vineri, 9 aprilie 2010

Povara libertăţii

Citind articolul lui Lilick, mi-am amintit, aproape involuntar de aşa-zisul poem al lui Ivan Karamazov, din romanul Fraţii Karamazov.

Pentru cei care, poate, nu au citit romanul, o scurtă prezentare:

Acţiunea se petrece în Sevilla, în jurul anului 1500.

Fără a fi vorba de ce-a „de-a doua venire”, Iisus Hristos decide să mai coboare o dată în mijlocul oamenilor. De ce în Spania, de ce în Sevilla? Fiindcă, poate, în acele timpuri, nicăieri nu se practica un „creştinism” mai fervent. Un creştinism în numele căruia zilnic, oamenii erau zilnic torturaţi, umiliţi, ucişi, deseori în pieţele publice, în văzul celorlalţi, spre „distracţie” şi „luare-aminte”. Numai în Sevilla, cu o zi înaintea venirii Sale, o sută de „eretici” fuseseră daţi rugului.

În ciuda dorinţei Sale de a se strecura incognito prin cetate, este recunoscut numaidecât. Oamenii Îl recunosc şi Îl urmează instinctiv. Taumaturgia Sa iese imediat în evidenţă chiar împotriva voinţei Sale. „Tămăduieşte-mă, Doamne, să Te pot vedea”, strigă un bătrân orb din naştere, şi, în aceeaşi clipă îşi recapătă vederea. Gloata nu mai are nicio îndoială. „Osana, El este!” circulă zvonul incredibil în mulţimea adunată ca la panaramă. Norodul plânge şi sărută urma paşilor Săi, copiii îi cântă şi îi aruncă flori în cale. Drumul său îl poartă către catedrală, unde are loc un spectacol sfâşietor. Fetiţa de şapte ani a unor oameni de vază, unicul lor copil, e moartă, iar mama e disperată. „Dacă eşti, într-adevăr, Tu, învie-mi copila”, strigă mama disperată. O scurtă privire şi minunea se produce! Fetiţa se trezeşte ca dintr-un somn adânc.

De undeva, de niciunde, apare Marele Inchizitor, şeful celei mai înfricoşătoare judecăţi, care, numai în ajun, dăduse focului o sută de „eretici”. E un bătrân de aproape nouăzeci de ani – cifră enormă pentru acele timpuri – cu faţa ca un pergament uscat, ochii afundaţi în orbite. Nu poartă altceva decât rasa călugărească din pânză aspră. Priveşte o clipă spectacolul, pentru a înţelege ce se întâmplă, apoi nu face decât un mic semn cu mâna şi membrii sinistrei sale gărzi se îndreaptă, asemeni unui pâlc de ciori, către El. Obişnuit cu frica şi plecăciunile, norodul nu crâcneşte. Oamenii se dau la o parte şi niciunul dintre cei care, cu o clipă mai înainte, cântaseră şi îi închinaseră ode, nu mai zice nimic. În această tăcere mormântală, oamenii Marelui Închizitor îl înşfacă şi îl duc la temniţă. Mulţimea, în genunchi, cere iertare Marelui Inchizitor pentru „erezia” de mai înainte. Bătrânul aruncă o binecuvântare scurtă şi pleacă.

Câteva ore mai târziu, Marele Inchizitor îşi vizitează prizonierul, chiar în celula în care fusese depus. „Taci, nu spune nimic. [...] N-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? [...] Oricum ar fi, mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi sa adune tăciunii imprăştiaţi in jurul rugului tău spre a înteţi focul.

Marele Inchizitor ştie! Ştie că în faţa lui se află chiar Iisus Hristos, dar nu are nicio tresărire. Care sunt diavolii în numele cărora acţionează bătrânul? Ce interese obscure îl determină să sortească unei morţi îngrozitoare pe Dumnezeu Fiul, în condiţiile în care chiar el, Marele Inchizitor, e cu un picior în groapă? De ce vrea să-şi mânjească ultimele clipă de viaţă cu această crimă abjectă?

Marele Inchizitor rosteşte un discurs plin de ură faţă de Dumnezeu.

Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii? Nu, nu mai ai dreptul acesta […] ţi s-au dat destule avertismente, pe care însă Tu le-ai nesocotit deopotrivă, respingând singurul mijloc care putea să-i facă pe oameni fericiţi […] Află că nu mă tem de tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvântat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung in rândul aleşilor tăi, în rândul celor căliţi şi puternici,cu dorinţa « de a împlini numărul ». M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie […] Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să indrepte lucrarea ta […] Îţi repet: mâine chiar ai să vezi cum, la un singur gest din partea mea, turma asta atât de supusă se va repezi să îngrămădească jăraticul la poalele rugului, pe care îţi vei ispăşi osânda, fiindcă ai venit să ne tulburi. Căci nimeni pe lume nu cred să fi meritat cândva mai mult decât Tine pedeapsa prin foc! Mâine deci am să te ard pe rug. Dixit!”

Prizonierul ascultă liniştit, privindu-l pe Marele Inchizitor drept în ochi, fără să clipească dar şi fără să obiecteze sau să contrazică. Nu spune niciun cuvânt. Marele Inchizitor şi-a terminat, se pare, discursul, dar răspunsul întârzie câteva clipe. În cele din urmă, acesta vine sub forma unui sărut pe buzele ofilite ale moşneagului.

Este, evident, un gest special, simbolic.

Bătrânul rămâne, o clipă, descumpănit. Apoi, deschide uşa celulei şi îi spune prizonierului: „Du-te, şi să nu mai vii niciodată ...”

Prizonierul pleacă ...

Poemul e cutremurător şi lasă loc multor întrebări ... şi interpretări.

Care sunt „greşelile” despre care vorbeşte Marele Inchizitor, cele pe care le-ar fi făcut divinitatea şi pe care el se simte obligat să le corecteze?

E vorba de cel puţin două greşeli. Prima din ele este libertatea.

Punctul de vedere al Marelui Inchizitor este lipsit de echivoc: în numele libertăţii, oamenii se transformă în fiare lipsite de conştiinţă, iar primul lor gest este acela de a-L huli chiar pe Cel care s-a sacrificat în numele acestui ideal. „Nu există şi nici n-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om şi pentru societate decât libertatea!” afirmă, plin de convingere, Marele Inchizitor.

Libertatea şi faptul de a avea pâine în realitate şi cu prisosinţă [...] sunt două lucruri incompatibile, fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pâinea intre ei! Şi, în acelaşi timp se vor convinge că niciodată nu vor putea fi liberi, fiindcă sunt slabi de inger, dedaţi la rele, becisnici şi îndărătnici. Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi te intreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururea nerecunoscătoare ca pâinea reală, pământească? Dacă, în numele pâinii cereşti, se vor găsi câteva mii sau zeci de mii de suflete care să te urmeze, cum rămâne cu milioanele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti incapabile să renunţe la hrana pamântească pentru cea făgăduită în ceruri? Sau ţie nu-ţi sint dragi decât cele câteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, celelalte milioane - nenumărate, ca nisipul mării - de oameni slabi de înger, dar care te iubesc cu adevărat, fiind menite să slujească doar ca un suport material celor puternici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sunt deopotrivă de dragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi indărătnici, până la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi. Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor socoti nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor - atât de înfricoşătoare li se va părea până la urmă libertatea! Dar noi vom căuta să-i convingem că nu facem decât să ascultăm de porunca ta şi că domnim în numele tău. Îi vom înşela astfel din nou, de astă dată însă n-o să-ţi ingăduim să vii printre noi. Şi, în acelaşi timp, înşelătoria aceasta va fi un nesecat izvor de suferinţă pentru noi, fiindcă vom fi mereu nevoiţi să minţim. Iată care este sensul primei intrebări ce ţi s-a pus atunci, în pustiu, şi iată ce ai respins în numele libertăţii pe care o preţuiai mai presus de orice. În ea sălăşluia ferecată taina cea mare a lumii acesteia. Învrednicindu-te să primeşti miracolul « pâinii », ai fi reuşit să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului - şi nu numai a fiecărui individ in parte, ci a intregii umanităţi - pururea dornic să ştie în faţa cui trebuie să-şi îndoaie genunchii! Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă in faţa cui se cuvine să se plece până la pamânt. Numai că el vrea să se plece inaintea unei forţe indiscutabile, atât de indiscutabile, incât toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii in faţa ei. Căci, în primul rând, aceste fiinţe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva in faţa căruia să se plece până la pamânt, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care sa creadă lumea întreagă şi căruia să i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om in parte, precum şi a intregii umanităţi. Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile.”

Marele Inchizitor Îl urăşte cu pasiune pe Iisus Hristos, iar pe oamenii în numele cărora acţionează, îi dispreţuieşte cu o râvnă egală. Vorbeşte despre ei ca despre nişte fiinţe „vrednice de plâns”, deşi recunoaşte că îi sunt „dragi”.

Infailibilitatea propriei gândiri i se pare lucrul cel mai normal cu putinţă. În sinea lui, bătrânul e sincer. Orice sau oricine ar avea o altă părere decât a sa, ar greşi. Inclusiv Dumnezeu ... cu atât mai mult. Şi, oricine ar greşi, ar trebui pedepsit. Inclusiv Dumnezeu ... cu atât mai mult.

În nebunia sa colorată, Marele Inchizitor îşi dă seama că e, totuşi, un om, şi, într-o competiţie directă cu divinitatea, aceasta ar putea să-l zdrobească într-o clipă, să-l transforme într-un pumn de ţărână. De aceea, îşi ia „măsuri de precauţie”. Nu îşi permite să fie sincer decât în faţa lui Dumnezeu. Ştie că, fiind omniscient, Acesta ştie, oricum, cum gândeşte. În faţa tuturor celorlalţi oameni, inclusiv în faţa propriei persoane, Marele Inchizitor minte. Nu îndrăzneşte să-şi afirme deschis opoziţia faţă de divinitate şi credinţă, el acţionează în numele lor. E trimisul lui Dumnezeu pe pământ, e cel care împlineşte voia lui Dumnezeu, nicidecum un bătrân paranoic, însetat de sânge.
*
* *
Hai să fim serioşi, dictatura fără credinţă n-are niciun chichirez. Dictatura de orice fel are nevoie de credinţe, de idealuri, de fanatism, de paranoia.

Nevoia de credinţă şi paranoia sunt cam acelaşi lucru. Nu e mare diferenţă. Există vreo deschidere spre analiză raţională, spre dezbatere, a unui habotnic religios? Absolut niciuna. Şi asta nu se cheamă paranoia? Pe de altă parte, orice paranoic trebuie să aibă o justificare „indiscutabilă” a atitudinilor şi faptelor sale. Trebuie să aibă un idol în care să creadă necondiţionat. Nu contează dacă e un idol religios, dacă îi spune Dumnezeu, Allah sau chiar Satan, poate fi şi o ideologie, poate fi orice, tot dracu’ ăla e.

Instinctiv, toţi dictatorii şi toate dictaturile au nevoie de o religie, de o mitologie puternică, poate fi vorba de una preexistentă sau de una creată special în acest scop, de un nou –ism. La noi, legionarii au uzat de creştinism şi naţionalism, Hitler şi Stalin au preferat să-şi creeze propriile religii: hitlerismul şi stalinismul. Nu întâmplător, acum, la noi, începe să se vorbească din ce în ce mai mult de băsescianism.

Evident, pentru a fonda o nouă ideologie, o nouă religie, trebuie să ai, totuşi, puţintel creier, ceea ce lipseşte de la PDL. E, oare, vreun purtător de creier în gaşca portocalie? Să fie „profesorul” Boc sau „conferenţiara” Udrea, să fie Preda sau Voinescu, Macovei, Patapievici sau Liiceanu? O fi Andreea Pora sau Marcel Hoară? Poate doamna Teo, cea „de trei ori femeie”, sau chiar EBA, cu masteratele ei americăneşti? Să fie inteligenţii Funeriu şi Paleologu? Videanu, Berceanu, Blaga sau Pogea? Ridzi, Sulfina Barbu, Stolojan, Tabără? E vreunul din ei mai de doamne-ajută? Nu sunt toţi nişte nemernici şi nişte idioţi sadea? Eu aşa îi văd.

L-am lăsat deoparte pe Valeriu Stoica. Hmm ... oare mai există în ţărişoara asta un om, cu mansarda cât de cât mobilată, care să nu-şi fi dat seama cam ce jivină unsuroasă e fecioraşul ăsta rârâit? Mai sunt, oare, proşti care să caşte gura ca să-i soarbă toate vomele pe care reptila asta veninoasă le mai aruncă, din când în când, la diversele show-uri de televiziune? Omul ăsta, care a condus odinioară PNL-ul, nu are un alt ideal politic decât acela de a călări iarăşi peste acest partid, de a-l vedea întins la picioarele lui nespălate. Şi, dacă PNL refuză să facă acest lucru, atunci să piară! Cam asta e tot ceea ce „gândeşte” albinosul.

Spuneam într-o postare anterioară că Iisus Hristos este prototipul oricărui dictator „creştin”! Hulă, blasfemie, vor fi gândit unii, cum e posibil să spui aşa ceva. Şi, totuşi, revin, aproape obsesiv, la această idee.

Că Băsescu a beneficiat din plin de voturile pocăiţilor (=neoprotestanţi), cred că ştie toată lumea. Că PDL este partidul cu cei mai mulţi pocăiţi, iarăşi cred că a observat oricine. Că au fost pastori neoprotestanţi, şi nu puţini, care şi-au îndemnat enoriaşii, în mod cât se poate de explicit, în casele lor de rugăciune, să îl voteze pe Băsescu, iarăşi nu cred să fie vreun secret. Dar, iată că, mai cu seamă în ultima vreme, are loc o apropiere mai mult decât „indecentă” între BOR şi PDL? Atât de mizerabilă încât, iată, un mirean aduce, în cârdăşie evidentă cu ierarhia BOR, lumina „sfântă” de la Ierusalim, pe care, mai apoi, o „împarte” preoţilor şi mirenilor din zona sa? Cine pizda mă-sii l-a trimis pe idiotu’ ăsta la Ierusalim şi pe banii cui? Şi de când primesc preoţii lumina sfântă din mâna unui mirean?

Da’ despre „apropierea” dintre Traian Băsescu şi românii din diasporă, îndeosebi de moldoveni, ce ar fi de spus? Beţivanul ăsta sponsorizat de Lukoil se dă marele salvator al „fraţilor de peste Prut”. Şi, dacă le mai dă şi o sută de milioane moka, de ce n-ar fi? Ce contează că România are cea mai mare datorie către FMI? Da’ despre prietenia dintre Băsescu şi Voronin, nimic-nimic?

Pentru mine este extrem de clar: în acest al doilea mandat, Băsescu s-a decis să joace, în primul rând, cartea mesianismului. Îţi vine să plângi şi să râzi, în acelaşi timp: poporul român salvat de un matroz chior, incult şi alcoolic. Chiar atât de jos am ajuns? Se pare că da...

După această, poate, prea lungă digresiune, revin la „poemul” lui Ivan Karamazov, mai precis la „greşelile” îndreptate de Marele Inchizitor. Prima a fost libertatea, a doua este iertarea. Bătrânul nu vrea să ştie de iertare. Cine „greşeşte” plăteşte. Poţi greşi într-o mie de feluri, cu gândul sau cu fapta, poţi greşi prin „nebunie”, „neputinţă” sau „lipsă de râvnă”, nu contează, „plata” e invariabil, aceeaşi: arderea pe rug. Poţi să fii filosof sau savant, şarlatan poet sau actor, dacă te-ai „îndoit”, eşti supus aceluiaşi „tratament”.

Iisus a preferat să se sacrifice pe Sine în numele şi pentru eliberarea tuturor oamenilor. Marele Inchizitor preferă să-i sacrifice pe toţi pentru a-şi îndeplini „misiunea”.

În acest poem există un mesaj pe care nu reuşesc să îl descifrez, oricât m-aş strădui. E vorba de gestul final al prizonierului.

Logica Marelui Inchizitor este comprehensibilă. E logica unui paranoic, dar asta nu prea contează. Discursul său este structurat, are coerenţă, identifică nişte probleme, oferă nişte „soluţii”. E ok. Gestul prizonierului, de a-l săruta pe gură, are şi el logica şi semnificaţia sa. Este Iisus si are o misiune de la care nu poate, sau nu vrea să abdice. Este gestul prin care îşi asumă condiţia de Hristos şi îi acordă iertarea Marelui Inchizitor ... şi întregii omeniri. Este foarte logic. Deschiderea uşii de către Marele Inchizitor are şi ea logica sa. E o „încercare”, o „ispită”, la care, teoretic, Iisus nu poate cădea. Dar, surpriză! Prezumtivul Iisus pierde provocarea, preferând să se strecoare afară, asemeni unui borfaş ordinar. Asta e complet ilogic. El nu are nevoie să fugă, să se strecoare, El dispune de toată puterea divină, nimic nu Îl opreşte să uzeze de ea pentru a ieşi din temniţă aureolat de slavă, nu ca un proscris fugar. Ba, da, îl opreşte misiunea sa, aceea de a salva omenirea o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi aşa până la capătul veacurilor. Da, dar dacă ar fi aşa, nu ar trebui să accepte să ardă a doua zi pe rug, alături de ceilalţi „eretici” şi „necredincioşi”?

În opinia mea, singura cheie în care poate fi descifrat gestul Lui este aceea a „victoriei” Marelui Inchizitor. Discursul său are logică, e profund şi, mai ales, e adevărat! Iar Iisus nu este Iisus, este un vrăjitor care preferă să fugă pentru a-şi scăpa pielea, tot ceea ce a făcut, inclusiv sărutul sunt şarlatanii ordinare, atunci când îşi dă seama că Marele Inchizitor l-a „dibuit” şi că se va ţine, într-adevăr, de cuvânt, preferă să se folosească de prima oportunitate pentru a se face nevăzut.
Acesta este „poemul” lui Ivan Karamazov. Cine are dreptate, până la urmă? Iisus Hristos sau Marele Inchizitor?

Aş vrea să nu am nicio idee preconcepută, dar constat, cu durere, că biruinţa este a Marelui Inchizitor. În acele veacuri, puterea avea nevoie de temniţe şi ruguri. Acum, temniţele şi rugurile s-au mutat la nivelul conştiinţelor noastre. Nimeni nu ne obligă să mergem şi să punem ştampila pe un idiot care apoi ne pune pielea pe băţ, în efortul disperat de a-şi găsi un loc în cartea de istorie, la litera corespunzătoare, undeva între Idi Amin şi Fidel Castro, la concurenţă cu Bokassa. O facem din „credinţă”. Din cea mai idioată si sinucigaşă credinţă.

De ce migrează parlamentarii? Pentru ce sunt făcuţi din acelaşi aluat jegos ca majoritatea celor care i-au votat. Au candidat ei, oare, pentru a-şi câştiga dreptul de a-şi face auzite opiniile? Care opinii? Au ei vreo opinie? Dacă aveau, îşi puteau face un blog. Era mai ieftin şi la fel de eficient. Dar nu, ei au candidat pentru a se căpătui. Asta este. Şi-acum, cine se află în eroare? Noi, cei care le cerem să-si respecte promisiunile, să apere interesele în numele cărora au candidat, sau ei, cei care îşi urmează, de fapt, singurul principiu în care cred, şi anume „ciolanul”? Ne lamentăm de nesinceritatea lor, de „tradare”? Suntem nişte idioţi patetici, putem vorbi, eventual, de nesinceritatea lor din 2008, dar acum suntem în 2010 ... Warren Buffet spunea cândva, ceva în genul: „Viaţa e ca un joc de pocher, cineva trebuie întotdeauna să piardă. Dacă joci deja de un sfert de oră şi nu ţi-ai dat seama, încă, cine-i ăla, cu siguranţă tu eşti”. Problema nu este la transfugi, ei oricum sunt nişte lichele, nişte netrebnici, dar e treaba lor, problema e la partidele care i-au propulsat şi la cei care i-au votat. Ştiţi cum e vorba aia: hoţul e cu un păcat, păgubaşul cu o sută!

Se vor retrage PSD şi PNL din parlament, sau vor face „grevă parlamentară”? Da’ de unde, să fim realişti. Pentru asta îţi trebuie resurse morale, „cojones” dacă vreţi ... şi asta e o marfă rară. Pe de altă parte, pentru ce? Pentru ca să priceapă ... cine? Şi ce să priceapă? Să priceapă idioţii că sunt idioţi? Păi, idiotul e idiot tocmai fiindcă nu pricepe nimic. Nu pricepe nimic în afară de ceea ce e deja în mintea lui. Nu se ştie ce se poate întâmpla. Dacă îşi imaginează că ai făcut o glumă, va râde, dacă va crede că l-ai insultat, te va insulta, la rându-i. Dar nu, în niciun caz, nu va deveni mai puţin idiot, în niciun caz nu va începe să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri. Pentru că are, deja, toate răspunsurile.

Atunci, ce-ar mai fi? O acţiune naţională, nonviolentă, de respingere a Băsescului şi a camarilei sale portocalii, a „întregului popor”, aşa cum a gândit-o şi a realizat-o, la vremea sa, Gandhi împotriva ocupaţiei engleze? Ha, ha! Dar cine o fi „Gandhi” al României? Hm ... ar fi putut fi, poate, Raţiu, dar s-a cam dus să doarmă puţin... Ponta e mult, mult prea „primăvăratic” pentru aşa ceva. Şi-apoi, nu ştiu dacă l-ar lăsa Daciana. Antonescu? Nu. Antonescu e simpatic, plăcut, agreabil, inteligent, un „cozeur” redutabil, dar ... cam atât. Credeţi că alegerea lui Chirilă ca „reper moral” în timpul campaniei electorale a fost o întâmplare? Nu, eu cred că, de fapt, este o reflectare a personalităţii „secrete” a lui Antonescu. Omul ăsta păstrează, la jumătatea sa de veac de existenţă, un aer adolescentin, în sensul de fluşturatic, neserios, epidermic, în înfăţişare şi comportament. Poate că nu este aşa, dar de la distanţă, de la televizor, Antonescu pare făcut mai mult din cuvinte decât din carne şi oase. Are o fire romantică, de artist sau poet, e seducător, dar ... nu e Gandhi, nu poate fi Gandhi. Fără un Gandhi, va fi foarte greu ... Şi, mai e vorba şi de „invadatori”. În India erau englezi. Oameni relativ civilizaţi şi cu un oarecare umor. Englezesc, fireşte, dar totuşi umor. Păi ce, Băsescu e „englez”? Are el umor, fie şi „englezesc”? Chiar dacă o fi golit o cisternă de whiskey scoţian, tot nu are nimic de-a face cu englezii ... „Nesupunere civică” ... ce-i aia? Cincizeci de bloggeri tâmpiţi ... merită o ragâitură pe cinste.

Eu cred că poporul român e inteligent ... învaţă repede. Zis-a Patriciu după 6 decembrie, că 20 de ani s-au dovedit suficienţi pentru ca poporul român se nu înveţe nimic. Sună frumos, dar nu e adevărat. Ceva-ceva tot a învăţat, dacă nu ar fi fost aşa ar fi câştigat Geoană din primul tur, cu 60%. Numai că a învăţat prost. Foarte prost. Oare de ce?

Poate că a existat şi un orizont de aşteptare prea mare ... Mă întreb, s-ar fi gândit cineva, acum douăzeci de ani, că, în anul Domnului 2010, România va fi o ţară într-o criză profundă, în primul rând morală, că va fi îndatorată până-n gât FMI-ului, că va fi condusă de un dictator, fost securist, şi de camarila sa, că noţiuni ca „morală” sau „onestitate” se vor găsi, poate, în toate discursurile politicienilor, dar nu în viaţa reală? Ăsta ar părea, mai degrabă, un tablou din primii ani după revoluţie, nu de acum. Şi, totuşi, aşa este. Atunci, exista un anumit decalaj între noi şi „vestul” bogat, civilizat şi democrat. Decalajul nu a dispărut, dimpotrivă, s-a mărit. Oare, nu cumva fiindcă am vrut prea mult şi prea repede? Mă tem că da.

Oamenii nu învaţă din cărţi, învaţă din viaţă. După Revoluţie, au „pus botul” la tot felul de vrăjeli. La Caritas şi la FNI. A fost de-ajuns, cred, să se „frigă” destul de mulţi ca să înveţe ceva ... sper ce au învăţat. Cine se frige cu ciorbă, suflă şi-n iaurt, aşa zice vorba, sper să fie aşa. Acum, ne „frigem” cu Băsescu. Ne îndatorăm până peste cap, ne dezbinăm, distrugem învăţământul, introducem legea bunului-plac portocaliu ... asta este. Ăsta e preţul pe care trebuie să îl plătim pentru a învăţa ceva. Şi criza e bună la ceva. Oricâte tratate de economie ar înghiţi un românaş obişnuit, până când nu ajunge în stradă tot nu învaţă când e bine şi când nu să speculezi pe imobiliar, până când nu ajunge să mergă la serviciu pe jos că n-are bani de tramvai, nu înţelege că, la o adică, poate se-şi plimbe curu’ şi-ntr-un logan, nu-i musai să-şi ia Mercedes ... şi-aşa mai departe. O să-nvăţăm ceva şi din păţania asta urâtă cu Băsescu. Numai că vor trebui ani, decenii de muncă pentru a putea repara ce strică niste dobiBoci în câţiva ani. Cine va „repara” învăţământul românesc după ce va trece Funeriu prin el? Spiru Haret, dacă s-ar mai naşte o dată (nu universitatea, bineînţeles).

Am spus-o şi o repet: şcolarul România nu e prost! Atâta că e o loază şi nu vrea să-nveţe. Şi noi ce vrem să facem? Să punem „şcolerul” să dea bacalaureatul, când el abia ştie să scrie şi să citească. O să-l dea, când va veni timpul. Până atunci, şcolarul îndărătnic ar mai trebui să primească la palmă ... şi să stea puţin în genunchi. Fireşte, acestea sunt metode de secol XVI, dar, în cazul loazelor nărăvite, nu-i alt leac. Chiar nu vede nimeni asta? Consiliere psihologică, motivare ... frecţii.

Aşa că, până la urmă, nu prea mă îngrijorează prea mult ceea ce se întamplă. Să ia, dom’le, Băsescu, tot, să ia şi casa, şi sufletul celor care l-au votat, ce-mi pasă mie? Cum s-ar învăţa, altfel, minte?

Până nu ne ia Băsescu şi sufletul din noi, nu avem şanse să învăţăm ce înseamnă libertatea. Şi atunci va fi, poate, prea târziu? Pentru unii, cu siguranţă. Dar, pentru cei mai mulţi, nu! Aşa-mi vine să zic, de multe ori: să-i ia dracu’ pe toţi ... se ştie cine sunt toţi. Scapă omul de orice ... scapă de râie, de pedelepre de ce n-ar scăpa?

Pe vremea când am deschis eu ochii pe astă lume, în afară de pecereu, alt partid nu se mai egzista. De pedeleu nu şi de beşescu nu vorbea nimeni, nici măcar Däniken, care vedea numai extratereşti în juru-i. Şi-acum unde-i pecereu’? Sunt beşescu şi pedeleu nemuritori? Da’ de unde! Eu sunt convins că o să-i vedem lângă Ceauşescu şi PCR mai repede decât ne aşteptăm ... asta se cheamă istorie. Eu aşa cred. Se prinde cineva la un pariu?

Un comentariu:

  1. Foarte bun articolul. Foarte frumos. Insa ai atins atatea teme, ca ar trebui intr-un fel spart si reluate. PD-L, Antonescu...

    PD-L are doua aripi: ideologii si spagarii. Preda, Voinescu, Stoica pe de o parte si grupul BVB pe de alta. BVB si-a facut pana acum datoria cu prisosinta fata de Basescu. L-au facut presedinte. Ideologii si-au facut mai putin datoria. Sunt inca in mari cautari ideologice.

    Crin... adolescentin, asa cum il vezi. E bine ca e asa. In timp poate va capata si greutate. :)

    RăspundeţiȘtergere

A apărut o eroare în acest obiect gadget