miercuri, 28 iulie 2010

Rămânem fără medici?

Se pare că, în curând, da.



7.000 de medici x 10.000 de euro înseamnă 70.000.000 de euro, minimum. Dacă socotim şi pierderile colaterale, suma este mult mai mare. Cel puţin de zece ori mai mare. Fireşte, aici nu putem contabiliza şi încălcarea dreptului pacientului la o asistenţă medicală de calitate. În fiecare an pierdem aceşti bani. De ce îi pierdem? De proşti. Şi de nesimţiţi. Pentru că medicii nu pot fi asimilaţi boschetarilor şi asistaţilor social, şi nici „căpuşelor” bugetare. Îţi baţi joc de medici, îţi baţi joc de sănătatea poporului tău.

Pentru că, atâta timp cât statul român continuă să îşi bată joc de ei, cei mai buni vor alege să plece acolo unde sunt respectaţi şi pot câştiga bani. Aici vor rămâne doar cei prea bătrâni ca să o mai ia de la capăt, sau cei extrem de slab pregătiţi, cei despre care Băsescu spune că greşesc 40% din diagnostice.

Urmează profesorii. Îmi este greu să estimez câţi absolvenţi bine pregătiţi va reuşi să mai atragă sistemul, în condiţiile în care, pe lângă salariul de rahat, profesorul va trebui să facă sluj şi în faţa nu-ştiu-cărui primar sau părinte semianalfabet, altfel riscând să fie dat afară! Fiindcă asta presupune, printre altele, reforma lui Funeriu.

Aşa că: să fiţi sănătoşi! Şi trăiască goagăl!

Nuţi şi remanierea

Motto:
Spune-mi, bade, un-te duci?
Păi, mă duc, mândro, la puci.
(Folclor din perioada puciului Vodka, din august 1991, care a condus la destrămarea URSS)


Doamna Udrea anunţă remanierea cabinetului Boc. În ce calitate? Doamna Udrea nu este şeful guvernului şi nici al vreunui partid de guvernământ, nu e nici şeful statului şi nici măcar reprezentantul FMI. Poziţia formală pe care se află doamna Udrea nu îi permite să facă niciun fel de remanieri, cu excepţia propriei remanieri.

Nu cred, însă, că doamna Udrea ia în calcul posibilitatea demisiei, nici acum, nici după 1 septembrie. De fapt, anunţul său nu e altceva decât o expresie a luptei din sânul puterii.

Din punct de vedere economic, România e în moarte clinică. Până acum a fost ţinută în viaţă de aparate. De împrumuturile pe care le-a contractat. Când a justificat reducerea pensiilor şi salariilor, Băsescu a afirmat că am mai putea-o duce aşa vreo doi ani. S-a referit la faptul că am putea trăi, în continuare, din împrumuturi, încă vreo doi ani, până să ajungem la o datorie externă, raportată la PIB, comparabilă cu a Greciei. Da, am putea trăi, cu o singură condiţie: să găsim pe cineva care să ne împrumute. Numai că FMI nu prea mai vrea să ne mai dea bani. Zice că să mai stăm, să mai vedem, să mai reducem deficitul, să mai una, să mai alta ... ideea e că nu primim bani. Bun, şi-atunci ce să facă acum guvernul Boc?

Să caute alţi creditori. Care? China văd că e exclusă din start, nu prea înţeleg de ce, dar ... mă rog. Atunci? Băncile private. Da, cât se poate. Şi nu prea se poate. Iar dobânzile sunt mari. Mult prea mari. Dar cetăţenii? Greu, greu de tot. Românii nu au cultura necesară pentru a credita statul, aşa cum fac, de pildă, japonezii, dar nu numai asta. Românii nu au nici bani, iar asta e esenţial. Nu au bani nici să returneze creditul acela cu buletinul pentru plasma luată acum doi ani, ce să mai împrumute statul?

Ei, şi-atunci, ce-i de făcut? O soluţie ar fi ca oamenii să fie obligaţi să împrumute statul. Cum? Simplu. Trebuie omul să primească o leafă sau o pensie, sau chiar un ajutor de şomaj, indemnizaţie, subvenţie sau orice altceva de la stat, în sumă de 100 de lei? Ok, atunci primeşte 50 de lei cash şi încă o hârtie, care se poate numi oricum: certificat, obligaţiune etc., nu contează. Şi ce să facă omul cu hârtia aia? Să şi-o bage-n fund, evident, numai ce statul nu va zice aşa. Va zice: pe ăştia 50 de lei vei primi un porcoi de bani, o mie de lei, un milion, oricât.Când? Păi, la Sfântu’ Aşteaptă. A, nu, nu chiar atunci, să zicem prin 2100, nu 2050 ... nu 2012, da, din 2012. Da, şi dacă eşti profesor, mai primeşti 50% în plus, retroactiv.

O a doua posibilitate este ca statul să nu-şi mai achite, pur şi simplu, obligaţiile de plată, în cuantumul şi la termenul stabilit. Când e ziua de leafă? În 7 ale lunii? Ei, o să primeşti banii în 17, sau în 27, şi numai 50%, restul cu leafa de luna următoare. Asta e, nu sunt bani în trezorerie. Sau ştiu eu ce nu mai e.

O a treia posibilitate este tiparniţa de bani. E cea mai simplă, cea mai rapidă, cea mai eficientă metodă de colectare a banilor. Nimeni nu scapă, nici măcar contrabandiştii. Inflaţia muşcă din banii tuturor, în aceeaşi cotă unică atât de iubită de guvernanţi.

Despre concedieri, zile libere neplătite, aşa cum au fost la sfârşitul anului trecut, nu mai are rost să vorbesc. Chestia e că, în multe cazuri, oamenii surprinşi nepregătiţi – bine, la noi nepregătirea e genetică, inundaţiile vin, complet surprinzător, exact în locul şi în perioada în care au venit şi acum doi sau trei ani şi, evident, ne găsesc nepregătiţi, la fel şi prima ninsoare mai serioasă vine, de sute de ani, cu încăpăţânare, nu în iulie sau august, când suntem perfect pregătiţi, ci în decembrie, când nimeni nu se aşteaptă şi, în plus, e şi frig – oamenii, spuneam, sugerează chiar ei astfel de „soluţii” pe principiul: mai bine bani mai puţini decât deloc.

Ce soluţie va alege guvernul? Eu cred că va alege un mix din cele trei variante, câte puţin din toate.

De fapt, nici nu ştiu dacă mai putem vorbi de vreun guvern. Micuţul Boc e atât de şters, de inexpresiv, de ridicol! Dacă până şi taică-su îi dă cu ouă în cap! La câte declaraţii imbecile a dat Vlădescu, trebuia zburat de mult. Mai ales că e şi „independent”. Sau Şeitan. Sau Funeriu. Sau Berceanu. Sau Videanu. De fapt, niciun exemplar din găşcuţa aia portocalie nu merita nicio secundă să fie ministru în România. Dar asta-i altă poveste. Oricum, Boc nu are nicio autoritate şi nicio putere de decizie în legătură cu acest aşa-zis guvern.

Dar cine decide? Băsescu? Formal, nu, şi ne reamintim cat s-a chinuit să-l mătrăşească pe Tăriceanu, fără să reuşească. Atunci cine? Elena Udrea? Cu atât mai puţin. Şi atunci?

Se spune că, în 1453, chiar în clipa în care turcii intrau în străvechea cetate a Bizanţului, înalţii prelaţi dezbăteau o problemă teologică de o importanţă deosebită, şi anume: câţi draci au loc pe gămălia unui ac?

Cam asta face, acum, şi Guvernul României. Care Guvern? Pare, mai degrabă, o şatră fără stăpân. Niciunul dintre membrii săi nu pare să ştie că dansează pe un covor de mine. Niciunul dintre ei nu pare să se sinchisească de faptul că, în cazul unei explozii sociale, va avea o problemă nu doar în legătură cu păstrarea averilor şi privilegiilor, ci chiar a integrităţii corporale. Nici opoziţia nu pare să conştietizeze faptul că, în cazul în care o masă de oameni flămânzi va dărâma guvernul Boc, o va face nu pentru a-l pune în loc pe Ponta sau pe Antonescu. Mai ales în cazul celor de la PSD, cele 40% cu care se laudă s-ar putea să însemne, de fapt, de zece ori mai puţin!

Viitorul prim ministru al României ar trebui să fie omul care ştie de pe acum cum vor fi plătite salariile şi pensiile în noiembrie şi decembrie. Dar, tare mi-e teamă că acel om nu există.

marți, 27 iulie 2010

Nu exagera cu etnobotanicele

Pentru că altfel:

1. Ajungi să arăţi astfel:



2. Şi să vorbeşti astfel:

A Romániai Zöld Párt visszautasítja, a liberális Crin Antonescu

nacionalista retorikáját és támogatja a romániai európai

képviselőt Tőkés Lászlót az Európa Parlament

alelnöki tisztség elnyerésében


Egy kis idővel ezelőtt, a www.realitatea.ro weboldal alapján, a PNL vezetője Crin Antonescu azt nyilatkozta, hogy egyetlen PNL színekben dolgozó európa-parlamenti képviselő sem támogathatja szavazatával Tőkés Lászlót az Európa Parlament alelnöki pozíciójának megszerzésében. Antonescu véleményét nacionalista retorika jellemzi, amelyet, I.C. Brătianu a Nagy Románia építésében és a Trianoni Békeszerződés létrejöttében játszott szerepére hivatkozva, támasztott alá.


A Zöld Párt álláspontja szerint egy autentikus demokratikus politika az, amelyet nyitottság és ésszerűség jellemez, szemelőtt tartva a toleranciát, a nemzeti kisebbségek jogainak tiszteletét és támogatását. Ezért felkér minden politikai formációt, hogy tartózkodjon az olyan diskurzustól, amely az etnikumot “érvként” használja, a kirekesztésre, stigmatizálásra.

A nacionalista diskurzus szöges ellentétben áll a liberális filozófiával. Ezért volt meglepő és furcsa, használata, egy olyan párt vezetőjének részéről, amely, egy liberális hagyományból táplálkozik. Ennek a hagyománynak minden fontos gondolkodója, elítéli a nacionalizmust. Az első világháború utáni békeszerződés, Nagy Románia létrehozásának és a mai Románia államiságának említése, az európai törvényhozó fórum kontextusában, egy olyan nacionalista diskurzust képvisel, amely nem csak nem a témába vágó, de egy olyan felvállalt populizmust feltételez, amely egyedülálló az európai pártok közt.


A Crin Antonescu által, ebben a diskurzusban, az államról kifejtett vélemény, elavult, XIX. századi. Ma az Európai Unióval együtt egy olyan politikai társadalmi közösség építésén dolgozunk, amely a civil társadalom értékeire épül, gazdasági és demokratikus, nem pedig etnikai, nacionalista vagy rasszista módon. Úgy tűnik azonban, hogy a romániai liberális párt, nem érti a modernizmus eszméjét és XIX századi közbeszédet hirdet.

Romániának szüksége van egy valódi demokráciára, amely olyan értékek mély és valós vállalásán alapul, mint a sokféleség, a tolerancia, az alapvető jogok tisztelete, a környezet védelme, a jogállamiság, a pluralizmus.

Tőkés László olyan egyházi ember, aki kulcsfontosságú szerepet játszott a temesvári tüntetések során, amelyek végül 1989 decemberében a kommunista rezsim bukásához, a szabadság elnyeréséhez vezettek. Mint európai képviselő olyan álláspontot fejtett ki, a ciánalapú bányászat betiltásával kapcsolatban, Renate Weberrel és Daciana Sârbuval együtt, amelyet nagyon fontosnak tartunk és amelyet üdvözlünk. A Zöld Párt aktívan részt vett és tiltakozott, az ilyen fajta veszélyes bányászat megállításáért, Verespatak megmentéséért, két olyan megoldást javasolva, amit az Európai Zöldek Bizottsága elfogadott Barcelonában (2010), és Bécsben (2007).


Úgy véljük országunknak nagy siker lenne, ha Tőkés László romániai európa-parlamenti képviselő elnyerné az Európa Parlament alelnöki tisztségét. A Romániai Zöld Párt ezért javasolni fogja, európai Zöld kollégáinak, a Greens-EFA (European Free Alliance) pártcsalád tagjainak, Tőkés László támogatását.

Zöld Párt


Adică, pe româneşte:


Partidul Verde din România respinge discursul naţionalist al

liderului liberal Crin Antonescu şi îl susţine pe

europarlamentarul român László TŐKÉS

pentru vicepreşedinţia Parlamentului European


În urmă cu scurt timp, conform site-ului www.realitatea.net, liderul PNL Crin Antonescu a declarat că niciunul dintre europarlamentarii PNL nu îi poate acorda votul lui Tokes Laszlo pentru funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European. Antonescu a motivat poziţia sa printr-un discurs naţionalist, amintind de activitatea lui I.C. Brătianu, de constituirea României Mari şi de tratatul de la Trianon.

Partidul Verde consideră că o politică democratică autentică este aceea făcută într-un spirit deschis, raţional, rezonabil, şi care să denote toleranţă, respect şi susţinere a drepturilor minorităţilor. De aceea, adresăm un apel tuturor formaţiunilor politice să se abţină de la un discurs care să invoce în mod patriotard etnicitatea ca “argument” pentru excludere sau stigmatizare.

Discursul naţionalist este unul contrar filosofiei liberale. Este cu atât mai surprinzător şi strident ca el să fie promovat de liderul unui partid care se revendică de la o tradiţie de gândire liberală care, prin toţi teoreticienii ei importanţi, critică naţionalismul. Invocarea tratatului de pace de după Primul Război Mondial, crearea României Mari şi statalitatea actuală a României în ce priveşte acordarea unei funcţii în forul legislativ al Uniunii Europene reprezintă un tip de discurs naţionalist nu doar inadecvat temei, dar şi specific populismului asumat de partidele nefrecventabile la nivel european.

Viziunea lui Crin Antonescu asupra statului exprimată în această declaraţie este una caducă, de secol XIX. Astăzi însă construim împreună în Uniunea Europeană un alt tip de comunitate social-politică: una care se revendică de la valori civice, economice şi democratice nu etniciste, naţionaliste sau rasiste. Iată însă că partidul liberal din România pare a nu înţelege ideea modernizării afişând un discurs public de secol XIX.

România are nevoie de o construcţie democratică veritabilă, întemeiată pe asumarea reală a unor valori printre care diversitatea, toleranţa, respectarea drepturilor fundamentale, protecţia mediului, statul de drept, pluralismul sunt esenţiale.

Reverendul László TŐKÉS este o personalitate care a jucat un rol crucial în iniţierea protestelor de la Timişoara care au dus la căderea regimului comunist în decembrie 1989 şi la câştigarea libertăţii în România. Ca europarlamentar a avut o poziţie salutară şi deosebit de importantă, alături de europarlamentarii Renate Weber şi Daciana Sârbu, pentru interzicerea mineritului pe bază de cianuri. Partidul Verde din România a militat la rândul lui activ pentru stoparea acestui tip de minerit periculos şi pentru salvarea Roşiei Montana propunând două Rezoluţii votate de Verzii Europeni la Consiliul de la Barcelona (2010) şi Viena (2007).

Pentru ţara noastră ar fi un important succes ca europarlamentarul român László TŐKÉS să devină vicepreşedinte al Parlamentului European. Partidul Verde din România va recomanda colegilor Verzi din grupul Greens-EFA (European Free Alliance) susţinerea domnului TŐKÉS pentru această funcţie.

Partidul Verde

Un gând (26)

Astăzi o să postez o carte întreagă, sper să merite lectura.

Tom.hodgkinson Ghidul Lenesului

Şi un cântecel.

Paradox românesc

Guvernul nu poate scoate ţara din criză, dar miniştrii săi, da.

Ce zici, Videne, ne băgăm?

Un erou al zilelor noastre

Pentru mercenarii cuvintelor sau pentru fanaticii de orice fel, realitatea nu are nicio importanţă. Sau, altfel, realitatea poate fi astfel modelată şi împachetată încât să corespundă „exigenţelor” autorului.

Citeam zilele trecute un articol al unui astfel de contorsionist al ideilor care, din fanatism sau mercenariat, se străduia să-l tămâieze pe Traian Băsescu, să îi evidenţieze părţile „pozitive”.

Gazetăraşul respectiv folosea un procedeu clasic. Limba română, ca de altfel toate limbile, are seturi multiple de cuvinte şi expresii pentru a descrie una şi aceeaşi realitate, în funcţie de poziţia noastră. Astfel, despre unul şi acelaşi om, prietenii ar putea spune că e extrem de ferm, în timp ce neprietenii l-ar descrie, mai degrabă, ca fiind căpos ca un măgar. Cel pe care prietenii îl văd chibzuit şi ponderat, în ceea ce priveşte cheltuielile, ar putea fi caracterizat de alţii ca fiind un zgârie-brânză, iar cel pe care prietenii îl văd generos şi amabil, duşmanii l-ar găsi mână-spartă şi prostănac etc.

Cum spuneam, tânărul plaivăzar se străduia să-i croiască Băsescului o aură de mare erou naţional ... din ce? Din „bube, mucegaiuri şi noroi”, vorba lui Arghezi. Care erau, aşadar, acele minunate bravuri ale Băsescului, de natură să-l califice pentru un loc în Pantheonul românesc?

Ei, iată: Băsescu a dovedit un spirit de sacrificiu şi un curaj extraordinare atunci când a comandat reducerea salariilor şi a pensiilor! Putea să lase guvernului trebuşoara asta, că doar a lui era responsabilitatea, dar, ca un adevărat El comandante, nu a putut face asta. Trebuia să iasă în faţa!

Poftim? N-am citit bine?



Păi, dacă-i aşa, de ce n-ar fi şi popa Corogeanu un erou, şi nu orice erou, ci un adevărat martir?

Mare curaj îţi trebuie, într-adevăr, să ieşi în faţa naţiunii pentru a o informa că ai băgat ţara în căcat, iar preţul îl vor plăti fraierii. Curaj, poate, dar şi o doză infinită de nesimţire!

Dacă Băsescu ar fi venit preşedinte de trei zile şi ar fi găsit nu-ştiu-ce gaură în buget, mai treacă meargă. Dar Băsescu nu e altul decât vechiul preşedinte, cel care ne asigura că Tăriceanu are o grămadă de bani, dar nu vrea să-i dea decât clientelei politice. Ei, acum de ce nu mai sunt bani?

Cat de inconştient sau de pervers trebuie să fii pentru a vedea în anunţul preşedintelui Băsescu, cel cu măsurile de austeritate, un act de „eroism”?

Despre raţiune şi raţionalizare

Ideea că nu sunt bani ... nu este o realitate. Bugetul poate fi aşezat pe priorităţi. Ori, din acest punct de vedere, este doar o chestiune de voinţă ... dacă vrei să asiguri finanţarea sistemului de educaţie sau nu, dacă vrei să asiguri resurse pentru salariile profesorilor sau nu. (Traian Băsescu – 24 octombrie 2008)

Nu pot crede că o lege în România ar putea să nu fie aplicată. Deci aici discutăm despre o lege în ceea ce-i priveşte pe profesori şi a nu o aplica înseamnă că nu mai suntem într-un stat de drept. (Traian Băsescu - 30 octombrie 2008)

Nu-şi poate permite niciun individ, fie el chiar şi Călin Popescu-Tăriceanu, să sfideze Constituţia României, să sfideze statul de drept, să sfideze parlamentul, Curtea Constituţională, Preşedintele României, instituţii care nu sunt preşul lui Călin Popescu-Tăriceanu, sunt instituţii ale statului de drept fundamental (sic!) din România. (Emil Boc – 30 octombrie 2008)

Sunt bani şi pentru profesori, şi pentru celelalte categorii sociale. (Emil Boc - 30 octombrie 2008)

Principalul atu al politicienilor de toate culorile este memoria absolut mizerabilă a oamenilor.

A existat vreodată o lege prin care salariile profesorilor erau majorate cu 50%? Fugi, dom’le, de-aici, nu vezi în ce criză ne aflăm?

Am uitat ... am uitat tot. Citim Constituţia şi nu pricepem: de ce-o fi vrând Felix Motanul să-l suspende pe preşedinte? Chiar, ce paragraf o fi încălcat?

Nu cumva se urmăreşte o răzbunare politică? Avem, totuşi, o Constituţie care ar trebui respectată. Ar trebui ... Cine ar trebui să o respecte şi, mai ales, cine ar trebui să asigure respectarea ei?

Băsescu a fost foarte clar: „discutăm de o lege [...] şi a nu o aplica înseamnă că nu mai suntem într-un stat de drept”. Şi, are dreptate. Într-adevăr, nu mai suntem într-un stat de drept.

Una din condiţiile statului de drept este supremaţia legii. Fără această supremaţie nu se poate vorbi de stat de drept, de democraţie, de Constituţie. Fără această supremaţie nu se poate vorbi decât de legea bunului-plac. Sau, de legea junglei.

Din păcate, aceasta este realitatea care caracterizează, în acest moment, România.
Să nu aud pe vreun dobitoc spunând ceva despre Uniunea Europeană, că n-ar permite nu-ştiu-ce derapaje democratice şi alte tâmpenii de genul ăsta. László Tőkés, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Elena Băsescu sunt doar patru exemple de europarlamentari români. Un duşman înveterat al românilor şi al României, un histrion exaltat şi paranoic, o hahaleră aşa-zis creştină, o piţipoancă siliconată, proastă ca sucul de ceapă … ce aşteptări putem avea de la asemenea oameni?

Suntem, aşadari, singuri. De o parte cei care sunt, cât de cât, interesaţi de ceea ce se întâmplă în jurul lor, cât de cât responsabili şi nu de tot resemnaţi, iar de cealaltă parte adevăratul cancer al societăţii: Băsescu, Boc, ciuma portocalie si toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, au ales să îi slujească, mai bine-zis să-i lingă-n cur.

Despre ce Constituţie mai vorbim, atunci când însuşi preşedintele recunoaşte că România nu mai este un stat de drept? Şi cine a adus România într-o astfel de situaţie? Cine a girat, de mai multe ori, un premier care a făcut din instituţiile fundamentale ale statului cârpa lui de şters pantofii? (apropo: instituţiile sunt fundamentale, statul nu, eventual fundamentalist – asta-i altceva).

Mai vreţi motive pentru care ar trebui suspendat preşedintele Traian Băsescu? Bine, poate când vi se vor raţionaliza şi salariile alea reduse cu 25% vi se va mai deschide mintea.

Da, dar cine să-l suspende? PSD se codeşte. Şi are şi motive. Fiindcă sunt şi ei autorii dezastrului în care am ajuns. Şi ei au minţit ca pedeleprele. Şi sunt şi la 40%.

Câţi ani vor trebui să treacă până când românii se vor fi lepădat de PCR-FSN? Şi, oare, când se va întâmpla acest lucru, va mai exista România? Ce deosebire e, până la urmă, între PDL şi PSD?

Nu ştiu de când se vor raţionaliza salariile şi pensiile. Da’ noi, oare, nu ne mai „raţionalizăm” odată?

luni, 26 iulie 2010

Iubire interzisă (2)

Când îţi pui pirostriile, nu mai contează ce-a mai făcut miresica şi cu cine s-a mai hăndrălit înainte de a ajunge la tine. Şi nu mai contează nici că ai luat-o din dragoste sau pentru nu ştiu ce avantaje. Dacă ai scris-o pe numele tău, se cheamă că ai iubit-o, cu toate păcatele ei. Că nu e om fără greşeală ...

Dar ca să te întorci apoi şi să spui: stai, ce nu-i aşa, de fapt n-am iubit-o, dar conjunctura ... bla, bla – asta se cheamă că tu eşti un om de rahat.

Acu’, dacă tu, PDL, l-ai sprijinit pe Tőkés pentru vicepreşedinţia PE, asta e, doar nu ţi-l imaginai cântând „Treceţi batalioane române Carpaţii” în duet cu Vadim Tudor? L-ai sprijinit fiindcă ţi-a convenit aşa cum era. Acu’ de ce-l ameninţi cu retragerea sprijinului (în paranteză fie spus, pe Tőkés îl doare exact în dos de asta, aşa cum îl doare şi pe Băsescu de sprijinul popular de care mai dispune)?

Şi, hai s-o spunem pe cea dreaptă: ce universitate de vară, ce sindrofie cu Orbán şi Tőkés fără voie de la jupânu’ Băsescu? Hai să fim serioşi! Ăştia-s o famiglie. Se ceartă, se împacă, dar de f** nu se f**. Nu ei pe ei, ei pe noi, că doar ăsta le-a fost şi sloganul.

Nu e necesar!

Când un om sincer doreşte o favoare de la dumneavoastră spune „te rog”. Când un manipulator doreşte acelaşi lucru spune „e necesar” sau „trebuie”.

Când cineva vă spune „te rog”, puteţi spune „nu vreau”. Nu e politicos, dar puteţi face acest lucru. Cu atât mai mult puteţi spune „nu vreau” în cazul în care cel care vi se adresează este un manipulator.

Necesitatea” nu are ce căuta în vorbirea cotidiană. În matematică, în ştiinţe da. Acolo sunt condiţii necesare, necesare şi suficiente etc., dar nu în viaţa reală. În viaţa reală, NU. În viaţa reală avem de-a face cu opţiuni, alegeri, alternative etc. În viaţa reală niciodată nu trebuie decât ceea ce vrem.

Uneori, alegerile pot fi dezastruoase. Asta-i altceva, ideea este că întotdeauna există alegere şi libertate.

Asta e, de fapt, frumuseţea vieţii.

Lehamite

Cu asemenea cretini, la pulivar mai iese România din recesiune.

Cum dracu’ poţi să spui aşa ceva:
Vom amâna creşterea economică oricât va fi necesar.

Necesar pentru ce? Ca să acceptăm orice căcat, în orice condiţii? Nu-i de-ajuns, oare, că am ajuns în halul în care, decât pe ăştia – pe care, culmea, tot noi i-am votat – l-am vrea şi pe Ceauşescu?

Nu, nu pot să înţeleg şi pace. De ce trebuie România să-şi amâne creşterea economică? Cine stabileşte, oare, ce e „necesar” şi de ce?

Când îl aud pe Vasilescu, încep să-i dau dreptate lui Tőkés. Da, ar trebui să ieşim odată în stradă şi să cerem nu autonomia, ci independenţa. Independenţa ţării faţă de nenorociţii care o batjocoresc.

Eu unul m-am săturat de „necesităţi” din astea. De ce trebuie să fie mereu necesar să pierd eu? Când s-a luat împrumutul de la FMI, n-a fost nimic necesar, doar o „centură de siguranţă”.

Chiar, ce dracu’ facem? Au zis: e necesar să scădem lefurile bugetarilor cu 25%, si le-au scăzut, au zis: nu creştem TVA-ul, dar l-au mărit, au zis: reducem pensiile cu 15%, dar nu ne dă voie CC-ul, nu-i nimic, le impozităm cu 16% ... urmează, au zis: băgaţi-vă un băţ în cur, şi ne-am băgat un băţ în cur, acuma zic: mai băgaţi-vă unul ... oare unde ajungem?

Din partea mea, aleagă-se praful! Mi-e lehamite ...

duminică, 25 iulie 2010

Iubire interzisă ... ?

Pentru realizarea autonomiei maghiarilor şi secuilor din România,Tőkés ameninţă cu ieşiri în stradă şi cu te-miri-ce.

Dar, despre ce autonomie este vorba? De douăzeci de ani, aşa-zisul Ţinut Secuiesc e cvasi-autonom. Nu românii, ci ungurii fac legea acolo. Mai multă autonomie nici nu ar putea visa, nici dacă ar fi declarată oficial. Chiar dacă nu se recunoaşte asta, Ţinutul Secuiesc e stat în stat. Şi, nici măcar un stat democrat, tolerant, multietnic. E un stat dictatorial, care practică purificarea etnică şi apartheidul. Nu în forma „dură”, ci într-o formă „moale”, insidioasă, dar la fel de eficientă: românii, limba şi cultura lor părăsesc, încet-încet, zona respectivă.

László Tőkés e un mincinos notoriu. Nesfârşită e neruşinarea cu care minte atunci când vorbeşte despre aşa-zisele persecuţii la care sunt supuşi necontenit maghiarii, la aşa-zisa asimilare practicată de români etc. Adevărul e exact pe dos, în România, maghiarii de bucură de drepturi superioare românilor, cum ar fi, de exemplu, existenţa locurilor rezervate în facultăţi pentru etnicii maghiari. În plus, maghiarii se bucură de o reprezentare parlamentară şi guvernamentală net superioară ponderii lor numerice. Iar cea mai bună dovadă a acestor stări de lucruri este chiar Tőkés: există, oare, vreun cetăţean român care să fi proferat atâtea minciuni la adresa statului român şi a românilor, care să fi instigat la nesupunere şi desconsiderarea instituţiilor statului, care să servească, într-un mod atât de evident, interese antiromâneşti şi care, nu numai că nu a avut si nu are de suferit consecinţe, dar ajunge, iată, să reprezinte România în Parlamentul European, fiind chiar şi vicepreşedinte al acestuia?

Românii sunt paşnici, spuneam, dar nici nu pot tolera la infinit obrăzniciile unuia ca Tőkés. Sunt destui care îşi aduc aminte momentul martie 1990 şi faptul că ungurii nu au fost pedepsiţi atunci. Ei sunt barbarii care au lovit cu sălbăticie un om deja căzut la pâmânt şi ei au fost cei prezentaţi ca victime. Nimeni nu a plătit, încă, pentru acele fapte.



De cealaltă parte, maghiarii de rând nu par deloc interesaţi de visele naţionaliste ale lui Tőkés. De o parte, sunt cei care ştiu, de exemplu, ceea ce s-a întâmplat, acum 91 de ani. Atunci, România, care, în urma Păcii de la Buftea, părea complet distrusă şi neputincioasă, a reacţionat neaşteptat de energic la agresiunea banditului Cohen (Kuhn), astfel încât, la 4 august 1919, Republica Sovietică Maghiară a fost trimisă direct în cartea de istorie, iar budapestanii au văzut ceea ce nici în cele mai negre coşmaruri nu ar fi crezut că este posibil: cei pe care, veacuri de-a rândul, i-au „alintat” cu apelativul büdös oláh au schimbat, cum ar fi spus Alecsandri, „porecla în renume”, ridicând opinca românească deasupra parlamentului maghiar. Urmaşii celor care au trăit această umilinţă ştiu că nu e bine să exagereze cu obrăzniciile.

Mai sunt şi cei care ştiu că o autonomie declarată le-ar aduce numai necazuri, din toate punctele de vedere. De fapt, care ar mai fi, atunci, raţiunea de a exista a UDMR şi pentru ce ar mai fi necesar ca maghiarii să o voteze?

În ceea ce îi interesează pe maghiarii din Ungaria soarta conaţionalilor lor, iată: la referendumul din decembrie 2004, cu privire la acordarea dublei cetăţenii etnicilor maghiari din afara graniţelor Ungariei, s-au prezentat cca. 38% dintre alegători, numai 51% votând în favoarea acestei duble cetăţenii. Între timp, legea a fost adoptată, iar consecinţele sunt greu de evaluat. Să ne gândim, de exemplu, la impactul fantastic pe care l-au avut voturile diasporei în alegerea preşedintelui Băsescu, dar şi la faptul că aceşti votanţi nu şi-au asumat, practic, niciuna dintre măsurile care au urmat: de exemplu, diminuarea salariilor bugetarilor cu 25% nu afectează românii din diasporă etc. Ce va fi, oare, când cele 4,5 de milioane de maghiari din România, Slovacia, Serbia, Ucraina etc., vor decide care partid va conduce Ungaria?

Nimeni nu este, practic, interesat, de noi conflicte româno-maghiare, mai cu seamă în actualele condiţii economice, care nu sunt deloc simple, nici în România, nici în Ungaria. Şi atunci?

Atunci, iată: „nebunul” Tőkés aruncă piatra, iar acest lucru stârneşte vii emoţii atât printre români, cat şi printre maghiari, fiindcă nici unii, nici alţii nu vor să se bată. Dar, românii par mai nervoşi. Au şi de ce. Trebuie să existe o limită a acestor nemernicii!

Cu toţii ştiu, chiar şi Tőkés, că, de fapt, „regele e gol”. Cu excepţia câtorva nebuni, ungurii nu vor porni nicio luptă pentru autonomie. Situaţia actuală e prea bună, prea convenabilă pentru ei ca să rişte să o deterioreze cu revendicări absurde. Dar, emoţia şi iritarea există. Şi teama de conflicte.

Şi iată că, în acest peisaj înfricoşător îşi fac apariţia arhanghelii păcii şi ai înţelegerii! Traian Băsescu şi Viktor Orbán! Care garantează că ungurii şi românii nu se vor încăiera! Înțelepții care scot piatra aruncată deTőkés!

Uf, ce uşurare! Prin ce-am trecut şi de ce am scăpat! Bine că s-au înţeles ăştia doi!

Păi, cum să nu se-nţeleagă? N-aţi băgat de seamă că nemernicii se înţeleg mult mai uşor decât oamenii cu principii? Mai cu seamă că, din povestea asta, şi unul şi altul ies întăriţi mediatic şi electoral. Şi nici Tőkés nu pierde.

Şi totuşi, pierde cineva? Da, toţi cei care sunt mai preocupaţi de rezultatul meciului România-Ungaria decât de rata dobânzii. Mai ales când meciul e trucat.

P.S. Ieri am fost în Ungaria. Şi ... nu ştiu ce se va întâmpla în urma măsurilor cabinetului Orbán. Poate că vor ieşi din criză curând, sau poate se vor afunda mai rău, nu ştiu. Şi nici nu mă prea interesează. În ceea ce ne priveşte ... sunt sceptic. Cocălarul român (nu-i pleonasm?) e omniprezent, şi nu pare a fi auzit de criză. Aruncă cu zecile de mii de forinţi pentru a cumpăra aceleaşi produse de doi bani, pe care le-ar putea cumpăra şi în România, la jumătate de preţ şi sub un alt nume, iar asta mă îndreptăţeşte să cred că mai avem câţiva ani buni de criză în faţă. În rest ... vreme schimbătoare, ploi în averse. Dar, a plouat şi-n România.

Înainte de manele

Prostul gust nu e, nicidecum, o invenţie a anilor din urmă. Şi în anii ’70 -’80, tinerii acelor vremuri îşi satisfăceau irepresibila dorinţă de vulgar prin ascultarea unor melodii mai deocheate. Că doar nu erau să asculte toată ziua Macarale, macarale sau Magistrala albastră.

Nu le spuneau manele, dar erau un fel de manele.









vineri, 23 iulie 2010

Căldură mare (şi) la Băile Tuşnad

La Băile Tuşnad e, cred, destul de frumos. Apă minerală, brazi, răcoare. Totul ce e necesar pentru o odihnă bine-meritată, pentru o refacere după un an de muncă grea. Şi pentru relaxare, pentru calmare.

Numai că sunt persoane care nu se pot calma nici în acest cadru minunat. Mai sunt persoane cărora răcoarea muntelui nu le poate domoli nicidecum fierbinţeala.
Trebuie să ieşim în stradă dacă este nevoie. Dacă trebuie, secuimea are nevoie de un model de tip catalan, dar în acel moment UDMR nu va mai fi la guvernare pentru că am manifesta împotriva lor.

Cel care a spus aceste lucruri este László Tőkés. Dar, oare în ce calitate şi, mai ales, în numele cui, a vorbit László Tőkés?

Dacă a vorbit în nume propriu, e problema lui. Probabil a consumat ceva etnobotanice şi a confundat Covasna cu Catalonia. Mai zilele trecute o confunda cu Tibetul.

Dacă a vorbit în numele Parlamentului European, al cărui vicepreşedinte este, lucrurile se schimbă niţel şi consider că România ar trebui să-şi regândească, din perspectiva acestor declaraţii, relaţia cu P.E.

Iar dacă a vorbit în numele U.D.M.R., lucrurile se complică încă şi mai mult. Pentru că U.D.M.R. este parte din guvernarea României. A vorbi în numele U.D.M.R. e ca şi cum ai vorbi în numele guvernului Boc.

E de prisos, cred, să adaug că, atâta timp cât guvernul Boc şi preşedintele Băsescu nu au o reacţie fermă la aceste declaraţii, înseamnă că au consimţit cu ele.

Ei, să fim oneşti şi să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Boc ceea ce e al lui Boc.
România are o Constituţie care trebuie respectată şi nu se discută.

Asta a declarat premierul României, Emil Boc. Păi, bine, măi bocciule, nu te-ai prins că Tőkés exact asta face: discută Constituţia României? Cât priveşte respectarea, ce să aşteptăm de la Tőkés, atâta timp cât şi Băselu se şterge cu ea pe picioare ori de câte ori are ocazia?

Iar Orban ce caută la Tuşnad? Nu Ludovic, nici Leonard, ci Viktor. Ăla de-şi zice premierul Ungariei şi care a venit pe un val de încredere de 67% şi acum mai are vreo jumătate.

Înclin să cred că nici ungurilor nu prea le mai place de Tőkés ăsta şi de U.D.M.R. Că U.D.M.R. n-are decât un principiu, acela de a fi tot timpul la putere. Dac-ar trebui să-l pupe-n dos pe Vadim pentru asta, pe Vadim l-ar pupa. Iar despre Orban, Viktor Orban, ce să zic? El a mai fost premier, şi nici atunci n-a rupt gura târgului, că de-aia a trebuit să facă o pauză aşa de lungă. Acum are o a doua şansă, cu siguranţă ultima. Dacă se concentrează pe redresarea economică a Ungariei, ar avea ceva şanse. Dacă, însă, se concentrează pe instigarea diasporei maghiare, o dă în bară. Urât de tot.

Update: Ăştia ce mai vor?

Update2: Dar PSD?

PD-L sub codul portocaliu

Atenţionare de vreme severă la PD-L: partidul a scăzut la 12%. Sunt aşteptate descărcări electrice, tornade, cutremure şi aşa mai departe.

Wow! Dar cum a fost posibil aşa ceva? Nu e iar vreo făcătură a prezidentului? Nu se pregăteşte el cumva să transfere „povara” guvernării pe umerii altora, de exemplu pe cei ai Crinului (care, în paranteză fie spus, nu pare prea sforţos)? Şi dă-i cu ipotezele, dă-i cu analizele ... pierdere de timp. Mai bine am citi povestea aia cu drobul de sare. Se cheamă Prostia omenească. Pedeleul nu va pleca niciodată de bună voie de la guvernare. Pentru că e ca şi cum ai pleca de la nuntă, direct la puşcărie. Hai, nu la puşcărie, la mânăstire. Şi vedeţi un pedelist dispus să facă asta?

Acum, cum de-a ajuns PD-L la cât a ajuns. E foarte simplu, e de clasa a doua. Vine-aşa: 37% iniţial, minus 25% la bugetari, dă exact 12%. Mare brânză!

Cum? 5% plus la TVA? Aia nu se prea pune. O dată că-i cu plus, a doua că e suportată de hypermarketuri – eu aşa am văzut – a treia că se compenseaze cu ceea ce a mai luat PD-L de pe piaţa liberă (era să zic liberală): un Predoiu, un Vlădescu, chiar un Berca vă spun ceva? Aşa că e în marja de eroare, tot 12% dă.

Aştept cu interes impozitarea pensiilor. Cu 16%. Atunci o fi mai greu, că o să dea cu minus.

P.S. Ce înseamnă, de fapt, acest cod pentru PD-L? E foarte simplu: împrăştierea. Asta înseamnă. Toţi şefii şi şefuleţii ăştia de deconcentrate trebuie să se reorienteze politic urgent, asta dacă nu vor să îi ia „valul mare”.

Cred că, în următoarele săptămâni şi luni vom asista la destule „surprize” în acest sens.

Eu nu prea mai am chef să scriu.

joi, 22 iulie 2010

De ce au copiii două urechi?

Asta m-a întrebat fiica mea, atunci când avea, cred, în jur de patru ani (acum are aproape şase).

Şi ... m-am cam blocat. Nu am ştiut ce să-i răspund. Astfel că, până la urmă, a trebuit să dea şi răspunsul. Care, sincer, m-a blocat şi mai tare. A spus:
Pentru ca pe una să iasă tot ce intră pe cealaltă.

miercuri, 21 iulie 2010

Asasinarea culturii

Aparent, e vorba de o eficientizare a activităţilor din sectorul bugetar. În acest sector sunt, se zice, prea multe persoane care „nu produc” nimic şi de care, de fapt, nu e nevoie. Ele nu fac altceva decât să consume ceea ce produc ceilalţi, iar acest lucru nu mai poate continua aşa. Suntem în criză, iar motivul pentru care am ajuns aici este creşterea peste orice măsură a numărului acestor „căpuşe” bugetare. Prin urmare, cheia ieşirii din criză nu poate fi alta decât cea a reducerii numărului bugetarilor şi, dacă se poate, eliminarea lor aproape completă.

Acestea sunt argumentele Băsescului, ale PD-L-ului şi a vreo cinci milioane de idioţi din care, culmea, unii o duc prost, foarte prost. Dar, asta e, deja, o altă problemă.

Că aceşti bugetari nu se vor duce, de fapt, „în producţie”, ci vor îngroşa rândurile şomerilor, sau vor emigra, sau vor crăpa, pur şi simplu, ceea ce, pentru „cetăţeanul X”, nebugetar, dar nici profitor portocaliu, nu va însemna nicio îmbunătăţire, dimpotrivă ... asta nu mai importă. La urma urmei, dacă eu o duc prost, de ce să n-o ducă alţii şti mai şi? De ce să nu moară capra vecinului?

Cine sunt acei bugetari care trebuie reduşi, eliminaţi, umiliţi?

Nu, astăzi nu voi spune nimic despre medici şi profesori. Astăzi voi vorbi despre administraţia publică.

Sunt absolut de acord că avem un aparat administrativ obez, ineficient. Sunt absolut de acord că acest aparat trebuie redus drastic. Sunt absolut de acord că mulţi, foarte mulţi dintre cei care lucrează astăzi în administraţie sunt proşti, proşti, proşti ... Proşti cu P mare, şi pe de-asupra şi leneşi, aroganţi şi ... tot ce e mai rău. Şi e normal să fie aşa ... e vorba de clientela politică a fiecărui partid. Trăsătura comună a biografiilor acestor persoane arată cam astfel: studii obligatorii finalizate cu dificultate, posibil eşec la sfârşitul ciclului gimnazial, apoi nu-ştiu-ce profesională sau liceu industrial, puţină ceaţă, după care studii universitare strălucite, fie la ID, fie chiar la zi, master, de multe ori doctorat, sau/şi a doua, a treia sau a n-a facultate etc. Păi cum aia a mă-sii a putut idiotul ăla care habar n-avea dacă Oltul se varsă în Mureş sau invers şi nu se putea iscăli cu buletinul în mână, cum dracu’ şi-a dat ăla bacu’, cum a făcut facultate, cum a ajuns la master etc.? Să vină cineva să-mi arate un om care, la sfârşitul gimnaziului habar n-avea de, să zicem, ordinea efectuării operaţiilor sau teorema lui Pitagora şi care, zece ani mai târziu, jonglează cu formulele lui Stokes sau Green-Ostrogradski! Never, nu există! ... Oups, că iar am dat-o-n bară! Păi, copiii ăştia fac ştiinţe politice, administrative, drept, filosofie, studii europene, relaţii de nu-ştiu-care şi te mai miri ce alte facultăţi la care adunarea numerelor de la unu la zece e opţională, iar înmulţirea e contraindicată.

A nu se înţelege că toţi absolvenţii uneia din facultăţile de mai sus sunt idioţi sadea ... nu toţi, dar destui. Mult prea mulţi. Cam toţi cei care au picat treapta la 15 ani şi au făcut facultatea la 30.
Să nu-mi spună cineva că nu ştie ce specimene se pot întâlni prin primării, mai ales prin cele de sat, dar şi prin diverse „deconcentrate”. Tot felul de paraziţi, pentru care, din păcate, nu s-a inventat încă nicio soluţie. Şi nici nu se va inventa atâta timp cât fiecare dintre ei e „pila” nu-ştiu-cui.

Sunt o grămadă de astfel de instituţii, inutile şi costisitoare, multe dintre ele inventate, pur şi simplu, de politicienii ultimelor decenii, pentru a-şi proteja „faliţii”. Mă întreb, bunăoară, cui a servit şi cui serveşte declararea drept comune a unor sate unde nu există niciun fel de activitate economică – asta dacă exceptăm buticul primarului si cârciuma vicelui (sau invers) – şi care nu au absolut nicio perspectivă economică sau demografică? Sau, de ce trebuie să devină urbea X muncipiu de îndată ce s-au închis toate fabricile, iar populaţia a scăzut cu 25%?

Unul dintre nemernicii care au creat această situaţie este fosila portocalie care răspunde la numele de Valeriu Tabără. Cine este curios, poate să studieze activitatea parlamentară a acestui odios personaj a cărui principală preocupare a fost, de-a lungul celor mai bine de douăzeci de ani de când cu onoare reprezintă nişte proşti mai mari ca el, înfiinţarea de noi comune, transformarea oraşelor în municipii şi aşa mai departe. Vă daţi seama ce mare gheşeft pe contribuabilul român că s-a înfiinţat nu-ştiu-ce comună nouă, adică încă vreo cincizeci de locuri de muncă plătite de la buget!

Dar, e o problemă cu aceste instituţii. Ele pot fi, eventual, rebotezate, comasate, integrate, sau ce mai vreţi dumneavoastră, ideea e că nu ne putem atinge de oameni! De ce? Fiindcă sunt clienţi politici! E vorba de acei idioţi, în general, buni de nimic, dar atât de folositori în alegeri! Sunt cei cu care politicienii au mers la furat, şi care, or fi idioţi sau nu, dar ştiu prea multe şi pot face, de asemenea, prea multe. Pentru numele lui Dumnezeu, aceşti oameni trebuie să rămână acolo unde sunt!

Ce noroc, însă, că administraţie locală nu înseamnă doar ce ştim cu toţii că înseamnă. Administraţie locală înseamnă, se pare, şi cultură. Adică: teatre, muzee, filarmonici etc. Da? O, ce bine! Atunci, să-i dăm dracu’ odată afară pe toţi paraziţii ăştia care, una la mână, nu produc nimic şi, a doua la mână, nu numai că nu au „culoare”, dar, de multe ori, iau la băşcălie pe „oamenii muncii” şi „conducerea”, sunt decadenţi şi retrograzi. Pentru ce trebuie să întreţină ţara noatră scumpă Rromanelia asemenea creaturi? Ce Bietu Vână, cine-i ăla, cine-i ăla, ce Guţ-al nostru nu-i mai bun, ce are? Pentru unu la sută care le place scârţâielile lu’ Moţart ăla, să cheltuim atâţia bani?

Adevărul este că, în acest moment, împotriva culturii se duce un odios război nedeclarat. De fapt, ce război? Cine sunt combatanţii?

De o parte puterea, având de partea sa totul. Având puterea ucazului, a serviciilor secrete, a banilor. Totul. De partea cealaltă, nişte rătăciţi care nu au, de fapt, nimic, doar hainele de pe ei, dar şi acelea sunt de recuzită. Şi atunci? Ce şanse sunt ca trufaşul Goliat să se împiedice de insignifiantul David? La o primă vedere, niciuna.

Dar, de ce e cultura atât de mult urâtă de putere?

În primul rând, pentru că nu o are, iar asta doare. Lecturile lui Băsescu, în afară de etichetele de whisky, se reduc la ... ăla, Chărtărăscu ... da. Boc nu e, fireşte, om de cultură, el e profesor. De drept constituţional. Şi e profesionist în ceea ce face ... se vede, nu? Cultura lu’ madam Udrea s-a oprit la Vuitton ... rostirea cuvântului nu se poate face fără o aspiraţie puternică. Aspiraţie intelectuală, perverşilor! Cine mai e? Pleziristu’? Sau, poate Funeriu? Ăla da om cult! Mai ales când îi suflă doamna educatoare! Da ... şi nici Paleologu’ nu mai e! Săracu’!

Hopa, că nu în guvern sunt oamenii de cultură. Sunt pe lângă guvern, pe la Institutul de Studii de nu-ştiu-de-care, şi aşa mai departe. Adicătelea, iată câteva exemple: Patapievici, Liiceanu, Preda, Vlădescu, PătrăşCoiu, Pişu Mărar, Ardei Umplut, şi de ce nu, şi madam Ţaţoiu, că doar nu suntem misogini, ce dracu’! O, temPora, că pe asta o cam uitasem.

Hai să fim serioşi! Ăştia-s kulturnicii băsecului? Vai de noi!

În al doilea rând, oamenii de cultură lucrează mult cu limba, şi .. se dezvoltă ... asta li-i meseria, nu? Şi, vorba aia: „cine limbă lungă are, va primi cinci ani la sare”.

Dacă ne uităm bine, nu mai ştim exact cine e David şi cine e Goliat. Celui care te loveşte cu o piatră, îi poţi răspunde cu o piatră mai mare. Celui care te loveşte cu foc, îi poti răspunde cu un foc mai mare. Dar celui care te loveşte cu o satiră, cu ce dracu-i răspunzi? Cu una şi mai mare? De unde, că pentru aşa ceva îţi trebuie minte!

Toate dictaturile din lume i-au persecutat pe artişti, pe oamenii de cultură. Au fost vremuri când cărţile erau arse în pieţe, în China şi aiurea se cenzurează internetul. Nimic nou sub soare. Dictatura este incompatibilă cu cultura.

În acelaşi timp, toate, sau cele mai multe dintre dictaturi au încercat să-şi creeze propria cultură, cultura „oficială”, care să o substituie, să o distrugă pe cealaltă, cea „decadentă” sau „duşmănoasă”. Şi, de multe ori, aceste culturi oficiale s-au dovedit a fi chiar valoroase. Sovieticii l-au creat pe Maxim Gorki, fasciştii pe Leni Riefenstahl, iar ceauşiştii pe Adrian Păunescu. Acum, îl avem pe Guţă. Doamne, ce diferenţă! Băsismul înseamnă dezastru universal!

Cum se va sfârşi războiul? Au fost instituţii care nu au cerut altceva decât să supravieţuiască. Atât, şi niciun ban de la stat. Oamenii au cerut doar atât, să cânte, să joace teatru, pentru oameni, pentru spectatori. Au zis că se descurcă cu banii, că o fac şi pe gratis. Să fie lăsaţi doar să existe, să fiinţeze sub numele cunoscut.

Nici asta nu a fost posibil. Fiindcă, în România, cultura trebuie să dispară!

Şi mâine? Mâine vor falimenta media „mogulă”. Pentru că trebuie să dispară, destul cu-atâta dezinformare. Asta, de dimineaţă. După amiază, vor căuta la blogeri. Sunt prea mulţi şi scriu prea multe prostii. E drept, nu îi plăteşte nimeni, dar nici aşa ...

Mă întreb, ne vom întoarce, oare, la samizdate?

luni, 19 iulie 2010

Statul raţional: drepturile omului şi cetăţeanului

Orice stat raţional admite ca principiu fundamental de funcţionare egalitatea cetăţenilor săi. E vorba de egalitatea în faţa legii şi a sistemului de drepturi şi îndatoriri. Celebrul constituţionalist Georges Vedel spunea că afirma că egalitatea nu este doar un drept natural, ci fundamentul însuşi al oricărui drept natural, căci nu mai există drept natural dacă oamenii nu sunt egali între ei, altfel spus, egalitatea este condiţia însăşi a recunoaşterii omului. Egalitatea în faţa legii reprezintă principiul fundamental de funcţionare al oricărei societăţi raţionale.

În cadrul acestui principiu, ce ar trebui să conţină şi cum ar trebui structurat sistemul de drepturi ale omului şi cetăţeanului?

De la bun început, remarcăm că acestă structură nu poate fi altfel decât ierarhică, piramidală, pentru că altfel, societatea ar ajunge repede în faţa unor probleme insurmontabile.

În fruntea ierarhiei drepturilor omului şi cetăţeanului nu poate fi, în mod logic, un alt drept decât cel la viaţă.

Nu e vorba de o viziune „umanistă”, ci de una logică: nu discutăm decât despre drepturile persoanelor vii.

Când vorbim despre dreptul la viaţă, ca, de altfel, despre alt drept fundamental, trebuie să acceptăm că, de acest drept trebuie să beneficieze toţi oamenii, absolut toţi, deci şi hoţii, tâlharii, pedofilii etc.

Sigur, acest principiu s-ar putea să fie mai greu de digerat de către unii dintre noi, mai ales de aceia care, acum două decenii, au strigat „moarte pentru moarte”, sau pentru cei care gândesc, şi acum, ce reintroducerea pedepsei cu moartea ar rezolva vreuna dintre problemele societăţii româneşti. Dar, atenţie! Dacă dreptul la viaţă nu este garantat, atunci ce alt drept ar putea fi garantat, iar atunci ar trebui să acceptăm să trăim într-o societate ai cărei membri nu au niciun drept ... se mai poate vorbi despre „societate”, despre „lege”?

Proclamând dreptul la viaţă ca fiind primul în ierarhia drepturilor fundamentale ale omului, înseamnă că oricare alt drept al omului poate fi încălcat, în condiţiile în care, fără această încălcare, dreptul la viaţă al unei fiinţe umane este încălcat. Printre drepturile care ar putea fi, astfel, încălcate, se pot enumera dreptul la proprietate sau cel la referitor la viaţă privată etc.
Dreptul la viaţă priveşte mai multe componente:
  • Dreptul la anumite condiţii materiale minimale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.), care să permită supravieţuirea individului. Aceste condiţii materiale minimale trebuie asigurate, în mod gratuit, de către stat.
  • Dreptul la asistenţă medicală. Aici trebuie introdusă o anumită nuanţare. Singura certitudine absolută pe care o au, pe această lume, toate fiinţele umane, este moartea. Aceasta nu înseamnă nici că moartea este, de fapt, scopul sau „realizarea” vieţii, după cum nu înseamnă nici încălcarea dreptului la viaţă. Statul nu poate să îi ţină în viaţă pe toţi cetăţenii săi, fiindcă moartea este un fenomen natural şi inevitabil. Dar, statul trebuie să aibă datoria de a acorda o asistenţă medicală de bază, în mod gratuit.
  • Dreptul la educaţie, realizare profesională etc. Statul are datoria de a sprijini educarea cetăţenilor săi, în anumite limite de rezonabilitate, cel puţin atâta timp cat încă nu s-a consemnat niciun deces „din lipsă de educaţie”.
Componenta principală a dreptului la viaţă este, aşadar, prima, cea cu privire la anumite condiţii materiale minimale.

Constituţia României precizează:
Articolul 47 Nivelul de trai
(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurari sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

Este un text în bătaie de joc, aşa cum este, de altfel, toată Constituţia României.

Nimeni nu spune, de exemplu, ce este un „nivel de trai decent”. Pentru Sfideanu, de exemplu, un mausoleu de aproape 1400 de m² e ceva nu numai „decent”, dar şi firesc, pentru un om care „munceşte”, dar nu „risipeşte” pe vicii precum alcoolul şi tutunul, perminţându-şi, in schimb, sejururi extravagante etc. Pentru un profesor stagiar, în schimb, o garsonieră de 20 de m² reprezintă un vis aproape fantastic. Decenţă şi decenţă ...

Oamenii au necesităţi de ordin material, nu financiar. Dar, toată filosofia bugetului e una exclusiv financiară. Să „iasă la preţ”.

Pentru a asigura, efectiv, respectarea dreptului la viaţă, toată filosofia noastră economică trebuie regândită. Băieţii aceia deştepţi care exprimă totul în bani ar trebui să ştie că există multe lucruri care nu au expresie bănească.

Într-o postare anterioară m-am întrebat:
Poate România să asigure toate alimentele necesare subzistenţei tuturor locuitorilor săi? Sau este necesar ca unii dintre noi să sufere de foame?

Are România capacitatea de a asigura îmbrăcămintea şi încălţămintea necesare locuitorilor săi? Sau este nevoie ca unii dintre noi să fie neîmbrăcaţi sau desculţi?

Poate România să asigure tuturor locuitorilor săi un „acoperiş” deasupra capului, sau este necesar ca unii dintre noi să-şi petreacă viaţa prin canale, sau să sufere de frig etc.?
Întrebările erau, fireşte, retorice, România are, evident, posibilitatea de a răspunde cu „da” tuturor celor trei întrebări. Problema este ce nu vrea să o facă.

Cine nu vrea să o facă?

1. Guvernul României – din acest motiv, guvernul României trebuie să plece.

2. Preşedintele României - din acest motiv, preşedintele României trebuie să plece.

3. Parlamentul României şi partidele politice – din acest motiv partidele politice în al căror program nu se regăseşte proiectul unei legi a traiului decent, în termeni concreţi, nu trebuie votate.

Cei care susţin necesitatea adoptării unei legi a traiului decent sunt rugaţi să aplice aici:

duminică, 18 iulie 2010

Acu' i-acu'

Niciun guvern din lume nu este nebun să bage mâna în buzunarul cetăţenilor săi, dacă situaţia nu o impune. Dar, în cazul României, nu se poate face altfel. Trebuie să ne încadrăm în deficitul bugetar convenit – de către cine? – cu FMI. Altfel, pierdem acordul cu FMI şi intrăm în faliment. Şi, evident, în incapacitate de plată, ceea ce înseamnă că bugetarii şi pensionarii nu vor mai primi deloc salarii şi pensii. Iar, pentru a ne încadra în acest deficit, trebuie tăiate salariile, pensiile – dacă nu, impozitate -, trebuie mărită fiscalitatea.

Cam asta auzim, de câteva luni, 24 de ore din 24, de la PD-L şi Traian Băsescu.

Ţara vecină, Ungaria, trece printr-o criză similară. Din unele puncte de vedere, problemele Ungariei sunt mai grave decât ale noastre, de exemplu, gradul de îndatorare externă al ţării (raportat la PIB) este dublu faţă de cel al României, ceea ce înseamnă, pe de o parte, un procent dublu din PIB aferent acestor dobânzi, iar pe de altă parte, o dificultate mai mare de a contracta noi credite, în condiţii avantajoase. De asemenea, în acordul vecinilor noştri cu FMI, cifra maximă convenită a deficitului bugetar e jumătate din cea convenită de noi.

În aceste condiţii, era de aşteptat ca Ungaria să „strângă cureaua” cel puţin cât noi, dacă nu de două ori mai mult. Dar, noul guvern Orban, de orientare liberală, a luat o altă decizie. În loc să mărească fiscalitatea, a redus-o, ceea ce, pe termen scurt, agravează şi mai mult situaţia deficitului bugetar.

Urmarea: FMI a suspendat acordul cu Ungaria. Un acord de 25 de miliarde de dolari.

În România, PNL a anunţat de la bun început că se opune acordului cu FMI, mai mult, nu a exclus nicio clipă denunţarea sau suspendarea acordului cu FMI, în cazul în care ar reveni la putere, fiind, din acest motiv, persiflat energic de „competenţii” economişti portocalii.

Totuşi, ce ar fi însemnat, sau ce ar însemna, în mod concret, pentru România, suspendarea acordului cu FMI? Acelaşi lucru ca şi pentru Ungaria.

Astfel că ar trebui să urmărim, în viitoarele luni, cu mare-mare atenţie, tot ceea ce are legătură cu Ungaria. Dacă nivelul de trai va scădea dramatic, şomajul va exploda, statul va intra în incapacitate de plată şi se va dezintegra, atunci, probabil, va trebui să le mulţumim lui Traian Băsescu şi PD-L-ului pentru că vor fi salvat ţara (aşa cum, de altfel , pretind). Dacă, însă, nu se va întampla nimic deosebit, mai mult, dacă Ungaria va raporta creştere economică şi ieşire din criză, atunci va trebui să ne întrebăm: pentru ce a trebuit să suportăm toate aceste constrângeri financiare (în afară de vina de a-l fi re-votat pe marinar, fireşte)?

Ei, ce credeţi că se va întampla?

sâmbătă, 17 iulie 2010

Se pare că ...

În România mai există demnitate. Citiţi, vă rog, textul de mai jos:



Scrisoare deschisă către puterea executivă

din partea unui judecător ce a părăsit puterea judecătorească

Domnule Preşedinte al României, domnule Prim-ministru, domnilor miniştri ai cabinetului

Vă mai amintiţi jurământul depus la preluarea mandatului ? Ar trebui!

Conform art. articolului 82 aliniatul 2 din Constituţia României acesta este: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“

Oare vreunul dintre dumneavoastră şi-a pus vreodată întrebarea: „De ce am depus un jurământ, dacă oricum trebuie, ca orice cetăţean al ţării, să respect legile şi să-mi pese, în tot ceea ce fac, de ţara mea? ”

Să încercăm să găsim împreună răspunsul, ce nu poate fi decât în folosul cetăţenilor acestei ţări.

De ce este necesar jurământul de credinţă? Pentru că dumneavoastră, cei din puterea executivă, aveţi puteri imense iar acestea trebuie temperate în primul rând de propria conştiinţă. În fiecare moment al anilor în care exercitaţi această putere executivă, cuvintele ferme ale jurământului trebuie să vă stea în minte şi să vă oprească de la orice gest ce ar putea determina încălcarea acestuia în cea mai mică privinţă, doar a fost depus faţă de Dumnezeu.

Dacă-l respectaţi pe Dumnezeu ar trebui să respectaţi fiecare vorbă a jurământului.

Faceţi dumneavoastră aceasta?

Începând analiza cu partea de început a jurământului, vă străduiţi cu adevărat pentru a asigura „propăşirea spirituală şi materială a poporului român”? Se poate spune că faceţi aceasta, atât timp cât nu vă pasă de fapt de poporul român, ce este alcătuit din fiecare cetăţean român nu doar din cei din structurile statale?

Cum s-ar putea afirma respectarea jurămintelor atât timp cât „propăşirea materială” este inexistentă, de vreme ce salariile scad, se doreşte în continuare reducerea pensiilor, iar taxele şi impozitele cresc, în timp ce poporul nu primeşte explicaţii şi dezbateri serioase ci doar butade emise de membrii puterii executive?

Mai există propăşire spirituală atât timp cât de esenţa acesteia este cultura adevărată şi durabilă, iar puterea executivă nu face nimic să o încurajeze, dimpotrivă, încearcă să o distrugă stabilind o impozitare excesivă a drepturilor de autor şi împiedicând creatorii adevăraţi să-şi realizeze operele prin reducerea sumelor pe care le puteau aloca pentru dezvoltarea proprie si considerate anterior deductibile?

Respectaţi „Constituţia şi legile ţării”?

Oricine dintre dumneavoastră care ar analiza în mod serios dacă-şi respectă jurămintele ar trebui să spună „în mod cert nu”, atât timp cât dispoziţiile constituţionale şi inclusiv cele din tratate internaţionale sunt răstălmăcite în interesul propriu iar nu în interesul poporului.

Cum poate exista respectarea Constituţiei şi legilor când, la câteva zile de la declararea neconstituţională a unei dispoziţii legale, cel ce ar trebui să medieze şi să impună respectarea Constituţiei nu face altceva decât să susţină „nesupunerea civică” prin nerespectarea unei hotărâri a Curţii Constituţionale, propunând o măsură cu efect echivalent ce ar încălca vădit respectiva decizie. Aspectul este evident pentru orice observator obiectiv atât timp cât se propune o reducere permanentă cu 16% a pensiilor (prin impozitare) în loc de o măsură declarată neconstituţională, de reducere cu 15%.

Cum poate susţine guvernul că-i pasă de „propăşirea spirituală” sau de „respectarea legilor ţării” când aplică peste noapte o măsură ce afectează grav poporul şi economia naţională, precum creşterea TVA, în timp ce o dispoziţie legală neabrogată din Codul fiscal prevedea clar că asemenea măsuri se pot lua doar după 6 luni (aşa cum fac toate ţările Uniunii Europene şi cum tocmai realizase Spania).

Când vă priviţi în oglindă, puteţi spune „apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor”? Cu siguranţă nu, atât timp cât nu faceţi altceva decât să distrugeţi orice şansă a României de a fi stat democratic. De esenţa democraţiei este verificarea reciprocă şi echilibrul între puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească. Despre ce echilibru putem vorbi când puterea legislativă este aproape inexistentă (voi detalia acest aspect într-o scrisoare deschisă adresată puterii legislative) iar puterea judecătorească este practic anihilată prin subfinanţare şi încercarea de a o responsabiliza pentru orice altceva decât pentru activitatea proprie.

Aceste atacuri împotriva puterii judecătoreşti sunt de fapt cele mai grave deoarece încalcă implicit în totalitate ”drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor” ce trebuie să fie apărate de justiţie. Critica permanentă şi ameninţările directe sau indirecte asupra judecătorilor pentru soluţiile pronunţate sunt zilnice, determinând o situaţie de schizofrenie socială ce este reflectată de sondajele privind încrederea în justiţie, realizate asupra publicului larg (în general negative) şi cele realizate asupra celor ce au procese pe rol (în general pozitive).

Care este efectul acestor atacuri: determinarea cetăţeanului să renunţe la apărarea propriilor drepturi, chiar şi fundamentale, atât timp cât acesta află zilnic de corupţia din justiţie, de soluţii incorecte şi interesate, de durata proceselor sau despre costurile reale ale acestora, prin amplificarea unor situaţii izolate sau sistemice, pentru remedierea cărora nu se face nimic din punct de vedere administrativ sau legislativ.

Nu neg că, în această privinţă, o parte de vină aparţine şi puterii judecătoreşti, societăţii civile, presei sau chiar şi avocaţilor, însă obligaţia (asumată chiar internaţional) de a respecta drepturile omului inclusiv printr-o justiţiei credibilă aparţine Statului Român, ce este reprezentat plenar, îndeosebi, de membrii puterii executive.

Nu voi detalia asupra aspectelor ce ţin de „suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României” însă chiar şi în această privinţă aparenţele sunt în defavoarea puterii executive, ce pare a accepta imediat tot ce vine din afara ţării, Statul Român neavând practic nicio rezervă la majoritatea tratatelor europene, precum au alte state, chiar din estul Europei, dar, cu toate acestea, aplicarea respectivelor tratate este de multe ori doar formală.

Ar trebui să vă temeţi domnilor, dar nu doar de Dumnezeu, ci şi de acest Popor Român ce la un moment dat se va trezi şi nu veţi mai putea să vă ascundeţi în faţa vorbelor goale şi demagogiei sau în spatele celor 5 milioane de oameni ce v-au votat dar care acum, majoritatea, nu mai cred în dumneavoastră .

Poporul Român se va trezi şi în mod cert va conştientiza în curând, că începând cu 1 decembrie 2009 fiecare cetăţean român are dublă cetăţenie,

Acum suntem şi cetăţeni ai Uniunii Europene în conformitate cu art. 9 din Tratatul Uniunii Europene, forma consolidată, ce arată că „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia”

iar la un moment dat românii se vor comporta ca adevăraţi europeni

„Să vă fie ruşine” domnilor!

Florin Niţă

fost judecător

vineri, 16 iulie 2010

Un gând (25)

Bucură-te de darul zborului, dacă îl ai, dar nu încerca să îl împărtăşeşti Şarpelui, fiindcă acestuia nu îi este dat să zboare, ci să se târască, şi pentru el acesta este sensul vieţii şi bucuria ei. Şarpele e un „pragmatic”, pentru el tot ceea ce contează este cât e de lunecos, pentru că asta îi uşurează târâişul, şi pe câţi a muşcat sau sugrumat. Contemplările de la mare înălţime nu-l vor impresiona nicidecum.

Ai grijă să nu-i devii prânz!

miercuri, 14 iulie 2010

Căldură mare

Ce dracu’ mai facem astăzi?

Încercăm puţin cu pensiile? Să le reducem cu 15%. A, nu ne dă voie CCR? Cine e ăştia şi ce vrea ei? Ei, în fine, nu se pot reduce, atunci să le impozităm. Cu 16%, aşa de sanchi. Să nu fie 15. Şi să dăm şi TVA-ul jos. Că numai ce l-am ridicat.

Da’ cu ani cum stăm? Ştie cineva care-i treaba cu ani? Că eu înţeleg aşa: ani asta e o –dracu ştie ce e – care ar trebui să numere ouăle lu’ Năstase şi ale altor indezirabili. Acu’ nu-ş ce-au făcut senatorii şi-au stricat legea, că nu mai e pe placul madamei Macovei şi a Băselului. Iar Băselu a contestat-o la CCR.

Bun. S-o luăm metodic.

Pentru madam Macovei e simplu: un gust mai bun. Iar pentru Băselu, cam tot aia. Pentru că nu e aliat domnia-sa cu Frunda, la guvernare? Acu’, nu c-ar fi Frunda nu-ş ce îngeraş, dar chiar aşa, să-l denunţi ca pe ultimul infractor. Dar, uite-aici minune mare: lista ruşinii. A, nu aia cu ăia de-au vrut musai să se taie lefurile, pensiile etc., nu ... Lista ruşinii cu senatorii PD-L care nu au votat legea ani. Da’ de ce n-or fi votat-o? Bună întrebare ... Şi, mai ales, bun prilej de a-i oferi lui Băsescu prilejul de a reapare în postura de Sfânt Gheorghe răpunând balaurul corupţiei. Ha, ha, ha .....

Pentru cine nu a aflat încă: ani e Agenţia Naţională de Integritate. Adică o agenţie, recte o căpuşă guvernamentală. Ce-a făcut ani asta până acum, care sunt rezultatele muncii acestei agenţii? Îmi răspunde cineva?

Bine măcar că Predoiu e mândru. Ăsta-i sinistrul (in)justiţiei, şi el transferat, pe patru ani – un an/doi ani = unitate de măsurare a timpului, nu agenţie de nu-ştiu-ce - de la PNL. Da’ de ce-i Predoiu mândru? Cum, de ce? Păi, ce-i puţin lucru să fii ministru în cabinetul Boc?

Aşa ... gata cu ani. Acu’ cu impozitarea progresivă.

Nu-i aşa că Vlădescu ăsta, aka Prostilă, e un dulce? Eu cred că, dacă toţi oponenţii guvernului Boc: partide, sindicate, bugetari, pensionari şi care s-o mai găsi, dacă toţi ăştia, spuneam, s-ar apuca, tam-nesam, de înjurat guvernul, şi pe Boc personal, sau să-i arate curu’, cum vor să facă băieţii ăstia, tot ar fi scăpat săracul om mai uşor decât din faţa flegmei Vlădescului. Adevărat vă spun, cine n-are un Vlădescu, să-şi cumpere.

Ei, şi să nu uităm: guvernul vrea să relanseze economia. V-aţi speriat? Staţi linistiţi, că de relansat n-o relansează în veci, doar vrea, atât. Totuși, e tare, nu? Să citim şi cum vrea, e şi mai şi. Hai, luaţi de-aici:
O prima masura este majorarea la 80% a cotei din dividendele intreprinderilor de stat, care se varsa la bugetul statului.

E letală rău măsura, nu?

În rest, căldură mare. Mai vedem la toamnă.


marți, 13 iulie 2010

De ce nu gândesc oamenii?

Pentru că nu pot. Pur şi simplu, nu pot. Sunt proşti.

Şi nici nu ştiu. La o adică, de unde să ştie? Din familie? Poate, dacă a existat un exemplu, da. De la prieteni, de la televiziune, de pe internet? Să fim serioşi ... Ce mai rămâne? Şcoala? Păi, la şcoală înveţi română, matematică, istorie, chimie şi câte şi mai câte, dar nu înveţi să gândeşti.

Cum? Nu înveţi să gândeşti? Nici măcar la matematică?

Nu, nici măcar la matematică. Fiindcă matematica şcolară este o construcţie artificială, care nu are nicio legătură cu viaţa. Şi fiindcă majoritatea profesorilor de matematică nu vor, nu ştiu sau nu pot să-şi înveţe elevii să gândească. Cei mai mulţi habar nu au ei, ce să mai înveţe pe alţii. Apoi, elevii, marea majoritate, sunt extrem de refractari la ideea de a gândi. Nimic nu îi deranjează mai mult decât se fie solicitaţi să răspundă la ceea ce „nu scrie în carte”. Dacă îndrăzneşti, ca profesor, să ceri aşa ceva unui elev, te poţi aştepta la tot ce e mai rău.

Şi-atunci, de unde să ştie oamenii să gândească?

Şi mai e ceva: nu vor. Ei, asta-i. De ce nu vor?

Uite-aşa. Fiindcă nu vor. De câte ori nu am spus, fiecare dintre noi: „gata, nu mai vreau să aud nimic, nu mai vreau să ştiu nimic”? Spunem asta ori de câte ori suntem dezamăgiţi, ori de câte ori realitatea nu se potriveşte cu ceea ce credeam noi. Fiecare dintre noi are momente în care nu vrea să ştie adevărul, în care preferă să se lase amăgit, prostit, să se autoiluzioneze.

Dacă n-am fi aşa, si vrăjitoarele, şi politicienii ar trebui să se reprofileze.

Cu facultatea de a gândi nu ne naştem, o dobândim pe parcursul vieţii, dacă o dobândim. Dacă nu, nu.

Jean Piaget, celebrul psiholog care a studiat creşterea şi dezvoltarea copiilor a identificat o serie de comportamente infantile care faultează atât de grav ceea ce numim „logică”, încât le-am putea considera drept incredibile. Şi sunt incredibile, dar, în acelaşi timp, sunt cât se poate de reale! Iată câteva exemple:

Un copil de câteva luni se joacă frecvent cu o anumită jucărie. Jucăria are un loc al ei, si ori de câte ori părinţii o află abandonată în altă parte, o pun la loc. Copilul învaţă în scurt timp „lecţia”: ori de câte ori doreşte să se joace cu acea jucărie, o caută la locul ştiut. Într-o zi, copilul este atenţionat asupra faptului că locul jucăriei va fi schimbat. Jucăria este mutată în alt loc, într-un mod cât se poate de vizibil, mai mult, copilul este atenţionat asupra acestei fapt Apoi, i se cere jucăria, iar copilul o caută în vechiul loc!

Acest comportament se schimbă „de la sine”, fără nicio influenţă „educaţională”, în jurul vârstei de un an. După această vârstă, copilul va căuta corect jucăria, în locul în care a fost mutată.

Unui copil i se arată două fiole, sau eprubete identice, conţinând apă. E întrebat care dintre ele conţine mai multă apă şi, bineînţeles, copilul răspunde corect. Apoi, în faţa copilului, conţinutul uneia dintre fiole este turnat într-un alt recipient, mai îngust, astfel încât apa se ridică mai sus. Întrebat din nou care dintre cele două recipiente conţine mai multă apă, copilul mai mic de cinci ani va indica, de regulă, în mod greşit, pe cel în care apa se ridică acum, mai sus. Copiii mai mari vor da, de regulă, răspunsuri corecte, le vor putea justifica şi, mai mult, nu vor crede/nu îşi vor aminti că au dat, cândva, un alt răspuns.

La zece ani, copiii nu sunt capabili să înţeleagă conceptul de pârghie, şi cum funcţionează ele. Copiii ştiu, şi înţeleg fără nicio dificultate, ce se întamplă dacă pe talgerele unei balanţe cu braţe egale se aşază diferite greutăţi. Însă, dacă braţele nu mai sunt egale, copiii nu mai sunt capabili să dea răspunsuri corecte. Ei continuă să susţină că talgerul pe care sunt aşezate mai multe greutăţi ar trebui să fie cel care atârnă, chiar în condiţia în care braţul său este, în mod evident, mult mai scurt.

Tot la zece-unsprezece ani, copiii nu sunt capabili să înţeleagă tranzitivitatea unei relaţii, de exemplu a inegalităţii. În alte cuvinte, sunt incapabili să rezolve o problemă de genul: „Bogdan este mai mic decât Andrei, iar Cătălin este mai mare decât Andrei. Care dintre ei este cel mai mare (sau cel mai mic)?”. Cu toate acestea, în ţara noastră, conform programelor în uz, proprietăţile inegalităţilor se predau în primul semestru din clasa a V-a.

Howard Gardner relatează un alt exemplu şocant: un cercetător adresează o întrebare banală: „De ce vara e mai cald, iar iarna mai frig?” absolvenţilor universităţii Harvard, una din cele mai prestigioase din lume. Răspunsul e aiuritor: cei mai multi susţin că „vara pământul e mai aproape de soare”.
La suprafaţă, toţi arată ca nişte studenţi excelenţi. Primesc note mari şi trec cu succes testele standardizate. Totuşi, atunci când sunt examinaţi în afara contextului şcolar, raţionamentele lor ne apar frecvent ca nesigure. Dar ignoranţa acestora nu se limitează la fenomenele astronomice. Deţinem destule dovezi în toate celelalte domenii. Studenţii la fizică sunt incapabili să prezică traiectoria unei alice care a căzut dintr-un tub curbat. Studenţii la biologie continuă să prezinte explicaţii gen Lamarck – citând moştenirea însuşirilor dobândite – pentru modul în care evoluează însuşirile de-a lungul generaţiilor. Studenţii la istorie insistă să atribuie o importanţă excesivă unui singur personaj istoric, pozitiv sau negativ, ignorând rolul grupurilor influente, al populaţiei sau al tendinţelor sociale sau economice de amploare. Studenţii în domeniul artelor aderă la o estetică îngustă: poezia trebuie să rimeze, pictura trebuie să arate fotografic-realist, şi – în ceea ce priveşte muzica – cu cat poţi cânta mai rapid, cu atât mai bine. În marea lor majoritate, studenţii care au beneficiat de o educaţie secundară tind să reacţioneze în mare măsură ca acei indivizi care n-au studiat ştiinţele naturii, istoria sau artele. Atenţie la forţa „minţii neşcolite” (Howard Gardner – Tratat de răzgândire, Ed. Allfa, 2006).

Dar ... e bine aşa.

Ce s-ar putea întâmpla dacă, peste noapte, am începe toţi să gândim? Poate că unii, destul de mulţi, ar muri, pur şi simplu, răpuşi de efort. Dar, asta nu ar fi o problemă atât de mare. Ce-ar face, însă, ceilalţi, cei cărora li se vor fi „deschis ochii” şi nu vor fi muri? Cum ar putea, oare, să accepte, că zeul la care s-au închinat toată viaţa e un pic cam beţivan, râgâie şi trage vânturi? Cum s-ar putea ierta pe ei înşişi pentru bicisniciile pe care le vor fi făcut, crezând că fac bine? Cum ar putea accepta, oare, că adevăratul izvor al necazurilor şi problemelor lor şi ale celor pe care îi iubesc e chiar propria lor persoană?

Mai bine să nu ne gândim.

vineri, 9 iulie 2010

De ce ne mirăm?

De pe un site creştin (sau care se vrea creştin) citesc o informaţie halucinantă:
România este printre ţările cele mai religioase din Europa, conform unui nou studiu, citat de EUObserver. […] Românii sunt aproape la fel de credincioşi ca irakienii (79%) sau iranienii (83%)
Ştirea nu e foarte nouă, e de anul trecut. Dar, chiar şi aşa, nu cred că s-a schimbat mare lucru de-atunci. Sau, dacă s-a schimbat, nu s-a schimbat în bine. Probabil că, între timp, românii au devenit şi mai religioşi, poate i-au depăşit în credinţă şi pe irakieni, şi pe iranieni.

Şi, dacă ăştia suntem, de ce ne mai mirăm? Ne mirăm că suntem în criză, ne mirăm că dau dezastrele peste noi, ne mirăm că avem guvernul pe care îl avem, preşedintele pe care îl avem? Ne mirăm că ni se taie lefurile şi ni se impozitează aerul?

Dar de „credinţa” noastră nu ne mirăm? De faptul că am ajuns de râsul Europei şi al lumii întregi cu această „credinţă”, nu ne mirăm? De faptul că ridicăm biserici şi catedrale, dar închidem şcoli şi spitale nu ne mirăm?

Nu, nu ne mirăm. Fiindcă pe noi ne ajută Dumnezeu...

Vai de capul nostru!

marți, 6 iulie 2010

O lecţie care ar trebui învăţată: chaogong

În condiţiile în care întreaga emisferă occidentală înregistreză contracţii economice sau, în cel mai bun caz, stagnări, în orientul îndepărtat, China sfidează, pur şi simplu, restul lumii, cu ritmurile sale de dezvoltare scrise cu două cifre. Cu toate acestea, există destui „analişti economici” care prognozează un apropiat şi iminent colaps economic al gigantului de la soare-răsare. Cum, probabil, aceste cassandre îndeplinesc doar nişte simple sarcini de serviciu, sau preiau „idei” gata formatate, nu cred că trebuie să acordăm prea multă atenţie acestor presupuneri care nu se bazează, de fapt, decât pe invidie. Deocamdată să remarcăm că, deşi dispune de foarte puţin pământ arabil, raportat la numărul de locuitori, şi nu neapărat de cea mai bună calitate, China reuşeşte să hrănească cu cca. 10-20% mai mulţi oameni decât propria ei populaţie, în timp ce România ...

Cu toate acestea, deşi dimensiunile şi puterea economică ar justifica pe deplin şi statutul de „superputere” militaro-politică mondială, China pare a se complace într-un rol destul de discret. Spun „pare”, fiindcă lucrurile nu stau deloc aşa. China este, în prezent, un factor care nu poate fi ignorat din nicio ecuaţie geopolitică, economică sau culturală.

În spaţiul euroatlantic, istoria Chinei şi tradiţia sa politică sunt puţin cunoscute şi studiate, iar dacă sunt, totuşi, cunoscute, atunci oricum nu au nicio influenţă asupra deciziilor politice respective.

China este, şi a fost dintotdeauna, o ţară imensă şi extrem de puternică şi bogată, cu un sistem politic, economic, social, cultural unic în felul său. Este vorba de una din cele mai vechi civilizaţii de pe planetă. Una dintre cele mai prosteşti idei cu privire la China aşa-zis socialistă de astăzi este aceea de a presupune că nu are nicio legătură cu, să zicem, China de acum trei mii de ani. În realitate, tot ceea ce s-a schimbat sunt doar nişte forme efemere, în rest e vorba de acelaşi popor, aceeaşi cultură, aceeaşi filosofie.

Pentru a înţelege cum un trib ca atâtea altele din nesfârşitul spaţiu asiatic a reuşit să se extindă pe o suprafaţă atât de vastă, să supună şi să asimileze atâtea neamuri, fără a fi nevoit să scoată decât rareori spada, şi numai în scopuri de apărare, cuvine-se să studiem filosofia chaogong.

Neam prin excelenţă de agricultori, puţin mobili şi neîndemânateci în mânuirea armelor, membrii tribului hua-xin au înţeles de timpuriu că nu-şi pot apăra dreptul de a exista prin forţa armelor, ci prin alte mijloace.

Că a fost, că n-a fost totdeauna aşa, suveranii Chinei s-au considerat dintotdeauna deţinătorii unor avuţii materiale şi spirituale inestimabile, apreciind că ei, personal, şi întreg poporul hua-xin nu are nimic de cerut de la alte popoare. Dimpotrivă, mânaţi de idealul atingerii armoniei, chinezii s-au străduit să „exporte” acest ideal tuturor popoarelor cu care au venit în contact. Împăraţii chinezi nutreau speranţa ajungerii la pacea mondială prin crearea unui supra-stat mondial bine guvernat, conform preceptelor confucianiste ale eticii şi autoperfecţionării şi meritocraţiei. Cu privire la acest ultim principiu, să remarcăm că de acum mai bine de două milenii, chinezii au pus la punct un sistem eficient de recrutare şi promovare a ceea ce astăzi am numi „funcţionari publici” pe baza unor criterii specifice de competenţă transparente! Împăraţii chinezi au acordat o atenţie deosebită educaţiei personale, ca şi educaţiei poporului, considerând că numai nişte oameni cultivaţi pot conduce un popor şi o ţară atât de mari şi importante, - e vreo deosebire între gândirea împăraţilor chinezi şi ceea ce se întâmplă în Romania, acum? - şi, cu cât poporul este mai cultivat, cu atât mai mult va fi mai respectat de vecini. Chinezii au considerat, de asemenea, că răscoalele şi războaiele se datorează, în principal, lipsei de educaţie, şi mai puţin altor factori.

În relaţiile cu alte popoare, curtea imperială chinezească aplica principiul yi shi tong ren, adică „să-i tratăm pe toţi cu aceeaşi generozitate”. Practic, împăratul chinez, autoproclamat Fiul Cerului, se arăta dispus să împărtăşească cu toţi vecinii săi valorile sale, cu condiţia coexistenţei paşnice şi – atenţie – a recunoaşterii supremaţiei sale.

Ca majoritatea cuvintelor chinezeşti, chaogong este un cuvânt bisilabic, fiecare dintre ele având înţelesul său specific şi propria ideogramă. Astfel, chao înseamnă a fi primit în audienţă la împărat, sau a acorda audienţă (pentru împărat), iar gong înseamnă omagiu, ofrandă, dar, plocon oferit împăratului.

Chaogong presupunea o anumită etichetă sau un anumit ceremonial. Astfel, ţărilor sau popoarelor care acceptau chaogong, numite chaoxian zhi lei guo, li se cerea periodic să-şi prezinte omagiile suveranului chinez, împreună cu nişte daruri, sau cadouri, a căror cantitate sau valoare nu erau impuse în niciun fel de către chinezi. Solii chaoxian zhi lei guo erau întâmpinaţi la graniţele imperiului de către demnitari din cadrul Ministerului Ceremonialului (Li Bu), conduşi apoi cu mare pompă în capitala imperiului şi cazaţi în apartamente somptuoase. După verificarea documentelor de acreditare – biao – la o anumită dată fixată de Fiul Cerului, solii se prezentau în Sala Armoniei Asigurate, destinată special primirii solilor ţărilor închinate. Ajunşi aici, solii prezentau petiţia către tron – biao -, apoi efectuau, în semn de omagiu, trei închinări cu atingerea podelei cu fruntea, după care prezentau darurile aduse.

La rândul său, împăratul Chinei dăruia solilor obiecte de o valoare de cel puţin zece ori mai mare decât a celor aduse. Astfel, de exemplu, cronicile consemnează că, în anul 57 î.e.n., solii poporului xiongnu (hunii de mai târziu) au plecat din capitala imperiului cu 200.000 de monede, 8000 de baloturi de ţesături, trei tone de mătăsuri, 10 kg de aur etc.

Formal, chaogong excludea din principiu orice imixtiune chinezească în politica internă a ţărilor chaoxian zhi lei guo şi interzicea orice încercare de impunere prin forţă a limbii şi/sau culturii chinezeşti. Cu toate acestea, rezultatul a fost că neamurile chaoxian zhi lei guo s-au contopit, în mare parte cu poporul han, urmaşii hua-xin. În acest fel, han şi-au „cumpărat”, practic, vecinii, care au devenit chinezi „de bună voie”. Din cei peste 1,3 miliarde de locuitori, cat numără în prezent China, peste 90% sunt han, iar restul este format din zeci de popoare aflate în diferite stadii de asimilare.

Pentru popoarele mai îndepărtate sau pentru cele care nu acceptau integral chaogong, chinezii aveau, de asemenea, „oferte” foarte tentante. Existau, astfel, şi popoare, numite hu shi zhi chun fan, care nu aveau obligaţia de a prezenta daruri împăratului, dar cărora li se creau facilităţi comerciale deosebite. Astfel negustorii aveau dreptul de a-şi vinde mărfurile în diferite oraşe, sub supravegherea funcţionarilor de stat, care percepeau impozite modice, de 1-2% din valoarea de vânzare. De asemenea, curtea imperială achiziţiona direct o anumită cantitate din mărfă, la preţuri extrem de generoase, potrivit aşa-numitului principiu: „oferim întotdeauna mai mult decât primim”, de fapt o formă de „reclamă mascată” şi de cumpărare a bunăvoinţei vecinilor.

Sistemul a funcţionat extrem de eficient până în clipa în care statul chinez a intrat în contact cu puterile occidentale.

Primul diplomat european care respinge protocolul chaogong este românul Nicolae Milescu, care, deşi trimis de către ţarul Alexei ca ambasador al Rusiei, în 1676, nu reuşeşte, totuşi, să se întâlnească, în cei câţiva ani petrecuţi în China, cu suveranul acestei ţări. Următoarea ţară, după Rusia, care nu a acceptat chaogong, a fost Anglia.

Din acest moment, 1676, aveau să urmeze, în plan extern, aproape trei secole de confruntări militare cu puterile militariste, inclusiv Japonia, iar în plan intern, o perioadă complicată, de confuzii ideologice şi experimente sociale şi economice grave (mai cu seamă în secolul XX). În această perioadă, China a descoperit, cu oarecare uimire, că filosofia şi „armonia” nu se pot opune eficient puştilor şi tunurilor. Ţara a fost cucerită, subjugată, jefuită, transformată deseori în teatru de operaţiuni militare. În această perioadă, practica chaogong a fost abandonată, China a încercat, fără succes, să se închidă în ea însăşi, să reziste astfel imperialismului de tip occidental. Umilinţa supremă a Chinei s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, între reperele constituite de primul război al opiumului (1840) şi proclamarea Republicii Populare Chineze, ca urmare a revoluţiei înfăptuite de Partidul Comunist Chinez.

Raportate la istoria de circa şase mii de ani a poporului chinez, cele trei secole de „bâjbâieli” şi ezitări nu reprezintă prea mult. E vorba de şocul unui contact cu o altă civilizaţie, cu valori şi opţiuni total diferite de cele chinezeşti. A fost un moment de derută peste care, se pare, chinezii au trecut deja, sau se pregătesc să treacă.

Din 1949 şi până în 1978 au fost trei decenii în care China şi-a consolidat statutul de independenţă politică. Din punct de vedere economic, social, cultural, perioada a fost, mai degrabă, una de stagnare, marcată de excese ideologice.

Momentul de cotitură a fost reprezentat de plenara celui de-al unsprezecelea congres al Partidului Comunist Chinez, din decembrie 1978, care l-a propulsat în fruntea tuturor instituţiilor fundamentale ale statului pe ambiţiosul Deng Xiaoping. Una dintre hotărârile fundamentale ale acestui congres a fost aceea de a stabili ca prioritate absolută a partidului dezvoltarea economică a ţării, în contradicţie cu orientarea anterioară, care punea în centrul preocupărilor „lupta de clasă”.

„Vom pipăi fiecare piatră cu piciorul până vom reuşi să trecem râul” – acestea au fost cuvintele memorabile ale lui Deng Xiaoping şi totodată testamentul său politic, devenit crez al sutelor de milioane de chinezi. A „pipăi fiecare piatră cu piciorul” înseamnă a avansa prudent şi pragmatic, dar susţinut. Acest lucru a fost explicat pe larg în China, este cunoscut în occident, nu e nicio problemă. Ceea ce nu se cunoaşte, sau nu prea se discută, este direcţia spre care tinde să se îndrepte China. Ca şi cand asta ar fi o problemă pentru istorici, filosofi, antropologi etc. „Codul genetic” al unui popor nu se schimbă atât de uşor, formele în care el se exprimă diferă de la o perioadă istorică la alta. Ruşii lui Putin şi Medvedev sunt aceiaşi cu ruşii lui Petru cel Mare sau Ivan cel Groaznic, germanii doamnei Merkel nu sunt structural deosebiţi de cei ai lui Hitler, iar chinezii de azi sunt totuna cu cei din perioada celor cinci milenii de chaogong.

În alte cuvinte, idealul politic al Chinei de azi rămâne cucerirea paşnică, pe cale economică, şi, ulterior, asimilarea întregii omeniri, conform filosofiei chaogong.

Chinezii cei blânzi şi darnici în ceea ce priveşte exteriorul sunt, însă, nişte fiare neînduplecate în ceea ce priveşte interiorul.

În cele circa şase milenii de existenţă, statul chinez nu a fost altceva decât o dictatură dură, cu tendinţe spre absolutism. În cele şase milenii de existenţă, în China nu a existat democraţie nici cât ar arde un chibrit! Când e cazul, chinezii mânuiesc şi armele, şi le mânuiesc bine, mai ales împotriva „duşmanului intern”, care poate fi, după caz, şi cel care ucide, fură, siluieşte, dar şi cel care nu munceşte şi, mai ales cel care îsi permite să aibă o altă opinie politică, filosofică, ideologică decât cea a partidului comunist! Această ţară, atât de „democrată” încât permite funcţionarea a două sisteme politice într-o singură ţară, este, de fapt, un imens lagăr de muncă mai mult sau mai putin forţată, care sancţionează dur „parazitismul” tibetanilor sau „ereziile” mistico-filosofice ale sectei Falun Gong, cât despre dorinţa de libertate a tinerilor din Piaţa Tiananmen, să nu mai vorbim.

Cât de aproape sau cât de departe sunt chinezii de „cucerirea globală”? Din punctul meu de vedere, înaintează destul de ferm spre ceea ce îşi propun.

Ritmul de creştere economică îl constată oricine. Şi nu numai ritmul: în orice hypermarket, cel puţin jumătate din mărfuri sunt de provenienţă chinezească. Şi nu e vorba doar de jucării, îmbrăcăminte, încălţăminte, electronice şi aşa mai departe. Mai nou, şi în domeniul alimentelor, mărfurile chinezeşti sunt din ce în ce mai numeroase.

În domeniul educaţional, aplicând elevilor chinezi diferite teste concepute în stil occidental şi pe programe şcolare de tip occidental, s-a ajuns la concluzia că numărul elevilor chinezi foarte buni sau excepţionali depăşeşte numărul tuturor elevilor din Statele Unite (potrivit aceloraşi teste, mai mult de jumătate dintre absolvenţii de liceu din România sunt analfabeţi funcţional). De asemenea, se pare că, în prezent, Statele Unite ocupă doar poziţia a treia în ceea ce priveşte numărul de vorbitori de limbă engleză, în urma Chinei şi a Indiei.

În ceea ce priveşte „procedura” propriu-zisă a chaogong, cine a fost foarte atent a putut sesiza faptul că anumite ţări, au primit împrumuturi în conditii extrem de avantajoase din partea Chinei, sau, pur şi simplu, „cadouri”, fără niciun fel de condiţionări de politică internă, altele decât cele „de bun simţ”, şi anume „tolerarea” unor investiţii chinezeşti – printre aceste state numărându-se şi Republica Moldova.

Despre împrumutul de la FMI şi condiţionalităţile s-a tot vorbit şi se va mai vorbi. Au existat acuzaţii potrivit cărora cei care s-au împotrivit acestui împrumut au dorit, de fapt, să „închine” ţara Chinei sau Rusiei. Mă rog, nu comentez, dar nu ştiu dacă, după cel puţin încă un an de recesiune severă, nu vom „descoperi” soluţia îndatorării către China pentru a ne putea refinanţa creditul luat de la FMI ...

Nu-mi place China, nu-mi place ideologia sa, poate fi seducătoare, pentru unii, dar pentru mine nu. Repet, China înregistrează ritmuri ameţitoare de dezvoltare economică, are o şcoală incomparabil mai performantă comparativ cu a noastră (au şi de unde alege), dar ... dar este o imensă închisoare ideologică şi, mai ales, un uriaş lagăr de muncă. Şi, oricât de „necredincios” aş fi, zic: să ne ferească Dumnezeu să ajungem să fim nevoiţi să lucrăm precum chinezii ... nu chinezii din România, chinezii din China, de la „mama lor”.