Dacă nu credem în libertatea de exprimare a persoanelor pe care le dispreţuim, atunci nu credem în libertatea de exprimare a nimănui.
*
Statele nu sunt agenţi morali, dar oamenii sunt, şi pot impune standarde morale instituţiilor de putere.
Am văzut, odată, demult, un film rusesc, realizat, cred, în perioada prerestroikăi. Era un film de televiziune, eu am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru filmele ruseşti, acest film mi s-a părut exemplar etc.
O bătrână merge să-şi viziteze fiica şi nepoţii, într-un orăşel industrial din sudul Siberiei. Fireşte, este cât se poate de bine primită în apartamentul modest al fiicei sale, dar, în curând începe să observe fel de fel de lucruri prea puţin plăcute, pe care nu se sfieşte să le comunice fiicei sale. Astfel bătrâna remarcă, dintru început, o anumită blazare, o anumită oboseală, o lipsă cronică de entuziasm, atât din partea fiicei, cât şi din cea a ginerelui. Îmbătrâniţi, parcă, înainte de vreme, cei doi, ingineri în combinatul industrial din localitate, par să se fi decuplat, cumva, de la realităţile lumii înconjurătoare. Mai tot timpul obosiţi, neinteresaţi de problemele politice globale, neinteresaţi, chiar, de ceea ce se întâmplă în propria lor ţară, ei nu mai găsesc nici timpul, şi nici dispoziţia de a se ocupa de proprii copii, care, în viziunea bătrânei, sunt foarte răi: au părul lung, ascultă muzică zgomotoasă, se dau cu rolele şi nu sunt întotdeauna cuviincioşi nici măcar cu proprii lor părinţi ... nemaivorbind de bunică.
Într-o zi, bătrâna se hotărăşte să „rupă pisica” şi îşi chestionează, în mod direct, fiica, asupra opţiunilor politico-ideologie. Şi, da, fiica, altfel extrem de supusă şi cuminte, dă dovadă de un curaj nestăpânit: recunoaşte că şi-a cam pierdut încrederea în „idealurile comuniste”. Ca motiv, ea invocă anumite dificultăţi materiale etc.
Bătrâna spumegăşi îşi condamnă vehement fiica pentru această „dezertare”. „Cum” – se întreabă ea – „cum poţi să te îndoieşti de aceste idealuri, cum poti să-ţi renegi convingerile, doar din motivul că, uneori, aprovizionarea cu lapte şi legume a oraşului lasă de dorit? Te-ai gândit vreodată cât de greu trebuie să-mi fi fost mie, cu cinci copii mici de crescut, cu un soţ plecat pe front, de unde, de altfel, nu s-a mai întors niciodată? Şi nu, eu nu mi-am permis nciodată, nicio clipă, să mă îndoiesc de aceste idealuri luminoase! Tu, cum ai putut face tu acest lucru?"
Fiica nu are răspunsuri prea coerente la această întrebare, dar exclamă, totuşi: „Dar, mamă, au trecut, totuşi, patruzeci de ani de când s-au întâmplat toate aceste lucruri. Patruzeci de ani în care am sperat şi eu, ca atâţia alţii, într-o schimbare în mai bine ... speranţă care nu a venit niciodată. Sunt patruzeci de ani ... patruzeci de ani de speranţe înşelate, patruzeci de ani de frustrări. Nu, nu, eu nu mai pot să cred.”
În zilele următoare, bătrâna iese mai mult din casă, din autismul ei autoimpus. Observă oamenii, oraşul, viaţa. Încet-încet, credinţele bătrânei încep să se destructureze, şi odată cu ele, însăşi posesoarea lor. Bătrâna începe să-şi dea seama că, din nefericire, a slujit o viaţă întreagă unui zeu mincinos şi răutăcios, un zeu în numele căruia au fost comise crime abominabile. Încet-încet, acest zeu mincinos se retrage, dar golul lăsat în urma lui nu poate fi, din păcate, umplut cu nimic.
Bătrâna se topeşte, pur şi simplu, din picioare, şi, în cele din urmă, se sfârşeşte, neputând supravieţui morţii „luminoaselor idealuri” pe care le slujise o viaţă întreagă.
„ Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie” (Facerea, 20-12)
„După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: « Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele.
Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da dine a un fiu ; o voi binecuvânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoarele ce se vor ridica dintr-însa. » „ (Facerea, 17-15, 17-16)