cu mine? Nu puteai să-i spui lu’ ăla? Sau, mă rog, să zicem că te-ai răzgândit ... să fi dat şi tu un telefon, cu două-trei zile înainte, aş fi găsit dracu’ pe altcineva, da’ nu, tu m-ai dus de nas până la sfârşit şi pe urmă m-ai lăsat cu ochii-n soare ...
Nene, uite, pe cuvântul meu, n-am vrut să iasă aşa. Pe cuvântul meu. Ştii cât te respect io pe mata? Io chiar am vrut să viu, da’ nu s-a putut. Uite: mata ştii cum stau cu banii ... prost, ca toţi românii. Acu’, când m-ai sunat mata, ce era să zic? Să zic lu’ mata că nu vin, că nu pot, nu puteam, că suntem prieteni, nu? Am ajutat eu şi oameni de pe scară, şi străini, şi cum să zic lu’ mata că nu pot, că nu vreau, că nu te-ajut? Nu se face, nu? Da’ ... să cer bani? Cum să cer bani lu’ mata? Cum să ceri bani unui prieten? Nu puteam, nu? Şi-acu’, dac-a venit ăla exact când trebuia să fiu la mata’, şi mi-a dat şi bani, ce era să fac? Că şi mie-mi trebuie bani, înţelegi? Mata’ cum ai fi făcut?

- A ... da, am înţeles. Şi?

- Şi ce?

- Cu Dorel. Mai sunteţi prieteni?

- Păi ... acu’ ce să-i faci? Am ieşit la o bere şi ne-am împăcat ... că asta-i viaţa, nu poţi să stai în duşmănie. Nu ştii când mai ai nevoie. Şi să ştii ce lucrează bine. Şi ieftin. Ei, nu-i prea serios, da ce să-i faci?

Mda ... mă gândeam, ce să-i faci? Băiat bun, Dorel. Nu-i prea serios ... dar asta e.