Pauză

Eu am dreptate şi tu n-ai. Dar, pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor.

E o vorbă care îmi place foarte mult. Am auzit-o prima dată de la Ion Raţiu, dar şi el o auzise de la Winston Churchill.

Am, însă, şi dreptul de anu sta de vorbă cu tine atunci când sunt prea oboist sau consider că nu merită efortul. Şi, dacă nu eşti dispus să auzi şi un alt punct de vedere decât al tău, nu prea merită.

Acum plec în vacanţă. Vreo zece zile nu voi avea net, şi nici chef să postez. Oricum, proştii pot fi proşti şi fără binecuvântarea mea. Şi cei deştepţi, de asemenea. Şi, oricum, eu nu-s nici deştept, nici amuzant, abia se face puţin aer curat!

Pa!

Răspuns curajosului anonim

Am fost provocat de un oarecare ce se ascunde, curajos, în spatele unui nick anonim. Respectivul (respectiva) mă chestionează asupra rezultatelor slabe obţinute de elevii mei la ultima evaluare naţională.

După cum scrie, nu cred că e vorba de un elev/elevă: în vreo nouă rânduri, doar două greşeli gramaticale, şi acelea minore (trecem cu vederea absenţa diacriticelor, spaţierea necorespunzătoare etc.) denotă o educaţie cât de cât îngrijită, un nivel de instruire destul de ridicat, poate chiar un „bacaloriat”, cine ştie? Oricum ar fi, eu sunt bucuros să dezbat, cu oricine, oriunde, oricând, această problemă, cu condiţia ca această dezbatere să fie serioasă şi responsabilă. E cam greu de crezut că pot face acest lucru cu o persoană care se semnează, simplu: „anonim”.

Mai e ceva: am probe materiale care atestă că această „dezbatere” a avut loc, în lipsa mea şi că s-a şi ajuns la anumite concluzii. Nu, nu e o glumă, e realitatea, dar, deocamdată, nu vreau să mai spun nimic despre această aşa-zisă dezbatere. Gata!

Spuneam că persoana care m-a provocat nu este un elev. Deduc şi din modul în care face referinţă la elevi, folosind persoana a treia şi nu a-ntâia, cum ar fi normal dacă ar fi elev. Sincer, aş fi preferat să discut cu un elev, aş fi preferat să îmi spună un elev că „am pus umărul” la nenorocirea lui. Vreau să-l văd pe acel elev care îmi spune acest lucru privindu-mă în ochi! Vreau să-l văd pe acel elev care să-mi descrie cum s-a străduit el să înveţe, dar eu „am pus umărul” şi i-am zădărnicit eforturile!

Sigur, de afară lucrurile pot fi văzute puţin diferit. În limba română, ca de altfel în mai toate limbile pământului, există două verbe diferite, care descriu acţiuni diferite, unul este „a preda” şi celălalt „a învăţa”. Ceea ce face profesorul –sau ar trebui să facă - se numeşte predare, ceea ce face elevul – sau ar trebui să facă – se numeşte învăţare. Ceea ce se verifică în final este nivelul achiziţiilor, care depinde în mod esenţial de ceea ce face elevul.

Despre asta putem, eventual, discuta, domnule Anonim, despre cum predau, şi dacă nu predau corespunzător, de ce nu predau, cum ar trebui să fac lucrul ăsta altfel etc., nu despre de ce nu învaţă elevul. A, da, putem discuta şi despre cum e posibil ca un elev care încheie, totuşi, cu o medie de 6, sau 7, sau 8, la disciplina de examen, să obţină o notă de 1 sau de 2, atunci când susţine examenul respectiv. Este un subiect interesant şi doresc mult să discut acest aspect. Şi nu numai să-l discut, dar discuţia să se şi finalizeze cu o decizie.

Uitaţi-vă ce s-a întâmplat, în vara asta, la bacalaureat, în Timiş. Au existat mai multe licee unde nu a existat nici măcar un promovat la bacalaureat. Nici măcar unul! Au existat, de asemenea, foarte multe, unde numărul de promovaţi a fost insignifiant. Dar, aceşti elevi au promovat, totuşi, 12 clase. În momentul în care s-au prezentat la bacalaureat, ei nu erau corigenţi nici la română, nici la matematică, nici la oricare altă materie. Erau promovaţi la toate materiile, da? Şi, totuşi, la bacalaureat, în locul şaptelui cu care încheiaseră cu doar câteva zile înainte, au luat un doi cât ei de mare. De ce?

Uite de ce: fiindcă există un curent general de opinie foarte puternic împotriva evaluărilor corecte, a „şcolii pe bune”. Cine face presiuni în această direcţie? Fac părinţii, care vor, fireşte, un „viitor” pentru copilul lor, dar ignoră faptul că acesta nu depune, de fapt, niciun efort, în această direcţie, fac „pilele” părinţilor, fac elevii înşişi, fac doctorii care le dau scutiri medicale false, toată lumea face, inclusiv profesorii. Asta e cel mai grav, că înşişi profesorii acceptă să se prostitueze şi să facă fel de fel de compromisuri în acest sens.

La gimnaziu, doar la două discipline, limba română şi matematică există o supraevaluare finală, care se suprapune evaluării profesorului la clasă. La orice altă disciplină, dacă profesorul evaluează de 10, sau de 9, sau de oricât, aia e nota, numai la matematică şi la limba română e o problemă atunci când elevul e de 9 la clasă şi de 2 la evaluarea naţională. În aceste condiţii, profesorii de alte discipline pot da notele cu foarte mare lejeritate, şi, efectiv fac acest lucru. Există o cultură a „grijii pentru elevi”, care trebuie să promoveze, dacă se poate, cu medii cât mai mari, şi indiferent dacă au învăţat sau nu ceva. Această cultură este net majoritară în şcoală, şi este puternic favorizată chiar de conducere, aici e buba.

Uitaţi ce s-a întâmplat anul acesta cu colegii care au supravegheat bacalaureatul la Lovrin. Ştim ce s-a întâmplat acolo, da? Profesorii şcolii noastre au mers „i-au ajutat” pe elevii care au dat bacalaureatul, deşi acest lucru nu era doar imoral, ci şi ilegal, şi semnaseră ce nu vor face asta. Şi, totuşi, au făcut-o, cunoscând foarte bine consecinţele la care se expuneau, da? De ce? A fost oare „omenia” aia atât de consistentă încât să merite riscul? Întreb ... Chiar aşa de săraci au ajuns profesorii noştri? Da’ oare ăla care umbla prin săli, îndemnându-i pe alţi supraveghetori, mai „reticenţi”, să încalce legea, acela o fi primit ceva în plus pentru „strădanie” sau a făcut-o complet dezinteresat? Întreb şi eu ...

Nu, domnule Anonim, astfel de persoane cum sunt cele la care m-am referit mai sus nu au făcut ceea ce au făcut, neapărat pentru bani, au făcut-o pentru că nu realizează că şcoala poate fi făcută şi altfel, că şcoala poate fi făcută şi „pe bune”.

Domnule Anonim, du-te dumneata pe blogul ăsta şi-o să vezi că sunt o grămadă de posturi în care l-am înjurat pe Funeriu. Da, l-am înjurat, şi asta credeam atunci, şi asta cred şi acum. Cred, de exemplu, că Funeriu s-a făcut de nenumărate ori de râs şi a binemerită apelativul de idiot pentru fiecare din aceste întâmplări. Dar, dincolo de asta, dacă a pornit această acţiune de răscolire a căcatului din învăţământ, şi dacă nu va claca la mijlocul drumului, va merita tot respectul meu şi al întregii societăţi. Sunt prea multe persoane, domnule Anonim, care nu ar promova, astăzi, un bacalaureat precum cel organizat anul acesta, dar care predau, totuşi, în şcoală. Aceştia sunt, domnule Anonim, cancerul învăţământului românesc, şi de ei trebuie scăpat urgent, dar asta nu se poate cu lefurile de mizerie existente acum.

Hai că am divagat, domnule Anonim. Problema era de ce nu am obţinut eu rezultate, nu? Pentru că nu am niciun fel de condiţii, domnule Anonim, înţelegi? Puteam face mai mult? Cu siguranţă, dar şi aşa am făcut destul de mult, chiar prea mult. Şi pentru mine, şi pentru elevii mei. O spun cu toată răspunderea.

Şi vă mai spun ceva, domnule Anonim, tot cu toată răspunderea. Dacă anul acesta nu se schimbă ceva – şi sunt şanse mari să nu se schimbe nimic ... deşi nu se ştie – niciunul dintre elevii clasei a VIII-a nu va lua măcar 5 la evaluarea naţională. NICIUNUL. Şi nu ştiu câţi vor lua 4 ... dacă va lua vreunul. Sunt praf, nu ştiu nimic, şi, mai ales, nu ştiu să înveţe, că n-au învăţat în viaţa lor. Dar, dacă încep să se mai mişte lucrurile, de exemplu, de exemplu dacă se implementează, până în toamnă, această măsură cu cartelele magnetice, sau dacă treaba asta se va face corect, şi   nu formal,  dacă se iau şi alte măsuri, la nivel local, eu, pe jumătate îi salvez. Pe minimum jumătate, s-ar putea şi trei sferturi, dar pe jumătate sunt sigur. Pentru asta, trebuie, însă, să îi las pe ceilalţi repetenţi, altfel nu se poate. Ei nu sunt de nivelul clasei a VIII- a, nici măcar de nivelul clasei a IV-a, nu ştiu să citească, nu reuşesc să facă un calcul aritmetic simplu, nu pot să merg cu ei la evaluare şi să am şanse. E limpede? 

Opţiunile sunt, deci cele pe care le-am enunţat. În prima variantă, toţi vor fi „nenorociţi”. În a doua (cel puţin) jumătate vor „scăpa”. Credeţi că mă va lăsa cineva să merg pe a doua variantă? Bine ar fi, dar nu cred.

Şi încă o dată, stimate domn/doamnă Anonim, vreţi să discutăm? Cu plăcere, eu am toată deschiderea, dar veniţi cu nume şi prenume, da?

Intuiţia mea îmi spune că nu sunteţi elev/elevă, părinte, poate, dar cel mai probabil, coleg de serviciu? Mă înşel cumva?

Regele şi patria: 10 întrebări

Întrebarea nr. 1: Ce este, astăzi, regele?

Răspuns: Regele este o piesă la jocul de şah, aşezată, în momentul iniţial, la stânga nebunului, sau la dreapta, depinde din ce punct de vedere priveşti. Pe tablă, regele e nevolnic, şi de aceea trebuie apărat tot timpul.

 

Întrebarea nr. 2: Ce înseamnă, astăzi, în România, a fi monarhist?

Răspuns: Bună întrebare. A fi, astăzi, monarhist, în România, e cu siguranţă, total diferit de ceea ce însemna acest lucru în secolul al XIX-lea. Şi, evident, e diferit de ceea ce înseamnă a fi monarhist în orice altă ţară. A fi, astăzi, monarhist, în România, este ... ei bine, nici nu are importanţă ceea ce este, este o chestie foarte-foarte chic, ca un fel de iPad 4, dar mult mai deştept. E o chestie pentru oameni cool, pentru youtubizaţi. Toţi oamenii deştepţi e monarhişti, numai Băsescu şi Iliescu nu (oare chiar aşa?) Cine nu e monarhist e naşpa şi expirat.

 

Întrebarea nr. 3: România are nevoie, în acest moment, de un rege?

Răspuns: La prima vedere, România are, în acest moment, un număr suficient de regi şi împăraţi, aşa că unul unul în plus sau în minus nu prea ar schimba prea mult lucrurile. Acest lucru este fals, de fapt România are mare nevoie, în acest moment, de un rege, sau chiar de mai mulţi.

Întrebarea nr. 4: Care este, în acest moment, pentru România, utilitatea unui rege?

Răspuns: Pentru România, în acest moment, utilitatea unui rege este neîndoielnică. Cine să reprezinte, România la tot felul de nunţi, îngropăciuni şi alte bâţâieli? Chiar lăsăm toate chestiile astea în seama Brigittei Sfăt? Dacă o cheamă din nou la mititica? Şi, cine să adreseze „mesaje personalizate” poporului norvegian ori de câte ori un dement mai împuşcă vreo sută dintre ei? Şi, da, cine va mai apărea la showurile noastre de televiziune în momentul în care domnul şi doamna Lis se vor trage mai către casele lor?

Întrebarea nr. 5: De ce toţi monarhiştii sunt, fără excepţie, „credincioşi”? De ce, în rândurile lor nu există nici măcar un ateu, un liber-cugetător, un agnostic?

Răspuns: Raţiunea de a exista a unui monarh, dincolo de paravanul pe care îl poate oferi, prin imunitatea sa perpetuă, pentru felul de matrapazlâcuri, nu este de sorginte omenească, ci „divină”. Monarhul este „unsul lui dumnezeu” pe pământ, prin urmare, dacă existenţa lui Dumnezeu este problematică, prin ce şi-ar mai putea justifica existenţa regele? De asemenea, monarhiştii sunt întotdeauna credincioşi, pentru că, pentru a fi credincios, sunt suficienţi şi doi neuroni, în timp ce facultatea de a gândi logic, pe bază de raţionamente şi dovezi, specifică unora dintre „necredincioşi”, necesită minimim trei.

Întrebarea nr. 6: Ce sloganuri folosesc monarhiştii?

Răspuns: Monarhiştii folosesc sloganuri scurte, pe care să le poată reţine uşor, cum ar fi: „Nihil sine Deo”. Cum existenţa lui „Deo” este extrem de problematică, ceea ce rămâne din sloganul monarhist este, de fapt, „nihil”, cuvânt care descrie perfect structura morală, inteligenţa şi alte capacităţi ale monarhistului comun. Monarhiştii supradotaţi, adică cei care au promovat bacaloriatu’ au şi alte sloganuri nostime, cum ar fi: „un dumnezeu în cer şi un rege drac pe pământ”.

Întrebarea nr. 7: Ce înseamnă „altera pars”?

Răspuns: Pe mine mă   întrebi, sau doreşti să afli ce reprezintă asta pentru un monarhist? Ei bine, pentru un monarhist, asta nu înseamnă nimic, e o noţiune incomprehensibilă, deoarece, după cum am spus, monarhiştii posedă doar doi neuroni, unul pentru noţiuni şi situaţii pozitive, plăcute, şi unul pentru noţiuni negative, iar „altera pars” nu există. De exemplu, deoarece Traian Băsescu a spus ceva rău de Mihai, oricine are şi exprimă convingeri republicane e, în mod obligatoriu, un „pupinbăsist”.

Întrebarea nr. 8: Ce înseamnă „malum in se” şi ce înseamnă „malum prohibitum”?

Răspuns: Ha, ha. Chiar crezi că există vreun monarhist care să priceapă aşa ceva? Mă îndoiesc. Ei bine, pentru mine, monarhia este „malum in se”, iar regele, oricare, e „malum prohibitum”.

Întrebarea nr. 9: Ce deosebire există între rege şi monarhie?

Răspuns: O, este o deosebire fundamentală. Regele este o persoană, monarhia este o instituţie. Regele ca persoană, poate fi simpatic, util sau chiar progresist, monarhia, ca instituţie, este, desigur, perimată, retrogradă şi extrem de nocivă. Pentru marea majoritate a monarhiştilor, însă, nu e nicio deosebire.

Întrebarea nr. 10: Cum a revenit Spania la monarhie? Şi, mai ales, dacă monarhia e un aşa lucru rău în sine, cum au reuşit ţările nordice: Suedia, Norvegia, Olanda etc. să fie atât de dezvoltate, în ciuda faptului că sunt monarhii?

Răspuns: Două întrebări într-una singură ... nu-i rău, să iasă la număr. Aşadar: de la ce a „revenit” Spania la monarhie? De la „republica lui Franco”? Să fim serioşi, nu există nicio ţară în lume care să treacă, în condiţii absolut democratice, şi fără nicio ingerinţă străină, de la republică la monarhie. Vorbim de Spania? Ei bine, Spania nu a fost altceva, înainte de Juan Carlos, decât o dictatură fascistoidă, nicidecum o democraţie funcţională. Apoi: ţările nordice au obţinut câteva succese pe calea dezvoltării economico-sociale în pofida monarhiei, şi nu datorită ei. Regele are, în acele ţări, ca şi în Marea Britanie, de altfel, un rol pur decorativ, ţara este condusă, efectiv, de primul ministru.

Cadoul lui Stalin

Nu cred să existe prea mulţi oameni care să nu fi auzit de Stalin. Cine a fost Stalin şi cu ce s-a ocupat. Celor mai puţin cunoscători sau cu memoria un pic mai scurtuţă le reamintesc aceste versuri celebre în epocă:

O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,

Tu, cel care ai readus omul la viață,

Tu, cel care faci sa rodească pământul,

Tu, cel care repui în drepturi prin secole,

Tu, cel care faci să înflorească primăvara,

Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…

Tu, splendoare a primăverii mele! 

O, tu, Soare reflectat de milioane de inimi!

Fără îndoială, Stalin a fost unul din cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut istoria, dacă nu chiar cel mai mare. Şi nu, nu e vorba (doar) de crime de război, nu. Numai în timpul holodomorului (foametea organizată de guvernul sovietic în Ucraina, în anii 1932-1933) au murit 3-4 milioane de oameni (după alte surse, până al 12 milioane), iar peste o sută de mii au fost executaţi, pur şi simplu, pentru furturi reale sau imaginare sau pentru „dosirea” alimentelor. Bun, ăsta a fost Stalin, şi nu cred că mai are rost să mai discutăm ceva despre acest aspect. El şi-a urât conaţionalii, a ucis milioane dintre ei, de ce ar fi iubit România sau pe români? Şi de ce ar fi făcut cadouri României? 

Şi, totuşi, Stalin a făcut un cadou României. Un cadou otrăvit, evident. E vorba, evident, despre regele (?!) Mihai, căruia Stalin i-a dăruit un avion, pe care l-a premiat cu medalia „Pobeda” şi, pe care, în final, l-a făcut scăpat în occident, cu o avere impresionantă care i-a permis să huzurească o viaţă întreagă.

Nu e aşa? Dar, cum e? Invit toţi monarhiştii din ţara asta să-mi demonstreze că, după 23 august 1944, şi până la plecarea lui Mihai din ţară, Stalin nu ar fi avut posibilitatea să-l aresteze sau să-l lichideze oricând, dacă ar fi vrut. Dacă ar fi vrut. Dar, Stalin nu a dorit acest lucru. De ce? Nu ştiu, la asta ar trebui să răspundă tot monarhiştii. Sau nu, nu monarhiştii, ci Maniu, sau Brătienii (Dinu şi Constantin Bebe), sau Tătărăscu, sau chiar comunistul Pătrăşcanu. De ce ei au plătit cu viaţa, în timp ce Bâl-Bâl a fost cruţat?

Eu nu acuz, întreb doar. Ştiu, fireşte, legenda modului în care Mihai şi-a semnat actul de abdicare şi presiunile infernale (?!) la care a fost supus, şi nu încetez să mă minunez cum a reuşit acest retardat să-si negocieze aşa bine, „cu pistolul la tâmplă”, nu doar viaţa, ci şi averea, în condiţiile în care, în decembrie 1947 nu avea, efectiv, nimic de oferit la schimb ocupantului sovietic.

Pentru a înţelege acest lucru, cred că ar fi util să reamintim un anumit detaliu, mai puţin cunoscut, din biografia lui Stalin. Acu’ să nu vă imaginaţi că ruşii, sovieticii erau atât de tâmpiţi încât inghiţeau pe nemestecate orice dejecţie a propagandei oficiale. Da, vor fi fost şi din cei care au crezut că Stalin e noul Mesia, dar câţi să fi fost? Nu, oamenii ştiau, simţeau ce se întâmplă. Ştiau foarte bine acest lucru, dar asta nu-i împiedica pe unii dintre ei, pe mulţi dintre ei, să-l pupe-n cur toată ziua şi toată noaptea, 24 de ore din 24. Ce, vă imaginaţi că versurile de mai sus şi le-a scris Stalin singur? Sau, că a ordonat să i se închine astfel de versuri? Nu, le-a scris un dobitoc numit A. O. Avdienko, din „pură convingere”.

Prin anii ’20-’30, cinematografia sovietică era la începuturile existenţei sale, iar sursele de inspiraţie ale cineaştilor sovietici, destul de limitate. Una dintre ele, cea mai generoasă dintre ele, era, fireşte, viaţa şi isprăvile marelui conducător. Cum pentru fiecare aspirant la glorie, a-l juca pe „Zeus ex bachina” acelor vremuri reprezenta nu doar o provocare extremă, ci şi o consacrare definitivă, se înţelege că viermuiala era foarte mare, iar unele „reprezentări” erau chiar submediocre. Până când, în 1938, însuşi Stalin a făcut ordine în domeniu, nemailăsând orice terchea-berchea să-i întrupeze profilul august pe micul ecran. De fapt, din acel moment, unui singur actor i s-a permis să-l reprezinte, în continuare, pe Stalin (în producţiile oficiale sovietice, nu în băşcăliile occidentale – care nici nu prea au existat). Alesul a fost Mihail Georgievici Gelovani. Aproape toate reprezentările pe care le avem astăzi în minte, cu privire la înfăţişarea lui Stalin sunt, de fapt, întrupările lui Gelovani.

Dar ce a avut aşa deosebit acest Gelovani? A fost, fără îndoială, un actor talentat, dar, cu siguranţă, nu singurul. A fost georgian, ca şi Stalin, şi asta poate să-l fi ajutat cumva, nu ştiu. Dar, ceea ce a înclinat, în opinia mea, balanţa, a fost originea lui Gelovani. Acesta nu era chiar un fitecine, un ţărănoi parvenit precum cel pe care îl interpreta, provenea, dimpotrivă, dintr-o veche familie regală gruzină, şi era el însuşi prinţ al acestei familii. Şi, se înţelege, nu oricine putea să-l înţeleagă şi să-l joace pe marele conducător, ci numai un om cu educaţie şi cu origine aleasă, un prinţ precum Gelovani.

Să fi fost acesta unul dintre motivele care să-l fi determinat pe Stalin să-i cruţe viaţa nevârstnicului şi neinteligentului Mihai? Poate că da, sau poate că nu, dar e o ipoteză. Eu zic că da, e posibil, Stalin a fost, nu o dată, generos, cu persoanele care ştiau să facă „frumos” în faţa lui, mai cu seamă dacă aveau şi o origine „nobilă”.

 

Acesta este, cred, motivul pentru care nu avem un rege-martir, mort, dar avem, in schimb, o lepră bătrână, vie.

 

*

In ultimul timp, nu am (mai) scris nimic despre curlimbiştii lui Mihai, aceşti pulex irritans (lat. nominativ pulex/pūlicēs, genitiv pūlicis/pūlicum, dativ pūlicī/pūlicibus, acuzativ pūlicem/pūlicēs, ablativ pūlice/pūlicibus, vocativ pulex/pūlicēs, variantă autohtonă pulifrici, sg., pl. invariabil, sau purice/purici) ai blogosferei româneşti. Sunt prea mici şi răspândesc prea multe boli ca să merite să fie băgaţi în seamă. Dar, când o astfel de creatură chitinoasă face ce face şi te muşcă de cur, n-ai ce face şi trebuie să ripostezi. Uitaţi de scrie acest idiot cu ciucuri: „(...) nu consider că ar exista om sănătos la cap - repet, sănătos la cap - care să spună că Regele Mihai nu ar fi avut sau are onoare, demnitate, verticalitate (sic!).” (am pus eu dicriticele). Şi mai şi repetă! Ei, v-am spus eu? Trec peste faptul că mă face „nesănătos la cap”, atâta poate, atâta face. Dovezi canci. Ce dovezi, păi nu ajunge că l-a porcăit Băsescu? Aşa e, tot ce spune Băsescu e sfânt, da’ pe dos. Atâta îl duce mintea. Da, dar să afirme aşa, ce a afirmat, asta chiar e bună de tot. 

Săriţi, fraţi monarhişti, şi daţi-i una peste cap dobitocului, că fantazează fezandează cam mult.

Şi încă un lucru: meseria asta de „rege” s-a cam scos din nomenclator, chiar dacă unii n-au auzit. Ăluia de-i zic ei rege n-are nicio meserie, şi nici n-a avut vreuna. În afară de cea mai veche, fireşte ... 

Atacurile erau necesare

Aceasta e fost declaraţia seacă a criminalului Anders Behring Breivik, autorul atentatelor de la Oslo. Oribile, dar necesare.

Oricât aş dori să nu-i dau dreptate, nu pot. Atacurile erau, intr-adevăr, necesare. Mai mult decât necesare. De ce?

Toată lumea ştie prince criză grozavă trece omenirea – şi, când zic „omenirea”, mă gândesc, în principal, la ţările „avansate” şi „democratice” din Europa şi America; altfel, de îndată ce ajungem la economiile „emergente” din Asia sau din alte părţi vedem că lucrurile nu stau chiar aşa. Criza e atât de devastatoare încât, până şi cea mai puternică economie a planetei stă să se prăbuşească. Toată lumea se întreabă ce se va întâmpla, oare, în viitoarele zile, cu Statele Unite: vor intra sau nu în incapacitate de plată – ceea ce echivalează cu falimentul – sau vor continua să se supraîndatoreze, conform logicii strâmbe potrivit căreia e foarte uşor să zbori, totul e să te tragi suficient de tare de păr.

Aşa ... şi criza asta cine a făcut-o? Nu, în niciun caz guvernele iresponsabile ale ţărilor occidentale, nu, nu instituţiile plătite de cetăţenii acestor ţări tocmai pentru a evita astfel de derapaje, nu, nu politicile greşite aplicate de conducătorii acestor ţări, şi nici bancherii şi finanţiştii. Atunci, cine?

Eu, nu, pentru că „eu” sunt bun ... oricine aş fi ...

Şi nici cei care seamănă, cât de cât cu mine. Dacă eu sunt bun, atunci şi ei sunt, de asemenea buni. Doar am copilărit împreună, am urmat cursurile aceleiaşi şcoli, cu aceiaşi profesori, împărtăşim aceleaşi valori – care sunt, evident, corecte, etc.

Cei care îmi seamănă mai puţin, pot fi, însă, răi. Cu cât îmi seamănă mai puţin, cu atât sunt mai răi. Eu sunt un om cultivat, ei sunt nişte analfabeţi, eu sunt produsul şi moştenitorul unei mari culturi, ei vin din neant, din grote sau din junglă, sunt nişte sălbatici neevoluaţi şi incapabili de evoluţie.

Experienţa ne arată că oamenii nu învaţă nimic din experienţă. Acum aproape opt decenii, într-un context economic dificil, omenirea a optat pentru totalitarism şi fundamentalist. Că a fost vorba de fascism, comunism, legionarism sau alt –ism, aproape nici nu mai are importanţă. Important este faptul că rezultatul a fost un război devastator, cu zeci de milioane de victime, cu ruinarea economiilor, cu multilarea spirituală a mai multe generaţii etc.

Rezolvarea actualei crize economico-sociale e, deopotrivă, politică si economică. Dar, ea nu poate fi făcută de oamenii care au generat-o. Şi nici utilizând bagajul ideologic care şi-a demonstrat deja limitele.

În toată Europa, nu doar în România, extremismul politic câştigă din ce în ce mai mult teren. În general este vorba de fascism, de extrema dreaptă, dar, cum pricipiul acţiunii şi reacţiunii e valabil nu doar în fizică, nu pot să nu remarc dezvoltarea şi consolidarea extremei stângi, a unui anarho-sindicalism de factură bolşevistă, a unei noi „clase revoluţionare” construită pe două principii fundamentale: „jos” şi „să ni se dea”.

Principiile, echilibrul şi demnitatea, cu care au înţeles alte generaţii să facă politică, sunt astăzi doar un balast netrebuincios. Şi nu, nu e vorba doar de România, Europa „redescoperă”, încet-încet, toate „valorile” care au condus la cel mai mare conflict din istoria omenirii.

 

Confruntaţi cu fel de fel de probleme, cetăţenii europeni sunt, se pare, incapabili, să răspundă acestei evoluţii nefavorabile. Şi ce dacă, de exemplu, Ungaria este condusă, în acest moment, de un guvern fascist şi revizionist? Dacă e cineva deranjat, nu are decât să-şi facă şi el un guvern fascist, dar antimaghiar, şi cu asta basta, ce mare lucru?

Ascensiunea puternică a fascismului la nivelul tuturor ţărilor şi structurilor europene este o realitate care nu mai poate fi negată sau trecută cu vederea. Dar, sunt vremuri excepţionale, şi vremurile excepţionale necesită măsuri excepţionale. Excepţionale, dar corecte. Cum a fost, de exemplu, reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, în România (?!)

„Corectitudinea” politică are un anumit aspect fizic. O chelie precum cea a băsescului este permisă şi recomandată, la fel şi faţa de mandril curentat a funeriului. Poţi să te îmbraci la costum, sau poţi să-ţi pui cizme de cauciuc atunci când mergi la inundaţii – apropo, ce se întâmplă anul acesta cu inundaţiile, că trece sezonul? Dar, în nicio împrejurare nu trebuie să-ţi pui un turban à la bin Laden, că pică al dracu’ de prost. Şi nici claia nespălată a lui Remus Cernea nu dă prea bine.

De data asta, atentatorul nu a fost nici un fanatic purtător de turban, nici un rocker drogat. A fost vorba, aproape, de un cetăţean „model”: născut-crescut într-o ţară extrem de bogată, beneficiind de o educaţie superioară – a absolvit Oslo Handelsgymnasium (Şcoala de comerţ din Oslo), Handelshøyskolen (Şcoala superioară de afaceri din Oslo, cea mai mare de acest tip din Norvegia şi a doua din Europa), a urmat cursurile American InterContinental University etc. – o persoană activă, implicată civic şi politic – a fost membru al Partidului Progresului din Norvegia, a doua forţă politică a ţării, admirator al unor personaje politice „corecte” precum Winston Churchill sau Geert Wilders. Un om cât se poate de onest, dacă e să judecăm după motto-ul său: „un singur om care are credinţă valorează la fel de mult ca o sută de mii care au doar interese” (J.S. Mill). Aşadar, „credincios”, creştin, evident (luteran), blond, ochi albaştri etc. 

Da, un adevărat „cetăţean model”, dar şi un nebun periculos. Wow? Cum, nu numai musulmanii fanatici sunt criminali şi terorişti? Ce revelaţie!

Da, atentatele au fost necesare, din păcate. Au fost necesare, pentru a ne pune în gardă, pe noi, ceilalţi, asupra pericolelor care pândesc, în continuare, asupra ţărilor şi vieţilor noastre. Da, criminalii „noştri”, creştini, nu sunt cu nimic mai breji decât „ai lor”. Da, societatea noastră nu e cu nimic mai evoluată, din punct de vedere cultural sau spiritual, decât jungla Amazoniei, a, că, întâmplător, nivelul de trai e altul, e altceva. Da, Dumnezeul creştin e la fel de rău ca şi Allahul islamic, şi unul şi altul instigă la crimă. Da, Coranul este o porcărie, şi Biblia la fel, de fapt, cea mai mare parte a Coranului a fost copiată din Biblie.

 

Necesar, dar inutil. Fiindcă oamenii nu învaţă niciodată nimic.

Ieftin şi bun: manele chinezeşti

Şi, la urma-urmei, dacă tot produc, practic, orice, de la îmbrăcăminte-încălţăminte, la medicamente şi suplimente nutritive, televizoare şi calculatoare, autoturisme, jucării, chiar şi cărţi pentru copii – da, am văzut şi asta, cărţi pentru copii, scrise în limba română, dar produse în China – de ce nu ar produce şi manele? Ce, nu se pot scoate bani şi din manele? Ba, cum să nu? Aşa că, era de aşteptat. 

De fapt, eu cred că, în următorii ani, chinezii vor face, pentru noi, cam tot ceea ce nu putem, sau nu vrem, sau suntem prea leneşi, sau prea tâmpiţi ca să facem noi. Şi nu, nu mă refer doar la autostrăzi, sau la produse industriale, ci, mai ales, la finanţe, politică, educaţie, sănătate, şi, de ce nu, apărare naţională. Ei, om trăi şi om vedea.

Până atunci, vă invit să ascultaţi câteva manele chinezeşti.  

Bun, nu sunt manele, am glumit. Au o linie melodică puţin diferită, cu vizibile influenţe asiatice, ruseşti şi indiene. Iar fetele nu sunt, propriu-zis, chinezoaice, adică han, sunt uigure, un neam turcic ce trăieşte în provincia Xianjiang – numită, de altfel, şi Turkestanul chinezesc – din nord-vestul Chinei. Şi – părerea mea – arată şi se mişcă mai bine decât manelistele noastre. Aşa că, una peste alta, ceea ce fac fetele astea seamănă, oarecum, dar e peste nivelul manelelor noastre. Eu zic că sunt adevărate artiste, şi ştiţi de ce? V-aţi dat seama în ce limbă e cântată prima melodie? Nu? Nici eu, dar, se pare că e vorba, în mod surprinzător, de mandarină, adică o limbă despre care aveam prejudecata că nu poate fi „acordată” decât cu ritmurile melodice specifice ... dar uite că nu e deloc aşa.

Dar, dacă ar fi cântat în româneşte?

Scrisoare deschisă domnului Funeriu

Rezultatele ultimului examen de bacalaureat au produs, cred, cel mai mare zgomot din istoria sistemului educaţional românesc. Zile şi săptămâni de-a rândul, ecranele televizoarelor s-au umplut de tot felul de analişti tembeli care, fie au cerut demisia lui Funeriu, pe motiv că a distrus învăţământul românesc, fie l-au susţinut, arătând că rezultatele de acum nu sunt decât consecinţa reformelor Marga-Andronescu.

În cea mai mare parte, aceste aşa-zise analize nu au reprezentat decât o păguboasă batere a apei în piuă, dar au reuşit să producă o aşa sastisire a publicului, încât numai pronunţarea cuvântului „bacalaureat” produce îndepărtarea grabnică a oricărui posibil conlocutor. În aceste condiţii, ce rost are reluarea unui subiect şi aşa analizat pe toate feţele?

În opinia mea, tocmai datorită faptului că zgomotul a reuşit, aproape, să acopere orice abordare constructivă a problemelor educaţiei, nu doar că are rost o reluare a discuţiei, din alt punct de vedere, ba chiar e imperios necesară.

Prin definiţie, una din funcţiile principale ale oricărui examen (sau concurs), este aceea de a împărţi concurenţii în două grupe: cei care au promovat examenul şi cei care nu au făcut acest lucru. Consecutiv acestei operaţiuni, fiecare din cele două grupuri primeşte o „etichetă”, o denumire. De exemplu, pentru că tot ne referim la educaţie: recent a avut loc concursul de titularizare a cadrelor didactice, care, fireşte, a împărţit profesorii în două categorii: cei care au reuşit să obţină, în urma acestui concurs, un post – îi vom numi „reuşiţii" sau „angajaţii” şi, respectiv, „respinşii” sau „şomerii”.

Având în vedere acest lucru, cum i-am putea denumi, oare, pe cei care au reuşit să promoveze, în această vară, bacalaureatul lui Funeriu? Îi putem numi, oare, supergenii, sau doar aproape genii? Nu, evident că nu. Simplul fapt că un anumit elev a reuşit, în această sesiune zisă  de coşmar, să promoveze, într-un mod absolut onest, acest examen, nu ne garantează faptul că ne aflăm în faţa unui nou Arhimede, sau a unui nou da Vinci, a unui Serghei Bubka al cunoşteriii, a unui Everest al competenţei. Dimpotrivă, singura informaţie de care dispunem este aceea că suntem în faţa unui absolvent care, probabil, din când în când – nu întotdeauna – a mai deschis o carte, un manual, ceva, a mai trecut şi pe la şcoală, poate nu chiar în fiecare zi, dar, aşa, cât de cât, poate a mai ascultat şi ce-a zis un profesor sau altul ... şi gata. 

Şi despre cei care nu au reuşit să promoveze ce se poate spune?

Păi, ce să se poată spune? Se poate spune că sunt/au fost nişte elevi cuminţi, silitori, care s-au consacrat cu totul studiului, dar ghinionul sau dificultatea deosebită a subiectelor, emoţiile, prezenţa camerelor de luat vederi, sau cine ştie ce alţi factori, i-au făcut să clacheze, să rateze într-unul din cele mai importante momente ale vieţii lor, spre marea lor deziluzie a lor, a părinţilor, a rudelor şi a prietenilor? Nu, nu cred că se poate afirma, la modul serios, acest lucru. În cea mai mare parte, aceşti absolvenţi şi-au bătut joc, cel puţin ultimii patru ani, de propria lor pregătire şi de propriul lor viitor, au frecventat mai des discoteca sau birtul din colţ decât şcoala, s-au uitat într-o carte doar atunci când au jucat şeptică şi, în general, au fost coşmarul profesorilor şi părinţilor lor. Şi, se mai poate spune că aceşti indivizi ar fi mai bine să-şi ia gândul de la practicarea oricărei profesii intelectuale. 

Şi, dacă am ajuns aici, ce e, oare, o „profesie intelectuală”? Profesorul este sau nu un intelectual?

Ar putea fi, dar, în general, nu este. De multe ori, profesorul este doar un individ care ştie doar să completeze rubricile unui catalog, iar dacă greşeşte, barează cu cerneală roşie. Da, şi ştie – când ştie – să calculeze o medie aritmetică. Când nu, o face calculatorul. Şi, mai ştie să dowloadeze o planificare de pe didactic.ro. Îndrăznesc să afirm că peste trei sferturi dintre profesorii din preuniversitar nu ştiu şi nu fac mai mult, cine are argumente să mă contrazică. În ceea ce-i priveşte pe cei din universitar ... tot aşa, poate şi mai rău.

Dar, medicii sunt, oare, intelectuali?

Care medici? Ăia care au plecat sau ăia care n-au făcut-o încă, dar urmează s-o facă în următoarele luni?

Medicii stau ceva mai bine decât profesorii, dar nu grozav.

Alţii? Care alţii? Ofiţerii? Juriştii? Politicienii? Inginerii? Ziariştii? Cine?

Acu’ să fim cinstiţi, vi se cere, de exemplu, la serviciu, să fiţi capabil/ă să încadraţi o poezie curentului romantic, sau simbolismului, sau să precizaţi, fără greş, dacă o anumită creaţie artistică e epică sau dramatică, să ştiţi ce-i aia o apoftegmă şi ce-i ăla un oximoron, şi, în acelaşi timp, să ştiţi să calculaţi niste derivate parţiale sau să ordonanţaţi un grafic de producţie, asta fără să mai vorbim de cele şaptesprezece limbi pe care trebuie să le stăpâniţi la nivel conversaţional? Nu, nu vi se cere aşa ceva, şi nici nu există astfel de joburi. Sunt lucruri cunoscute şi recunoscute: 90-95% dintre toate joburile care există, în acest moment, la nivel planetar, şi 90-95% din joburile care se vor crea în viitorii, 10, 20 sau 100 de ani nu sunt și nu vor fi extrem de solicitante, din punccăt de vedere intelectual. Mai precis, dincolo de scris-citit şi cunoaşterea elementară a operaţiilor matematice, pregătirea specifică pentru oricare dintre aceste slujbe va putea fi făcută în câteva zile, sau câteva săptămâni, sau câteva luni, nu în ani şi ani de facultate, masterat, doctorat, şi aşa mai departe. Asta e realitatea!

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, care credeţi că e factorul cel mai important în dezvoltarea economico-socială a unei ţări, şi, implicit, în nivelul de trai al populaţiei? Resursele naturale? O, da, sunt importante, fiindcă nu-i totuna să-ţi curgă sau nu ţiţeiul la robinetul din curte. Dar, uite că tocmai ţările cele mai bogate, ţările unde, pentru a-ţi asigura prânzul, nu trebuie să faci altceva decât să întinzi mâna şi să culegi banana sau nuca de cocos, ţările unde, tot timpul, e atât de plăcut, încât nu ai nevoie de casă, şi nici măcar de îmbrăcăminte, tocmai ţările alea sunt, astăzi, ultimele la orice capitol al dezvoltării umane?

Atunci, poate, e important regimul politic: democraţia stimulează dezvoltarea, iar dictatura o stânjeneşte. Shit, China vi se pare o democraţie funcţională?

Atunci, poate credinţa, nu? Adică, pe noi, românii, dacă ce vom smeri, vom fi „tari în virtute” şi, mai ales, vom termina odată construcţia aceea babilonică, Catedrala Neamului, sau cum i-o fi zicând, o să ne iubească Doamne-Doamne, pe când pe alţii o să-i lovească, aşa cum i-a lovit pe japonezi la Fukushima.

Mda, e ceva, numai că lucrurile stau exact pe dos. Cu cât o ţară e mai „credincioasă”, cu atât sunt şanse mai scăzute ca ea să ocupe un loc fruntaş în orice top al dezvoltării. Nu, nu puneţi Vaticanul, aia nu e ţară.

Şi-atunci, ce? Cumva, educaţia?

Da, exact, asta este, educaţia. Dar nu educaţia despre care se tot vorbeşte şi despre care ne imaginăm noi că o facem. Mai precis, tot ceea ce contează sunt primii 5% cei mai deştepţi, inteligenţi, creativi oameni din acea ţară.

America ... America e o ţară de idioţi. Da, ăsta-i adevărul, şi ce-i cu asta? Americanii sunt acolo unde sunt, sau, mai degrabă, erau acolo unde erau – vom mai avea ocazia să discutăm despre America, după 3 august – nu datorită celor 95% de idioţi, ba chiar în pofida lor, ci datorită celor 5% care nu sunt chiar idioţi. Niciodată America nu s-a bazat pe mankurtul care habar are de România, sau, dacă a auzit de ea, cred că e undeva prin Asia şi are capitale la Budapesta, nu, nu, acest individ, pur şi simplu, nu a contat, tot ceea ce a contat au fost cei 5% din vârful piramidei. Da, acesta este adevărul, cu toate problemele noastre, cu tot căcatul din sistemul nostru educaţional, şcolile noastre primare sunt mai bune decât cele ale americanilor, gimnaziile la fel, chiar şi liceele, dar, atunci când vine vorba de adevărata performanţă, de universităţi, de centre de cercetare academică, nu există nicio comparaţie, noi, pur şi simplu, nu existăm, nu suntem nici în Top 10, nici în Top 100, şi nici în Top 500 cele mai bune instituţii de învăţământ superior nu e prea sigur că suntem. Şi aici este diferenţa majoră dintre noi şi americani, atât în domeniul educaţiei, cât, mai ales, în cel al dezvoltării generale.

Pe mine unul, procentul de peste 50% picaţi la bac nu mă îngrijorează prea mult; probabil, după sesiunea de toamnă, nu vor mai fi peste 50%, poate nici 40% ... dar să nu anticipăm. Nici dacă ar fi fost 75% picaţi nu ar fi fost nimic îngrijorător. La peste 90%, da, ar fi fost îngrijorător, iar peste 95%, cu adevărat catastrofal. Dar, cum, la peste 40% promovaţi, vorbim de catastrofă? Mi se pare puţin cam ipocrit. Nu, nu e catastrofă, e normalitate. Şi, preferabil ar fi ca nivelul subiectelor să fie chiar mai crescut, astfel încât procentul promovaţilor să scadă. Atunci, poate, bacalaureatul va reîncepe să reprezinte ceva, acum nu reprezintă nimic, absolut nimic. Dar, ce zic eu de bacalaureat, facultatea nu reprezintă nimic, nici chiar masterul, poate doar doctoratul, ceva-ceva, dar foarte puţin. 

Şi mai e ceva: dacă se doreşte ca bacalaureatul să reprezinte, într-adevăr, ceva, să fie frontiera clară care să-i despartă pe cei pentru care o ocupaţie intelectuală este o imposibilitate teoretică şi practică, de cei pentru care acest lucru nu e chiar aşa de imposibil, atunci cum e posibil ca rezultatul său să fie „veşnic”? Acesta e un subiect despre care voi mai vorbi, altădată. Opinia mea este că nu ar trebui să fie veşnic. Mai întâi pentru că, în timp, oamenii se mai şi tâmpesc, iar apoi că nu e deloc etic ca un examen de bacalaureat cu doar 5% picaţi să echivaleze cu unul la care procentul de eşec e de zece ori mai mare.

Ia uitaţi aici, o ştire cu adevărat interesantă: peste 38% dintre absolvenţii de ciclu primar sunt semianalfabeţi. Bun ... e grav? Mda, nu e chiar plăcut, dar nu e cu totul ieşit din comun, şi nici nu e chiar atât de grav. Mult, mult mai grav e ceea ce urmează, şi anume: peste 40% dintre absolvenţii de gimnaziu sunt, de asemenea, semianalfabeţi. Păi, voi înţelegeţi despre ce e vorba? Iată, e vorba de următorul lucru: pornim, ca societate, cu o sută de absolvenţi de ciclu primar, din care 38 sunt retardaţi, nu ştiu să citească, şi îi înscriem în clasa a V-a. La sfârşitul clasei a VIII-a le mai dăm un test şi constatăm următoarele: niciunul din cei 38 nu a învăţat, între timp, să citească, deşi, acum au cu patru clase în plus, în schimb, doi dintre cei care au ştiut, cândva, să citească, acum nu mai ştiu, adică s-au tâmpit între timp! Bun, şi-atunci, care e rolul gimnaziului? Şi, dacă mergem mai departe, la liceu, ce se întâmplă acolo? Oare, la sfârşitul liceului avem tot 40% semianalfabeţi, sau între timp am ajuns la 55%, cum par să indice rezultatele de la bacalaureat? Şi, mai departe, la facultate? Oare facultăţile nu produc semianalfabeţi?

 

Bun, ce-i de făcut?

În primul rând, să acceptăm că şcoala nu e un drept, ci un privilegiu. Da, putem vorbi de învăţământ gratuit, nu-i nicio problemă, dar nu şi de învăţământ obligatoriu. Sau, nu din partea furnizorului de educaţie. Pentru că, mai cu seamă în ultimul timp, aşa s-a înţeles chestia asta cu obligativitatea: şcoala e obligată să-l facă pe copil cu patru clase, cu opt clase, sau cu bacalaureat. Chiar dacă el, copilul, nu vrea asta, sau nu poate, sau şi una şi alta. Nu, trebuie să recunoaştem că există eşec educaţional. Şi nu putem, nu avem niciun drept, să obligăm o societate să ţină pasul cu ultimul membru al ei. Şcolile – mă refer la cele obişnuite – trebuie urmate doar de cei care sunt în stare să facă asta. Ceilalţi? Ceilalţi ar trebui, încă de la sfârşitul clasei a patra, să meargă la o şcoală de meserii. Să înveţe să facă ceva – nu ştiu ce – ceva util, o brutărie, o tâmplărie, bucătărie sau altceva, ceva ce pot face, ce pot înţelege, n-are niciun rost să fie trimişi mai departe în şcoală, să se chinuie cineva să-i lămurească ce-s prolegomenele lui Kant când ei nu ştiu nici măcar să-şi scrie numele.

Apoi, şi asta e foarte important, învăţământul românesc trebuie orientat, în mod ferm, spre performanţă. Aici e o mare-mare problemă. Mai cu seamă în ultimii ani, facultăţile cu profil pedagogic au devenit nişte paria în cadrul universităţilor. Statutul profesorului a decăzut într-atât, profesia a devenit atât de neatractivă încât cei mai buni absolvenţi au început, pur şi simplu, să evite aceste facultăţi. Bun, şi în momentul în care cel care predă, de exemplu, matematica, e un fost absolvent submediocru al liceului, care a ajuns la facultatea respectivă doar pentru că la horticultură era mai scump? Nu, serios, vă aşteptaţi ca un fost elev de 5-6-7, ajuns profesor, să se transforme într-un veritabil descoperitor şi „şlefuitor” de talente, un adevărat antrenor de olimpici ... când el însuşi a fost un antitalent?

În opinia mea, unităţile de învăţămant trebuie clasificate, asta e sigur. Pentru cei 5-10% elevi care, de fapt contează (eu aş merge către 10%, să existe o rezervă) sunt necesare şcoli de elită şi profesori de elită. Selectarea profesorilor: cu salarii de 6-700 de lei, chiar nu merge, poate cu de zece ori mai mult. Nu sunt bani? Pentru asta trebuie să fie! Mai tăiem de ici, de dincolo, de la săli de sport şi de la festivalurile berii, dar, pentru aceşti oameni, trebuie să existe bani! Şi, totuşi, dincolo de bani, ce mai facem? Uf, ce urmează e greu, foarte greu, neînchipuit de greu. Pentru că trebuie să cunoaştem principiile mecanismelor învăţării şi să acţionăm în conformitate cu acestea. Adică?

Adică, iată: elevii – nu doar elevii – învaţă din explicaţiile profesorului, învaţă din cărţi, învaţă cu ajutorul calculatorului, învaţă individual sau în grup, învaţă în 1001 de moduri, dar, mai ales, învaţă din exemplul personal. Şi învaţă, mai ales, şi ceea ce profesorul nu ar prea vrea să îi înveţe. Un profesor delăsător îi va învăţa pe elevi să fie delăsători, unul „aiurit” îi va învăţa să fie „aiuriţi” şi aşa mai departe. Aici e cheia, şi aici s-ar cuveni să fim foarte-foarte atenţi. Fiindcă, dacă s-ar înfiinţa aceste şcoli de elită, cu salarii de elită, cine credeţi că ar ajunge să predea acolo? Foştii olimpici, cei reuşişti la facultate cu 10 sau pe-aproape, sau actualii inspectori, metodiştii, directorii şi tot felul de paraziţi care nu au avut nicio performanţă notabilă până la 30 de ani, după care, brusc, au devenit „genii”, odată cu venirea partidului „lor” la putere? Atâta timp cât avem, în guvern, un exemplu ca Igaş, e, fără îndoială, o naivitate, să presupunem că ar putea fi altfel.

Suntem încremeniţi în proiect. Stăm prost, acum ştim că stăm prost, ştim şi ce trebuie făcut, dar vom face oare? Nu, pentru că sunt prea multe interese în joc. Eu aşa zic.

Ei, domnule Funeriu, acum ştim cum stau lucrurile, şi ştim şi ce e de făcut - oare? Dar, veţi face, oare, ceea ce trebuie? Fiindcă, altfel, va însemna doar că v-aţi bătut joc de o generaţie, şi-atât.
   

În limba română, cel puţin până acum, cuvântul „reformă” a avut toate genurile şi culorile politice posibile şi s-a conjugat întotdeauna în tandem cu un alt cuvânt celebru: „eşec”. Să îmi închipui, oare, că, de data asta va fi altfel? Pe ce bază, domnule Funeriu? Demonstraţi-mi că nu e aşa.

Gândul zilei (44)

Capitalismul a fost întotdeauna un eşec pentru clasele de jos. Acum, el începe să eşueze şi pentru clasa de mijloc. 
(Howard Zinn)

Americanii îi dau dreptate lui Boc!

Ia uite ce au mai descoperit americanii ăştia: cică, dacă primeşti bani, creşte riscul de a muri. Cu cât primeşti mai mulţi bani, cu atâta-i mai mare riscul. Şi dacă nu primeşti nimic, nu ai niciun risc!

Minunat studiu, straşnică concluzie! Acu’ înţeleg de ce-a tăiat Boc salariile bugetarilor, ca să le prelungească viaţa. Fiindcă, judecaţi dumneavoastră, ce câştig poate fi şi ăsta: îi tai unui bugetar 25% pentru un an, şi el, ca răspuns, mai ia zece ani pensie? Nu, nu, la mijloc nu a fost niciun calcul economic, a fost doar un cadou al domnului Boc.

Aşa, că dragi părinţi, încercaţi să vă determinaţi copiii să înveţe mai mult şi mai bine, fiindcă, oricum, asta nu îi va face să câştige nimic în plus, dar le va prelungi, în schimb viaţa! Succes!

Războaiele generalului Popescu

Cu certitudine, ultimul examen de bacalaureat va intra în istorie nu doar ca examenul la care s-au înregistrat cele mai slabe rezultate istorice dintr-o perioadă destul de lungă – personal nu ştiu dacă a mai existat un examen cu rezultate atât de proaste – dar şi din cauza excesivei sale mediatizări. Astfel încât, ce-ar mai rămâne de spus, după ce problema a fost, deja, întoarsă pe toate feţele, dezbătută din toate punctele de vedere, analizată şi răs-analizată?

Este neîndoios faptul că desfăşurarea examenelor naţionale din acest an a evidenţiat existenţa a nenumărate probleme structurale ale învăţământului românesc. Dar asta nu e totul. Aceste examene au generat cea mai mare dezbatere naţională despre problemele educaţiei româneşti.

Am luat cunoştinţă, astfel, de existenţa a nenumărate puncte de vedere diametral opuse, multe dintre ele fără nicio valoare. Abordările unilaterale, excesiv politizate, nu sunt câtuşi de puţin benefice dezvoltării educaţiei în România. Pe de altă parte, consecinţele practice ale acestor rezultate vor fi dramatice, iar acest lucru nu a fost anticipat, se pare, de factorii diriguitori. Efortul economic pe care va trebui să îl depună o economie şi aşa slăbită va fi copleşitor. Personal, cunosc destui absolvenţi care, în urma ratării examenului de bacalaureat şi-au reevaluat în mod dramatic opţiunile de viitor, mulţi dintre ei dorind să emigreze cât mai repede.

Habar nu am cine ar putea câştiga ceva în urma acestui examen, dar, de pierdut, pierdem cu toţii, şi, în primul rând, generaţia celor care au susţinut bacalaureatul în această sesiune. Ei sunt cei care trebuie să pletească oalele sparte de un sistem bolnav şi, în opinia mea, refuzul acestei societăţi este unul absolut normal. Nu, nu ei vor să emigreze, dar ce oportunităţi au în această societate?

Sigur, au fost şi liceeni care au promovat cu notă maximă. Cinste lor, dar acest rezultat nu este câtuşi de puţin impresionant. Probabil, un licean care a reuşit o astfel de performanţă este expert în Jocul ielelor sau în Iona. Şi? Ok, atât Petrescu, cât şi Sorescu sunt autori „canonici”, iar studierea lor este obligatorie. De ce? Cine a stabilit acest caracter „canonic” al unor autori altfel destul de interpretabili? De ce nu punem, de exemplu, pe dezvoltarea literaturii române în context internaţional? De ce nu studiem în detaliu curentele literare, nu autorul X sau Y? Sau, şi mai rău, nuvela sau romanul X al autorului Y, şi nu altul?

Ok, despre aspectele negative s-a tot vorbit, dar despre cele pozitive mai puţin. Care sunt valenţele pozitive ale acestui examen?

Bacalaureatul din acest an a reuşit, intr-o oarecare măsură, să ridice masca de deasupra unei metehne profunde a educaţiei din România, şi anume corupţia din sistem. Cazurile de la Geoagiu şi Lovrin sunt semnificative în acest sens.

Ce s-a întâmplat, de fapt, la cele două licee, şi, probabil, şi în alte părţi?

Nu cunosc situaţia de la Geoagiu, dar nu poate fi semnificativ diferită de cea de la Lovrin. În ceea ce priveşte ceea ce s-a petrecut la Lovrin, iată: liceul din acea localitate are o bogată tradiţie în fraudarea examenului de bacalaureat. Practic, nu a existat nicio sesiune a acestui examen, care să nu fi fost masiv fraudată, de când se organizează acest examen la Lovrin. Cum s-a procedat în fiecare an, şi cum s-a procedat şi in acest an şi cum s-ar fi petrecut şi de-acum înainte dacă nu s-ar fi „spart buboiul”?

Reţeta e relativ simplă. În primul rând, se colectau banii, pentru că trebuie înţeles, acest lucru nu ar fi putut fi niciodată posibil fără un buget „corespunzător”. Cine organiza colectarea banilor? Evident, „iniţiativa” o avea un părinte, care, de obicei, avea şi calitatea de cadru didactic. Şi, la fel de evident, este că toată această activitate era „supervizată” de conducerea liceului, care, oficial, nu avea habar de acest aspect. Colectarea banilor se făcea, de regulă, pe localităţi şi licee arondate, aşa cum s-a întâmplat şi în acest an. E de la sine înţeles că numele persoanelor care au coordonat această activitate sunt foarte bine-cunoscute, fiindcă, e logic, nimeni nu dă o anumită sumă de bani fără să ştie cui o dă, şi în ecuaţie sunt implicate sute de familii, din mai multe localităţi. Astfel că nu simt nevoia să precizez numele persoanelor care au organizat această colectă, deşi le cunosc. Tot ceea ce pot să sper este că ancheta poliţiei va fi serioasă şi va evidenţia aceste aspecte.

Desfăşurarea propriu-zisă a examenului presupunea rezolvarea subiectelor de către un profesor specialist, evident plătit pentru „bunăvoinţa” sa. Odată subiectele rezolvate, acestea erau multiplicate şi distribuite în sălile respective, nu neapărat în toate. Acolo, anumite persoane, recrutate, de regulă, din rândul supraveghetorilor, dictau, pur şi simplu, rezolvările respective, cu complicitatea pasivă a supraveghetorilor din săli, asupra cărora se făceau presiuni să accepte acest lucru, sau care consimţeau fără nicio presiune. Simplu, nu? Nu altfel s-a procedat şi în acest an.

Dar, bacalaureatul nu era supravegheat şi de jandarmi sau poliţişti care interziceau accesul persoanelor străine în unitate pe parcursul desfăşurării probelor? Ba da. Şi?

 

Cam asta era procedura, destul de simplă, de fraudare a examenului în Lovrin, şi, fără îndoială, şi în multe alte locuri. Lucrul era cunoscut de conducerea inspectoratului şcolar?

Ba bine că nu. Actualul inspector şcolar general, domnul Marin Popescu, este persoana, din cadrul inspectoratului şcolar, care a vizitat liceul din Lovrin exact în anul în care s-a organizat prima dată bacalaureatul, cu ocazia cursului festiv al claselor terminale din acel an, prilej cu care a accentuat asupra legăturilor sale speciale cu acest liceu. Pentru că nu am dovezi concrete asupra rolului domnului inspector asupra desemnării Lovrinului drept centru de examen, nu accentuez asupra acestui lucru. Dar, faptul că, de-a lungul timpului, domnul inspector Marin Popescu a întreţinut o „relaţie specială” cu acest liceu este de notorietate şi asumat, în repetate rânduri, de domnul inspector.

Să mai menţionăm, oare, că domnul inspector şcolar general şi domnul director al liceului din Lovrin au întreţinut o îndelungată colaborare profesională, concretizată, printre altele, şi prin realizarea, în comun, a unui Caiet al dirigintelui, difuzat în şcolile din judeţ, pe vremea când niciunul dintre cei doi nu ocupa funcţia pe care o ocupă în prezent.

A avut, deci, sau nu, habar inspectorul Marin Popescu de neregulile istorice înregistrate la liceul din Lovrin, în legătură cu organizarea diferitelor examene? Nu am nicio dovadă peremptorie în acest sens, dar intuiţia îmi spune că da, inspectorul Marin Popescu a ştiut foarte bine ce s-a întâmplat, de-a lungul timpului, la Lovrin. De ce a tăcut şi nu a acţionat? În primul rând, nu am nicio dovadă a inacţiunii domnului Popescu, iar în în al doilea rând, acesta este primul bacalaureat organizat de Marin Popescu, în calitate de inspector şcolar general.

Cât de departe va merge acum domnul Marin Popescu în această acţiune de curăţare a puroiului? Habar nu am, dar acesta este, cu siguranţă, pentru dânsul , un examen la fel de dificil precum a fost bacalaureatul pentru miile de liceeni din judeţ care au ratat acest examen. De ce?

Domnul Marin Popescu este portocaliu. El a fost numit politic la conducerea I.Ş.J., şi acest lucru nu este un secret pentru nimeni. Domnul Marin Popescu conduce această instituţie atâta timp cât are girul nu doar al PDL, cât şi al aliaţilor din coaliţia de guvernare, şi nicio secundă în plus. Acest lucru este, de asemenea, extrem de evident. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte, comuna Lovrin este una portocalie, intens portocalie. Liceul din Lovrin este unul portocaliu, şi aceasta nu este doar o figură de stil. De vreun an, atât liceul din localitate, dar şi primăria au fost vopsite într-un portocaliu destul de agresiv şi ţipător, după cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Comuna Lovrin este deţinătoarea unor recorduri triste, cum ar fi cel legat de realizarea cea mai rapidă a unui obiectiv de investiţii din România, din bani publici: piaţa din localitate a fost realizată şi recepţionată înainte ca licitaţia să fi avut loc. Şi, dacă acest lucru nu este de ajuns pentru ca respectivul obiectiv să intre în Cartea Recordurilor, să menţionăm că aici a avut loc istorica întâlnire dintre deputatul Alin Popoviciu şi cetăţenii colegiului, prilej cu care aceştia din urmă şi-au exprimat acordul cu măsurile de austeritate ale guvernului Boc, în speţă reducerea salariilor cu 25%.

Între liceul din Lovrin şi primăria din localitate există o strânsă colaborare, aş putea spune chiar o simbioză. Asta ca să folosesc un eufemism gingaş. În fapt, primăria din Lovrin controlează activitatea liceului, punct. Asta neînsemnând, evident, că primăria a asigurat fonduri extraordinare liceului, dimpotrivă, liceul fiind unul în care elevii şi profesorii suferă, iarnă de iarnă, chinul unor temperaturi extrem de scăzute, pe timpul iernii.

Este de presupus, aşadar, că asupra domnului Popescu se vor exercita mari presiuni politice pentru a „pupa Piaţa Independenţei”, pentru a nu merge până la capăt în legătură cu acest scandal. Ce va face, în aceste condiţii, domnul Popescu? Rămâne de văzut.

Părerea mea?

Probabil, unii îşi mai amintesc imensul scandal cu care şi-a început domnul Popescu mandatul: debarcarea directorului Ciobanu, de la liceul „Ţepeş”. Şi atunci, au existat numeroase presiuni, din partea părinţilor, a sindicatelor, a presei etc. Popescu a mers până la capăt şi a a asigurat instalarea noului director, doamna Lia Istin, cu ajutorul jandarmilor. Nu sunt în măsură să mă pronunţ dacă doamna Istin s-a dovedit a fi un bun manager, dar debarcarea domnului Ciobanu a fost un lucru bun şi necesar. Nu vreau să mai aduc argumente în favoarea acestei afirmaţii, oricine cunoaşte persoana şi activitatea domnului Ciobanu ştie despre ce vorbesc.
  

Atunci, însă, a fost altceva. Domnul Ciobanu se va fi bucurat de susţinerea oricui, dar nu a PDL, iara acest lucru contează. De data asta, presiunile s-ar putea să vină chiar din interiorul PDL.

Înclin, totuşi, să cred că domnul Popescu va merge destul de departe. Poate că nu chiar până la capăt că, de, „oameni suntem” şi „trăim în România”, dar cred că destul de departe. Eu aşa cred.

Ce va face, însă, domnul Popescu în cazul celuilalt examen dificil pe care îl are de susţinut în această vară?

După cum se ştie, Timişul şi Timişoara deţin recorduri greu de egalat, în legătură cu acest examen de bacalaureat: 9 (nouă) licee cu 0(zero) promovaţi după prima sesiune a bacalaureatului, înainte de contestaţii, din care 8 (opt) numai în Timişoara. Care este prima măsură de bun simţ pe care ar trebui so ia orice om de bun-simţ în legătură cu acestă situaţie? Sunt nouă licee care, în anul 2010-2011 au funcţionat DEGEABA! Ăsta e adevărul, nu?

Dar, cine a fost responsabil de acest dezastru? Legea 87/2006 este precizează fără nicio urmă de echivoc: art. 11(3): „conducătorul organizaţiei”. Adică directorul, da? Ei, ce va face domnul inspector şcolar general în legătură cu acestă situaţie? 

Printre directorii cu pricina se numără şi doamna Mariana Eftimie, fost inspector şcolar general şi, în prezent (încă) directoare a Colegiului Silvic. Această unitate şcolară a reuşit, sub „bagheta” doamnei „fost general” un record nu doar greu de egalat, ci şi de imaginat: a „sărit” de la peste 95% procent de promovare anul trecut, la 0 (ZERO) anul acesta. Desigur, doamna Eftimie a găsit explicaţia: sesiunile precedente au fost fraudate. Dar, cine conducea, anul trecut, acest liceu, în perioada bacalaureatului de anul trecut? Doamna Eftimie, care fusese instalată în iunie. Ce calitate avusese doamna Eftimie pâne în acel moment? Aceea de inspector şcolar general al judeţului Timiş. Şi, in aceste condiţii, cine a fraudat examenul de anul trecut de la Colegiul Silvic şi cine avea datoria să împiedice acest lucru?

Doamna Eftimie este, de asemenea, autoarea unui gest dictatorial cu consecinţe incalculabile, anume rechemarea din concediu a profesorilor care au predat materiile de bacalaureat în timpul anului. Dar, cum e posibil aşa ceva? Oare profesorii respectivi nu au aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi profesori din ţară? Ce s-a întâmplat în timpul anului, cum s-a ajuns aici? Acum vrem să „îngrăşăm porcul”?

Ei, acesta e adevăratul test al probităţii profesionale pentru domnul inspector Popescu. În opinia mea, ceea ce ar trebui să facă, în acest moment, inspectorul Popescu ar fi să solicite demisia neîntârziată a doamnei Eftimie şi a tuturor directorilor de la liceele cu un procent mic de promovaţi la prima sesiune a bacalaureatului, să zicem sub 10%, sau orice alt procent. Va face, oare, inspectorul Popescu, acest gest?

Opinia mea este că nu. Opinia mea este că domnul Popescu va aştepta sesiunea de toamnă, în urma căreia va decide. Şi, dacă va face acest lucru, va greşi grav. Va greşi grav pentru că este logic că, dacă, peste o lună se va realiza un alt procentaj, acela va fi fals. Chiar îşi imaginează cineva că un număr  semnificativ de elevi care nu au învăţat nimic timp de patru ani, vor învăţa într-o  lună totul? Dacă rezultatele sesiunii din toamnă vor sugera acest lucru, atunci va fi o mare problemă. 

Şi, în aceste condiţii, ce mai aşteaptă domnul inspector Popescu? 

UPDATE: În goana după senzaţional, băieţii de la timiş online au dat deja sentinţa în cazul de la Lovrin: 1-2 ani. Atât riscă fiecare membru al comisiei de bacalaureat? Zău, băieţi? Da’ voi nu riscaţi nimic, nu-i aşa? Nici măcar să fiţi luaţi în serios: cine se pretinde a fi jurnalist şi scrie: „dacă se va stabilii” sigur a dat bacalaureatul pe bune.

Ce-i trebuie chelului?

Tichie de mărgăritar, veţi spune. Şi, poate că aşa şi este. 

Pentru cine nu cunoaşte, sau nu-şi mai aminteşte istoria grupului infracţional creat în jurul lui Traian Băsescu, se cuvine să reamintim câteva lucruri. Astfel, PD s-a format prin desprinderea unui grup dizident din FSN-ul lui Ion Iliescu. Noul partid, aflat sub conducerea lui Petre Roman, a reuşit câteva succese în planul imaginii, dar fără o importanţă politică majoră. Cel mai important dintre acestea a fost reprezentat de acceptarea în Internaţionala Socialistă, înaintea celeilalte aripi desprinse din FSN. PD a reuşit, astfel, să capete aureola unui partid necomunist, democrat, un adevărat partid social-democrat european, altfel decât nereformatul şi comunistoidul PDS (sau PSD, cum avea să-şi schimbe numele, în curând). Dar, cum pe băieţii ăia de la IS nu îi interesa atât de mult „puritatea ideologică”, cât potenţialul electoral, şi implicit, numărul de fotolii de europarlamentar pe care le putea aduce un partid sau altul, PD s-a văzut, în curând, concurat puternic, chiar în interiorul IS, de mai vechiul său rival, PSD, situaţie nu foarte confortabilă, din toate punctele de vedere.

Împrejurările în care conducerea micului Partid Democrat a fost preluată de Traian Băsescu sunt cunoscute şi nu le voi mai reaminti. Oricum, noul lider a reuşit, în scurt timp nu doar să-şi impună punctele proprii de vedere, cât şi echipa, adică oamenii de încredere. Astfel se face că, în curând, întemeietorii partidului, în frunte cu Petre Roman, s-au retras definitiv din politică, au dezvoltat proiecte politice proprii – care s-au dovedit a fi neviabile – sau/şi s-au oploşit pe la alte partide politice. Astfel „purificat”, PD era pregătit să dea marea bătălie a existenţei sale: preluarea şi confiscarea puterii, anularea caracterului democratic al statului român, crearea oligarhiei politico-economice portocalii.

În 2004, în împrejurări încă neelucidate până astăzi, Traian Băsescu reuşea să devină preşedintele României, devansându-şi, în mod cel puţin neaşteptat, contracandidatul social-democrat, pe mult prea înfumuratul şi efeminatul Adrian Năstase. Ca urmare a acestui succes neaşteptat, şi pe baza lipsei de reacţie a clasei politice şi a societăţii civile, deopotrivă, Traian Băsescu reuşea să invalideze rezultatul înregistrat la urne şi să impună un prim-ministru al Alianţei D.A., nimeni altul decât molatecul Călin Popescu-Tăriceanu care, ulterior, avea să se dovedească a nu fi atât de molatec şi de obedient, permiţându-şi, pentru doi ani, să trimită PD în opoziţie şi, mai mult, să contribuie într-o oarecare măsură la tentativa de suspendare din 2007 care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ar fi schimbat, cu siguranţă, destinul României. Dar, nu a fost să fie, românii nu au fost destul de pregătiţi pentru acest pas istoric, cum, de altfel, nu au fost nici la alegerile din 2009, iar suportă consecinţele.

Traian Băsescu era conştient că, în cadrul Internaţionalei Socialiste, afirmarea PD-ului era mult stânjenită de prezenţa celuilalt mare partid de stânga, şi anume PSD. Astfel că decizia de a muta partidul pe partea dreaptă a eşichierului politic a fost, până la urmă, una destul de naturală. Mai puţin natural este modul în care liderii şi simplii membri ai partidului au perceput şi au acceptat această mişcare aparent surprinzătoare. Pentru că nu este puţin lucru să fii, sau să te crezi un om de stânga, un social-democrat sau un socialist, şi să te culci astfel seara, iar dimineaţa să te trezeşti de dreapta, membru al grupului popularilor, şi să trebuiască să combaţi ceea ce ai susţinut, cu entuziasm, până ieri. Faptul că, în urma acestei mişcări politice aparent surprinzătoare, PD nu s-a destructurat, că nu am asistat la niciun protest politic intern, la nicio demisie spectaculoasă, a fost cea mai bună demonstraţie că PD se transformase, încă de atunci, în cu totul altceva decât un partid politic, şi anume într-un grup infracţional, de tip mafiot, fără niciun fel de principii morale sau politice, şi având ca unic scop preluarea şi confiscarea puterii politice. Dar, puţini au fost cei care au perceput periculozitatea acestui gest, şi şi mai puţini au fost cei care au luat atitudine fermă.

Un anumit lucru a lipsit dintotdeauna Partidului Democrat, nu că ar fi contat, dar, orişicât, mai mult pentru orgoliu: „sângele albastru”.

Istoria Partidului Democrat a semănat dintotdeauna cu biografia acelor oameni care au pornit de jos, de foarte de jos, şi ajuns foarte sus, mult mai sus decât ar fi îndrăznit cineva, chiar ei înşişi, să spere. Şi, ajungând acolo sus, dispunând de puteri şi averi practic nelimitate, singurul lucru pe care şi-l mai puteau dori era ştergerea din memoria colectivă a acestei origini mai mult decât modeste, nu pentru că originea modestă este, în sine, un lucru de ruşine, dar lipsa de educaţie, pe care adesea o presupune, da.

Pediştii sunt, si au fost dintotdeauna, sau, mă rog, de când Traian Băsescu a pus mâna pe partid, nişte oameni de nimic, nişte grobieni, nişte persoane lipsite de orice urmă de educaţie şi demnitate. Nu, nu-mi vorbiţi de „intelectuali” flămânzi gen Liiceanu sau Patapievici. Ăştia-s un alt tip de gunoaie. Şi nici de penibilul domn Paleologu, care e atât de prost încât nici nu ştie ce caută în PD. Nu, nu despre ei vorbesc, ci despre membrii cu adevărat importanţi ai PD. Cine a fost şi cine este, la urma-urmei, Traian Băsescu? Provine el dintr-o veche familie aristocratică, a beneficiat el sau măcar unul din strămoşii săi de o educaţie aleasă, de o pregătire umanistă şi stiinţifică de tip cărturăresc, sau se trage, mai degrabă, dintr-un neam de infractori semianalfabeţi? Dar premierul Emil Boc ce origini are? Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un complex şcolar exclusivist, sau a păzit gâştele familiei? Dar Elena Udrea aka madam Vuiton-Courvette, în ce pensiune o fi primit educaţia pe care o are? 

Nu, nu, e clar, dacă primii trei oameni ai partidului îşi trag originea dacă nu chiar din ceea ce se numeşte, uzual, „drojdia societăţii”, atunci oricum, din păturile inferioare, atunci cum o fi restul partidului? Restul partidului este precum liderii, şi cea mai mare dorinţă a acestor oameni, dincolo de averea şi puterea politică pe care, oricum le-au dobândit, este aceea a dobândirii „originii istorice”. 

Despre ce „origine istorică” poate fi vorba?

În România au existat trei partide zise „istorice”, şi anume PSDR, urmaşul social-democraţilor, care s-a „topit”, până la urmă, în PSD-ul iliescian, apoi PNL, şi PNŢ, devenit, între timp, PNŢcd.

 

În privinţa PSDR, lucrurile sunt clare, partidul a dispărut, şi, oricum, social-democraţii nu sunt chiar aşa de „istorici”, iar originea lor nu e chiar deloc „nobilă”. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce îi priveşte pe liberali şi democrat-creştini.

Ca şi curente politice, democrat-creştinii şi liberalii nu sunt deloc apropiaţi. Monarhişti, sau mai degrabă, regalişti, creştini declaraţi, adepţi ai unei ordini sociale istoric depăşite, creștin-democrații sunt, sau au fost inamicii naturali ai revoluţionarilor de la 1789, cei care au abolit monarhia şi au condamnat religia. Ori, liberalii se revendică tocmai de la aceşti revoluţionari antimonarhişti şi anticreştini! Ce apropiere şi ce colaborare s-a putut dezvolta între două grupuri cu viziuni şi interese atât de deosebite?

De-a lungul timpului, relaţiile dintre „ciocoii vechi”, democrat-creştini, şi cei „noi”, liberali, au fost deseori încordate. Ulterior, apariţia unor noi curente politice, anarhismul, socialismul şi, mai ales, comunismul şi fascismul, au determinat reprezentanţii celor două mari curente politice majore să treacă, de multe ori, peste animozităţile reciproce, în încercarea de a face front comun împotriva noului/noilor inamic/i. Mai ales că, frecvent după accederea pe o treptă socială superioară, „noii ciocoi” au înmuiat considerabil tonul anticreştin şi antimonarhic, ba, de multe ori, au acceptat şi un grad nobiliar, şi implicit ordinea presupusă de acestea. 

În momentul în care s-au dezmeticit Traian Băsescu şi ciracii săi, locurile „istorice” erau deja ocupate. Despre social-democraţi am vorbit, iar despre modul în care PD a încercat să paraziteze şi, în final, să substituie PNL, se ştie foarte bine. E vorba de două încercări ratate, iar PD nu le va mai repeta niciodată. Acum, PD face o a treia încercare. Dacă o va rata şi pe asta, va dispărea definitiv de pe scena istoriei ... Nu, nu imediat, ci după mai multe convulsii dizgraţioase. Dar, dacă îi va reuşi ... dacă îi va reuşi mişcarea, eu cred că românii vor trebui să-şi caute altă ţară.

Este vorba de „democrat-creştinarea” PD.

Ideea nu e nouă, şi nici originală. In PD există de mult o aşa-zisă „platformă democrat-creştină”, şi mulţi membri de frunte ai PDL au probat „valori creştine” – să nu uităm că si „pocăiţii”, sau mai ales ei, sunt „creştini” – şi au exprimat opinii neutre sau pro-monarhiste. În 2009, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, Traian Băsescu a apărut pe cap cu o şepcuţă galbenă pe care scria PNŢcd, pe care apoi a aruncat-o în mulţime (va urma).