marți, 3 aprilie 2012

Gândul zilei (47)

Dacă nu credem în libertatea de exprimare a persoanelor pe care le dispreţuim, atunci nu credem în libertatea de exprimare a nimănui.

*

Statele nu sunt agenţi morali, dar oamenii sunt, şi pot impune standarde morale instituţiilor de putere.

luni, 2 aprilie 2012

Răz-gândirea

Ca fiinţe raţionale, ştim/putem să gândim (!?). Şi, mai ales, să ne răz-gândim.

Ce este, oare, răzgândirea, şi în ce raport se află cu gândirea?

Vă rog să-mi permiteţi o scurtă lungă digresiune.
Am văzut, odată, demult, un film rusesc, realizat, cred, în perioada prerestroikăi. Era un film de televiziune, eu am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru filmele ruseşti, acest film mi s-a părut exemplar etc. 
O bătrână merge să-şi viziteze fiica şi nepoţii, într-un orăşel industrial din sudul Siberiei. Fireşte, este cât se poate de bine primită în apartamentul modest al fiicei sale, dar, în curând începe să observe fel de fel de lucruri prea puţin plăcute, pe care nu se sfieşte să le comunice fiicei sale. Astfel bătrâna remarcă, dintru început, o anumită blazare, o anumită oboseală, o lipsă cronică de entuziasm, atât din partea fiicei, cât şi din cea a ginerelui. Îmbătrâniţi, parcă, înainte de vreme, cei doi, ingineri în combinatul industrial din localitate, par să se fi decuplat, cumva, de la realităţile lumii înconjurătoare. Mai tot timpul obosiţi, neinteresaţi de problemele politice globale, neinteresaţi, chiar, de ceea ce se întâmplă în propria lor ţară, ei nu mai găsesc nici timpul, şi nici dispoziţia de a se ocupa de proprii copii, care, în viziunea bătrânei, sunt foarte răi: au părul lung, ascultă muzică zgomotoasă, se dau cu rolele şi nu sunt întotdeauna cuviincioşi nici măcar cu proprii lor părinţi ... nemaivorbind de bunică. 
Într-o zi, bătrâna se hotărăşte să „rupă pisica” şi îşi chestionează, în mod direct, fiica, asupra opţiunilor politico-ideologie. Şi, da, fiica, altfel extrem de supusă şi cuminte, dă dovadă de un curaj nestăpânit: recunoaşte că şi-a cam pierdut încrederea în „idealurile comuniste”. Ca motiv, ea invocă anumite dificultăţi materiale etc. 
Bătrâna spumegăşi îşi condamnă vehement fiica pentru această „dezertare”. „Cum” – se întreabă ea – „cum poţi să te îndoieşti de aceste idealuri, cum poti să-ţi renegi convingerile, doar din motivul că, uneori, aprovizionarea cu lapte şi legume a oraşului lasă de dorit? Te-ai gândit vreodată cât de greu trebuie să-mi fi fost mie, cu cinci copii mici de crescut, cu un soţ plecat pe front, de unde, de altfel, nu s-a mai întors niciodată? Şi nu, eu nu mi-am permis nciodată, nicio clipă, să mă îndoiesc de aceste idealuri luminoase! Tu, cum ai putut face tu acest lucru?" 
Fiica nu are răspunsuri prea coerente la această întrebare, dar exclamă, totuşi: „Dar, mamă, au trecut, totuşi, patruzeci de ani de când s-au întâmplat toate aceste lucruri. Patruzeci de ani în care am sperat şi eu, ca atâţia alţii, într-o schimbare în mai bine ... speranţă care nu a venit niciodată. Sunt patruzeci de ani ... patruzeci de ani de speranţe înşelate, patruzeci de ani de frustrări. Nu, nu, eu nu mai pot să cred.” 
În zilele următoare, bătrâna iese mai mult din casă, din autismul ei autoimpus. Observă oamenii, oraşul, viaţa. Încet-încet, credinţele bătrânei încep să se destructureze, şi odată cu ele, însăşi posesoarea lor. Bătrâna începe să-şi dea seama că, din nefericire, a slujit o viaţă întreagă unui zeu mincinos şi răutăcios, un zeu în numele căruia au fost comise crime abominabile. Încet-încet, acest zeu mincinos se retrage, dar golul lăsat în urma lui nu poate fi, din păcate, umplut cu nimic. 
Bătrâna se topeşte, pur şi simplu, din picioare, şi, în cele din urmă, se sfârşeşte, neputând supravieţui morţii „luminoaselor idealuri” pe care le slujise o viaţă întreagă.
Da, răz-gândirea nu e niciodată simplă, şi nici uşoară. A te răzgândi înseamnă, într-o măsură importantă, a te nega pe tine însuţi. Nu poţi, nu ai cum să spui: până ieri am crezut aşa, şi am făcut aşa, dar de azi cred cred exact pe dos, şi procedez în consecinţă. Nu, pur şi simplu nu ai cum ... nu, nu exclud posibilitatea răzgândirii, a „convertirii” sau „re-convertirii”, dar nu cred în „iluminarea” care vine pe neaşteptate, în „revelaţia” care are loc dintr-o dată. Dimpotrivă, răzgândirile sunt dureroase, profunde şi de lungă durată. O adevărată răzgândire nu poate fi mai puţin profundă decât gândirea care a precedat-o. Iar această perioadă, a îndoielilor şi sfâşierilor interioare, e o perioadă sumbră, în care individul se neagă pe sine, adesea până la extincţie.

Vă rog să mă înţelegeţi, am o scârbă profundă în legătură cu oportunismul politic. Nu pot să cred, nu voi crede niciodată în „revelaţia” politicianului care descoperă, brusc, că are cu totul alte idealuri politice, ideologice, etc., decât partidul din care face parte şi, ca urmare, trece de urgenţă în cealaltă „barcă”, neomiţând, însă, să solicite (şi să primească, bineînţeles), anumite privilegii, funcţii etc.

Adâncul dispreţ pe care îl nutresc faţă de toată această frunzăverzime care se oferă voluntar astăzi pentru „construirea” partidului şi ideologiei pe care a blamat-o până ieri ... dar ce-i de făcut? E ceva de făcut?

Eu cred că da. Eu cred că aceşti politicieni mizerabili, lipsiţi de orice urmă de onoare şi demnitate, lipsiţi, până la urmă, de orice trăsătură umană, ajung să ne reprezinte pentru că, până la urmă, nici noi nu suntem fundamental diferiţi de ei. Şi noi, cei care îi alegem, suntem la fel de oportunişti şi lipsiţi de demnitate ca ei. Doar că ei sunt ceva mai „orientaţi” şi mai norocoşi.

Ce e de făcut pentru a stopa acest mizerabil traseism politic?

În opinia mea, avem o singură posibilitate: SĂ NU-I VOTĂM. Să nu-i votăm, niciodată, în nicio împrejurare. Asta e singura soluţie.

Sigur, fiecare judeţ, şi fiecare localitate în parte are importanţa ei, economică, politică, socială, culturală etc. Sigur, e greu să admiţi „pierderea” unei localităţi sau a alteia ... dar faptul că o localitate are un anumit primar, şi nu altul, înseamnă, oare, că e „pierdută”?

Repet: partidele politice nu au, şi nu vor avea niciodată, suficiente mijloace pentru a interzice acest fenomen mizerabil. În schimb, cetăţenii au, dacă doresc, posibilitatea de a stopa acest fenomen. Cum? Simplu, cum am spus mai sus, NEVOTÂND traseiştii politici.

Ştiu că aceste cuvinte nu sunt pe placul agitatorilor politici ai partidului X sau Y, pentru care, perspectiva victoriei în faţa competitorilor justifică orice. Chiar orice?

Dacă, într-adevăr, marea majoritate a celor care candidează, acum, din partea unui partid, pentru un scaun pe care deja îl ocupă (sau, l-au ocupat, până nu de mult), dar din partea unui alt partid, vor fi reconfirmaţi, atunci România se află în faţa unui mare impas civic. Şi, sunt aproape convins că aşa se va întâmpla.

Iată de ce nu privesc cu niciun fel de speranţă şi optimism previzibila victorie a USL la proximele alegeri. USL îşi dovedeşte, încă de acum, determinarea de a continua aceleaşi politici criminale care au adus România în colapsul economic şi moral în care se află. Eu nu uit – şi ar trebui să nu o facă nimeni – că USL a colaborat foarte armonios cu PDL atunci când a fost vorba de legi profund antidemocratice, precum aceea de alegere a reprezentanţilor locali într-un singur tur de scrutin.

Cei care au jefuit această ţară, care au furat şi umilit poporul, trebuie să-şi primească neîntârziat pedeapsa, în această privinţă nu încape nicio îndoială. Dar, cine îşi imaginează că, odată cu regimul uselist, dreptatea, onoarea, corectitudinea şi alte bagatele din astea, vor curge la robinetul din baie, se înşeală amarnic. Vom asista, eventual, la înlocuirea unor ciocoi cu alţii, poate – sper – mai raţionali, dacă nu mai umani. Asta e tot ce îmi permit, acum, să sper, în legătură cu evenimentele din lunile următoare.

Incestul – o opinie raţională

De câteva zile, un nou subiect-bombă răvăşeşte societatea românească: incestul nu va mai sancţionat de noul Cod Penal.

Evident, românii nu sunt de acord cu aşa ceva. Cum să dezincriminezi incestul? Păi, dacă faci aşa ceva, nu ataci, oare, fundamentele morale ale societăţii, nu, distrugi, practic, ultima urmă de moralitate care mai există, nu deschizi larg porţile unor nenorociri şi mai mari, cum ar fi dezincriminarea pedofiliei, şi aşa mai departe? Oare ne-am pierdut ultimul strop de raţiune, morală şi bun-simţ?

Aşa să fie oare?

Se cuvine, cred, să remarcăm că alte naţiuni, pe care, pe drept cuvânt, le putem numi civilizate, sau, oricum, mai civilizate decât suntem noi, au făcut-o deja: au dezincriminat incestul. Şi nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Bine, trebuie să fii puţin naiv – asta pentru a nu folosi un cuvânt mult mai dur – pentru a-ţi putea imagina că, de îndată ce un lucru, o acţiune, o atitudine etc. nu mai este sancţionat/sancţionată în mod legal, atunci, brusc, oamenii vor alege, într-un număr cu adevărat semnificativ, să se dedea acelei activităţi.

E nevoie de exemple? Ok, să dăm şi exemple, sunt nenumărate.

De-a lungul timpului, diversele dictaturi politico-religioase au interzis/cenzurat fel de fel de lucrări, unele mai mult sau mai puţin filosofice, altele, pur şi simplu de divertisment. În ciuda acestei interdicţii, sau, poate tocmai din cauza ei, unele din lucrările respective au fost destul de intens citite, în perioada respectivă – tentaţia „fructului oprit”. Ulterior, după ridicarea interdicţiei, de multe ori, interesul pentru aceste lucrări a scăzut, uneori dramatic. 

Nu ştiu, eu îmi aduc aminte vremurile în care, pentru a putea citi o anumită carte, trebuia să ai o relaţie la librărie – nu, nu era o cenzură, o interdicţie explicită, dar, pur şi simplu, tirajele în care erau trase anumite cărţi erau mult, mult prea mici faţă de cerere, şi atunci oamenii îşi potoleau setea de lectură care cum putea. Astăzi ... ştim cu toţii ce e astăzi.

Cine sunt, oare, cei mai înverşunaţi opozanţi ai acestei modificări legislative?

Îndrăznesc să cred că, în „prima linie” se află militanţii cretini creştini. Argumentul lor suprem este, fireşte, cel teologic: „scriptura” interzice categoric astfel de fapte.

Din punctul meu de vedere, orice discuţie bazată pe astfel de argumente este complet inutilă: Biblia nu este, în sine, o dovadă, ci doar o pretenţie.

Pe de altă parte, oricine a citit, cât de cât atent, Biblia, constată că, şi în privinţa acestui aspect, textul respectiv este ilogic şi contradictoriu.

Astfel, de exemplu, bătrânul patriarh Avraam mărturiseşte:
„ Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie” (Facerea, 20-12)
Acest lucru este, de altfel, bine-cunoscut de către Dumnezeu, care nu are nimic împotrivă, cu excepţia numelui (!?):
„După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: « Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele.
Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da dine a un fiu ; o voi binecuvânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoarele ce se vor ridica dintr-însa. » „ (Facerea, 17-15, 17-16)
Acest lucru este perpetuat şi valorizat până în zilele noastre de preoţi, care în cadrul ceremoniei de căsătorie, adresează tinerei mirese îndemnul de a se „veseli precum Sarra”.

Sau, cum explică, oare, creştinii, faptul că singurii oameni creaţi de Dumnezeu sunt Adam şi Eva – aceasta din Adam, deci „puţin” rudă de sânge – iar noi, toţi ceilalţi, suntem descendenţii lor? E posibil acest lucru fără ceea ce se numeşte incest?

Să terminăm, totuşi, cu acest aşa-zis argument. Să trecem la lucruri mai serioase.

Copiii rezultaţi în urma unor legături incestuoase, sau descendenţii acestor copii, au şanse mult mai mari de a suferi de fel de fel de boli genetice, de a fi retardaţi, da a nu fi, într-un cuvânt, normali. Aşa, şi?

Dacă suntem aşa de preocupaţi de calitatea genetică a copiilor, se cuvine să remarcăm că relaţiile incestuoase sunt doar unul din factorii care o influenţează, în sens negativ. Fumatul, obiceiurile alimentare nesănătoase, eforturile fizice, emoţiile excesive, radiaţiile, drogurile, expunerea la diverse substanţe chimice, vârsta părinţilor, starea generală de sănătate etc., pot avea, de asemenea, un uriaş potenţial negativ, o influenţă mutagenă importantă. Ce facem într-o astfel de situaţie? Interzicem, prin lege, toţi factorii de risc? Castrăm femeile cu o stare de sănătate precară sau care prezintă astfel de riscuri? Le băgăm la închisoare?

Se cuvine apoi să remarcăm că legea ar urma să se refere exclusiv la actul incestuos, adicătelea la „hârjoneală”, şi nicidecum la concepţie. Acum, dacă indivizii ăia sunt nebuni şi concep un copil, în condiţiile existenţei riscurilor aferente ... asta este.

Şi totuşi, relaţiile de tip incestuos, neurmate de concepţie, sunt sau nu nocive? Şi, dacă da, cât de nocive?

În opinia mea, sunt nocive. Acum, cât de nocive, nu ştiu. Depinde de situaţie. Dar, motivul nocivităţii lor îl constituie suprapunerea de roluri.

Într-o legătură normală, iubiţii au, unul faţă de celălalt, rolul de iubit, şi-atât. Asumarea unor alte roluri, chiar secundare, este dificil de realizat, întrucât perturbă rolul fundamental, acela de iubiţi şi amanţi.

Suprapunerea unor roluri este un fenomen extrem de răspândit în cultura noastră, şi are, evident, consecinţe neplăcute. Să dăm câteva exemple:

A fi învăţătorul/profesorul (de la şcoală) al propriului copil nu este, câtuşi de puţin, o idee bună, si cei care cunosc astfel de situaţii îmi vor da, fără îndoială, dreptate. Relaţia părinte-copil interferează, într-un mod, cel mai adesea neplăcut, cu aceea profesor-elev, iar rezultatul este, în cel mai bun caz, o confuzie.

Nici a fi şeful (sau subordonatul) de la serviciu al unei rude apropiate, sau al propriului iubit, nu e o situaţie prea fericită. Etcetera.

Dar, dificultatea majoră a actualului Cod Penal, cu privire la incest, stă în dificultatea aplicării lui. Fiind vorba de o faptă penală, sancţionată cu ani grei de puşcărie, ea trebuie – teoretic – riguros dovedită. Şi cum se poate face, oare, dovada unei astfel de infracţiuni? Stând la curul omului, punându-i camere de luat vederi, sau cum? Pentru că – să ne înţelegem – e vorba de fapte săvârşite prin consimţământ reciproc , şi departe de ochii lumii. A, dacă ăia au ales să o facă prin parcuri, e cu totul altceva, dar noi vorbim de ceea ce face omul în casa lui. Cum probăm existenţa faptei în sine?

Răspunsul este, desigur, că aşa ceva e foarte, foarte greu de dovedit, dacă nu imposibil. Şi, în mod sigur, în loc să consumăm resurse valoroase ale societăţii pentru a demonstra - pentru a demonstra ce? că doi nebuni s-au „hârjonit”, în intimitatea lor, mai mult decât ar fi dispusă majoritatea dintre noi să acceptăm - ar fi mult mai util să le consumăm acolo unde este, cu adevărat nevoie de ele. De exemplu, în educaţie. Sau, pentru combaterea sărăciei. Sau ...

Dar nu, nu, nu! Educaţia noastră de oameni cu frica lui Dumnezeu, de buni creştini, nu ne permite să ne ocupăm de astfel de probleme. Problema foametei globale, de exemplu, ce importanţă are această problemă faţă de ceea ce face omul cu organul lui? Şi, evident, cu cine, de câte ori, cum şi în ce scop.

Eu consider că dezincriminarea incestului este un pas înainte în direcţia normalităţii.