Ieşim din criză?! Ce ne aşteaptă în anii următori?

Jeffrey Franks mă anunţă că ieşim din recesiune. De la 31 martie sau 1 aprilie, n-am înţeles exact. Da’ cine p*** mea e Franks ăsta de m-anunţă astfel de lucruri? Ce, io nu-s cetăţean? Nu trăiesc într-o ţară numită România? Şi ţara aia nu are guvern, nu are premier? 

Ba da, are, numai că guvernul ăla e atât de penibil, iar premierul Boc atât de idiot, încât nici trepanaţii portocalii nu-l mai cred. Şi, la urma-urmei, cum ar putea un om întreg la cap să mai creadă vreun cuvânt rostit de Emil Boc? Păi, n-a spus el că va plăti, retroactiv, salariile profesorilor, majorate cu 50%? A spus. Şi ce-a făcut? Le-a plătit? Nu, nici vorbă. Le-a şi redus cu 25% ... bine, la procente mă mai pricep şi eu, şi, cu siguranţă, mult mai bine decât tot guvernul României, a fost mult mai mult decât 25%, dar ... las’ aşa. Că nu procentul are importanţă acum, ci principiul. Acum, ce face cu profesorii din Suceava şi Botoşani? Caută Funeriu soluţii? Bravo lui, astea poate să facă şi mandea, ideea nu e să caute, ci să găsească soluţii ... Dar, ce să mai vorbim...

Ok, deci România nu are guvern şi nu are premier. E condusă fie de Băsescu, fie de Viktor Orban, fie de Jeffrey Franks, fie de cine s-o mai nimeri pe-acolo. Şi, astfel, e normal ca primul ministru al momentului să ne comunice nouă, „prostimii”, ce şi cum.

Pe partea economică, prim-ministru e Franks ăsta. La câţi bani are România să-i dea, nici nu se poate altfel. Franks hotărăşte dacă, şi cum, şi când ieşim din recesiune. Şi, de data asta, Franks a hotărât aşa: România iese, din punct de vedere tehnic, din recesiune, în 1 aprilie fix. Sau nu, că 1 aprilie e ziua păcălellilor, şi să nu se interpreteze. România iese, aşadar, din punct de vedere tehnic, din recesiune, în 31 martie, la ora 23:59:59, fix. Clar?

Da’ ce-i aia „din punct de vedere tehnic”? Fiindcă România iese din recesiune doar „din punct de vedere tehnic”.

Păi, e foarte simplu. Uite cum e: a crescut, oare, în ultimele luni, preţul benzinei de nu-l mai poţi atinge nici dacă te cheamă Serghey Bubka? A crescut. Da’ cu cartofii ce s-a-ntâmplat? Ce să se întample, iacă s-au scumpit de zici că-s fructe exotice. Ok, cu zahărul, uleiul ce se întâmplă? Mai nimic, doar când se anunţă vreo promoţie, ceva, se lasă cu omor. Că, dacă te iei după preţ, nu ştii ce tre’ să faci cu zahărul: să-l mănânci sau să-l prizezi? Iar uleiul ... zici că-i mir de la Sfântul Munte, nu alta. Că tot la fel e de greu de procurat, mai ales dacă nu ai bani. Ok, şi dacă toate s-au scumpit de le-a luat dracu’, ce s-a-ntâmplat, oare, cu moneda naţională, cu leul? Iată ce s-a-ntâmplat: şi-a zbârlit o dată coama, şi s-a-nvârtoşat de-a ajuns să le scuipe seminţe-n cap celorlalte valute: dolarului, euro-ului, şi chiar francului elveţian. Dar, cum aşa? Simplu, e „tehnic”.

Ei, acum pricepeţi cum stau lucrurile? Nu? Iată cum: pe undeva, pe la mijlocul lui aprilie, guvernul va reveni cu calculele exacte, si v-a spune: ei, v-am zis că ieşim din recesiune? Şi am ieşit! Uite, pe trimestrul I raportăm deja o creştere de 0,003%! Tehnic, suntem ieşiţi din recesiune!

Numai că, în buzunare vă va fluiera în continuare vântul. De ce? Fiindcă, iată v-o spune Băsescu: el, cică se teme că seîntoarce criza! Aiurea! El ştie că n-a ieşit şi n-are cum să iasă din criză cu Boc şi cu politicile lui catastrofale. Da’ nu ştie cum să o spună, zice că îi „e teamă”. Pişicher bătrân, de ce nu spune şi că „de ce ţi-e frică nu scapi”?

Ei, dacă n-o spune el, o spune, în schimb, Vasilescu de la BNR. Încă doi ani de criză, cel puţin. Nu vreau să spun altceva, că mi-e simpatic Vasilescu precum sarea-n ochi. Dar, asta nu înseamnă că spune prostii doar pentru că mie nu mi-e simpatic. Dimpotrivă, acum omul spune ce ştie. Şi, din păcate, ştie.

Da ... şi totuşi, ce-i de făcut? Sau: e ceva de făcut? Se pare că da. Uite, într-un raport al Academiei Române, de fapt, al Institutului pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, din subordinea academiei, este identificată corect principala vulnerabilitate a Românei. Este vorba de regimul Băsescu-Boc, şi unica soluţie este schimbarea acestuia. Cea mai mare catastrofă care s-ar putea întâmpla României este aceea ca guvernul PDL să-si poată pune în aplicare politicile şi după 2012.

În raport sunt enumerate fazele crizei, aşa cum au fost identificate, în mod fals, de către guvernul Boc şi anume:

1. Negarea, apoi recunoaşterea târzie a crizei – guvernul României a tăgăduit cât a putut existenţa crizei, neluând nicio măsură care ar fi putut îndulci declinul economic, în faza timpurie a crizei.

2. Criza României este indusă de criza mondială - deci, România nu are ce face, criza trecând de la sine, atunci când va trece şi în celelalte ţări. În această fază, guvernul României a ignorat toate semnalele econiomice, mai mult decât evidente, preferând să considere că singura problemă a României este un deficit temporar de încredere din partea investitorilor străini, datorat evoluţiilor negative din ţările lor. Cum România nu putea controla aceste evoluţii, singura soluţie era ca România să „aştepte”.

3. Criza românească este doar o criză a bugetului – în alte cuvinte, dacă se echilibrează cheltuielile bugetare cu veniturile, problema e rezolvată. În această situaţie, s-a optat pentru cea mai proastă soluţie, respectiv, punerea la „cură de slăbire forţată” a „grasului din spinarea slabului”.

4. Criza nu este doar în secundar bugetară, fiind, de fapt, o criză financiară – soluţia adoptată pentru depăşirea acestea a fost aceea a contractării unui împrumut extern înrobitor şi, mai ales, nenecesar.

5. Criza economică: problema este una de structură. Corect în principiu, numai că guvernul Boc nu a luat nicio măsură pentru a ameliora aceste probleme. Dimpotrivă, în ultimii doi ani, economia a pierdut cca. 900.000 de locuri de muncă şi nu există o strategie credibilă de dezvoltare durabilă.

Câteva lucruri semnalate de raport:

1. România a contractat un împrumut de 20 de miliarde de euro, fără a explica de ce are nevoie de o sumă atât de mare şi, mai ales, fără a preciza destinaţia reală a acestor bani. Cea mai mare parte a banilor de la FMI au fost folosiţi pentru creşterea rezervei valutare a BNR, şi nu pentru finanţarea deficitului public. De fapt, România prezenta, la sfârşitul anului 2008, un deficit bugetar crescut, dar nu dincolo de un anumit nivel al rezonabilităţii. Chiar şi la nivelul anului 2009, deficitul bugetar al României a rămas considerabil mai mic decât cel al unor ţări precum Grecia, Irlanda, Regatul Unit, Spania, Letonia, Islanda, Portugalia sau Lituania. Datoria publică a României, raportată la PIB, era, la sfârşitul anului 2008, printre cele mai mici din Europa, doar Bulgaria, Letonia şi Estonia înregistrând cifre mai mici.

2. S-a exploatat ideea că, la originea crizei ar fi stat cheltuielile sociale nejustificate ale statului, iar una dintre cele mai nocive măsuri luate a fost aceea de reducere nedisrmininatorie a tutturor salariilor din sectorul bugetar. In realitate, în anul 2008, Romania a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, doar Letonia având o cifră corespunzătoare mai mică. Media europeană a fost de 56,2%, iar Germania a alocat, de exemplu, 63,4%.

3. Atât sănătatea, cât şi învăţământul au fost sever subfinanţate, la o distanţă apreciabilă fată de aproape toate celelalte ţări europene. Dacă, pe timpul guvernării liberale (2004-2008), această diferenţă începuse, oarecum, să se mai estompeze, guvernul Boc a redus până la limita ridicolului cheltuielile alocate acestor sectoare. Cele două sisteme au suferit un sever proces de dezagregare, pierzând cele mai bune resurse umane. Acest lucru explică îndeajuns performanţa mai mult decât modestă a celor două sisteme, raportată la expectanţele societăţii şi la nivelul atins în celelalte ţări europene. În prezent, atragerea unor noi resurse umane, valoroase, este imposibil de realizat. Descentralizarea a creat haos în cele două sisteme şi a politizat excesiv numirea directorilor de şcoli. Există o considerabilă presiune politică în direcţia privatizării acestor două sisteme (dar, probabil, pentru a fi privatizate „corespunzător”, ele trebuie, în prealabil, falimentate).

4. Bugetul este exploatat politic de grupuri de interese, aceasta fiind o sursă importantă a deficitului bugetar. Investiţile realizate nu au avut un impact semnificativ: în 2009, Romania a avut cel mai mare buget din Uniunea Europeană pentru investiţii publice: 13,4% din PIB. Cu toate acestea, la sfârşitul anului 2009, înregistra o contracţie economică de 7,2%. Este evident că aceşti bani dispărut în buzunarele clientelei politice. Guvernarea este blocată în opţiuni care s-au dovedit incapabile de a relansa dezvoltarea economică.

5. Natura profundă a crizei actuale nu este una de natură economică, ci rezidă în incapacitatea configuraţiei politice actuale de a produce un proces de gândire colectivă, democratică prin natura sa, care să genereze soluţiile credibile şi suţinute de un larg consens, deschise la adaptări şi revizuiri. Soluţia strategică de ieşire din criza actuală este ieşirea din ciclul autorităţii.

6. Etc ...

Raportul integral poate fi descărcat de aici.

Câteva lucruri despre longevitate

Cel mai puternic factor predictor unic al decesului timpuriu, la vârsta adultă, este reprezentat de divorţul părinţilor, în copilărie. Copiii crescuţi de părinţi divorţaţi au, în medie, o speranţă de viaţă cu aproape cinci ani mai mică decat cea a copiilor provenind din familii intacte. Ei sunt mult mai expuşi diferitelor tipuri de accidente violente, cancerului, atacurilor de cord şi accidentelor vasculare cerebrale. Pentru foarte mulţi oameni, cel mai traumatic şi dăunător eveniment al copilăriei este reprezentat de divorţul părinţilor.

Pe de altă parte, decesul timpuriu al unuia dintre părinţi nu pare să aibă un efect major asupra speranţei de viaţă, în condiţiile în care celălalt părinte i-a putut prelua sarcinile, şi s-a achitat onorabil de ele.

O fire deschisă şi un temperament vesel, exuberant, plin de viaţă nu sunt, întotdeauna, un lucru de dorit; persoanele mai sobre trăiesc mai mult.

Influenţa coeficientului de inteligenţă în stabilirea longevităţii pare extrem de mică; nu s-a putut stabili o corelaţie între cei doi factori.

Dincolo de zestrea genetică şi de diferite accidente mai mult sau mai puţin imprevizibile, se pare că factorul-cheie care predetermină, încă din copilărie, o speranţă de viaţă ridicată, este conştiinciozitatea, definită ca un mix de calităţi incluzând stăruinţa, prudenţa, munca grea (în sensul de stăruitoare), relaţii armonioase cu familia, colegii, profesorii, comunitatea, în general. Persoanele conştiincioase pot fi percepute ca fiind uşor obsedate şi ca făcându-şi prea multe griji, dar, graţie unei bune organizări, îşi rezolvă întotdeauna aceste probleme. La vârsta adultă, persoanele cu speranţă de viaţă ridicată au făcut mai multă mişcare decat celelalte, au dat dovadă de mai multă implicare în comunitate (de exemplu în sensul voluntariatului), au avut o carieră mai lungă şi mai înfloritoare, o familie mai sănătoasă, şi au fost mai optimişti. Ei nu au fost mai feriţi decât cei cu speranţă mai mică de viaţă, de diferite evenimente neplăcute, cum ar fi: pierderea soţului/soţiei (inclusiv prin divorţ), probleme în carieră, sau traume de război, dar au dovedit un mai mare echilibru, un optimism sănătos şi o mai mare capacitate de a trece peste aceste evenimente, de a se recupera mai rapid şi mai pe deplin. Pe de altă parte, persoanele pesimiste, nesigure, care „văd totul în negru”, s-au dovedit deosebit de vulnerabile la încercările vieţii şi, ca urmare, au avut o speranţă de viaţă mult mai mică. Nici cei foarte veseli şi degajaţi nu au avut mai mult noroc, deoarece mulţi dintre ei şi-au complicat permanent existenţa prin adoptarea unor obiceiuri şi deprinderi nesănătoase: alimentaţie dezechilibrată, fumat, consum de alcool, droguri, conducerea riscantă a autoturismelor etc.

Sunt concluziile unui foarte interesant studiu efectuat de doi psihologi americani, şi intitulat Proiectul longevitatea. O scurtă recenzie asupra acestui studiu găsiţi în The Wall Street Journal.

Când un părinte (sau un profesor) cere copilului conştiinciozitate, îi prelungeşte, practic, viaţa.

Despre educaţie (6): mesajul unor tineri excepționali și un interviu deosebit

„Eu pot, eu sunt magician!” – o frază dintr-o emisiune pentru copii, celebră printre mulți tineri de azi. O frază care din păcate în România se folosește prea mult, în prea multe cazuri, în viziunea prea multor oameni. În ultimii ani s-a construit o imagine denaturată a omului de succes. Folosind gratuit atribute gen „supradotat” s-a clădit percepția că oamenii se împart în două categorii: cei cu un talent înnăscut pe care ajung (sau nu) să și-l pună în valoare, și cei condamnați la mediocritate. Succesul este mai nou considerat un dar divin, nicidecum o masură a efortului fiecărui individ. Noi, „supradotații”, nu suntem de acord, și avem și motive.

Aceia dintre noi care au ajuns să fie numiți astfel știu că nu sunt fundamental diferiți de ceilalți. Declarațiile noastre însa nu au mare valoare pentru cei din jur, fiind de multe ori catalogate drept (falsă) modestie. Sperăm totuși ca unele dovezi științifice în acest sens să aibă mai mult succes; cu astfel de argumente venim noi astăzi. Conform unor studii din domeniul pedagogic, al căror pionier este K. Anders Ericsson de la Florida State University (SUA), un om are nevoie de un timp relativ standard pentru a învăța ceva foarte bine. Nu contează ce este acel ceva: poate fi istorie universală, mecanică cuantică, chirurgie cardiotoracică, cântat la harpă sau orice altceva. Mai mult, analizele științifice nu au fost capabile să detecteze niciun fel de diferență inerentă între oameni: performanța are ca surse principale munca și atenția, nu talentul înnăscut. Rezultatele studiilor vorbesc de la sine: poți învăța orice, indiferent de bagajul genetic. Trebuie doar să vrei cu adevărat. De exemplu, un matematician bun este de regulă creat prin expunerea la un set foarte mare de probleme; vechiul proverb „Repetiția e mama învățăturii” se aplică perfect. Desigur, nimeni nu neagă inteligența lui Albert Einstein sau aptitudinile sportive ale lui Ilie Năstase, însă cazuri ca acestea sunt rare și nu știrbesc cu nimic șansele ca orice om să exceleze în domeniul de care este pasionat.

Descoperiri ca acestea ar trebui să fie un duș rece pentru toți cei care încă se mai îndoiesc că pot ajunge în vârf. Cu toții trebuie să ne repetăm că putem să învățăm orice ne propunem, indiferent cât de greu. În plus, cu cât avansăm cu atât vom avea mai multa încredere în noi înșine. În final ne vom da seama că ceea ce îi face speciali pe așa-zișii „supradotați” este că au muncit mai mult. De fapt, dacă analizăm „supradotații” vedem că nu au multe în comun: unii sunt copii simpli de la țară, unii sunt oameni sofisticați de capitală; unii au posibilități financiare mult mai bune decât alții. Unul dintre puținele lucruri care îi unește este că sunt dispuși să investeasca timp și efort în idealurile lor. Să muncești pentru ceva în care crezi cu adevărat nu este cel mai ușor lucru din lume, dar aduce mereu satisfacții. Poate veți spune: „E ușor să vorbești atunci când ai deja reușite, dar e greu sa începi”. Să începi e mai simplu decât pare. Găsiți ceva ce vă place, acel ceva care contează pentru voi și pentru care sunteți dispuși să lucrați. Apoi fiți fermi în alegerea voastră și priviți întotdeauna înainte!

E ușor să ne consolăm spunându-ne „a reușit pentru că are o minte sclipitoare”; astfel ne scuzăm față de noi înșine pentru că noi n-am reușit. Aceasta este mentalitatea predominantă în România de azi – mentalitatea de care trebuie să scăpăm. Noi suntem exemple vii că se poate, și știm că o astfel de atitudine va da roade. Găsiți-vă o pasiune, concentrați-vă pe ceea ce vă place! Responsabilitatea pentru eventuale eșecuri va fi a voastră, însa meritul pentru succes va fi tot al vostru. Dacă acceptați această idee și începeți chiar acum să vă faceți cu adevărat singuri destinul, veți fi surprinși de rezultate. Într-un sistem care promovează fățis mediocritatea și “succesele” de peste noapte o așa schimbare poate părea imposibilă. Dar nu este. Cei mediocri nu pot să-i controleze la nesfârșit pe cei cu adevărat buni. În final, starletele îmbătrânesc și iși pierd suportul financiar, iar cei cu afaceri neortodoxe pot fi mereu falimentați de o criză economică. Ce ramâne? Ramân cei cu ambiție și entuziasm pentru o cauză personală – fiți voi aceia!

Acest apel este semnat de 30 de studenţi români cu rezultate de excepţie, care studiază în universităţi şi centre de cercetare din 11 ţări. Apelul este preluat de pe blogul personal al unuia dintre aceşti studenţi, şi anume Andrei Ştefan Anghel.

*

La doar 23 de ani, Andrei Ştefan Anghel este cercetător în domeniul biologiei celulare fundamentale la Harvard Medical School din Statele Unite. În urmă cu doi ani a publicat un studiu despre antioxidanţi în revista „Harvard Science". Alte două articole urmează să-i apară în această primăvară. Andrei Anghel crede că, în general, românii sunt plini de prejudecăţi şi acceptă cu greu descoperirile ştiinţifice.

Cotidianul „România liberă” a publicat astăzi un interviu de excepţie cu Andrei Anghel. Îl redau în întregime.

Ce te-a determinat să aplici pentru Harvard?

A.Ş.: În liceu am intrat foarte mult în contact cu mediul universitar românesc, mult mai mult decât majoritatea elevilor. În acest fel am putut să văd foarte bine cum anume funcţionează cercetarea ştiinţifică în România. Mi-am dat seama că, dacă vreau să învăţ să fac cercetare de cea mai înaltă calitate, trebuie să plec din ţară. Pur şi simplu metodele noastre de predare nu sunt destul de bune.

Dar ai făcut cercetare şi în cadrul Facultăţii de Biologie a Universităţii Bucureşti.

A.Ş.: La Bucureşti a fost foarte complicat să ajung să lucrez într-un laborator de biochimie. În general, la Facultatea de Biologie e foarte greu pentru un student de anul I să lucreze în cercetare. Eu aveam însă avantajul de a fi medaliat la Olimpiada Internaţională de Biologie, iar o parte din pregătirea mea a avut loc chiar la acea facultate, cu acei profesori. O doamnă profesor m-a ajutat să intru în zona de cercetare. Ştia că eu sunt o persoană ieşită din comun în ceea ce priveşte cunoştinţele mele şi dedicaţia pentru ştiinţă. Se poate spune că „am avut pile".Însă normal ar fi ca toţi studenţii de la secţia de biochimie să aibă posibilitatea de a lucra într-un laborator de cercetare. Cercetarea practică este indispensabilă pentru pregătirea unui om de ştiinţă.

Acesta este modelul aplicat de Harvard?

A.Ş.: Exact aceasta este viziunea celor de la Harvard. Când am ajuns aici, situaţia mea era diferită faţă de cea din România - nu ştiam pe nimeni. Cei de aici m-au încurajat însă şi m-au învăţat cum să intru în contact cu laboratoarele la care doresc eu să lucrez.

Cu ce alte probleme te-ai confruntat în timp ce erai cercetător al Universităţii Bucureşti?

A.Ş.: Spre exemplu, la un moment dat am avut nevoie de un reactiv mai deosebit, care costă câteva sute de euro (foarte puţin în domeniul cercetării). Ni s-a spus că îl putem avea, dar că trebuie să se facă o licitaţie publică şi îl vom primi în aproximativ şase luni. În laboratorul unde lucrez acum, când am nevoie de un reactiv completez un mic formular online, reactivul este comandat în ziua respectivă şi livrat în maximum o săptămână. Această diferenţă reflectă totala lipsă de viziune a celor care au făcut acest sistem în România. Cercetarea nu e ceva previzibil unde să poţi comanda tot ce ai nevoie de la început. Ca să îl citez pe Albert Einstein: „Dacă am fi ştiut ce facem, nu s-ar mai fi numit cercetare".
Un alt exemplu priveşte pregătirea ridicol de scăzută a majorităţii profesorilor. Nu cred că este normal ca un student de 19 ani abia ieşit din liceu să corecteze profesori universitari în ceea ce priveşte informaţii factuale. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată la Harvard, însă era ceva frecvent la Bucureşti. Cu excepţia unei singure profesoare, dna Carmen Postolache, un savant foarte bun, toţi făceau greşeli frecvente. Nu vreau să speculez asupra motivelor prin care ajunge un cadru didactic să predea o materie pe care nu o stăpâneşte. Însă îmi este clar că un sistem care a produs această situaţie bizară nu are ca scop oferirea unei educaţii cât mai bune studenţilor.

De ce omului de ştiinţă nu-i este bine în România?

A.Ş.: România este în general o ţară foarte intolerantă către orice este ieşit din comun. Românii au prejudecăţi foarte mari faţă de cei de alte rase, cei de alte orientări sexuale sau cei de alte credinţe religioase. Niciuna dintre aceste prejudecăţi nu are o fundamentare empirică, şi deci ele contravin principiului de bază al ştiinţei. În România majoritatea, fără să vrea, este antiştiinţă.

Se situează românii pe o poziţie antimodernitate?

A.Ş.: Să clarific. Ştiinţa înseamnă obiectivitate şi supremaţia dovezilor empirice. Trebuie să abordezi o problemă fără să laşi loc pentru prejudecăţi personale sau culturale. În România, ca în majoritatea lumii estice şi o parte din lumea vestică, multe prejudecăţi sunt considerate imposibil de dezbătut. Un exemplu local relativ inofensiv este tăierea porcului de Crăciun. Cumva la noi există ideea că doar pentru că aşa este obiceiul local o dezbatere nu poate avea loc. Cu alte cuvinte, „Cine eşti tu să îmi spui ce să fac?" Nu spun neapărat că a tăia un porc fără a folosi un soi de anestezic este imoral, însă spun că dacă nu eşti total deschis unei discuţii pe această temă şi nu accepţi că s-ar putea să nu ai dreptate ai o mentalitate „anti-ştiinţă".
Dacă sondajul CCSB din 2010 este reprezentativ şi într-adevăr 88% dintre români ar fi de acord cu pedepsirea prin lege a blasfemiei împotriva Bisericii Ortodoxe, atunci este clar că România este foarte departe de o atitudine pro-ştiinţă.

Conform unui studiu realizat în 2008, a reieşit că 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului.

A.Ş.: Mai relevantă este altă părere din acel studiu: 60% din români sunt de acord cu afirmaţia conform căreia „ne bazăm viaţa prea mult pe ştiinţă, şi nu destul pe credinţă".
Mentalitatea oamenilor este o consecinţă a lipsei de educaţie în raţiune şi gândire critică. În liceu sunt predate doar diverse tipuri de informaţii şi metode de rezolvare a problemelor.
Să nu uităm că în România suntem încă în situaţia ciudată în care copiii primesc o „educaţie" în religie în şcolile plătite din impozitele cetăţenilor. În SUA, aşa ceva este strict interzis prin lege. În plus, această „educaţie" ia în majoritatea cazurilor o formă dubioasă a unei „şcoli de duminică", unde copiii nu învaţă despre conceptele filosofice ale religiilor lumii, ci despre ce scrie în Biblie. Pentru a putea să lipseşti de la aceste ore, trebuie să depui o cerere şi să te declari de altă religie sau ateu.
Afilierea religioasă este, desigur un drept fundamental. Însă hai să comparăm cu alt drept fundamental, dreptul de afiliere politică. Dacă mâine s-ar da o lege ca toţi copiii din ţară să facă o materie pe nume „Doctrina marxist-leninistă" (materie total legitimă în orice universitate), eu cred că toţi am fi foarte tulburaţi, chiar dacă s-ar specifica că părinţii pot depune o simplă cerere care să îi scutească pe copii de această materie. Ar fi îndoctrinare, pentru că un copil la vârsta de 7 ani nu poate să judece critic - el crede ce i se spune. Acum tot ce trebuie făcut pentru a vedea cât de ciudată este predarea religiei în şcolile publice este să înlocuieşti această îndoctrinare politică cu una religioasă. Cine crede că îndoctrinarea religioasă nu este o problemă serioasă, probabil, nu înţelege cât de important este subiectul religiei. Religia trebuie aleasă de fiecare individ în parte. Faptul că în România această alegere este înlocuită cu o îndoctrinare naţională finanţată de stat spune multe despre cum înţelegem noi să ne educăm copiii. Când ne vom lepăda de această atitudine, vom putea să facem progrese semnificative şi în privinţa procentului de geocentrişti din România.

Să revenim la mediul academic românesc...

A.Ş.: Acesta suferă de unele probleme foarte cunoscute, precum lipsa de finanţare. În România sunt numai o mână de centre de cercetare de calitate. Promovarea nu se face pe bază de merit, există un „nepotism ştiinţific". S-a făcut foarte multă vâlvă în ultimul timp despre faptul că profesorii bătrâni nu ies la pensie să „lase locul celor tineri". Mie această discuţie mi se pare de-a dreptul greşită. Peste tot în lume profesorii cei mai distinşi sunt în general în vârstă. Problema este că nu se creează niciodată posturi noi - nu ar trebui să aştepţi să îţi moară mentorul şi să îi iei locul.
În plus, în România este foarte greu să devii un om de ştiinţă de calitate. Asta pentru că la cursuri nu eşti învăţat despre scepticism şi obiectivitate, eşti învăţat doar să memorezi cărţi şi să rezolvi unele tipuri de probleme care nu au nici o legătură cu lumea adevărată. În plus, nu eşti învăţat să emiţi ipoteze sau să faci deducţii. Nu prea scoatem oameni de ştiinţă, dar avem ceva enciclopedii ambulante.

În 2009 ai publicat în Harvard Science Review lucrarea „Antioxidants: Not Heaven Sent" (Antioxidanţii nu sunt rupţi din rai - n.r.). Despre ce este vorba?

A.Ş.: S-au făcut foarte multe studii care au avut că obiectiv identificarea unui efect pozitiv al antioxidanţilor asupra diverselor boli. Incredibil pentru unii, majoritatea au concluzionat că antioxidanţii nu au nici un efect, iar câteva studii chiar au sugerat că antioxidanţii fac rău.
Recent, un grup de cercetători a studiat efectul unor suplimente cu antioxidanţi asupra unor oameni supuşi exerciţiilor fizice. În general, efortul fizic este sănătos din mai multe motive. Interesant în acel studiu a fost că aceste efecte benefice ale efortului fizic par să dispară în cazul celor care luau suplimentele de antioxidanţi. Mie mi se pare că literatura ştiinţifică este foarte clară în acest moment: dacă nu cumva ai o dietă extrem de inadecvată, antioxidanţii sigur nu îţi vor face bine şi este foarte posibil să îţi facă rău. Desigur, fructele şi legumele sunt sănătoase deşi conţin mulţi antioxidanţi, dar este probabil din cauză că acestea conţin şi mulţi alţi compuşi bioactivi.

Până în 2010 ai fost meditator privat în cadrul secţiei de consiliere de la Harvard . Ce presupunea aceasta?

A.Ş.: Este un program în cadrul universităţii prin care, dacă ai obţinut o notă suficient de mare la un curs, poţi în anii următori să dai meditaţii altor studenţi care iau acel curs şi au nevoie de ajutor.

Erai plătit?

A.Ş.: Da, acest program este subvenţionat de universitate: studentul care primeşte meditaţii plăteşte $8/oră, iar eu primeam $14/oră, universitatea plătind diferenţa.

Există un echivalent românesc al funcţiei de „meditator privat"?

A.Ş.: Nu există un echivalent românesc. Din păcate în România nu există nici un interes de a face un astfel de program, pentru că universităţile noastre nu sunt interesate de a mări performanţele studenţilor decât atunci când şi cadrele didactice au ceva de câştigat.

În ceea ce priveşte bursa pentru cercetare care ţi-a fost oferită de Harvard, ce presupune aceasta?

A.Ş.: Ajutorul financiar pe care îl primesc de la universitate ia în calcul banii pe care eu i-aş câştiga dacă aş avea o slujbă în campus. Eu am înlocuit această slujbă cu activitatea de cercetare, dar asta a însemnat că a trebuit să câştig de undeva diferenţa de bani pentru a îmi plăti taxele. Am primit diverse burse (Harvard College Research Program, Herchel Smith SURF, Pechet Family Award) în acest scop, iar atunci când nu am putut să aplic pentru nici o bursă am fost angajat al laboratorului, plătit de profesorul în al cărui laborator lucrez, din banii lui de cercetare.

Violenţa: un posibil răspuns

Poveste africană

Aflat în vizită la un prieten din alt trib, omul observă cum, înainte de a le mânca, prietenul său presară pe hălcile de carne friptă un praf alb.

- Ce e aceea?
- Asta? Se numeşte sare. Dă un gust mai bun cărnii? Poftim, mănâncă.

Într-adevăr, omul nostru nu a mâncat niciodată o friptură mai delicioasă decât cea oferită de prietenul său. Şi asta doar fiindcă acesta a presărat câteva fire din acel praf miraculos numit sare.

După ce-au mâncat, cei doi prieteni s-au culcat. De fapt, numai gazda, fiindcă oaspetele era ros de gânduri.

„Grozav îmi place să mănânc carne, niciun aliment nu e mai gustos decât friptura. Şi nicio friptură nu a fost mai bună decât aceea pe care amicul meu a presărat doar puţină sare. A fost, pur şi simplu, incredibil. Şi, mă gândesc, dacă punând doar câteva fire pe o halcă atât de mare, sarea i-a îmbunătăţit atât de mult gustul, cât de bună trebuie să fie sarea curată? Nu, neapărat trebuie să fac ceva ... să gust sarea curată.”

Zis şi făcut. După ce prietenul adormi, omul nostru făcu ce făcu şi-i fură sarea. Da, avea destul de multă, o cutie întreagă. Ce bogăţie! Acum, omul nostru va putea experimenta gustul divin: sarea. Wow!

Tremurând de emoţie, omul nostru îşi îndesă doi pumni întregi de sare în gură. Rezultatul ... vi-l imaginaţi, desigur.

Uneori, de multe ori, mai mult nu e mai bine. Şi nici ceea ce trebuie.

Un gând (37)

Atunci când eu te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi dai sfaturi, îmi dau seama că nu ai făcut ceea ce te-am rugat.

Când te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi spui de ce nu ar trebui să simt ceea ce simt, îmi calci în picioare sentimentele.

Mă asculţi şi tu simţi că e de datoria ta să faci ceva ca să-mi rezolvi problema, mă dezamăgeşti, oricât de ciudat ţi s-ar părea.

Ascultă-mă! Tot ce te-am rugat a fost să mă asculţi, nu să vorbeşti sau să faci ceva anume, doar să auzi … De descurcat mă pot descurca şi singur, nu sunt neajutorat. Poate descurajat sau şovăitor, dar nu neajutorat.

Când faci ceva pentru mine ce pot şi trebuie să fac singur, îmi alimentezi frica şi mă faci să mă simt stingher.

Dar, când accepţi că, într-adevăr, simt ceea ce simt, indifferent cât de iraţional ţi se pare ţie, atunci pot să nu mai încerc să te conving şi pot începe să încerc să aflu ce se ascunde în spatele acestui sentiment iraţional. Şi, când aflu asta, răspunsurile devin evidente şi nu mai am nevoie de niciun sfat. (Ralph Roughton MD)

Secretele puterii

NICIODATĂ SĂ NU-ŢI PUI ÎN UMBRĂ SUPERIORUL

Ai întotdeauna grijă să-i faci pe cei mai presus de tine să ţi se simtă superiori. În dorinţa de a le fi pe plac sau de a-i impresiona, nu depăşi măsura etalându-ţi talentele – rişti să pierzi tocmai aprecierea pe care ţineai s-o câştigi. Fă astfel ca superiorii tăi să pară mai valoroşi decât sunt şi vei ajunge pe culmile puterii.

NU TE ÎNCREDE PREA MULT ÎN PRIETENI, ÎNVAŢĂ SĂ TE FOLOSEŞTI DE DUŞMANI

Fii precaut cu prietenii – te vor trăda cu atât mai repede cu cât le vei trezi mai multă invidie. În plus, devin răsfăţaţi şi tiranici. Angajează pe un fost duşman şi îţi va fi mai loial ca un prieten, pentru că are tot interesul să-ţi dovedească loialitatea sa. De fapt, ai mai multe motive să te temi de prieteni decât de duşmani. Dacă nu ai duşmani, fă-ţi-i.

ASCUNDE-ŢI INTENŢIILE

Ţine oamenii în stare de incertitudine, evitând să le împărtăşeşti vreodată intenţiile şi scopurile tale. Dacă nu ştiu nimic despre ce ai de g’nd să faci, nu vor putea să se pregătească să riposteze. Indu-i în eroare cât mai mult, învăluie-i într-o perdea de fum, astfel încât să nu-şi dea seama ţelurile tale decât când va fi prea târziu ca să ţi se mai împotrivească.

SPUNE ÎNTOTDEAUNA MAI PUŢIN DECÂT ESTE NECESAR

Atunci când încerci să impresionezi oamenii prin cuvinte, cu cât spui mai mult, cu atât pari mai neînsemnat şi mai puţin stăpân pe situaţie. Chiar atunci când emiţi banalităţi, ele vor avea un aer de originalitate dacă rămân vagi, ambigue, sibilinice. Oamenii puternici fac impresie şi intimidează evitând să dea explicaţii. Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât rişti să-ţi scape prostii mai mari.

REPUTAŢIA CONTEAZĂ ENORM – APĂRĂ-ŢI-O DIN TOATE PUTERILE

Reputaţia este piatra unghiulară a puterii. Numai pe ea se poate întemeia capacitatea de a intimida şi de a obţine victoria; dacă îţi pierzi reputaţia, devii vulnerabil şi vei fi atacat din toate direcţiile. Păstrează-ţi o reputaţie ireproşabilă. Fii mereu vigilent faţă de orice asalt poenţial şi zdrobeşte-l înainte de a deveni periculos. Între timp, învaţă cum să-ţi distrugi duşmanii adâncind breşele din zidul reputaţiei lor, apoi dă-te la o parte şi lasă opinia publică să-i ducă la spânzuratoare.

IEŞI ÎN EVIDENŢĂ CU ORICE PREŢ

Oamenii judecă totul numai după aparenţe – ceea ce nu se vede nici nu există. Nu te lăsa niciodată dizolvat în anonimatul unei gloate, pentru că rişti să te trezeşti îngropat în uitare. Ieşi în evidenţă. Fă-te remarcat, cu orice preţ. Atrage asupra ta, ca un magnet, atenţia tuturor, creându-ţi o imagine mai mare, mai luminos colorată şi mai aureolată de mister decât imaginea amorfă, timidă şi stupidă a masei.

PUNE-I PE ALŢII SĂ MUNCEASCĂ ÎN LOCUL TĂU, DAR ATRIBUIE-ŢI TOATE MERITELE

Foloseşte-te de înţelepciunea, de cunoaşterea şi de alergătura altora în vederea atingerii scopurilor tale. Nu numai că astfel îţi vei economisi timpul şi energia, dar îţi vei crea şi o aureolă ca de zeu în privinţa eficienţei. Până la urmă, cei care te-au ajutat vor fi daţi uitării, dar lumea îşi va aminti de tine. Nu fă niciodată tu însuţi ceea ce poţi pune pe alţii să facă în locul tău.

FĂ OAMENII SĂ VINĂ LA TINE – LA NEVOIE, FOLOSEŞTE O MOMEALĂ

Când obligi pe cineva să acţioneze, tu eşti cel care stăpâneşte situaţia. Este întotdeauna ami bine să-ţi determini duşmanul să vină la tine, ocazie cu care ăşi abandonează propriile sale planuri. Ademeneşte-l cu momeli irezistibile – şi apoi treci la atac. Cărţile cele mai bune se află în mâna ta.

ADJUDECĂ-ŢI VICTORIA PRIN FAPTE, NICIODATĂ PRIN VORBE

Orice triumf de moment pe care crezi că l-ai obţinut prin dispute verbale este, în realitate, o victorie a la Pyrrhus: resentimentele stârnite sunt mai puternice şi durează mai mult decât orice schimbare temporară de opinie. Este o mult mai grăitoare dovadă de forţă să-ţi raliezi punctul de vedere al celorlalţi prin acţiunile tale, fără să rosteşti nci un cuvânt. Nu explica: demonstrează!

PERICOL DE CONTAMINARE: EVITĂ-I PE CEI NEFERICIŢI ŞI GHINIONIŞTI

Se poate muri şi din suferinţa altcuiva – stările emoţionale sunt la fel de contagioase ca şi bolile. Poate că ai impresia că dai o mână de ajutor unui om aflat pe cale să se înece, dar nu faci decât să-ţi grăbeşti propria nenorocire. Uneori, cei nefericiţi atrag nefericirea; nu numai atât: ţi-o pot transmite şi ţie. Înconjoară-te de oameni fericiţi şi norocoşi.

FĂ-TE INDISPENSABIL

Ca să-ţi păstrezi independenţa, trebuie să fii util şi acceptat. Cu cât eşti considerat mai necesar, cu atât vei fi mai liber. Fă-te indispensabil oamenilor, fă-i să creadă că fericirea şi prosperitatea lor depind de tine şi dă-le asigurări că nu au a se teme de nimic încredinţându-ţi-le. Nu-i învăţa prea multe, astfel încât să nu se poată descurca fără tine.

DEZARMEAZĂ-ŢI VICTIMA PRIN SINCERITATE CALCULATĂ ŞI GENEROZITATE SELECTIVĂ

O atitudine sinceră şi onestă poate acoperi o duzină de manevre incorecte. Până şi cei mai suspicioşi dintre oameni îşi abandonează circumspecţia în faţa gesturilor frumoase. O dată ce o asemenea generozitate calculată creează o fisură în armura lor de vigilenţă, îi poţi înşela şi manipula după cum vrei. Un dar oferit la momentul potrivit – un fel de cal troian – va servi de minune scopului tău.

CÂND CERI AJUTORUL CUIVA, FĂ APEL LA INTERESUL, NICIODATĂ LA BUNĂVOINŢA SAU LA RECUNOŞTINŢA PERSOANEI SOLICITATE

Dacă trebuie să soliciţi ajutorul unui aliat, nu te osteni să-i aduci aminte de sprijinul pe care i l-ai acordat în trecut sau de faptele tale bune – va găsi întotdeauna o modalitate de a te refuza. În loc de aceasta, fă-l să înţeleagă că un anumit aspect din cererea ta ori din alianţa voastră îi va servi propriului său interes şi ai grijă să-i prezinţi cu insistenţă profitul, exagerându-i dimensiunile. Va reacţiona cu entuziasm doar la gândul câştigului personal.

ZDROBEŞTE-ŢI DUŞMANUL ŞI LASĂ-L FĂRĂ SUFLARE

Toţi marii conducători de la Moise încoace au ştiut că un duşman de temut trebuie zdrobit şi lăsat fără suflare. (Uneori lecţia asta i-a costat scump.) Oricât ar părea el de inofensiv, acoperit de cenuşă, tăciunele rămas pâlpâind va sfârşi întotdeauna prin a reaprinde vâlvătaia. Ai mult de pierdut oprindu-te la jumătatea drumului decât parcurgându-l până la capăt: duşmanul îşi va reveni şi va căuta să-şi ia revanşa. Zdrobeşte-l nu numai fizic, ci şi psihic.

PRETINDE-TE PRIETEN, DAR ACŢIONEAZĂ CA SPION

Toţi marii conducători de la Moise încoace au ştiut că un duşman de temut trebuie zdrobit şi lăsat fără suflare. (Uneori lecţia asta i-a costat scump.) Oricât ar părea el de inofensiv, acoperit de cenuşă, tăciunele rămas pâlpâind va sfârşi întotdeauna prin a reaprinde vâlvătaia. Ai mult de pierdut oprindu-te la jumătatea drumului decât parcurgându-l până la capăt: duşmanul îşi va reveni şi va căuta să-şi ia revanşa. Zdrobeşte-l nu numai fizic, ci şi psihic.

FOLOSEŞTE-ŢI PROPRIA ABSENŢĂ PENTRU A-ŢI SPORI PRESTIGIUL

Produselor banalizate le scade preţul. Dacă lumea te vede şi te aude de dimineaţă până seara, se va plictisi de tine. În condiţiile în care deja faci parte dintr-un grup bine definit, o distanţare sau o absenţă va face să se vorbească despre tine şi îţi va atrage chiar admiraţia oamenilor. Trebuie să înveţi să sesizezi momentul când este cazul să pleci. Fă-ţi chiar prezenţa mai valoroasă drămuindu-ţi-o cu zgârcenie.

ÎNTREŢINE TEAMA CELORLALŢI PRIN SUSPANS: CULTIVĂ-ŢI UN AER DE IMPREVIZIBILITATE

Oamenii sunt făpturi care au o insaţiabilă nevoie de certitudine că înţeleg comportamentul celorlalţi şi că îl pot anticipa. Faptul ca reacţionezi conform aşteptărilor lor îi face să se simtă stăpâni pe situaţie. Întoarce foaia: fii în mod deliberat imprevizibil. Aparenţa ta inconsecvenţă, ca şi aparenta lipsă a unui scop îi va deruta şi îi va împinge să-şi irosească energia încercând să-şi explice rostul lor. Dusă până la ultimele consecinţe, această strategie intimidează şi chiar generează teroare.

NU ÎNĂLŢA ÎN JURUL TĂU ZIDURI DE CETATE – IZOLAREA ESTE PERICULOASĂ

Lumea este plină de primejdii şi de duşmani – toţi trebuie să ne luăm măsuri de apărare. Viaţa nu îţi este în siguranţă decât între zidurile unei cetăţi. Dar se dovedeşte că izolarea ridică mult mai multe probleme decât rezolva: ea te ţine departe de nişte valoroase surse de informaţie şi, singularizându-te, te transformă într-o ţintă uşor de atins. Este preferabil să te amesteci printre oameni şi să-ţi cauţi aliaţi. Mulţimea din jurul tău te va proteja de duşmani mai bine decât meterezele unei citadele.

NU TE AVÂNTA ORBEŞTE: AI GRIJĂ SĂ NU DAI ÎN CINE NU TREBUIE

Oamenii sunt foarte diferiţi şi nu trebuie să crezi că reacţiile lor ar fii identice. Unii dintre cei pe care îi înşeli ori îi manipulezi nu se vor lăsa până când nu se vor răzbuna. Sunt lupi în piele de oaie. Alege-ţi cu grijă victimele şi adversarii; nu comite greşeala de a jigni sau de a încerca să induci în eroare pe cine nu trebuie.

NU TE ANGAJA FAŢĂ DE NIMENI

Numai proştii se reped să-şi definească poziţia. Nu te angaja faţă de nimeni şi faţă de nici o cauză. Cauza ta eşti tu însuţi. Păstrându-ţi independenţa, devii stăpânul tuturor – dezbină-i, ca să poţi domni asupra lor.

FĂ PE PROSTUL CA SĂ-I PRINZI PE PROŞTI – DĂ IMPRESIA CĂ EŞTI MAI FRAIER DECÂT FRAIERUL TĂU

Nimănui nu-i place să fie luat drept prost. Şmecheria este, prin urmare, să le dai victimelor tale impresia că ar fi inteligente – chiar mai mult decât atât: că te-ar depăşi în deşteptăciune. O dată ce le-ai convins de acest lucru, nu vor bănui în nici un chip ceea ce pui la cale.

PREFĂ-TE CĂ AI CAPITULA – TRANSFORMĂ SLĂBICIUNEA ÎN PUTERE

Dacă eşti mai slab decât adversarul tău, nu te lăsa niciodată îndemnat să te angajezi în luptă numai de dragul onoarei – alege o altă tactică: aceea a capitulării. Astfel vei câştiga timp ca să-ţi regrupezi forţele, ca să-ţi iriţi ori să-ţi hărţuieşti învingătorul şi ca să-i erodezi victoria. Nu-i da satisfacţia de a te zdrobi – capitulează de la început. Întorcând şi celălalt obraz, îl vei înfuria şi îl vei destabiliza. Transformă-ţi capitularea într-o armă de atac.

CONCENTREAZĂ-ŢI FORŢELE

Păstrează-ţi intacte forţele şi energia, concentrându-le asupra a ceea ce reprezintă punctul lor de maximă intensitate. Ai mult mai mult de câştigat din exploatarea unui zăcământ bogat, chiar dacă se află la o mai mare adâncime, decât din forarea unei duzini de altele sărace, dar de suprafaţă – intensivitatea bate extensivitatea. Atunci când cauţi resursele pe care să-ţi clădeşti ascensiunea, alegeţi-o pe cea mai solidă: nu poţi smulge un timp îndelungat decât o vacă robustă.

JOACĂ ROLUL CURTEANULUI DESĂVÂRŞIT

Curteanul desăvârşit se simte în largul său numai într-o lume care gravitează în jurul puterii şi unde determinantă este abilitatea politică. El stăpâneşte arta oblicităţii flexibile: îi linguşeşte servil, pe cei puternici şi îi îngenunchează pe cei slabi cu o totală, deşi elegantă, lipsă de sinceritate. Învaţă şi pune în aplicare regulile de comportament ale curteanului şi nimic nu va mai sta în calea ascensiunii tale.

RE-CREAZĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI

Nu te resemna să accepţi tiparele sau rolul în care societatea doreşte să te încătuşeze. Făureşte-ţi o identitate nouă, în stare să te aducă în centrul atenţiei tuturor, neîngăduindu-ţi să plictiseşti pe nimeni niciodată. Fii creatorul şi stăpânul propriei tale imagini, în loc să laşi pe alţii să te definească. Regizează-ţi bine gesturile şi acţiunile – puterea ta va spori, iar personajul a cărui identitate ţi-o asumi va căpăta dimensiuni monumentale.

PĂSTREAZĂ-ŢI MÂINILE CURATE

Trebuie să pari întruchiparea amabilităţii şi eficienţei: nu te pune în situaţia de a fi compromis de greşeli sau de fapte urâte. Păstrează-ţi mâinile curate şi o reputaţie fără pată, asigurându-te că dispui întotdeauna de alţii în chip de ţapi ispăşitori sau de unelte ascultătoare, asupra cărora să poţi arunca vina, nestingherit

EXPLOATEAZĂ NEVOIA OAMENILOR DE A CREDE ŞI CREEAZĂ-ŢI O ARMATĂ DE ADULATORI

Semenii noştri au o copleşitoare dorinţă de a crede. Plasează-te în punctul focal al acestei dorinţe, oferindu-le o cauză în slujba căreia să se înroleze, o nouă credinţă căreia să se devoteze. Cuvintele tale trebuie să rămână vagi, dar să lase să se întrevadă un viitor plin de promisiuni. Pune accentul pe entuziasm, în detrimentul raţiunii şi logicii limpezi. Dă-le noilor tăi adepţi ritualuri pe care să le practice, pretinde-le sacrificii pe care să le facă în numele tău. În absenţa unei religii bine organizate şi a unor cauze măreţe, noul tău sistem de idolatrie îţi va conferi o putere nemaivăzută.

ACŢIONEAZĂ PLIN DE CUTEZANŢĂ

Dacă nu eşti sigur de reuşita unei acţiuni, stai pe loc. Îndoielile şi ezitările tale vor perturba buna ei desfăşurare. Timiditatea este periculoasă – mai bine să te avânţi plin de cutezanţă. Greşelile comise din cauza temerităţii pot fi lesne îndreptate printr-o temeritate încă şi mai mare. Toată lumea îi admiră pe temerari – pe timizi, însă, nu-i aşteaptă nici un fel de glorie.

PLĂNUIEŞTE TOTUL, PUNCT CU PUNCT, PÂNĂ LA CAPĂT

Rezultatul este totul. Planifică-ţi fiecare etapă luând în calcul toate consecinţele, obstacolele sau răsturnările de situaţii posibile, care, dacă s-ar ivi pe neaşteptate, ţi-ar face eforturile inutile şi gloria meritată de tine le-ar reveni altora. Plănuind pas cu pas, toate manevrele, până la capăt, vei evita riscul de a fi luat prin surprindere şi depăşit de evenimente şi vei ştii să alegi momentul în care să te opreşti. Îndrumă-ţi cu blândeţe norocul şi modelează-ţi viitorul gândind totul dinainte.

LASĂ-I PE OAMENI SĂ CREADĂ CĂ FACI TOTUL FĂRĂ EFORT

Tot ceea ce faci trebuie să pară natural, realizat fără efort. Munca şi pregătirea pe care le-ai investit în succesele tale, stratagemele inteligente de care ai uzat trebuie ascunse cu grijă. Atunci când acţionezi, fă-o relaxat, dând impresia că eşti capabil de fapte încă şi mai mari. Rezistă tentaţiei de a dezvălui câtă strădanie ai depus – odată cunoscută, ea nu ar face decât să dea naştere la întrebări. Nu învăţa pe nimeni şiretlicurile tale, altfel te vei trezi că învăţăceii tăi le folosesc chiar împotriva ta.

NU LĂSA JOCUL SĂ-ŢI SCAPE DE SUB CONTROL: DETERMINĂ-I PE CEILALŢI SĂ JOACE CU CĂRŢILE PE CARE LI LE SERVEŞTI TU

Pe oameni cel mai bine îi manipulezi atunci când le dai impresia că au libertatea de a alege: numai astfel se vor simţi stăpâni pe situaţie, deşi, în realitate, nu sunt altceva decât nişte simple marionete ale căror sfori se află în mâna ta. Prezintă-le doar opţiuni favorabile ţie, astfel ca, indiferent de care dintre ele o aleg, interesele tale să fie bine servite. Obligă-i să se hotărască pentru cel mai mic dintre două rele, ambele slujind scopului tău. Pune-i cu spatele la zid şi fă-i să-şi recunoască dilema fără ieşire.

FOLOSEŞTE-TE DE FANTEZIA OAMENILOR

Adeseori, adevărul este evitat pentru că pare neplăcut sau urât. Nu vorbi despre el şi nu invoca realitatea drept argument decât dacă eşti pregătit să faci faţă exploziei de furie pe care o vei declanşa prin destrămarea iluziilor. Viaţa este atât de grea şi de deprimantă încât oamenii în stare să creeze o atmosferă de elan romantic şi să stimuleze fantezia sunt asemenea oazelor din deşert: toată lumea se înghesuie în jurul lor. Dacă reuşeşti să înflăcărezi imaginaţia maselor, ai în mâna ta o putere enormă.

DESCOPERĂ PUNCTUL SLAB AL FIECĂRUIA

Fiecare om are un călcâi al lui Ahile, o breşă în zidul său de apărare. Acest punct slab este, de regulă, un sentiment de nesiguranţă, o emoţie ori o cerinţă greu de reprimat; în unele cazuri o mică plăcere secretă. Oricare ar fi acest punct vulnerabil, o data ce l-ai descoperit, îl poţi transforma într-un atu pe care să-l foloseşti în favoarea ta.

POARTĂ-TE REGEŞTE ŞI VEI FI TRATAT CA UN REGE

Adesea felul în care eşti tratat depinde chiar de ţinuta şi de stilul tău: pe termen lung, un aer de simplitate „populară” va face oamenii să nu te mai respecte. Un monarh se respectă pe sine şi îşi atrage respectul tuturor. Comportându-te regeşte şi arătând că ai deplină încredere în propria ta putere, creezi impresia că eşti destinat să porţi coroană.

AI GRIJĂ SĂ FII ÎN LOCUL POTRIVIT, LA MOMENTUL POTRIVIT

Să nu pari niciodată grăbit – graba trădează lipsa de control asupra timpului şi asupra propriei tale persoane. Prefă-te răbdător, ca şi cum ai fi convins că totul va ieşi conform planurilor tale. Transformă-te într-un Sherlock Holmes aflat pe urmele „momentului potrivit”. Adulmecă starea de spirit şi aşează-te călare pe valul care te va aduce la putere. Învaţă să stai deoparte şi să aştepţi ca împrejurările să se „coacă”: abia atunci, la momentul potrivit, intră în arenă şi loveşte fără cruţare.

DISPREŢUIEŞTE LUCRURILE PE CARE NU LE POŢI AVEA – CEA MAI BUNĂ RĂZBUNARE ESTE SĂ LE IGNORI

Dacă recunoşti că ai fie şi cea mai măruntă problemă, de fapt, o creezi şi-i conferi credibilitate. Cu cât acorzi o mai mare atenţie adversarului, cu atât îi consolidezi poziţia; adeseori, o greşeală mică devine vizibilă abia când încerci s-o îndrepţi. În unele situaţii este preferabil să laşi lucrurile aşa cum sunt. Dacă doreşti ceva ce nu poţi obţine, arată că nici nu te interesează. Dispreţuieşte ceea ce îţi este inaccesibil şi vei fi considerat un om superior.

IA-LE OCHII

O imagine frapantă şi marile gesturi cu valoare de simbol îţi creează o aureolă de forţă – toată lumea reacţionează la aşa ceva. Regizează „spectacole” în faţa celor care te înconjoară, apoi sedu-i prin elemente vizuale şi prin punerea în joc a altora, cu o profundă putere simbolică. Ele vor face din tine o personalitate irezistibilă. Orbiţi de aparenţe, oamenii nu vor mai fii atenţi la manevrele tale reale.

GÂNDEŞTE CA TINE, DAR POARTĂ-TE CA TOŢI CEILALŢI

Dacă îi şochezi pe oameni afişând atitudini „contra curentului”, idei nonconformiste şi un stil „neortodox”, se va crede că ţii să faci pe grozavul şi că îi dispreţuieşti. Vor găsi o cale de a te pedepsi pentru că îi pui într-o situaţie de inferioritate. Este mult mai bine să te raliezi majorităţii şi să nu ieşi în evidenţă în acest mod. Nu îţi dezvălui originalitatea decât în faţa prietenilor mai toleranţi şi a celor dispuşi să-ţi aprecieze unicitatea.

SCOATE VÂNATUL DIN VIZUINĂ ŞI ADU-L ÎN BĂTAIA PUŞTII

Din punct de vedere tactic, furia şi, în general, excesul de emotivitate sunt contraproductive. Trebuie să-ţi păstrezi întotdeauna calmul şi obiectivitatea. Pe de altă parte, dacă reuşeşti să-ţi enervezi adversarii rămânând absolut imperturbabil, îţi asiguri un avantaj decisiv. Destabilizează-i. Descoperă în ce fel îi poţi irita şi deruta vexându-le orgoliul şi se vor afla la cheremul tău, ca nişte marionete.

NU TE ÎNCREDE ÎN CEEA CE PRIMEŞTI GRATIS

Ceea ce ţi se oferă gratuit ajunge, de obicei, să te coste mai scump decât dacă ai fi plătit: darurile ascund fie o şmecherie, fie o obligaţie pentru viitor. Lucrurile pe care merită să le doreşti, merită să le achiţi integral. Plăteşte totul, într-un fel sau altul şi astfel te vei elibera de povara recunoştinţei, vinovăţiei şi incorectitudinii. Adeseori, este înţelept să nu te zgârceşti atunci când este vorba de adevărata calitate. Fii generos cu banii şi lasă-i să circule – generozitatea atrage puterea asemenea unui magnet.

EVITĂ SĂ CALCI PE URMELE UNUI OM MARE

Ceea ce se întâmplă pentru prima dată pare întotdeauna mai valoros şi mai original. Dacă îi urmezi în funcţie unui om mare sau dacă eşti fiul unor părinţi celebri, trebuie să realizezi de două ori mai multe decât ei pentru a reuşi să-i egalezi. Nu rătăci, pierdut, în umbra lor şi nici nu te lăsa încătuşat într-un trecut cu care nu ai nimic în comun. Fă-ţi un nume prin tine însuţi, într-un alt domeniu sau într-un alt mod. Ucide imaginea tatălui, distruge-i moştenirea şi făureşte-ţi puterea învăţând să străluceşti în stilul tău propriu.

LOVEŞTE PĂSTORUL ŞI TURMA SE VA ÎMPRĂŞTIA

Adeseori, toate problemele şi se trag de la un singur om puternic – cel care tulbură apele şi otrăveşte sufletele binevoitoare, unealta aroganţei. Dacă le permiţi unor asemenea inşi să-şi facă jocul, nu vor întârzia să-şi câştige adepţi. Nu aştepta ca necazurile pe care ţi le provoacă să se agraveze şi nu încerca să negociezi cu ei – sunt incorigibili. Neutralizează-le influenţa izolându-i sau compromiţându-i. Scoate din luptă păstorul şi turma va fi pusă pe fugă.

MANIPULEAZĂ OAMENII PRIN LUCRURILE LA CARE ŢIN ŞI ÎN CARE CRED

Dacă recurgi la manevre coercitive, vei provoca o reacţie ce va sfârşi prin a se întoarce împotriva ta. Trebuie să seduci oamenii, determinându-i să vrea să facă ceea ce doreşti tu. Persoana sedusă devine un simplu pion loial. Seducţia se bazează pe arta de a-i influenţa pe ceilalţi, manipulându-le vulnerabilitatea. Învinge-le rezistenţa exploatându-le emoţiile, valorile şi priorităţile, afecţiunile şi temerile. Dacă nu ţii seama de sufletul şi de mintea semenilor tăi, îi vei face să te urască.

UTILIZEAZĂ „EFECTUL OGLINZII” PENTRU A-ŢI DEZARMA ŞI ÎNFURIA ADVERSARUL

Oglinda reflectă realitatea, dar poate deveni şi instrumentul ideal în a o distorsiona: dacă îţi imiţi „ca o oglindă” adversarii, reproducându-le exact gesturile, îi vei împiedica să-şi dea seama de strategia ta. Efectul Oglinzii îi ridiculizează şi îi umileşte, silindu-i să-şi iasă din fire. Când le „oglindeşti” sufletul, îi seduci, dându-le iluzia că le împărtăşeşti convingerile; când le „copiezi” acţiunile, vor simţi că le-ai dat o lecţie. Puţini sunt cei care rezistă la Efectul Oglinzii.

AFIRMĂ SUS ŞI TARE NECESITATEA SCHIMBĂRII, DAR NU TRECE NICIODATĂ LA REFORME RADICALE BRUŞTE

Toată lumea înţelege nevoia de schimbare – din punct de vedere teoretic, pentru că în privinţa vieţii de zi cu zi, oamenii preferă sentimentul de siguranţă pe care li-l inspiră lucrurile cu care s-au obişnuit. Noul constituie un element traumatizant şi riscă să îi împingă la revoltă. Dacă eşti de puţină vreme la putere sau dacă te numeri printre debutanţii dornici să-şi creeze o bază politică, ai grijă să demonstrezi că respecţi vechile procedee. În condiţiile în care schimbarea este într-adevăr necesară, prezint-o ca pe o moderată ameliorare a situaţiei existente.

NU DA NICIODATĂ IMPRESIA CĂ AI FI PERFECT

Este întotdeauna periculos să te arăţi superior semenilor tăi, dar ce mai periculos este să le dai impresia că eşti fără pată şi fără slăbiciuni. Invidia dă naştere la duşmănii secrete, dar durabile. Este o tactică inteligentă să scoţi la iveală, din când în când, şi câte un defect, să-ţi recunoşti şi câte un viciu lipsit de gravitate, ca să previi acumularea de invidie şi să devii astfel mai „om ca toţi oamenii” şi mai accesibil. Numai zeilor şi răposaţilor li se iartă perfecţiunea.

NU ÎŢI DEPĂŞI OBIECTIVUL PROPUS – DUPĂ CE AI OBŢINUT VICTORIA, ÎNVAŢĂ SĂ TE OPREŞTI LA TIMP

Clipa victoriei este adeseori şi clipa celui mai mare pericol. În beţia gloriei, aroganţa şi supraestimarea propriei tale forţe te pot împinge să mergi mai departe decât ţi-ai planificat, făcându-ţi astfel mai mulţi duşmani decât ai capacitatea de a învinge. Nu lăsa succesul să ţi se urce la cap. Nimic nu poate înlocui strategia şi planificarea atentă. Fixează-ţi un obiectiv şi, după ce l-ai atins, opreşte-te.

RĂMÂI FLUID ASEMENEA APEI

Definindu-ţi personalitatea şi dezvăluindu-ţi planurile, devii vulnerabil. În loc de a-ţi preciza poziţia, fii flexibil şi insesizabil. Acceptă faptul că nimic pe lume nu rămâne bătut în cuie şi nici o lege nu este imuabilă. Cea mai bună modalitate de a te apăra este să fii fluid şi lipsit de formă asemenea apei. Nu paria niciodată pe stabilitatea sau durabilitatea situaţiei prezente. Totul este supus schimbării.

(din cartea: Succes şi Putere, de Robert Greene şi Joost Elffers)

Un gând (34)

Dacă ar fi trăit, Isaac Asimov ar fi împlinit, ieri, 90 de ani. Am consemnat acest lucru, dar m-am gândit că unele dintre reflecţiile sale ar putea fi utile.

Auto-educaţia este, după părerea mea fermă, singurul tip de educaţie care există.

Dacă cunoaşterea creează probleme, nu ignoranţa va duce la rezolvarea acestora.

Doar un război este deschis omenirii, iar acesta este războiul împotriva dispariţiei noastre.

Fundamentaliştii neagă că evoluţia ar fi avut loc; ei neagă că pământul şi universul ca întreg ar fi mai vechi de câteva mii de ani şi aşa mai departe. Există dovezi ştiinţifice ample că fundamentaliştii greşesc în aceste probleme şi că noţiunile lor de cosmogonie au cam tot atâta bază factuală cât Zâna Măseluţă.

Din păcate, oamenii cred prea puţin în coincidenţe. Ei sunt dispuşi mai degrabă să construiască teorii esoterice extrem de complicate, pentru a evita admiterea unor coincidenţe. Eu, pe de altă parte, consider întotdeauna coincidenţele drept consecinţe inevitabile ale legilor probabilităţii, conform cărora lipsa unor coincidenţe neobişnuite este mult mai neobişnuită decât orice fel de coincidenţă.

Gândiţi-vă la oamenii care cred în asemenea lucruri şi care nu se sfiesc să ignore, complet, toate descoperirile minţilor perseverente de-a lungul atâtor secole de când a fost scrisă Biblia. Şi tocmai aceşti ignoranţi, cei mai needucaţi, cei mai lipsiţi de imaginaţie, cei mai nechibzuiţi dintre noi, s-ar face călăuze şi conducători ai noştri, ai tuturor; şi-ar impune credinţele firave şi copilăreşti asupra noastră; ne-ar invada şcolile şi bibliotecile şi casele. Eu personal sunt aspru indignat de aceasta.

Până acum, în istorie de câte ori am avut un Ev Întunecat, a fost temporar şi local. Şi în alte părţi ale lumii, oamenilor le-a mers bine. Şi până la urmă am fost ajutaţi să ieşim din Evul Întunecat. Noi, acum, ne confruntăm cu un posibil Ev Întunecat care să fie global şi permanent. Asta este ceva diferit.

Nu cred în existenţa unei vieţi după moarte, aşa că nu trebuie ca pe tot parcursul vieţii să trăiesc temându-mă de iad sau, şi mai mult, de rai. Indiferent de felurile torturilor din iad, sunt de părere că plictiseala din rai ar fi mai rea.

Creaţioniştii par a sugera că o "teorie" este ceva ce ai inventat după o noapte de beţie.

Prefer raţionalismul ateismului. Întrebarea dacă există Dumnezeu sau alte obiecte ale credinţei este iraţională şi nu joacă nici un rol în raţionalism, deci nu trebuie să-ţi pierzi timpul atacând sau apărând vreo opinie.

Adevărata plăcere constă în descoperire, nu în cunoaştere.

Sunt cât se poate de ateu. Mi-a luat mult timp s-o spun. Sunt ateu de ani şi ani, dar, oarecum, am considerat că ar fi fost lipsit de respect intelectual să spui că eşti ateu, pentru că presupunea cunoştinţe pe care nu le aveai. Oarecum era mai bine să spui că eşti umanist sau agnostic. În final, am decis că sunt şi o fiinţă emoţională, pe lângă una raţională. Emoţional, sunt ateu. Nu am probe care să demonstreze că Dumnezeu nu există, dar bănuiesc atât de puternic că nu există încât nu vreau să-mi pierd vremea.

Citită cum trebuie, Biblia însăşi este cel mai puternic motiv pentru ateism ce ar putea fi conceput.

Cel mai trist aspect al vieţii actuale este că ştiinţa acumulează cunoştinţe mai repede decât acumulează societatea înţelepciune.

Atunci când citesc despre cum se tot taie fondurile bibliotecilor, nu mă pot gândi decât că societatea americană a găsit încă o metodă de a se autodistruge.

Un gând (33)

Ieri s-au împlinit 38 de ani de la semnarea primului acord de împrumut dintre România şi F.M.I., în 15 decembrie 1972, artizanul său fiind Florea Dumitrescu, pe atunci ministru de finanţe, iar mai târziu guvernator BNR. Pentru a obţine acest împrumut şi a deveni prima ţară socialistă membră a FMI şi Băncii Mondiale, România a negociat trei ani, începând de la sfârşitul anului 1969, când, la invitaţia ministrului afacerilor externe, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, cu care ocazie stabilindu-se şi data începerii negocierilor tehnice dintre România şi FMI, în primăvara anului următor.

În total, în perioada 1972-1989, România a reuşit, cu ajutorul celor aproximativ 6 miliarde de dolari împrumutaţi de la F.M.I., să construiască o serie de obiective precum Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, Combinatul chimic Craiova (dezvoltare), Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etc. Iniţial, a existat o condiţionare legată de destinaţia banilor, care ar fi urmat să fie folosiţi aproape exclusiv în dezvoltarea infrastructurii, dar, pe parcursul negocierilor, aceasta a dispărut, astfel că banii au fost folosiţi pentru finanţarea unor obiective care să permită recuperarea rapidă a investiţiei. România a dorit, încă de la început, un credit de o dimensiune rezonabilă, pe care să îl poată rambursa relativ repede. Acest lucru s-a şi întâmplat, România reuşind să devină, la începutul anului 1989, prima ţară fără niciun fel de datorii externe. Dar, cu ce preţ s-au făcut aceste rambursări, ştiu foarte bine cei care trăiau în perioada respectivă.

Astăzi, după ce, în anul 2010, România a accesat un împrumut de douăzeci de miliarde, se pregăteşte să mai ia unul în 2011, de şase miliarde. Avem – sau ar trebui să avem - experienţa împrumuturilor din anii ’70-’80, care ne-au permis să construim obiective economice, să creăm locuri de muncă, şi, implicit, bunăstare, dar care au fost plătite, până la urmă, cu sânge şi sudoare. În schimb, banii împrumutaţi în 2010 au ajuns toţi în pensii şi salarii, în rezerva BNR şi, nu în ultimul rând, în puşculiţele mafiei guvernamentale, dar, într-o foarte mică măsură, în capacităţi de producţie, în infrastructură, oriunde altundeva unde ar putea crea valoare adăugată, bunăstare etc.

Cum îi vom restitui? Probabil că nu-i vom restitui niciodată, fiindcă nu sunt, de fapt, un împrumut, ci plata unui produs, adică rezultatul unei tranzacţii de vânzare-cumpărare. Ce am vândut? Independenţa economică şi politică a ţării, inclusiv sub aspect teritorial. A, că sunt şi alţii în aceeaşi situaţie … la ce ne foloseşte asta?

Mai bine să vedem ce spunea, cu câţiva ani în urmă, John Perkins (în Confesiunile unui asasin economic).

Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă.

Şi zicea Boc că e de bine, că am ieşit din criză? Şi marmota învelea ciocolată …

Un interviu incendiar cu John Perkins (în română): aici.

Un gând (31)

Democraţia este teoria conform căreia oamenii ştiu ceea ce vor şi o merită din plin.

Cel mai periculos om, pentru orice guvern, este cel care poate gândi pentru sine, fără să ţină cont de superstiţii şi tabu-uri. Aproape invariabil ajunge la concluzia că guvernul sub care trăieşte este nesincer, nebun şi intolerabil, şi astfel, dacă este romantic, încearcă să-l schimbe. Şi dacă nu este romantic el însuşi, este capabil de a răspândi nemulţumirea printre cei care sunt.

Este greşit să spun că urăsc totul. Sunt în favoarea bunului simţ, a sincerităţii, şi a decenţei. Acest lucru mă face necalificat pentru orice funcţie publică.

Singura emoţie permanentă a omului inferior este frica – frica de necunoscut, de dificultate, de inexplicabil. Ceea ce-şi doreşte mai presus de orice este siguranţa.

Fără nicio îndoială este un progres. Americanul obişnuit plăteşte acum taxe de două ori mai mult decât lua înainte ca salariu.

Scopul educaţiei publice nu este deloc de a răspândi cunoaşterea, ci pur şi simplu de a reduce cât mai mulţi indivizi la acelaşi nivel sigur, de a dezvolta cetăţeni standard, de a reprima opoziţia şi originalitatea.

Dumnezeu este refugiul străvechi al incompetenţilor, al neajutoraţilor, al nefericiţilor. Nu găsesc doar un sanctuar în braţele Sale, ci şi un fel de superioritate, care le linişteşte egourile slăbite; El îi va pune mai presus de superiorii lor.

(HL Mencken)

Dacă nu ne ocupăm de copii şi nu îi educăm aşa cum trebuie, aruncăm tot progresul pe apa Sâmbetei

N-am mai scris cam de mult despre maimuţa aceea cu din ce în ce mai puţin păr, care răspunde la numele de Funeriu şi se crede reformatorul sistemului educaţional românesc. Dar, cum, astăzi, (marko)belitul a croncănit ceva despre asumarea răspunderii guvernului pe legea educaţiei, şi, bineînţeles, gibonul i-a ţinut isonul, m-am gândit că ar trebui, totuşi, să mai scriu câte ceva despre acest subiect.

Daniel Petru Funeriu este un nimeni, un zerobarat care nu va reuşi să reformeze nimic, niciodată, şi asta din mai multe motive.

Mai întâi că nu are nicio idee, e confuz, ceţos, îmbârligat şi obraznic, în acelaşi timp, şi nu deschide gura fără permisiunea doamnei educatoare.

În al doilea rând, orice reformă presupune resurse financiare. Asta este, nu ai ce face, îţi trebuie bani pentru orice, şi, dacă nu îi ai, mai bine laşi lucrurile aşa cum sunt. Dar nu, Funeriu e atât de prost încât îşi închipuie că face reforma învăţământului închizând şcolile şi lăsând profesorii aproape muritoari de foame? Asta pe lângă faptul că, prin noua lege urmează să le anuleze titularizarea, lăsându-i la cheremul unor primari de cele mai multe ori depăşiţi de situaţie şi a unor directori numiţi politic.

Bine, acuma dacă spun eu ceva, nu e valabil, că nu am „expertiză”, nu cunosc realitatea de pe teren ... bine c-o cunoaşte Funeriu. Aşa că transcriu şi eu ce zic alţii:

Revenind la statut, cred că este un lucru foarte important. Statutul unei profesii este esenţial pentru a atrage cei mai buni oameni către acea profesie. Din ce am vazut în SUA, Canada şi unele state europene există o devalorizare de statut a profesorilor şi educatorilor, atât din punct de vedere economic - cum sunt plătiţi -, cât şi din punct de vedere social - ceea ce cred oamenii despre ei.

Şi cred că asta e cea mai mare criză din sistemul nostru de învăţământ: faptul că cei mai buni studenţi ai nostri nu vor mai deveni profesori sau educatori, ci avocaţi, doctori, brokeri. Pe de o parte este vina Guvernului şi, pe de alta, este vina publicului pentru că nu susţine Guvernul să investească în educaţie. Subestimarea profesorilor şi salariile foarte mici sunt, în acest moment, cele mai grave probleme cu care se confruntă educaţia. Credeţi că aveţi probleme în România? Vă spun eu că se întâmplă peste tot.

Una dintre priorităţile administraţiei Obama este să schimbe această situaţie şi încearcă. Încearcă sa facă multe cu puţini bani şi să crească transparenţa şi colaborarea, să îmbunătăţească statutul profesorilor, însă e o bătălie grea. Şi este o criza pentru că dacă nu ne ocupam de copii şi nu îi educam aşa cum trebuie, aruncăm tot progresul pe apa Sâmbetei (prof. univ. Richard Baraniuk predă inginerie electrica la RICE University din Houston - o universitate aflată, în anul 2010, pe poziţia 47 în Times Higher Education World University Rankings - şi coordoneaza de 11 ani o platforma internationala de resurse didactice gratuite - Connexions).

(sursa)

Un gând (30)

O ştire banală: un milion dintre noi vor tremura la iarnă, fiindcă nu vor avea bani de întreţinere (părerea mea este că vor fi mult mai mulţi).

În iarna trecută, în condiţii economice mult mai bune, în doar 4 zile au murit 54 de persoane din cauza frigului. A, da, ştiu, boschetari, oameni ai străzii, pensionari cu pensii de mizerie .... ce bine că noi nu ne numărăm printre ei! Nu ne numărăm ÎNCĂ ... fiindcă, altfel, au grijă pedeleprele.

Ce e de făcut? Nu ştiu. Poate să citim ce spunea Lafargue cu 130 de ani în urmă:

... aplecîndu-şi urechea la vorbele înşelătoare ale economiştilor, proletarii s-au aservit cu trup şi suflet viciului muncii, ei precipită întreaga societate în crize industriale de supraproducţie care duc la convulsionarea organismului social. Atunci, dat fiind că există un exces de mărfuri şi penurie de cumpărători, atelierele se închid, iar foametea îi flagelează cu biciul său cu o mie de curele. Abrutizaţi de dogma muncii, proletarii nu înţeleg că supramunca pe care şi-au aplicat-o în timpul aşa-zisei prosperităţi este cauza prezentei lor mizerii, în loc să alerge la hambarele de grîu şi să strige: «Ne este foame şi vrem să mîncăm!… E adevărat, nu avem un gologan, dar chiar aşa calici cum sîntem, noi sîntem acei care am recoltat grîul şi am cules strugurii…»

În loc să profite de momentele de criză pentru distribuţia generală a produselor şi o îmbucurare universală, muncitorii, murind de foame, se duc să dea cu capul în porţile atelierului. Cu feţe palide, cu trupurile slăbite, cu discursuri miloase, ei îi atacă pe fabricanţi: «Bunule domn Chagot, dulcele domn Schneider, daţi-ne de lucru, pe noi nu ne chinuie foamea, ci pasiunea pentru muncă!». Iar aceşti mizerabili, care de abia au putere să stea în picioare, vînd douăsprezece şi paisprezece ore de muncă de două ori mai ieftin decît dacă ar fi avut pîine pe masă. Filantropii industriei profită de şomaj pentru a fabrica la un preţ mai avantajos.

O muncitoare bună nu face cu fusul decît cinci ochiuri pe minut, iar anumite maşini de tricotat circulare produc treizeci de mii de ochiuri în acelaşi timp. Fiecare minut de lucru la maşină este echivalent deci cu o sută de ore de trudă pentru muncitoare: sau fiecare minut de lucru al maşinii produce zece zile de odihnă pentru muncitoare. Ceea ce este adevărat pentru industria de ţesut este mai mult sau mai puţin adevărat pentru toate industriile reînnoite de mecanica modernă. — Dar ce vedem noi? Pe măsură ce maşina se perfecţionează şi descurajează munca omului cu o rapiditate şi o precizie care cresc neîncetat, muncitorul, în loc să-şi prelungească odihna în egală măsură, îşi dublează ardoarea, ca şi cum ar vrea să fie rivalul maşinii. O, absurdă şi ucigaşă concurenţă!

Femeile de lume duc o viaţă de martir. Pentru a proba şi a valorifica toaletele feerice pe care croitoresele se omoară pentru a le însăila, de cu seară pînă dimineaţa ele fac naveta dintr-o rochie într-alta; ore în şir ele îşi dau capul găunos pe mîna artiştilor capilari care vor cu orice preţ să-şi potolească pasiunea pentru eşafodajul unor cosiţe false. Strînse în corsetele lor, presate în botinele lor, decoltate de se înroşeşte un săpător, ele se învîrt nopţi întregi la balurile lor de caritate pentru a aduna cîţiva bănuţi pentru lumea săracă. Sfinte suflete!

Avînd în vedere această dublă nebunie a muncitorilor, cea de a se omorî pentru supramuncă şi cea de vegeta în abstinenţă, marea problemă a producţiei capitaliste nu mai este de găsi producători şi de a le înzeci forţele, ci de descoperi consumatori, de a le excita poftele şi de le crea necesităţi închipuite. Dat fiind că muncitorii europeni, tremurînd de frig şi de foame, refuză să poarte stofele pe care le ţes, să bea vinurile pe care le recoltează, sărmanii fabricanţi, la fel ca prigoniţii, trebuie să alerge la antipozi pentru a căuta cine va purta stofele şi cine va bea vinurile: în toţi anii, Europa exportă în valoare de sute de milioane şi de miliarde în cele patru colţuri ale lumii, unor populaţii care nu au nevoie de obiectele acestui export.

Toate produsele noastre sînt falsificate pentru a le facilita circuitul şi a le scurta existenţa. Epoca noastră va fi denumită epoca falsificării, după cum primele epoci ale umanităţii au fost denumite epoca de piatră, epoca de bronz, după caracterul producţiei lor. Ignoranţi îi acuză de fraudă pe pioşii noştri industriaşi, în timp ce în realitate ideea care îi pune mişcare este cea de a da de lucru muncitorilor, care nu se pot mulţumi să trăiască cu braţele încrucişate. Aceste falsificări, ale căror unic motiv este un sentiment umanitar, dar care aduc profituri superbe fabricanţilor care le practică, dacă sînt o sursă inepuizabilă de risipă a muncii omeneşti, dovedesc ingeniozitatea filantropică a burghezilor şi perversiunea oribilă a muncitorilor care, pentru a-şi satisface viciul lor pentru muncă, îi obligă pe industriaşi să sufoce strigătele conştiinţei lor şi să încalce chiar legile onestităţii comerciale.

Între timp, în ciuda supraproducţiei de mărfuri, în ciuda falsificărilor industriale, muncitori fără număr saturează piaţa, implorînd: muncă! muncă! — Supraabundenţa lor ar fi trebuit să-i oblige să-şi înfrîneze pasiunea; din contra, o duce la paroxism. Atunci cînd se iveşte o şansă de lucru, se năpustesc asupra ei; atunci cer douăsprezece, paisprezece ore pentru a fi sătui, iar a doua zi iată-i aruncaţi din nou pe caldarîm, fără nimic care să le satisfacă viciul. În toţi anii, în toate industriile, şomajul revine cu aceeaşi regularitate ca şi anotimpurile. Supramunca, care este ucigătoare pentru organism, este urmată de odihna absolută, în decurs de două şi patru luni; cînd se termină lucrul, se termină şi modesta subvenţie. Dat fiind că viciul muncii este legat diabolic în inima muncitorilor; dat fiind că exigenţele sale sufocă toate celelalte instincte ale naturii; dat fiind că totalul muncii solicitată de societate este în mod necesar limitată de consum şi de abundenţa de materie primă, pentru ce trebuie devorată în şase luni munca întregului an? — De ce să nu fie distribuită în mod uniform în decursul celor douăsprezece luni şi de ce să nu fie forţat fiecare muncitor să se mulţumească cu şase sau cinci ore pe zi, în decursul anului, în loc să suporte greutăţile celor douăsprezece ore timp de şase luni? — Fiind asiguraţi de partea lor cotidiană de muncă, muncitorii nu se vor mai pizmui, nu se vor mai bate pentru a-şi smulge munca din mîini şi pîinea din gură; atunci, nefiind epuizaţi fizic şi spiritual, ei vor începe să practice virtuţile Leneviei.

Fiind îndobitociţi de viciul lor, muncitorii nu s-au putut ridica la înţelegerea faptului că, pentru a avea de lucru pentru toţi, ar fi fost nevoie ca munca să fie raţionalizată după cum este raţionalizată apa pe un vas în restrişte. Între timp, industriaşii, în numele exploatării capitaliste, au cerut o limitare legală a zilei de muncă. D-l Bourcart de Guebwiller, unul din cei mai mari manufacturieri din Alsacia, declara în faţa Comisiei din 1860 pentru învăţămîntul profesional: «Ziua de douăsprezece ore era excesivă şi trebuia redusă la unsprezece ore, iar sîmbăta lucrul trebuia să fie oprit la orele două. Pot recomanda adoptarea acestei măsuri cu toate că la prima vedere pare costisitoare; noi am experimentat-o în instituţiile noastre industriale începînd cu patru ani în urmă şi o găsim bună, iar producţia medie, departe de a se fi diminuat, a crescut.» În studiul său despre maşini, d-l F. Passy citează următoarea scrisoare a unui mare industriaş belgian, d-l M. Ottavaere: «Maşinile noastre, cu toate că sînt aceleaşi ca şi cele din filaturile engleze, nu produc ceea ce ar fi trebuit să producă şi ceea ce produc aceleaşi maşini în Anglia, cu toate că filaturile lucrează cu două ore mai puţin pe zi... Noi muncim cu două ore prea mult; sînt convins că dacă s-ar munci numai unsprezece ore în loc de treisprezece, am avea aceeaşi producţie şi, în consecinţă, am produce în mod mai economicos.»

Prin ochi de copil: legea ANI

Astăzi, senatul a adoptat, în sfârşit, legea ANI. De-acum, cei care au dobândit sau vor dobândi averi ilicite, vor avea un motiv în plus să se teamă. E-te, fleoşc! Pot să spun că nu mă interesează?

Eu cred că, dacă un om îşi stabileşte ca unic, sau ca principal scop al vieţii, „averea”, are mari şanse să se îmbogăţească. Dar, îi foloseşte la ceva? Nu ştiu, nu sunt şi nu mi-am dorit niciodată să fiu bogat. Şi cred că nici nu e prea grozav să fii. E mai bine decât sărac, dar nu cine ştie ce.

Astfel că bogătaşii ar trebui să fie ajutaţi să nu mai fie bogaţi, dar nu cu ANI. ANI n-o să facă nimic în acest sens, doar o să cheltuiască inutil nişte bani. Ai noştri, fireşte. Atât.

Bun, eu am scris destul. Să vedem ce-a scris Saint-Exupéry. A făcut-o mult mai frumos şi adevărat decât aş face-o eu în o mie de ani:

Cea de-a patra planetă era locuită de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-şi înălţă capul când sosi micul prinţ.

- Buna ziua, spuse micul prinţ. Vi s-a stins ţigara.

- Trei cu doi fac cinci. Cinci şi cu sapte, doisprezece. Doisprezece şi cu trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu sapte, douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase, douăzeci şi opt. N-am timp s-o aprind. Douăzeci şi sase şi cu cinci, treizeci şi unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una.

- Cinci sute de milioane de ce?

- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane... nu mai ştiu... Am atâta treabă! Eu sunt un om serios, nu mă ţin de baliverne! Doi şi cu cinci, sapte...

- Cinci sute de milioane de ce? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o intrebare, de vreme ce-o pusese.

Businessmanul îşi înălţă capul:

- În cincizeci şi patru de ani, de când trăiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decât în trei rânduri. Prima oară, acum douăzeci şi doi de ani, când a picat, Dumnezeu ştie de unde, un cărăbuş. Făcea un zgomot îngrozitor. Şi am greşit de patru ori la o adunare. A doua oară, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac mişcare. Nu am timp de hoinareală. Sunt un om serios! A treia oară... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...

- Milioane de ce?

Businessmanul înţelese că nu era nicio speranță să fie lăsat în pace:

- Milioane de lucruri din celea mărunte, care se văd câteodată pe cer.

- Muşte?

- Ba nu, mărunte şi care strălucesc.

- Albine?

- Ba nu. Mărunte, aurii şi care-i fac pe alde pierde-vară să viseze. Eu însă sunt un om serios! Nu mai am timp să mă pierd în visări.

- Aha! Stele?

- Chiar aşa. Stele.

- Şi ce faci cu cinci sute de milioane de stele?

- Cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, un om precis.

- Şi ce faci cu stelele astea?

- Ce fac cu ele?

- Da.

- Nimic. Le stăpânesc.

- Eşti stăpânul stelelor?

- Da.

- Dar abia am cunoscut un rege, care...

- Regii nu stăpânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.

- Şi la ce-ţi foloseşte dacă eşti stăpânul stelelor?

- Îmi foloseste ca sa fiu bogat. Ca să cumpar alte stele, când cineva le descoperă.

„Ăsta, îşi zise micul prinţ, gândeşte cam ca beţivanul de-adineauri".

Îi mai puse, totuşi, câteva întrebări:

- Cum poate cineva să stăpânească stelele?

- Ale cui stele? răspunse morocănos businessmanul.

- Nu ştiu. Ale nimănui.

- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gândit primul la lucrul ăsta.

- Şi e de ajuns?

- Bineînţeles. Când găseşti un diamant, care nu-i al nimănui, e al tău. Când găseşti o insulă, care nu-i a nimanui, e a ta. Cand ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Asa că eu sunt stăpânul stelelor, pentru că nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodată să le stăpânească.

- Asta aşa e, zise micul prinţ. Şi ce faci cu ele?

- Le administrez. Le socotesc şi iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc usor. Eu sunt însă un om serios!

Micul prinţ nu se mulţumi cu atât.

- Eu, dacă am un fular, pot să-l pun la gât şi să-l iau cu mine. Dacă am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu însă nu poţi să culegi stelele!

- Nu, dar pot să le depun la bancă.

- Cum adică?

- Adică scriu pe o bucată de hârtie câte stele am. Şi pe urmă, hârtia asta o încui într-un sertar.

- Şi asta-i tot?

- E de-ajuns!

„Are haz, se gândi micul prinţ. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”

Cu privire la lucrurile serioase, micul prinţ avea părerile lui, foarte deosebite de părerile oamenilor mari.

- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curăţ în fiecare săptămână. Căci îl curăţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanii trag folos, după cum trage folos si floarea mea din faptul că eu sunt stapânul lor. Tu însă nu le eşti de folos stelelor...

Businessmanul deschise gura, dar nu găsi niciun raspuns, iar micul prinţ plecă.

„Oamenii mari, de bună seamă, sunt nemaipomenit de ciudaţi", îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.

(Antoine de Saint-Exupéry – Micul Prinţ)

O lecţie care ar trebui învăţată: chaogong

În condiţiile în care întreaga emisferă occidentală înregistreză contracţii economice sau, în cel mai bun caz, stagnări, în orientul îndepărtat, China sfidează, pur şi simplu, restul lumii, cu ritmurile sale de dezvoltare scrise cu două cifre. Cu toate acestea, există destui „analişti economici” care prognozează un apropiat şi iminent colaps economic al gigantului de la soare-răsare. Cum, probabil, aceste cassandre îndeplinesc doar nişte simple sarcini de serviciu, sau preiau „idei” gata formatate, nu cred că trebuie să acordăm prea multă atenţie acestor presupuneri care nu se bazează, de fapt, decât pe invidie. Deocamdată să remarcăm că, deşi dispune de foarte puţin pământ arabil, raportat la numărul de locuitori, şi nu neapărat de cea mai bună calitate, China reuşeşte să hrănească cu cca. 10-20% mai mulţi oameni decât propria ei populaţie, în timp ce România ...

Cu toate acestea, deşi dimensiunile şi puterea economică ar justifica pe deplin şi statutul de „superputere” militaro-politică mondială, China pare a se complace într-un rol destul de discret. Spun „pare”, fiindcă lucrurile nu stau deloc aşa. China este, în prezent, un factor care nu poate fi ignorat din nicio ecuaţie geopolitică, economică sau culturală.

În spaţiul euroatlantic, istoria Chinei şi tradiţia sa politică sunt puţin cunoscute şi studiate, iar dacă sunt, totuşi, cunoscute, atunci oricum nu au nicio influenţă asupra deciziilor politice respective.

China este, şi a fost dintotdeauna, o ţară imensă şi extrem de puternică şi bogată, cu un sistem politic, economic, social, cultural unic în felul său. Este vorba de una din cele mai vechi civilizaţii de pe planetă. Una dintre cele mai prosteşti idei cu privire la China aşa-zis socialistă de astăzi este aceea de a presupune că nu are nicio legătură cu, să zicem, China de acum trei mii de ani. În realitate, tot ceea ce s-a schimbat sunt doar nişte forme efemere, în rest e vorba de acelaşi popor, aceeaşi cultură, aceeaşi filosofie.

Pentru a înţelege cum un trib ca atâtea altele din nesfârşitul spaţiu asiatic a reuşit să se extindă pe o suprafaţă atât de vastă, să supună şi să asimileze atâtea neamuri, fără a fi nevoit să scoată decât rareori spada, şi numai în scopuri de apărare, cuvine-se să studiem filosofia chaogong.

Neam prin excelenţă de agricultori, puţin mobili şi neîndemânateci în mânuirea armelor, membrii tribului hua-xin au înţeles de timpuriu că nu-şi pot apăra dreptul de a exista prin forţa armelor, ci prin alte mijloace.

Că a fost, că n-a fost totdeauna aşa, suveranii Chinei s-au considerat dintotdeauna deţinătorii unor avuţii materiale şi spirituale inestimabile, apreciind că ei, personal, şi întreg poporul hua-xin nu are nimic de cerut de la alte popoare. Dimpotrivă, mânaţi de idealul atingerii armoniei, chinezii s-au străduit să „exporte” acest ideal tuturor popoarelor cu care au venit în contact. Împăraţii chinezi nutreau speranţa ajungerii la pacea mondială prin crearea unui supra-stat mondial bine guvernat, conform preceptelor confucianiste ale eticii şi autoperfecţionării şi meritocraţiei. Cu privire la acest ultim principiu, să remarcăm că de acum mai bine de două milenii, chinezii au pus la punct un sistem eficient de recrutare şi promovare a ceea ce astăzi am numi „funcţionari publici” pe baza unor criterii specifice de competenţă transparente! Împăraţii chinezi au acordat o atenţie deosebită educaţiei personale, ca şi educaţiei poporului, considerând că numai nişte oameni cultivaţi pot conduce un popor şi o ţară atât de mari şi importante, - e vreo deosebire între gândirea împăraţilor chinezi şi ceea ce se întâmplă în Romania, acum? - şi, cu cât poporul este mai cultivat, cu atât mai mult va fi mai respectat de vecini. Chinezii au considerat, de asemenea, că răscoalele şi războaiele se datorează, în principal, lipsei de educaţie, şi mai puţin altor factori.

În relaţiile cu alte popoare, curtea imperială chinezească aplica principiul yi shi tong ren, adică „să-i tratăm pe toţi cu aceeaşi generozitate”. Practic, împăratul chinez, autoproclamat Fiul Cerului, se arăta dispus să împărtăşească cu toţi vecinii săi valorile sale, cu condiţia coexistenţei paşnice şi – atenţie – a recunoaşterii supremaţiei sale.

Ca majoritatea cuvintelor chinezeşti, chaogong este un cuvânt bisilabic, fiecare dintre ele având înţelesul său specific şi propria ideogramă. Astfel, chao înseamnă a fi primit în audienţă la împărat, sau a acorda audienţă (pentru împărat), iar gong înseamnă omagiu, ofrandă, dar, plocon oferit împăratului.

Chaogong presupunea o anumită etichetă sau un anumit ceremonial. Astfel, ţărilor sau popoarelor care acceptau chaogong, numite chaoxian zhi lei guo, li se cerea periodic să-şi prezinte omagiile suveranului chinez, împreună cu nişte daruri, sau cadouri, a căror cantitate sau valoare nu erau impuse în niciun fel de către chinezi. Solii chaoxian zhi lei guo erau întâmpinaţi la graniţele imperiului de către demnitari din cadrul Ministerului Ceremonialului (Li Bu), conduşi apoi cu mare pompă în capitala imperiului şi cazaţi în apartamente somptuoase. După verificarea documentelor de acreditare – biao – la o anumită dată fixată de Fiul Cerului, solii se prezentau în Sala Armoniei Asigurate, destinată special primirii solilor ţărilor închinate. Ajunşi aici, solii prezentau petiţia către tron – biao -, apoi efectuau, în semn de omagiu, trei închinări cu atingerea podelei cu fruntea, după care prezentau darurile aduse.

La rândul său, împăratul Chinei dăruia solilor obiecte de o valoare de cel puţin zece ori mai mare decât a celor aduse. Astfel, de exemplu, cronicile consemnează că, în anul 57 î.e.n., solii poporului xiongnu (hunii de mai târziu) au plecat din capitala imperiului cu 200.000 de monede, 8000 de baloturi de ţesături, trei tone de mătăsuri, 10 kg de aur etc.

Formal, chaogong excludea din principiu orice imixtiune chinezească în politica internă a ţărilor chaoxian zhi lei guo şi interzicea orice încercare de impunere prin forţă a limbii şi/sau culturii chinezeşti. Cu toate acestea, rezultatul a fost că neamurile chaoxian zhi lei guo s-au contopit, în mare parte cu poporul han, urmaşii hua-xin. În acest fel, han şi-au „cumpărat”, practic, vecinii, care au devenit chinezi „de bună voie”. Din cei peste 1,3 miliarde de locuitori, cat numără în prezent China, peste 90% sunt han, iar restul este format din zeci de popoare aflate în diferite stadii de asimilare.

Pentru popoarele mai îndepărtate sau pentru cele care nu acceptau integral chaogong, chinezii aveau, de asemenea, „oferte” foarte tentante. Existau, astfel, şi popoare, numite hu shi zhi chun fan, care nu aveau obligaţia de a prezenta daruri împăratului, dar cărora li se creau facilităţi comerciale deosebite. Astfel negustorii aveau dreptul de a-şi vinde mărfurile în diferite oraşe, sub supravegherea funcţionarilor de stat, care percepeau impozite modice, de 1-2% din valoarea de vânzare. De asemenea, curtea imperială achiziţiona direct o anumită cantitate din mărfă, la preţuri extrem de generoase, potrivit aşa-numitului principiu: „oferim întotdeauna mai mult decât primim”, de fapt o formă de „reclamă mascată” şi de cumpărare a bunăvoinţei vecinilor.

Sistemul a funcţionat extrem de eficient până în clipa în care statul chinez a intrat în contact cu puterile occidentale.

Primul diplomat european care respinge protocolul chaogong este românul Nicolae Milescu, care, deşi trimis de către ţarul Alexei ca ambasador al Rusiei, în 1676, nu reuşeşte, totuşi, să se întâlnească, în cei câţiva ani petrecuţi în China, cu suveranul acestei ţări. Următoarea ţară, după Rusia, care nu a acceptat chaogong, a fost Anglia.

Din acest moment, 1676, aveau să urmeze, în plan extern, aproape trei secole de confruntări militare cu puterile militariste, inclusiv Japonia, iar în plan intern, o perioadă complicată, de confuzii ideologice şi experimente sociale şi economice grave (mai cu seamă în secolul XX). În această perioadă, China a descoperit, cu oarecare uimire, că filosofia şi „armonia” nu se pot opune eficient puştilor şi tunurilor. Ţara a fost cucerită, subjugată, jefuită, transformată deseori în teatru de operaţiuni militare. În această perioadă, practica chaogong a fost abandonată, China a încercat, fără succes, să se închidă în ea însăşi, să reziste astfel imperialismului de tip occidental. Umilinţa supremă a Chinei s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, între reperele constituite de primul război al opiumului (1840) şi proclamarea Republicii Populare Chineze, ca urmare a revoluţiei înfăptuite de Partidul Comunist Chinez.

Raportate la istoria de circa şase mii de ani a poporului chinez, cele trei secole de „bâjbâieli” şi ezitări nu reprezintă prea mult. E vorba de şocul unui contact cu o altă civilizaţie, cu valori şi opţiuni total diferite de cele chinezeşti. A fost un moment de derută peste care, se pare, chinezii au trecut deja, sau se pregătesc să treacă.

Din 1949 şi până în 1978 au fost trei decenii în care China şi-a consolidat statutul de independenţă politică. Din punct de vedere economic, social, cultural, perioada a fost, mai degrabă, una de stagnare, marcată de excese ideologice.

Momentul de cotitură a fost reprezentat de plenara celui de-al unsprezecelea congres al Partidului Comunist Chinez, din decembrie 1978, care l-a propulsat în fruntea tuturor instituţiilor fundamentale ale statului pe ambiţiosul Deng Xiaoping. Una dintre hotărârile fundamentale ale acestui congres a fost aceea de a stabili ca prioritate absolută a partidului dezvoltarea economică a ţării, în contradicţie cu orientarea anterioară, care punea în centrul preocupărilor „lupta de clasă”.

„Vom pipăi fiecare piatră cu piciorul până vom reuşi să trecem râul” – acestea au fost cuvintele memorabile ale lui Deng Xiaoping şi totodată testamentul său politic, devenit crez al sutelor de milioane de chinezi. A „pipăi fiecare piatră cu piciorul” înseamnă a avansa prudent şi pragmatic, dar susţinut. Acest lucru a fost explicat pe larg în China, este cunoscut în occident, nu e nicio problemă. Ceea ce nu se cunoaşte, sau nu prea se discută, este direcţia spre care tinde să se îndrepte China. Ca şi cand asta ar fi o problemă pentru istorici, filosofi, antropologi etc. „Codul genetic” al unui popor nu se schimbă atât de uşor, formele în care el se exprimă diferă de la o perioadă istorică la alta. Ruşii lui Putin şi Medvedev sunt aceiaşi cu ruşii lui Petru cel Mare sau Ivan cel Groaznic, germanii doamnei Merkel nu sunt structural deosebiţi de cei ai lui Hitler, iar chinezii de azi sunt totuna cu cei din perioada celor cinci milenii de chaogong.

În alte cuvinte, idealul politic al Chinei de azi rămâne cucerirea paşnică, pe cale economică, şi, ulterior, asimilarea întregii omeniri, conform filosofiei chaogong.

Chinezii cei blânzi şi darnici în ceea ce priveşte exteriorul sunt, însă, nişte fiare neînduplecate în ceea ce priveşte interiorul.

În cele circa şase milenii de existenţă, statul chinez nu a fost altceva decât o dictatură dură, cu tendinţe spre absolutism. În cele şase milenii de existenţă, în China nu a existat democraţie nici cât ar arde un chibrit! Când e cazul, chinezii mânuiesc şi armele, şi le mânuiesc bine, mai ales împotriva „duşmanului intern”, care poate fi, după caz, şi cel care ucide, fură, siluieşte, dar şi cel care nu munceşte şi, mai ales cel care îsi permite să aibă o altă opinie politică, filosofică, ideologică decât cea a partidului comunist! Această ţară, atât de „democrată” încât permite funcţionarea a două sisteme politice într-o singură ţară, este, de fapt, un imens lagăr de muncă mai mult sau mai putin forţată, care sancţionează dur „parazitismul” tibetanilor sau „ereziile” mistico-filosofice ale sectei Falun Gong, cât despre dorinţa de libertate a tinerilor din Piaţa Tiananmen, să nu mai vorbim.

Cât de aproape sau cât de departe sunt chinezii de „cucerirea globală”? Din punctul meu de vedere, înaintează destul de ferm spre ceea ce îşi propun.

Ritmul de creştere economică îl constată oricine. Şi nu numai ritmul: în orice hypermarket, cel puţin jumătate din mărfuri sunt de provenienţă chinezească. Şi nu e vorba doar de jucării, îmbrăcăminte, încălţăminte, electronice şi aşa mai departe. Mai nou, şi în domeniul alimentelor, mărfurile chinezeşti sunt din ce în ce mai numeroase.

În domeniul educaţional, aplicând elevilor chinezi diferite teste concepute în stil occidental şi pe programe şcolare de tip occidental, s-a ajuns la concluzia că numărul elevilor chinezi foarte buni sau excepţionali depăşeşte numărul tuturor elevilor din Statele Unite (potrivit aceloraşi teste, mai mult de jumătate dintre absolvenţii de liceu din România sunt analfabeţi funcţional). De asemenea, se pare că, în prezent, Statele Unite ocupă doar poziţia a treia în ceea ce priveşte numărul de vorbitori de limbă engleză, în urma Chinei şi a Indiei.

În ceea ce priveşte „procedura” propriu-zisă a chaogong, cine a fost foarte atent a putut sesiza faptul că anumite ţări, au primit împrumuturi în conditii extrem de avantajoase din partea Chinei, sau, pur şi simplu, „cadouri”, fără niciun fel de condiţionări de politică internă, altele decât cele „de bun simţ”, şi anume „tolerarea” unor investiţii chinezeşti – printre aceste state numărându-se şi Republica Moldova.

Despre împrumutul de la FMI şi condiţionalităţile s-a tot vorbit şi se va mai vorbi. Au existat acuzaţii potrivit cărora cei care s-au împotrivit acestui împrumut au dorit, de fapt, să „închine” ţara Chinei sau Rusiei. Mă rog, nu comentez, dar nu ştiu dacă, după cel puţin încă un an de recesiune severă, nu vom „descoperi” soluţia îndatorării către China pentru a ne putea refinanţa creditul luat de la FMI ...

Nu-mi place China, nu-mi place ideologia sa, poate fi seducătoare, pentru unii, dar pentru mine nu. Repet, China înregistrează ritmuri ameţitoare de dezvoltare economică, are o şcoală incomparabil mai performantă comparativ cu a noastră (au şi de unde alege), dar ... dar este o imensă închisoare ideologică şi, mai ales, un uriaş lagăr de muncă. Şi, oricât de „necredincios” aş fi, zic: să ne ferească Dumnezeu să ajungem să fim nevoiţi să lucrăm precum chinezii ... nu chinezii din România, chinezii din China, de la „mama lor”.