Logica unei decizii lipsite de logică

În sfârşit, PDL a dezvăluit secretul lui Polichinelle: boicotează referendumul.

Nu ştiu, n-am înţeles, şi, probabil nu voi înţelege niciodată de ce alţii au crezut altfel. Poate că pentru că strategia boicotului este una sinucigaşă. Şi iată de ce: astăzi, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată sesizarea Partidului Democrat Liberal privind dispoziţiile din hotărârea Parlamentului care prevede că Legislativul va lua act de hotărârea CCR în situaţia în care va stabili că nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate din legea privind referendumul şi va decide asupra procedurii de urmat.

În alte cuvinte, în situaţia nevalidării referendumului, din lipsă de cvorum, Traian Băsescu NU se întoarce, în mod automat, la Cotroceni, ci NUMAI în condiţiile în care Legislativul, adică Parlamentul decide că aceasta este „procedura de urmat”. Parlament care, dacă nu uităm „de la mână pân’ la gură”, tocmai l-a suspendat pe numitul Traian Băsescu.

Oare mai-marii PDL cunosc acest insignifiant amănunt?

Sunt convins că, în cazul unora, răspunsul e „NU”. E plin Parlamentul de idioţi care votează după cum ridică şeful de grup deştu’ ... dar mai sunt şi alţii. Cei care ştiu. Sau, poate că ăia au migrat, deja, la alte partide, sau poate au fost aduşi la tăcere de ăilalţi, de idioţi ... nu, chiar n-aş crede asta. Oricât de antipatici mi-ar fi pedeliştii – şi îmi sunt teribil de antipatici – nu pot să cred că, în rândurile lor nu mai există niciun creier lucid.

Bun, şi-atunci, de ce se aruncă toţi cu capu’nainte ca oile? O fi şi-aici vreo strategie, ceva?

Dar, ce strategie? Fiindcă e clar, în cazul lipsei cvorumului, Băsescu ajunge din nou la mâna Parlamentului. Se va „defecta” acesta încă o dată, cum s-a defectat la moţiunea de cenzură împotriva guvernului MRU?

Bine, ar fi, în mod clar, cea mai mare tâmpenie petrecută sub cupola Parlamentului ... dar chiar imposibil n-ar fi. E clar, de asemenea, că o asemenea poveste ne-ar arunca definitiv, nu din Europa, ci din istorie, de-a dreptul, ar râde şi canibalii de noi, că nici la ei nu s-a petrecut aşa ceva, acolo, când e unu’ suspendat, îl halesc cu totul. Bun, nu vreau să mă gândesc la impactul economic, la cursul leului ... care leu? Da, sincer, parcă m-ar împinge un michiduţă să-mi doresc şi aşa ceva ... doar pentru a vedea mufa’ lui Şova.

Vor mai fi, fără îndoială, presiuni ale coanei (*)UE ... şi mai ce? O să bage ăia trupele peste noi? Nu se duc în Siria, unde, se pare, situaţia e chiar pe nasoale, ce să caute la noi? Şi-atunci?

Şi-atunci, nimic.

Şi, totuşi, de ce a luat PDL această decizie sinucigaşă?

În primul rând, pentru că i-a devenit foarte clar, extrem de clar, în afara oricărui dubiu, că, la referendumul din 29 iulie numărul celor care vor vota cu „NU” nu va fi mai mare decât al celor care vor vota cu „DA”, în alte cuvinte că Băsescu va pierde.

În al doilea rând, pentru că strategia boicotului oferă, totuşi, ceva. Nu, nu şansa întoarcerii rezultatului, aceasta nu mai există de mult, dar, totuşi, un mic respiro, câteva săptămâni, o lună, ceva.

De ce are nevoie PDL de acest respiro?

PDL nu are nevoie de acest respiro, PDL nici nu mai prea există, e doar o ceată de oameni dezorientaţi şi hăituiţi, mulţi dintre ei cu grave probleme penale. PDL nu mai intră în niciun calcul politic de viitor, cei care se mai simt în stare se orientează spre alte „construcţii politice”, gen „Noua Republică”, ICCD, şi-aşa mai departe. Nu PDL, nimeni nu mai mizează pe el. În politică, PDL e, deja, un „cal mort”.

Şi-atunci?

Atunci, miza e pe oameni. Pe pedelişti. Care, prin acest subterfugiu, pot primi -speră ei - o mică „gură de oxigen”. Un interval de timp, suficient, speră ei, pentru a-şi curăţa urmele. Pentru a-şi transfera fondurile, şi pentru a şi le securiza, pentru a-şi măslui bilanţurile contabile. Şi, de ce nu, pentru a o şterge cât se poate de româneşte.

Aceasta este logica deciziei PDL.

Apropo, mai ştie cineva ceva de doamna Udrea? Într-o vreme gestiona miliarde, nu-i aşa?

UPDATE: Sunt, se pare şi alţii care gândesc cam la fel: 

Traian Basescu poate cadea in propria groapa sapata de el, dupa ce impreuna cu PDL a decis marti boicotarea referendumului pentru demiterea presedintelui din 29 iulie 2012. Daca referendum-ul nu e valid ("cvorum" de jumatate plus unu din numarul de persoane de pe listele electorale), nu poate produce efecte juridice, si nu schimba nimic situatia actuala, adica se mentine suspendarea lui Traian Basescu! Asta pana se va hotari cu DA sau NU asupra demiterii, demitere care nu poate opera in lipsa unui referendum valid! Din cauza costurilor, un al doilea referendum s-ar organiza probabil odata cu alegerile parlamentare...

Şi ăia sunt jurişti, nu „chibiţi” ca mine. Parc-ar fi ... pe bune. Nu?

Îndemn la raţiune

Din 19 milioane de locuitori, câţi are România, 18,4 au drept de vot. Fiindcă au depăşit 18 ani. În orice ţară din lume, chiar şi în cele puternic îmbătrânite, în cele cu spor natural negativ, numărul copiilor şi tinerilor sub 18 ani nu scade sub 25%. Numai în România el e de 4-5%. Cum e posibil aşa ceva? În România nu mai există copii?

E adevărat, în România există din ce în ce mai puţini copii, dar, în niciun caz, 4 sau 5% din totalul populaţiei. Şi atunci, care e misterul?

Nu-i niciun mister. În România sunt vreo 19 milioane de locuitori, asta e adevărat, dar numărul cetăţenilor români e mult mai mare. Cât de mare? Nu ştiu. În 1989, România depăşise 23 de milioane de locuitori, acum nu ştiu, dar cred că nu pot fi mai puţini. Vreo 24 sau 25 de milioane. Numai că diferenţa dintre aceste două numere nu se mai regăseşte pe teritoriul României, ci în străinătate, la muncă. Iar dacă e vorba de muncă, mulţi părinţi şi-au luat copiii cu ei, dar şi mai mulţi i-au lăsat acasă. De copii care au plecat singuri, lăsându-şi părinţii acasă, nu am prea auzit. În concluzie, procentul adulţilor, al persoanelor cu drept de vot, din totalul românilor de peste hotare, trebuie să fie mai mare decât acelaşi procent, din rândul românilor rămaşi acasă. Dacă, per total, există 75% persoane cu drept de vot, iar, peste hotare, acest procent este, în mod justificat, mai mare, undeva pe la 90-95%, rezultă că, în ţară, acesta e pe la 70% ... ca să iasă media.

Bun, şi, până la urmă, care este procentul românilor rămaşi în ţară care au drept de vot?

Da’ de ce „rămaşi în ţară”? Ce, ăia plecaţi nu au drept de vot? Ei nu sunt români, la fel ca noi toţi?

Ba da, sunt, dar, la fel de adevărat este că nu putem conta prea mult pe ei ... cel puţin în ceea ce priveşte votul. Pentru mulţi dintre ei, votul e o adevărată aventură, cea mai apropiată secţie de votare putând fi la câteva sute de kilometri. Şi, nici interesul faţă de situaţia din ţară nu mai e acelaşi ... nu mai vorbesc de informare. Majoritatea covârşitoare a celor din diasporă nu votează, iar acest lucru este cât se poate de normal. Anormală este, însă, condiţionarea unui referendum de atingerea unui cvorum.

Referendumurile nu sunt acelaşi lucru cu alegerile obişnuite, la acestea din urmă fiind chemaţi să alegem între X, Y şi Z. Persoane, partide, nu contează, contează faptul că nu există o opoziţie logică între variante. De obicei, şi Y, şi Z mint. De obicei, şi X, şi Y, şi Z fură. De obicei, nici X, nici Y, nici Z nu sunt de ales. Dar, de mers la vot, mergem, fiindcă nu există cvorum, şi, fiindcă, oricum, unul din ei va ieşi. Şi, ca să nu iasă cel mai rău, mergem şi-l votăm pe celălalt (care, de obicei, se dovedeşte a fi mult mai rău decât ne amăgim ... dar asta e cu totul altă poveste). Ei, aici ar trebui să existe cvorum. Iar dacă nu se atinge cvorumul, alegerile să fie anulate, şi plătite de candidaţi din buzunarul lor. Dacă ar exista o astfel de lege, partidele nu şi-ar mai putea desemna candidaţii penibili pe care şi-i desemnează astăzi, şi pe care îi alegem, exact ca nebunul din reclamă, fiindcă „celălalt era mai rău”. Dar, nimeni – când spun „nimeni” mă refer, fireşte, la clasa politică – nu e interesată să promoveze o astfel de lege a alegerilor. În schimb, impune cvorum la referendum.

Spre deosebire de alegerile propriu-zise, la referendum nu există varianta „nici-nici”, nu poţi spune „nu-l vreau nici pe X, nici pe Y, nici pe Z, fiindcă toţi sunt mincinoşi, hoţi, demagogi etc.”. Nu, trebuie să ai o opinie, nu poţi să spui că nici pe Băsescu nu-l vrei la Cotroceni, dar nici demis nu-l vrei, e absurd, e ori una, ori alta, dar nu amândouă sau niciuna, fiindcă asta e contrar principiului terţului exclus, care este baza oricărei logici, a oricărui raţionament. A, poţi să nu fii interesat, sau să consideri că nu merită efortul ... e cu totul altceva. Practic, a nu vota, în cazul unui referendum, înseamnă, sau ar trebui să însemne transferarea dreptului de a decide celor care votează. E complet imoral să consideri că, prin nevotare, opţiunea ar trebui să fie transferată, automat, uneia din părţi. E imoral, dar nu ilegal, şi din acest motiv, existenţa cvorumului la referendum favorizează clar una din părţi.

Concret, în eventualitatea destul de probabilă în care, în 29 iulie, nu va fi atins cvorumul, dar votul va fi covârşitor împotriva reîntoarcerii lui Băsescu la Cotroceni, se va ajunge la o situaţie paradoxală şi complet antidemocratică, cea în care învingătorul va fi declarat cel care va obţine 10-20% din voturi si nu celălalt, care a obţinut 80-90%! Din punct de vedere moral, reîntoarcerea lui Băsescu la Cotroceni va fi lipsită de orice temei, iar lupta pentru înlăturarea sa va continua, cu accente din ce în ce mai  radicale.

Pentru omul obişnuit, pentru cel care nu şi-a pierdut întru totul uzul raţiunii, pentru cel pentru care mai are o fărâmă de bun simţ, perspectiva declarării drept câştigătoare a taberei zdrobite, de fapt, de votul popular, este pe cât de ilogică, pe atât de imorală. Cu totul altfel stau lucrurile pentru cei dedulciţi la banul public, nemuncit, pentru hoţi, incompetenţi sau ticăloşi, pentru toți cei pe care o orânduire firească a lucrurilor i-ar arunca la periferia societăţii, acolo unde singura condiţie este aceea de a răsufla. Dacă din punct de vedere moral, în mod evident, astfel de persoane nu au nicio problemă, termenul fiindu-le cu desăvârşire străin, din punct de vedere logic-raţional, lucrurile nu stau chiar aşa.

Da, sunt şi idioţi precum acest Hashu pe care nu mi-l pot imagina altfel decât între zăbrele, chinuit de propriile-i viziuni psihedelice şi de balele care i se scurg, direct din creier:

Şi acum hai să-ţi spun de ce ar trebui să-ţi ştergi zâmbetul de pe faţa ta de incult politic, uslinosule. Toate abuzurile anticonstituţionale pe care le-au făcut idolii tăi în ultimele zile au efecte majore în economie. Te bucuri acum, că au ajuns ai tăi la putere. Eşti pensionar militar. Ai ieşit la pensie la 52 de ani , cu 70 de milioane pensie, şi ai fost supărat ca Boc ţi-a lăsat doar 30 de milioane, în condiţiile în care tu nu ai dat vreodată un ban la fondul de pensii? Eşti un asistat social, care face afaceri cu valută, cu fier vechi, cu legume, cu ţigări de contrabandă? Porcii ăia de Boc şi Ungureanu te-au lăsat fără banii de ţigări şi de curve, de care nu ştia nevasta ta, pensionata pe caz de boala, deşi e sănătoasă tun. Eşti un „amărât” de pensionar cu handicap, eşti orb în acte, deşi tu poţi citi ziarul de la 10 metri? Ai dat o şpagă grasă, nu e corect ca au fost ticăloşii ăia de dreapta la putere şi ţi-au tăiat ‘jde milioanele care le luai ca pensie. Eşti un fost miliţian, ai omorât şi tu vreo 10-12 fraieri care demonstrau în stradă în decembrie 1989, ai ajuns general din plutonier, şi porcul de Boc te-a lăsat fără indemnizaţia de loviluţionar.
...
Şi îl urăşti pe Băsescu. Chiorul. A vândut flota. E dictator. E cuplat Udrea. Aşa ţi-au spus ţie Ciutacu, Badea, Gâdea, Stancu, Ursu. (Te-ai băga şi tu la Udrea, dar miroşi urât, pentru că nu-ţi place să te speli.) Toţi atârnătorii şi mincinoşii lui Voiculescu îţi spun asta, deci e adevărat. Nu te întrebi, nici un moment, dacă nu cumva ăia te tratează ca pe un idiot fără discernământ. Nu te întreba. Nu are rost. Asta eşti. Un dobitoc. Un avorton. Un experiment uman eşuat, o epavă pe care nisipul vieţii ar trebui să o înghită rapid, ca să facă loc unei vieţi noi. Un homuncul ţinut în viaţă artificial, cu costuri uriaşe, ca să votezi.
Hai să-ţi spun şi punctul meu de vedere. Eu muncesc, Mult, foarte mult, 12-14 ore pe zi. Statul acesta ticălos îmi ia aproape toţi banii ca să te întreţină pe tine şi pe cei ca tine. Eu nu am timp să demonstrez la Universitate, ac tine, 12 ore pe zi, pentru că trebuie să mă duc la muncă..Pe mine nu mă plăteşte Hrebenciuc. Nu şi-ar permite. Eu poate am doctorat obţinut pe bune, nu copiat, ca idolii tai. Sau măcar am terminat o facultate cu o lucrare de licenţă la care am muncit luni de yile, nu am copiat-o de pe internet. Eu muncesc din greu şi aştept să fiu bine plătit pentru asta. Ies în Piaţa Victoriei de la 7 seara, zi de zi, cu sloganuri deştepte, pe care tu nu le pricepi, şi sper că o să mă audă semenii mei din Europa. Ies pe banii mei, în timpul meu liber, pe care îl sacrific pentru binele general, Inclusiv al tău, retardatule. Pentru că eu gândesc ca un european. Tu eşti încă în evul mediu. Demonstrez 2-3 ore pentru valori reale, ca democraţie, libertate, drept la exprimare, justiţie. Chestiuni de care ţie nu îţi pasă. După care merg acasă. Să am grijă de familie. Şi ca să mă odihnesc, Pentru că mâine o iau de la capăt cu munca. Ca să te hrănesc şi pe tine, inutilule.

Dar, e clar că asemenea indivizi nu au nicio capacitate de a seduce, de a prosti, de a manipula. Ei nu fac altceva decât să umfle, încă şi mai mult, rânza, în cei care s-au predat deja, cu arme şi bagaje, sectei proştilor, a hoţilor şi a profitorilor regimului băsescian, dar nu pot face, nicidecum, un om nehotărât, să se alăture acestei tabere. Pentru că, printre altele, nu e deloc clar de ce un individ de ăsta, cu atâtea calităţi, stă şi hrăneşte inutilii pe care, de fapt, îi urăşte, în timp ce angajatorii occidentali plâng după el!

Şi atunci e nevoie si de ceilalţi, care să exprime în cuvinte aparent logice şi chiar politicoase, incredibilul sofism al câştigării referendumului prin neprezentare.

Este imoral să le ceri oamenilor să participe la o mascaradă, să fie părtaşi la legitimarea unui puci, a unei lovituri de stat, a unui atac împotriva statului de drept şi democraţiei. Referendumul este rezultatul voinţei lor, a puciştilor, a acelora care, aşa cum Comisia Europeană a spus-o deja oficial în raportul MCV, nu respectă separaţia puterilor în stat, încalcă Constituţia şi supremaţia legii. (sursa)

Auzi logică la termopanagiu! Sigur, referendumul, orice referendum e o încălcare gravă a Constituţiei, a statului de drept, a democraţiei. Normal şi firesc e să nu existe niciun fel de referendum ... cu excepţia cazurilor în care acestea servesc intereselor legitime ale Băsescului. Altfel, orice hotărâre, orice decizie trebuie luată de cei care se pricep cu adevărat la aşa ceva.

Participarea la referendum înseamnă, oricum aş vota, că susţin acţiunea lui Ponta şi Antonescu, că accept o procedură nedemocratică, că sunt de acord ca, de acum înainte, preşedintele României să fie demis de fiecare dată când majoritatea parlamentară are altă culoare politică. (..)Eu nu cred că acest scrutin este "corect". (sursa)

Aceeaşi logică strâmbă, consultarea poporului e o „procedură nedemocratică”, fiindcă – nu-i aşa? – esenţa democraţiei constă tocmai în îngrădirea dreptului poporului de a se pronunţa în chestiunile care îl privesc.

Parlamentul trebuie să convingă Poporul că gravitatea faptelor este atât de mare, că peste 9 milioane de români vor fi atât de indignaţi şi agitaţi că vor lăsa tot, masă, casă, televizor, concediu în Grecia, ieşind la vot să-şi exprime poziţia. Dacă nu ies, testul gravitaţii în ochii Poporului nu este trecut. Punct. Indiferent de cum arată distribuţia voturilor exprimate. Fără cvorum, rezultatul final este delegitimarea deciziei Parlamentului şi prin implicaţie, a Parlamentului, în ansamblu. (sursa)

Asta-i prea de tot! Desigur, dacă un om îşi dă, să zicem, foc, în piaţa publică, el are o nemulţumire ... asta nu contestă nimeni. Dar dacă nu îşi dă foc? Ei, dacă nu îşi dă foc, vine deontologu’ Aligică şi zice că omul respectiv nu are nicio nemulţumire ... că, dacă avea trebuia să-şi dea foc, nu? Ei, câţi şi-au dat foc astăzi, în piaţa publică? Unu, doi, zece, o sută, o mie, câţi? Ei, ăştia au o problemă, ăştia nu-l mai suportă pe Băsescu .... pe când ceilalţi ... ceilaţi crapă de bine şi de iubirea pe care i-o poartă marelui încrucişător! Oare nu e destul de clar că, pentru unii, a vota este, dacă nu o imposibilitate, oricum, un lucru destul de greu de realizat. Unii sunt ţintuiţi la pat, alţii îşi pot pierde serviciul dacă fac asta, alţii trebuie să meargă sute de kilometri, alţii nu realizează, pur şi simplu, de ce e nevoie de votul lor ... e normal ca pe toţi ăştia să-i consideri favorabili lui Băsescu?

Aţi observat că partizanii lui Băsescu nu-i scot niciodată în evidenţă calităţile? ... pentru că nu au cum. Ce ar putea spune? Că e un om cinstit – nu este. Că a asigurat condiţiile pentru creşterea economică şi pentru menţinerea veniturilor oamenilor – nu a făcut asta. Că s-a interesat de dezvoltarea sistemului educaţional şi a celui sanitar – nu a făcut-o. Că îşi respectă poporul – nu îl respectă. Că a reformat justiţia – care justiţie, aia care nu a fost capabilă să vadă nici măcar hoţia lui Anastase?

Aţi observat modul în care partizanii lui Băsescu îi acuză pe Ponta şi Antonescu? Ok, sunt de acord, Ponta şi Antonescu nu sunt doar răi, sunt întruchiparea răului, sunt răul absolut, sunt ... sunt ce vor băsiştii să fie, dar ce legătură are asta cu demiterea lui Băsescu? Cu siguranţă, dacă sunt atât de răi, li se va întâmpla şi lor, într-o zi, o chestie nasoală. Cu siguranţă, dacă „antonescianismul” se va dovedi la fel de toxic ca şi băsismul, românii nu vor avea nicio reticenţă în al demite şi pe acesta ... şi pe orice alt preşedinte ... care-i problema? Unii dintre noi am citit „Prostia omenească” ... şi-om vedea ce-om face când ne va cădea drobul de sare.

Aţi observat că partizanii lui Băsescu nu vor să legitimeze „lovitura de stat” a lui Ponta-Antonescu-Voiculescu, dar nu au nicio problemă să legitimeze încălcarea oricărei legi, a oricărui principiu, a oricărei logici, din partea lui Băsescu&comp. Aţi observat că, pentru ei, este mult mai important ca poporului să-i fie luată orice posibilitate de a-şi „deranja”, în vreun fel, preşedintele, chiar atunci, sau mai ales atunci când acesta din urmă îi taie leafa, pensia, îi închide şcoala, spitalul, îi ia, până la urmă, şi zilele? Nu, poporul nu trebuie să aibă dreptul constituţional de a face nimic. Nimic din ceea ce nu îi place preşedintelui. Asta e esenţa democraţiei, nu?

În 29 iulie, toţi românii trebuie să pună punct regimului Băsescu. Din 29 iulie, ar trebui să înceapă lupta cu rămăşiţele. Cu profitorii regimului Băsescu. Cu sugătorii la ţâţa banului public. Cu canaliile care au distrus învăţământul, sănătatea, justiţia. Cu toţi cei care au minţit, au furat, au înşelat, au distrus.

Asta ar trebui. Din păcate, indiferent de rezultatul referendumului, nu cred că putem spera la mai mult decât la nişte înlocuiri „post-pe-post”. Vor pleca, nişte nemernici, şi vor veni alţi nemernici, poate mai puţin experimentaţi, poate mai temători, dar care îşi vor intra destul de repede „în pâine” - asta dacă nu vor fi aceleaşi persoane, că nu-i greu să te speli şi eşti „ca nou”. Şi-atunci, va trebui să o luăm de la capăt, iarăşi şi iarăşi!

Bine-ar fi să fie altfel!

Acum, măcar pe ăsta să-l dăm jos!

Extremism pe faţă

După cum, probabil, o parte dintre cititorii blogului ştiu, am fost acuzat „oficial” de răspândirea unor „idei extremiste periculoase”. Ia să vedeţi ce spun doi dintre cei mai mari economişti ai momentului, de care sunt convins că toată lumea a auzit – mă rog, toată lumea care ajunge aici.

Paul Krugman: Ultima dată când nemții au mers pe austeritate, a venit la putere Hitler

Ce bine că noi nu mergem pe austeritate!

Noriel Roubini: Marx a avut dreptate. Capitalismul se poate autodistruge

Wtf! Cuum! Da’ chestia asta se va face aşa, paşnic, fără niciun fel de incident, nu?

Din păcate nu. Ceea ce spun este o opinie, doar o opinie. Şi nu e, nicidecum, o instigare, e o constatare: lumea se află pe marginea prăpastiei ... din multe puncte de vedere. Cred că o revoltă mondială este inevitabilă. Că vreau eu, că nu vreau, asta este, nu cred că se pot rezolva altfel contradicţiile acumulate ... îmi pare rău.

Da’ ce zic ăştia nu e extremism?

Mihai în Parlamentul României: criminalul se întoarce la locul faptei

Cel mai amplu şi sângeros conflict militar pe care l-a cunoscut omenirea a cunoscut mai multe momente care pot fi numite, mai mult sau mai puţin întemeiat, „decisive” sau „de cotitură”. Cu toate acestea, astăzi, la o distanţă temporală de aproape şapte decenii, marea majoritate a istoricilor consideră că punctul culminant al celui de-al doilea război mondial, momentul care a decis, practic, soarta conflictului şi, implicit, destinele a sute de milioane de oameni, a fost reprezentat de bătălia Stalingradului. Fireşte, au existat nenumărate întâmplări şi evenimente notabile în timpul acestui conflict, şi în legătură cu el, dar, repet, soarta războiului a fost decisă de bătălia Stalingradului. Pearl Harbor-ul şi intrarea Americii în război, debarcarea din Normandia, sau detonarea bombelor nucleare asupra oraşelor japoneze Hiroşima şi Nagasaki sunt evenimente extrem de importante, dar nu ele, ci Stalingradul a înclinat decisiv balanţa în favoarea aliaţilor. 

De ce reamintesc acest lucru? Bătălia Stalingradului s-a încheiat în 2 februarie 1943, când proaspăt avansatul (prin radio) feldmareşal Friedrich Paulus s-a predat sovieticilor, împreună cu cei cca. 90.000 de militari germani care supravieţuiseră celui mai amplu şi sângeros asediu pe care l-a cunoscut omenirea. Din acel moment, a devenit (aproape) evident că ofensiva germană în Rusia a fost definitiv stopată şi, prin urmare, germanii nu mai pot câştiga războiul.

Au urmat alte momente extrem de importante, cum ar fi bătălia de la Kursk (23 august 1943, peste 600.000 de morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri, conform istoriografiei sovietice) , care au alungat definitiv orice urmă de îndoială asupra unei eventuale întoarceri a cursului războiului.

Spre sfârşitul anului 1943, nimeni nu se mai îndoia, aşadar, de iminenta înfrângere a Germaniei, nici măcar conducătorii acestei ţări. Cu atât mai puţin mareşalul Ion Antonescu, autoproclamatul „conducător al statului român”. Nu discut aici modul şi circumstanţele – evident, anticonstituţionale - în care Ion Antonescu a devenit „conducătorul statului român”. Nu discut nici justeţea – sau, mai degrabă, injusteţea – deciziei din iunie 1941, când Antonescu, în pofida apelurilor lansate de cei mai importanţi oameni politici – amintesc doar de Iiderul ţărănist Iuliu Maniu şi de cel liberal Constantin I.C. Brătianu - a hotărât, de unul singur, continuarea războiului dincolo de graniţele internaţional recunoscute ale României interbelice, antrenând armata română într-o aventură iraţională, cu efecte catastrofale – numai la Stalingrad armata română a pierdut cca. 18.000 de oameni, asta fără a vorbi de pierderile materiale. Discut despre modul în care a avut loc „actul istoric” de la 23 august 1944 şi despre urmările sale.

În primul rând trebuie menţionat că atât mareşalul Antonescu, cât şi oponenţii săi erau perfect conştienţi de iminenta înfrângere a Germaniei şi, prin urmare, doreau ieşirea României din Axă şi încetarea războiului cu aliaţii.

Un război, şi încă unul de talia celui de-al doilea război mondial, nu e o chestiune deloc simplă. Un război, chiar şi unul micuţ-micuţ de tot, nu e ca – mă scuzaţi – un closet, în care intri cu intenţie, sau din greşeală, te uşurezi, sau nu, şi ieşi după cinci minute spunând că „miroase urât” sau că „ai greşit uşa”. De multe, de foarte multe ori, există o singură ieşire dintr-un război, si anume aceea „cu picioarele înainte”. Asta dacă vorbim de oameni. Dacă vorbim de ţări, popoare, natiuni, lucrurile se mai nuanţează.

Nu poţi, aşadar, să iei parte la un război, şi să spui: „gata, m-am săturat, îmi iau jucăriile şi plec”. Pentru a pune capăt unui război trebuie ca şi celălalt să fie de acord. Degeaba nu mai vrei tu să te baţi, dacă nu e şi celălalt de acord. Din punct de vedere tehnic, asta se cheamă „armistiţiu”. Ce este un armistiţiu?

Un armistiţiu este o înţelegere, un act juridic convenit de diplomaţiile părţilor beligerante, prin care acestea se angajează, în anumite condiţii, să suspende acţiunile militare. Armistiţiul trebuie semnat, obligatoriu, înainte de încetarea propriu-zisă a acţiunilor militare. De ce înainte?

Pentru că – e foarte logic, nu? – dacă, într-un război, una din părţi încetează operaţiunile militare împotriva celeilalte, fără a fi semnat, în prealabil, un armistiţiu, aceasta echivalează, de fapt, cu o capitulare. Pentru că, neexistând armistiţiul, cealaltă parte nu este obligată, de fapt, la nimic.

Încă de la începutul anului 1944, Antonescu, dar şi oponenţii săi căutau soluţii de ieşire a ţării din alianţa cu Germania, pe baza unui armistiţiu cu aliaţii. Astfel se face că, începând cu primele luni ale anului 1944, au existat întâlniri, discuţii şi negocieri mai mult sau mai puţin oficiale între reprezentanţii blocului antifascist cu Ion Antonescu şi oamenii săi, pe de o parte, iar pe de altă parte, între reprezentanţii aceloraşi aliaţi şi oponenţii politici ai mareşalului.

Din izvoarele istorice ale epocii, rezultă că mareşalul Antonescu a fost ţinut totdeauna la curent cu demersurile opozanţilor săi, între care, bineînţeles, se afla şi Casa Regală. Rapoartele din perioada 1943-1944 ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi Inspectoratului General al Jandarmeriei conţin referinţe explicite la acţiunile acestora. Mareşalul ştia foarte bine că se urmărea ieşirea României din Axă, şi ştia, de asemenea că liderii celor două partide politice importante, care, reamintesc, se opuseseră făţiş ofensivei româno-germane dincolo de graniţele statului nostru, doreau menţinerea sa în fruntea guvernului României, şi după ieşirea din Axă, în timp de Casa Regală urmărea înlăturarea sa definitivă şi înlocuirea cu generalul Sănătescu sau cu o altă persoană.

Cu toate acestea, deşi ar fi avut toate posibilităţile de a face acest lucru, mareşalul Antonescu nu a luat niciodată măsuri ferme de dejucare a planurilor oponenţilor săi. De ce? Principalul motiv a fost, se pare, o anumită structură psihică deosebită a omului Antonescu. Pe de o parte, acesta considera că e „nedemn” să acţioneze împotriva complotiştilor, pe de altă parte, narcisismul şi grandomania sa nu îi permiteau să le întrevadă acestora vreo şansă de succes. Cu altfel ne putem explica reacţia sa după lecturarea raportului „Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României”, prezentat de SSI în 23 iunie 1944, cu exact două luni înaintea puciului din 23 august: mareşalul şi-a catalogat oponenţii ca fiind „toate zdrenţele [care] s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie”, şi având un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat” ... dar nu a luat nicio măsură.

Ce informaţii avea Hitler despre ceea ce avea să se întâmple în România?

Izvoarele istorice ale epocii demonstrează că Hitler era informat asupra acestor evenimente. Se pare, însă, că Hitler nu a avut niciodată acces la documente „de primă mână” privind evoluţiile reale din România, ci, mai mult, la contrafaceri, presupuneri, prognoze, evaluări, şi aşa mai departe. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, complexitatea problemelor războiului nu i-a permis lui Hitler să-şi concentreze atenţia, în mod special, asupra României. Hitler ştia, aşadar, „ceva”, dar nu foarte mult şi nu foarte clar. Oricum ar fi, încă din ianuarie-februarie 1944, Hitler a ordonat începerea pregătirilor tehnice de invadare a României – este vorba de planul „Margaretha II” – în cazul în care aceasta ar fi „defectat” – e clar, deci, că acest plan fusese conceput mai de mult. Ca urmare a întâlnirii dintre Antonescu şi Hitler, din 26-27 martie 1944, acesta din urmă a ordonat abandonarea planului „Margaretha II”, ca urmare a impresiei pe care i-o crease Antonescu şi a asigurărilor primite.

Astăzi, se poate afirma cu certitudine că acest lucru a convenit de minune complotiştilor, deoarece, în cazul punerii în aplicare a planului „Margaretha II”, în structurile noului guvern impus de germani nu ar fi pătruns niciun complotist.

Nu se ştie cu certitudine ce au discutat cei doi la întâlnirea din februarie şi cât de puternice trebuie să fi fost asigurările şi garanţiile pe care Antonescu i le-a oferit lui Hitler, în aşa fel încât acesta din urmă să renunţe definitiv la aplicarea planului „Margaretha II”, cert este că, peste câteva luni, mai precis în 5 august 1944, lucrurile aveau să se schimbe radical. Hitler a cerut garanţii ferme că România va merge alături de Germania „până la capăt”. Răspunsul lui Antonescu? Iată ce menţionează una dintre stenograme: „Era să adaug, dar m-am reţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodată un popor nu poate să ia un angajament orbeşte alături de alt popor, când acesta face o acţiune şi politică şi militară greşită şi cine spune că Germania nu va mai face de acum înainte aceleaşi greşeli? Nu pot sacrifica poporul meu dacă se produc astfel de greşeli.”

 

În 5 august, Antonescu vorbea despre „ruptura” dintre România şi Germania şi de faptul că nu îşi putea „sacrifica poporul”.

Generalul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare Române pe lângă Înaltul Comandament al Wehrmacht- ului, consemnează o parte din intervenţia lui Antonescu: „Îmi cereţi să mă sinucid împreună cu poporul şi armata mea? Cum este cu putinţă? Cum puteţi crede că aş putea lupta alături de diviziile germane, înarmate aşa de bine, când aţi refuzat mereu să-mi acordaţi ajutoarele militare solicitate? Cum credeţi că veţi menţine Frontul de Răsărit o dată cu intrarea Turciei în război [2 august 1944], intrare ce oferă Aliaţilor posibilitatea cuceririi Mării Negre şi a Bulgariei, chiar lângă noi? Cum credeţi că, lipsiţi de apărarea antiaeriană, putem rezista raidurilor aliate?"

Şi tot Gârbea consemnează cuvintele pe care i le-a adresat Antonescu la ieşirea din sala în care a avut loc întâlnirea: „Auzi, domnule ... ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata şi poporul român?!” Replica este confirmată şi de Ion Gheorghe, ministrul român la Berlin.

Tot Titus Gârbea consemnează: „Ion Antonescu nu avea ideea fermă de-a rămâne până la sfârşit alături de Hitler şi nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei şi cu tot neamul nostru alături de Germania.”

De celalaltă parte, rezultatul întrevederii lui Hitler cu Antonescu nu a făcut altceva decât să le întărească ideea că acesta trebuia înlăturat cât mai repede, fiindcă altfel ar fi reuşit să semneze armistiţiul care ar fi scos România din război şi astfel, complotiştii nu ar fi reuşit să ajugă la putere. De altfel, e consemnată poziţia lui Veaceslav Molotov, în urma unei întrevederi cu Lucreţiu Pătrăşcanu, anterioară actului de la 23 august: „…Antonescu reprezentă poporul român, iar dvs. o aventură!” 

La întâlnirea de la Palat, din preziua puciului, Iuliu Maniu a afirmat: : „Preferatul aliaţiilor în ceea ce priveşte semnarea armistiţiului, în afară de mine bineînţeles, este Antonescu domnilor. De ce? Pentru că el este şeful guvernului, el este şeful armatei, şi el îi cunoaşte cel mai bine pe nemţi, deci el poate asigura transformarea cu minimum de riscuri. Şi mai e ceva domnilor, Antonescu este singura persoană din ţară asta pe care Hitler o respectă.”

 

Şi, totuşi, ce s-a întâmplat? În ziua de 23 august 1944, mareşalul îl informează pe Hitler de intenţia sa neechivocă de a încheia un armistiţiu cu aliaţii şi de a scoate ţara din război. Notificarea a fost trimisă lui Hitler prin intermediul lui Karl Clodius, ministrul Germaniei la Bucureşti. Din acel moment, pentru complotişti, înlăturarea lui Antonescu devenea o necesitate stringentă, ceea ce s-a şi întâmplat câteva ore mai târziu.

Din punct de vedere politic şi militar, ieşirea României din Axă a fost o necesitate istorică şi nimeni nu contestă acest lucru. Dar, lucrul în care s-a realizat acest lucru a fost o catastrofă naţională. Nu insist acum asupra cronologiei zilei de 23 august 1944, tot ceea ce vreau să subliniez este faptul că, la sfârşitul acestei zile, România a încetat unilateral războiul cu Uniunea Sovietică fără ca să fi semnat un armistiţiu cu aliaţii. Urmarea?

Urmarea a fost că Uniunea Sovietică a continuat, de fapt, războiul împotriva unei Românii care încetase să se mai apere. Cele 14 divizii române, cu un efectiv de peste 150.000 de militari, au fost capturate de sovietici şi foarte puţini au fost cei care s-au reîntors în ţară, cei mai mulţi găsindu-şi sfârşitul în lagărele sovietice.

Năvălite în ţară după 23 august 1944, hoardele sovietice „eliberatoare” s-au comportat o barbarie de neimaginat. De altfel, oriunde au pus piciorul sovieticii, au adoptat acelaşi comportament. În Iugoslavia, de exemplu, unde partizanii conduşi de Iosif Broz Tito luptau din greu împotriva germanilor şi aliaţilor săi, cetnicii şi ustaşii, trupele „eliberatoare” sovietice au provocat atâtea distrugeri populaţiei civile, încât Tito a ordonat trupelor sale să lupte şi împotriva ocupantului sovietic, căruia i-au provocat atâtea pierderi încât, în final, şi-a abandonat intenţiile „eliberatoare” şi s-a retras.

Iată, de exemplu, ce consemna Inspectoratul de jandarmi Iaşi cu privire la „faptele de arme” săvârşite de „aliaţii” sovietici după 23 august, pe raza judeţelor Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale furate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite.
 

Multiplicaţi aceste date la scara întregii ţări şi vedeţi ce obţineţi.

Ulterior, numeroase documente care atestau acest dezastru au fost distruse, deoarece puneau într-o „lumină proastă” imaginea „fratelui mai mare”. Cu toate acestea, bunicii îşi mai amintesc, poate, câteva versuri prin care poporul român ironiza, plin de sarcasm, „eliberarea” întreprinsă de sovietici:

Soldat rus, soldat rus.

Te-au ridicat atât de sus.

Ca să te vadă popoarele.

Sau fiindcă-ţi put picioarele!

...

Pe drumeagul din cătun

Venea ieri un rus şi-un tun:

Tunul - rus

Şi rusul - tun!

...

Rău era cu "der, die, das"

Da-i mai rău cu "davai ceas"

De la Nistru pân' la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moșie

Harașo, tovărășie

În 12 septembrie, noua putere instalată în România a semnat, oficial, la Moscova, armistiţiul cu aliaţii, consemnând astfel, ieşirea din războiul antisovietic. În realitate, comportamentul „aliatului” rus s-a schimbat prea puţin după acest moment, doar că agresiunea antiromânească a luat forme mai subtile şi mai puţin barbare, atâta tot. De fapt, despre ce armistiţiu mai putea fi vorba, de vreme ce România ieşise deja, din război? Rusia, şi nu numai ea, au continuat să considere România ca un stat agresor învins şi să-l trateze ca atare. Astfel:

• România a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, ceea ce a însemnat un efort financiar de peste 2 miliarde dolari SUA, la cursul vremii
• Suplimentar, România a fost obligată la plata unor despăgubiri de război de peste 300 de milioane dolari Sua, constând în diferite mărfuri, cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale; ulterior, acest jaf avea să continue sub forma sov-rom-urilor.
• Regiunea de nord-vest a Transilvaniei, ruptă din trupul ţării de Tratatul de la Viena a trecut sub administrare sovietică directă, iar ulterior, restituirea sa României a fost condiţionată de trecerea la comunism
• Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost cedat definitiv Uniunii Sovietice.

Cum a simţit omul de rând „binefacerile” armistiţiului? Iată ce se spunea atunci:
  

Armistiţiul ne-a impus

Să dăm boii pentru rus!

Ca să completăm noi doza,

L-am trimis pe Petru Groza!

Şi, poate cel mai important lucru: României i-a fost refuzat statutul de stat cobeligerant, pe care, de exemplu Franţa, care a fost, efectiv, aliata Germaniei, în vremea regimului de la Vichy (iunie 1940 – august 1944) l-a obţinut fără probleme. România a intrat, astfel, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice ... şi tot ceea ce a urmat se cunoaşte.
  

Acum, la aproape şapte decenii, se cuvine să ne întrebăm: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat puciul de la 23 august 1944? Fireşte, tot ceea ce urmează sunt simple speculaţii, dar, foarte probabil, Antonescu ar fi reuşit să încheie un armistiţiu în condiţii mult mai favorabile. În august 1944, puterea militară a României era, totuşi, considerabilă, iar rezervele sale naturale, importante. Aliaţii aveau tot interesul să înlăture acest stat puternic din rândul puterilor Axei, şi e de presupus că ar fi făcut concesii majore României. Nu, nimeni nu poate garanta că România nu ar fi intrat, în cele din urmă în sfera de influenţă a marelui vecin de la răsărit, dar, cu certitudine, foarte mulţi dintre soldaţii români abandonaţi, pur şi simplu, ar fi supravieţuit şi s-ar fi întors la casele lor. Foarte probabil, jaful sovietic ar fi avut niste dimensiuni mult mai mici şi este foarte posibil ca România să nu fi fost nevoită să cedeze Basarabia şi Bucovina.
  

Dar nu, acest lucru nu a fost cu putinţă, în principal din cauza puciului din 23 august, orchestrat de ex-regele Mihai, care a intrat, astfel, în galeria celor mai odioşi trădători ai neamului românesc.
  

În timpul regimului comunist, ex-regele Mihai a fost, mai degrabă, ignorat de noua putere. Comuniştii i-au permis să se retragă cu avuţii îndestulătoare pentru a nu fi nevoit niciodată să muncească, şi încă nu-ştiu-câte generaţii. După instaurarea puterii comuniste, ziua de 23 august a devenit sărbătoare naţională, transformându-se, incet-încet, dintr-un moment oarecum jenant şi discutabil de”întoarcere a armelor” în „marea insurecţie naţională antifascistă şi antihitleristă”, asumată aproape în integralitate de comunişti. În acest mod, ex-regele a fost exclus, oarecum pe uşa din dos, din ecuaţia acestui puci. Pentru comunişti a fost mai bine aşa, să nu-l vorbească pe sărmanul bâlbâit nici de bine, nici de rău. Nu puteau, fireşte, să recunoască trădarea, fiindcă ei înşişi erau părtaşi la crimă. Şi, uite-aşa a fost „albit” ex-regele Mihai, iar astăzi unii politicieni ni-l prezintă ca pe o autentică salvare a naţiunii.
  

Pe cine mai reprezintă, astăzi, acest bătrân decrepit? Pe cine a reprezentat vreodată? Pe nimeni! Acest individ nu s-a reprezentat decât pe sine, şi propriile interese. Şi, totuşi, acum, acest individ este invitat în Parlamentul României. Nu, nu pentru a fi judecat pentru fărădelegile sale, nu! Pentru a fi omagiat (?!) cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani.
  

Cine sunt cei care, astăzi, văd în „Majestatea sa” un fel de Mesia al naţiunii române? Sunt două categorii de indivizi, ambii al fel de periculoşi. Sunt unii care au anumite interese, în primul rând de natură economică. Doar nu-şi închipuie cineva că mumia nu ar fi pusă să se „revanşeze” pentru un aşa serviciu. Sau, mă rog, fie-sa, e tot acelaşi lucru. Cei care ar reuşi o asemenea „performanţă” vor intra pe vecie în „graţiile” casei regale. Şi cei care au, cât de cât, habar de istoria interbelică, ştiu ce înseamnă asta. Asta e prima categorie. A doua categorie e constituită din mankurţii pentru care a pune mâna pe carte e o obscenitate. Oameni care nu au citit niciodată nimic, care nu ştiu nimic, dar care sunt capabili să repete ca papagalii orice trăznaie spusă de nu-ştiu-ce personaj pe care ei îl adulează. Pentru ei nu contează că Mihai s-a încârdăşit cu comuniştii trimişi de Moscova şi că a trimis la moarte atâţia militari, nu contează că a abandonat Basarabia şi Bucovina, nu contează, de fapt, nimic, contează doar faptul că, dacă te declari antimonarhist, înseamnă că eşti comunist, securist sau băsist. Sau, toate trei la un loc.

Regret faptul că un mare partid istoric, practic singurul care mai există, îşi bate, pur şi simplu, joc, de poporul român şi de speranţele şi dorinţele sale. Rău am ajuns dacă Traian Băsescu a devenit port-drapelul antimonarhiştilor din România. Cum e posibil acest lucru? Ei, uite că este posibil. De fapt, ce nu este posibil?

Şi-atunci, de ce ne mai mirăm?

Cea mai importantă competenţă-cheie

În 2006, Parlamentul European si Consiliul UE au adoptat o recomandare cu privire la stabilirea de competenţe-cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi.

În viziunea acestor instituţii europene, competenţele-cheie ar fi : cele lingvistice şi de comunicare, în limba maternă şi în cel puţin alte două limbi internaţionale, cele matematice şi de rezolvare a problemelor, competenţele ştiinţifice şi tehnologice, cele de învăţare (learn to learn), competenţele civice, interpersonale, interculturale şi sociale, cele antreprenoriale, şi cele de exprimare culturală.

Eu cred că au omis-o pe cea mai importantă, şi anume abilitatea/competenţa de procurare a hranei, apei şi a mijloacelor minime de subzistenţă, abilitatea de a supravieţui în condiţii extreme. Fără asta, toate celelalte mi se par apă de ploaie.

Nu, nu intenţionez să plec în deşert, dar e foarte posibil să vină deşertul peste mine. Şi nu ştiu dacă unul obişnuit, sau unul nuclear.

Eu am spus mai de mult că ne paşte ceva. Un război, o revoltă globală, ceva, nu ştiu. Şi asta pentru că actuala organizare, bazată pe circuite financiare în locul celor economice, e nefuncţională. A generat criza, din criză nu se poate ieşi în cadrul aceluiaşi sistem, iar depăşirea, schimbarea sistemului înseamnă război. Asta este.

Şi, se pare că din ce în ce mai mulţi vorbesc despre asta.

Aşa că nu uitaţi: supravieţuirea, înainte de toate. Fiecare e cam pe cont propriu.

Premieră istorică în Europa

Pentru prima oară în istoria Europei, Partidul Piraţilor reuşeşte să pătrundă într-un parlament, fie el şi regional.

Recent încheiatele alegeri regionale din Berlin au fost pierdute de partidul Angelei Merkel, viitorul guvern al capitalei germane urmând să aibă, în viitor, un guvern de stânga – ecologist.

Extrem de interesantă mi se pare ascensiunea Partidului Piraţilor, un partid care militează pentru democraţie directă şi libertate totală. În Europa există mai multe astfel de partide, dar, până acum, niciunul dintre ele nu a obţinut rezultate electorale notabile.

În esenţă, doctrina acestor partide este una profund anarhistă.

De remarcat este, de asemenea, faptul că fondurile de care au dispus piraţii în campania electorală au fost de circa 50 de ori mai mici decât ale câştigătorilor social-democraţi.

Apariţia pe scena politică a unei ţări europene importante a unui partid cu o astfel de orientare este mai mult decât salutară. De ce? Fiindcă depăşirea, într-un mod durabil, a actualei crize economice, şi crearea premizelor pentru o nouă societate, în care astfel de crize să nu mai poată exista, nu e posibilă în interiorul actualelor ideologii, şi cu actualele instrumente politico-financiare. Nu credeţi ? Mai vorbim, deocamdată, criza nu dă niciun fel de semne că ar doris ă ne părăsească, dimpotrivă.

Vă rog să faceţi ceva! E foarte important!

Astăzi scriu iarăşi despre educaţie, nu am încotro. Pentru că astăzi am aflat, cu mare întârziere, de un om minunat şi de ideea sa extraordinară. Omul se numeşte Ioan Ursu, iar despre ideea sa voi vorbi mai jos.

Cu siguranţă, cu toţii ne temem, mai mult sau mai puţin, de întuneric. Întuneric ... luaţi-o în ce sens doriţi.

De ce ne e frică de întuneric? Fiindcă, la adăpostul întunericului se pot întâmpla multe, şi se întâmplă multe. În general, lucruri nu prea plăcute, uneori, lucruri de-a dreptul fioroase sau oribile.

Cum scăpăm de întuneric? Simplu, prin lumină. Numai că lumina poate fi mai înfiorătoare decât bezna. Cum aşa?

Întunericul este, prin excelenţă, tărâmul minciunii, al fraudei, al lucrurilor ascunse. Şi unii au, realmente, ceva de ascuns, lumina i-ar ucide numaidecât.

Cine are ceva de ascuns? Nimeni. Nu, nu Nimeni, în sensul de niciunul, ci Nimeni în sensul de domnul sau doamna Nimeni. Domnul sau doamna Nimic. Domnul sau doamna Zero.

La adăpostul întunericului, aceşti domni şi doamne şi-au făurit biografii fictive, şi-au atârnat medalii de tinichea, şi-au luat o coadă de mătură pe post de arbaletă, şi astăzi se prezintă ca nişte adevăraţi „generali” ai sistemului educaţional. Cine sunt aceşti „generali”? În obscuritate, urechile tremurânde ale unui iepuraş pricăjit pot părea cine ştie ce. Pot părea orice. O simplu click al comutatorului i-ar face să apară în toată splendoarea nulităţii lor, de „generali” de hârtie? 

Vi se pare că, într-adevăr, sistemul educaţional serveşte la ceva? Da, la rotunjirea averilor unora. Şi drept cimitir tuturor eşuaţilor care nu şi-au găsit loc în altă parte.

110% dintre cei care lucrează în sistem fac parte din aceste categorii. Şi ca să nu mă acuzaţi că nu ştiu matematică, iată: 20% sunt cu averile, 90% sunt eşuaţii. Acesta e învăţământul, aceasta e educaţia.

Vi se pare că sistemul educaţional este transparent? Aiurea, e mai secretos decât toate serviciile secrete, la un loc. Adică, am nevoie de un AKM? Se rezolvă, cu un telegon la Ciorogârla. Îmi trebuie o focoasă – nu, nu o iabraşă, o ogivă, sau cum i-o mai zice, vorbesc cu hoţii de fier vechi, e ca şi rezolvat. Da’ dacă vreau şi eu, să zicem, să văd ce face loaza aia de fiu-meu la şcoală, nu se poate. Sau ce face profesorul, nu? Nici asta nu se poate.

De ce? De ce acest secret?

Habar n-am. Dau şi eu cu presupusul. Poate că dacă ar vedea tot omul care e interesat ... nu ştiu ce-ar fi. Da, chiar, ce-ar fi?

Anul ăsta s-au introdus camere de luat vederi la bacalaureat. Pe unde s-au introdus, şi cum s-au introdus. Şi? A fost vreo problemă? Da, a fost, au trecut doar jumate. Mult, eu zic că mult. Fiindcă tot s-a copiat, fiindcă tot la fraudat. Dar, n-are importanţă, asta a fost. A păţit cineva ceva din asta? Din „violarea vieţii private” sau alte aiureli de genul ăsta? Să fim serioşi! Nici dacă tot ceea ce se întâmpla în sălile de clasă ar fi fost transmis în timp real, pe panouri publicitare, în magazine, pe străzi, în gări, la metrou, oriunde, să se holbeze oricine la scremetele nu ştiu cărui june care nu s-a omorât cu cartea. Dar aşa? Care a fost problema? Nicio problemă.

Ce s-ar întampla dacă toate activităţile didactice, inclusiv consilii profesionale, de administraţie etc., ar fi filmate şi transmise tuturor actorilor interesaţi? Nu se poate, e secret. Extraordinar!

Câte abuzuri ar putea fi preîntâmpinate, şi câte mizerii ar ieşi la iveală! Cât de bine s-ar vedea cine îşi face datoria şi cine nu! Cu o condiţie, însă. Să nu se ajungă cu prostituţia morală până acolo încât să se facă din alb negru şi din negru alb. E o chestie de pixeli.

Ideea acestui om este, repet, extraordinară, şi toate realizările sale sunt extraordinare. Din Evenimentul Zilei:

Când ajunge acasă, în apartamentul lui din Bacău, profesorul de 59 de ani pune lecţia pe internet, pe blogul lui, profulonline.blogspot.com. E mulţumit. A ajuns la cursul cu numărul 46. Nu-i aduce niciun ban această îndeletnicire, iar singura lui sursă de venit este mierea. Mama lui, care are 84 de ani, o vinde în borcane la Piaţa Sud, din Bacău.

Sistemul de învăţământ, duşmanul uriaş cu care s-a luat la trântă

Povestea tragi-comică a profesorului începe în 2002, când a avut o revelaţie: învăţământul s-a degradat atât de mult, încât numai filmând cursurile, profesorii şi elevii s-ar responsabiliza şi ar fi interesaţi de carte.

"Slăbiciunea procesului didactic este dezinteresul. Eu am intervenit exact în punctul sensibil", explică profesorul de ce ar trebui filmat actul didactic.

Convins că aceasta este soluţia, şi-a luat camera video şi a început să-şi filmeze orele. Timp de doi ani a înregistrat totul, până când câţiva elevi şi părinţii lor au început să se revolte, mai ales că proful punea înregistrările pe net şi-i făcea de râs pe cei ce n-aveau tragere de inimă spre carte.

"Lăsaţi-o mai uşor cu bişniţa!"

S-au făcut comisii peste comisii, a fost sancţionat şi avertizat să renunţe la filmări, dar profesorul nu se lăsa: îi înregistra până şi pe cei veniţi să-i evalueze orele. În scurt timp, a devenit persona non-grata în şcoală, mai ales că începuse să-i ia în colimator pe colegii slab pregătiţi.

"Lăsaţi-o mai uşor cu bişniţa, puneţi mâna şi învăţaţi lecţiile, că vă faceţi de râs în faţa copiilor. Le citiţi copiilor din manual cu virgulă cu tot!", îi certa profesorul. Nu a durat mult până când, de la colegii de şcoală şi până la profesorii din inspectoratul şcolar, a primit ştampila de nebun şi invitaţia de a merge la psihiatru.

În 2008, când deja nu-l mai înghiţea nimeni, a fost dat afară din învăţământ pe motiv că nu respectă programa. "M-au beştelit peste tot", spune profesorul, amărât şi amuzat totodată de situaţie. De fapt, admite că are o oarecare nebunie. "Adevărul este că să lupţi cu sistemul este o dovadă de nebunie", se încurajează singur. "Eu pot să înţeleg că nimeni nu îşi doreşte această transparenţă, pentru că ar arăta cât sunt de slabi. Nu vreau ca de mâine toate orele să fie filmate, dar să mi se permită mie, într-un proiect pilot, să fac acest lucru la orele mele", este dorinţa lui în cazul în care ar fi reprimit la catedră. Şi mai visează ceva: ca înregistrările de la clasele lui să se transforme într-un manual video, din care să se inspire restul elevilor şi tinerii profesori.

Video-manual pentru Bac

După nenorocirea de la prima sesiune a Bacalaureatului, profesorul s-a dus la Inspectoratul şcolar şi a cerut sprijin pentru a realiza un video-manual pentru cei care dau Bac-ul în a doua sesiune. S-a întors la stupii lui la fel cum a plecat. E prea aprig şi intransigent ca să-l ia cei mari în seamă, aşa că tot în preajma albinelor îşi trăieşte frământările şi-şi varsă amarul.

Bun. Evenimentul Zilei nu-mi place, de aceea îl şi citesc foarte rar. Toată povestea asta are, în viziunea celor de la EvZ, un aer băşcălios: „povestea tragi-comică”, „revelaţie” etc. Să vă fie rușine, omul ăsta NU E NEBUN. Sau da, e nebun, fiindcă a avut curajul să se ia la trântă cu sistemul.

Îl iubesc pe acest om, povestea lui este, într-o oarecare măsură, şi povestea mea. Voi da, poate, altădată, amănunte.

Sistemul educaţional este infestat 110%. Sistemul educaţional este copleşit de corupţie şi mediocritate. Sistemul educaţional nu poate supravieţui, în aceste condiţii. Nu are cum. Elevii învaţă mult mai greu din ceea ce le predă un profesor decât din ceea ce este un profesor. Profesorii trebuie să fie repere morale autentice şi, bineînţeles, profesionişti. Dar, dacă, în anumite condiţii, omul poate evolua profesional şi ştiinţific, pe baza experienţei – experienţa nu înseamnă de a face un lucru greşit de mai multe ori, deşi mulţi asta cred – din punct de vedere moral, lucrurile stau puţin diferit. Corupţii trebuie înlăturaţi definitiv din sistem, încrederea e ca fecioria, se pierde o singură dată.

Vise! Cine îşi poate imagina aşa ceva? Cine îşi poate imagina un învăţământ românesc curăţat de toţi dăunătorii săi? Sunt prea mulţi, mult prea mulţi, extrem de agresivi şi mult prea uniţi. „Corb la corb nu-şi scoate ochii” – de ce corb? Fiindcă e negru, corbul e pasărea întunericului, a beznei.

Nu discut calitatea pedagogică a acestui om, nu asta mă interesează. Mă interesează că acest om a avut curajul să iasă în faţă, să zică: uite, ăsta sunt eu, cu bune, cu rele, ucideţi-mă, dacă doriţi, dar, măcar să ştiţi pe cine ucideţi.

Vă rog să urmăriţi acest filmuleţ până la capăt, e important. Apoi, mergeţi aici şi semnaţi petiţia. E timpul ca învăţământul să iasă la lumină, educaţia e lumină, educaţia nu se poate face în beznă.

Dacă subiectul educaţiei din România nu vă este cu totul indiferent, trebuie să faceţi ceva pentru această idee, trebuie să o daţi mai departe, trebuie să luptaţi pentru scoaterea educaţiei la lumină.

Mămăliga nu explodează

Oare?

Anul 1989 a fost, după cum se ştie, unul de profunde frământări politico-sociale în tot răsăritul Europei. Peste tot, oamenii erau agitaţi, organizau greve, mitinguri, proteste, militau deschis pentru schimbări politice şi sociale majore etc. Doar România părea că aparţine unei alte realităţi. În România oamenii erau „liniştiţi” şi îşi vedeau de „treburile lor”.

Nu analizăm aici justeţea mişcărilor populare din 1989, „spontaneitatea” lor, caracterul lor benefic sau mai puţin benefic, şi alte asemenea aspecte. Exista şi atunci o criză, existau interese, nu toţi „revoluţionarii” erau sinceri, mă rog, nu asta contează. Ideea este următoarea: nu poţi determina un mare număr de oameni să ia parte la un protest, decât atunci când nemulţumirea acelor oameni ajunge la un prag critic. Atâta timp cât oamenii sunt fericiţi, nu organizează greve, mitinguri, mişcări de stradă, şi aşa mai departe.

Circula în timpul lui Ceauşescu un banc foarte sugestiv: Cum recunoaştem o oală sub presiune fabricată în România de o alta fabricată aiurea? Răspuns: Pe măsură ce se încinge, oala sub presiune fabricată aiurea fluieră, în timp ce oala fabricată în România bate din palme.

Ceea ce am numit „prag critic al nemulţumirii” diferă substanţial de la om la om, şi de la naţiune la naţiune, şi depinde foarte multe de educaţie. De un tip de educaţie, să-i zicem civică, sau cetăţenească, sau cum vreţi. Românii sunt, şi au fost dintotdeauna cam lipsiţi de acest tip de educaţie. Că vrem, că nu vrem, asta asta, şi o ştim cu toţii.

Dintre toate popoarele est-europene, românii erau cei mai săraci şi umiliţi. Şi, totuşi, românii tăceau, românii nu se revoltau. Românii „băteau din palme”.

Când, poate, unii nici nu se mai aşteptau, mămăliga românească a explodat. Răsturnarea regimului comunist al lui Ceauşescu a fost violentă, extrem de violentă dacă o comparăm cu toate celelalte evenimente similare. Îmbrânceli, hârjoneli, tunuri cu apă, scutieri şi alte asemenea drăgălăşenii s-au văzut peste tot. Dar, doar în România a fost război în toată regula. S-a tras cu muniţie reală, de război, au fost victime, ei, nu chiar 60.000, cum susţineau conspiratorii, dar au fost, cu sutele. Doar în România, fostul conducător a fost asasinat, pur şi simplu, după o parodie de proces despre care e bine să nu mai vorbim.

De curând a fost publicat un aşa-zis clasament mondial al fericirii. Sau al nefericirii, dacă vreţi. Şi ce vedem? Aproape trei sferturi dintre danezi, suedezi şi canadieni se consideră fericiţi. La celălalt pol, al nefericii, ce vedem? România, cu 16%, e jos, jos de tot. În spatele ei sunt: Uzbekistanul, cu 14% - habar nu am ce e cu Uzbekistanul ăsta -, apoi Libia, tot cu 14% - şi cred că toată lumea a auzit câte ceva de Libia, de vreo jumătate de an e omor, revoluţie, război civil, habar n-am, se omoară ăia ca muştele, e nasoală rău -, vine apoi Somalia, cu 13% - acolo se moare, efectiv, de foame -, Irakul, tot cu 13% - şi la ei tot aşa, de vreo zece ani tot într-un război, revoluţie, revoltă sau ce-o mai fi, o duc, nu e zi să nu fie vreun atentat, să nu explodeze ceva – şi Bangladesh, tot cu 13% - şi Bangladeshul e una din cele mai sărace ţări din lume.

Mda ...

Nemulţumiri am văzut cam peste tot. În Grecia au fost atâtea mitinguri, atâtea proteste, încăierări cu poliţia, şi aşa mai departe. În Spania, în Italia, în Franţa, la fel. Anglia a fost vreo săptămână sub teroarea comandourilor de huligani. Da’ niciuna din ţările astea nu e sub noi, sau în vecinătatea noastră. Aha! Deci, ăia sunt mai fericiţi ca noi, da’ protestează. Noi dansăm pinguinul, da’ crăpăm de nefericire. Care-i morala?

În 1989, erau vreo patru milioane de membri de partid. Când „huliganii” lui Ceauşescu au răsturnat regimul şi au dizolvat partidul comunist, n-a mai fost niciunul. Toţi au spus că au fost obligaţi să devină membri de partid. Obligaţi de cine? N-au fost obligaţi de nimeni. Fiecare s-a făcut comunist din anumite motive. Unii ca să acceadă la anumite funcţii, alţii pentru o butelie de aragaz.

În seara zilei de 21 decembrie 1989, după mitingul din Bucureşti, ascultam Radio Bucureşti – parcă aşa se numea pe atunci. Se transmiteau, în flux continuu, tot felul de telegrame trimise de „oamenii muncii”. Nu, nu discut subiectul acestor telegrame. Dar, mă întrebam, şi mă întreb şi acum, vor fi fost reale aceste telegrame? Eu cred că, în mare parte da. Sunt mulţi oameni care au o plăcere nebună să pupe-n cur, atunci când ar vrea să urle de durere. A doua zi, şi în zilele următoare, aceiaşi oameni au început să-şi ardă carnetele de partid prin pieţele publice, fără nicio urmă de decenţă. Toţi deveniseră, peste noapte, anticomunişti înrăiţi!

Acum, aceste lucruri sunt istorie, dar merită să ni le reamintim. Fiindcă istoria se răzbună pe cei care o uită prea uşor.

Habar nu am unde e „pragul critic” pentru români, dar e limpede că suntem destul de aproape. Şi e la fel de limpede că românii nu prea au iniţiative. Dar, şi când le au!

Politicienii noştri viseză colorat. Unii din ei se gândesc, fireşte, la ce metode de manipulare să mai inventeze pentru a se menţine la putere. Pentru a mai suge energia şi bogăţia acestui popor. Ceilalţi se gândesc la cât de bine le va fi când vor ajunge ei la butoane. Când vor putea face ei acelaşi lucru pe care îl face acum puterea. Şi la faptul că, dezgustată de actuala putere, poporul le va oferi lor această oportunitate!

Eroare fatală! Dacă opoziţia nu înţelege, acum, în al 25-lea ceas al zilei că poporul are nevoie de altceva, sunt pierduţi. Şi, odată cu ei, noi toţi. Lucrurile sunt simple, extrem de simple: dacă, în 2012, actuala putere nu va fi măturată, va fi rău, extrem de rău. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar ca opoziţia să câştige alegerile, de o manieră extrem de categorică. Dar, pentru asta, opoziţie trebuie să-şi schimbe radical oferta. Şi să redevină credibilă. Doar ea poate salva România de la un dezastru. E o misiune extrem de dificilă, poate nu imposibilă, dar extrem de dificilă. Asta, doar în condiţiile în care timpul mai are răbdare. Dacă nu, nu.

Din păcate, opoziţia nu poate redeveni credibilă defilând cu cele două păpuşi gonflabile care nici nu ştiu pe ce lume trăiesc.

Speranţa moare ultima, dar moare şi ea. Cine ar putea să redea, în acest moment, să redea speranţa României? Cine?

Nesuferitul

Aţi întâlnit vreodată un copil cu adevărat nesuferit? Eu da.

E mult de-atunci, eram eu însumi copil şi, în vremurile acelea, nu aveam prea multe opţiuni de petrecere a timpului liber, mai cu seamă în vacanţe. Mă jucam cu alţi copii, de prin vecini.

Printre aceşti copii era unul care, pur şi simplu, ne teroriza. Era cu adevărat nesuferit, dacă ne vedea împreună, voia şi el să se joace cu noi, dar nu consimţea să respecte niciun fel de reguli, nici măcar pe cele făcute de el, era agresiv, vorbea urât, se purta urât, deranja pe toată lumea, ne insulta pe fiecare dintre noi, fără nicio noimă şi ori de câte ori avea chef, sărea şi la bătaie, şi, de îndată ce se simţea insuficient de „respectat” de vreunul din noi, sau deranjat, în orice fel, începea să urle ca un apucat, iar maică-sa, care, probabil, nu avea niciodată o altă ocupaţie, apărea imediat, ca o vrăjitoare, şi începea să ne aplice aceleaşi „tratamente”, dar la o altă dimensiune. Familia respectivă era binecunoscută în zonă, fuseseră, cred, mai multe reclamaţii, dar fără niciun rezultat, aşa că singura şansă pe care o aveam noi, copiii, de a ne juca „normal” era să-l evităm, pur şi simplu, pe „nesuferit”. Acest lucru nu a avut niciun efect asupra băiatului respectiv, sau, poate că da, pentru că, din zi în zi devenea mai rău şi mai nesuferit.

După ce am mai crescut, am început să nu-mi mai petrec timpul liber în vecinătatea blocului în care locuiam, şi, astfel, îl întâlneam din ce în ce mai rar.

Trebuie spus că nu eram colegi de şcoală, de altfel cred că nici nu frecventa şcoala.

Anii au trecut, am mers la facultate şi, într-o vacanţă, aflându-mă în oraş, ce sau pe cine credeţi că am întâlnit?

Am întâlnit un grup de cetăţeni, pe lângă se aciuase şi acest individ, ajuns acum, şi el, la vârsta adultă. El era blond, dar prietenii săi erau bruneţi. Chiar foarte bruneţi.

În acele timpuri era foarte popular jocul „de-a alba-neagra”. Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, spun doar că era o metodă foarte primitivă prin care nişte şmecheri luau bani de la fraieri. Mă rog, cred că toată lumea ştie, de fapt, despre ce vorbesc.

Lac să fie, că broaşte destule. În jurul bruneţilor se strânsese grămadă de gură-cască. Probabil că nu aş fi zăbovit prea mult, dacă nu mi-aş fi zărit, printre ţiganii care se ocupau cu aşa ceva, mai vechea mea cunoştinţă. Mai văzusem aşa ceva şi nu mă interesase niciodată. Dar acum, un „nu-ştiu-ce” nu m-a lăsat să trec mai departe, nepăsător. Am stat, cred, o oră, sau mai bine, să „studiez” jocul.

Am observat, astfel, că „trupa” avea mai mulţi membri decât cei care mânuiau, efectiv, piesă, la un moment dat. Astfel, cei care nu erau implicaţi deveneau „galerie”, îndemnând „clienţii” să indice o anumită piesă, „suferind” sau „bucurându-se” alături de ei, şi chiar intrând ei în joc, împotriva „casei”. Da, trebuie să recunosc că, iniţial, pentru mine a fost un mare şoc atunci când un astfel de „client” mai norocos, care reuşise să câştige de vreo cinci ori la rând, acceptând să dubleze, de fiecare dată, suma, trecu, cu maximă naturaleţe, la „aparate”. Aşa, deci! Clientul „norocos” făcea parte din gaşcă!

Omul meu juca şi el, din când în când. Câteodată mai pierdea, dar, cel mai adesea câştiga. Ba, o dată sau de două ori, ţiganii au vrut să-l alunge: „pleacă, dom’le, de-aici, nu ţi-ajunge?”. Asta până când, la un moment dat, l-am surprins dând un fişic de bani, câştigaţi „cinstit”, unia dintre ţigani, probabil şefului găştii.

Un fel de orbire ciudată a pus stăpânire pe mine. Aveam ceva bani la mine, destul de mulţi pentru acea perioadă, să spunem echivalentul unei burse studenţeşti, şi am decis să-i înmulţesc (?!). Studiasem deja destul, cunoscusem deja cam toate secretele, doar nu erau să mă facă ei pe mine! 

Cred că vă daţi seama că am fost destul de necăjit. Nu am vorbit nimic atunci cu ai mei, dar, reîntors la facultate, am vorbit cu un coleg ce îmi devenise prieten bun. Era un tip destul de înţelept – aşa îl consideram atunci, şi îl consider şi acum, deşi nu mai ştiu nimic de el. Am avut un dialog în genul:

- Nu trebuie să fii aşa de supărat, educaţia e scumpă. Dar investiţia în educaţie este cea mai bună. Ai primit o lecţie valoroasă!

- Nu-ţi mai bate şi tu joc de mine, ţi-am spus ce s-a întâmplat. Pur şi simplu, m-a făcut un retardat, înţelegi? Şi, culmea, nu el m-a tras de mânecă, eu m-am băgat, cum să nu fiu supărat?

- Nimeni nu e retardat, doar tu, dacă nu înţelegi. A, că tipu’ ăla nu ştie matematică, gramatică sau mai ştiu eu ce? Da, şi ce, înseamnă că e retardat? Nu, el ştie alba-neagra, şi nici aia prea bine, dar nu-i trebuie mai mult. Fiindcă şi aşa, prost cum este, analfabet, nesuferit, reuşeşte să agaţe fazani ca tine şi să le ia banii. Pricepi? Te-a băgat pe terenul lui, înţelegi? Dacă erai aşa de deştept, de ce nu l-ai băgat pe terenul tău, unde să joci după regulile tale?

*

De ce mi-am adus aminte de această poveste? Pentru că, de atunci am învăţat – cât am învăţat – această lecţie: pe „terenul lui” orice idiot e imbatabil. Poţi să fii un titan al cunoaşterii, dacă ai ajuns să candidezi din iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, ai pierdut. Asta este. E vorba de terenul de joc, când joci „în deplasare” eşti mort.

Din punctul meu de vedere, liderii USL , amândoi, fac exact ceea ce nu ar trebui să facă: joacă pe terenul lui Traian Băsescu. De ce? Pur şi simplu, nu înţeleg. Cred că nu-şi dau seama. Nu-şi dau seama al cui joc îl fac. Şi, uite-aşa, cu tot ce-au făcut, nu rău, ci îngrozitor de rău, Traian Băsescu şi PDL-ul, avem toate şansele să ne mai pricopsim cu ei pentru încă multă vreme de-acum încolo, mai precis până când vor fi măturaţi de vreo revoltă populară.

Ce se mai poate spune despre o astfel de declaraţie:

UDMR trebuie să înţeleagă că se duce cu PDL la bine şi la greu. Nu se duc în puşcărie toţi, numai cei care au încălcat legea, dar se duc în opoziţie toţi dacă noi câştigăm. Dacă noi câştigăm alegerile şi facem guvernul, UDMR nu are ce căuta într-un astfel de guvern. Astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016, dar dacă rămân acolo unde sunt acum, pot veni la dialogul dintre putere şi opoziţie, dar cu alte propuneri vin degeaba. (Crin Antonescu)

I-o fi luat cineva minţile? I-o fi scris Băsescu textul?

Pentru că „astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016” ... cât de disperat trebuie să fii ca să declari aşa ceva? Pentru că nu e prima dată când Antonescu propune maghiarilor ... ce? Guvernarea ... că o fi până în 2012, până în 2016, până ... om mai vedea. Adică, Antonescu se angajează să dea maghiarilor ceea ce ei, acum, şi ceea ce el, Antonescu, nu are ... Asta pe de o parte. Pe de altă parte, de ce ar fi buni maghiarii acum, iar în 2012 nu? A, da, fiindcă n-ar mai face rău un an de zile ... sigur că da. Nu, nu, nu. Antonescu fie nu poate, fie nu vrea, fie nu ştie să joace corect. Ce importanţă are că ungurii au votat, in corpore, reducerea salariilor bugetarilor, şi pe aceea a reducerii pensiilor? Ce importanţă mai are, acum, „lista ruşinii”? Un om politic adevărat nu condiţionează niciodată relaţia cu alte forţe politice de o anumită dată calendaristică, ci de anumite împrejurări şi, mai ales, de anumite principii. După mine, singurul punct de vedere politic corect, faţă de UDMR, şi nu numai faţă de UDMR, ar fi fost întreruperea oricărui dialog până la eliminarea din toate funcţiile publice a celor care au votat legile austerităţii – de exemplu. Orice altceva dă impresia de duplicitate. De fapt, nu dă impresia, ESTE duplicitate. Şi, când ai intrat pe terenul duplicităţii, eşti al lui Băsescu. Te-a mâncat, asta este.

Din păcate, Antonescu nu realizează asta, sau nu are puterea de a lua decizii corecte. În ceea ce-l priveşte pe Ponta ... mai bine mă abţin. E jalnic.

Se pare că avem ghinion. Oare nimic nu-i poate trezi pe somnoroşi? Altfel, nu vom mai scăpa nicicând de nesuferiţi.

Când ieşim în stradă?

Conform studiilor efectuate de cercetătorii de la NECSI (New England Complex Systems Institute), factorul determinant în declanşarea revoltelor sociale este reprezentat de preţul alimentelor şi, implicit, de dificultatea de a le procura. Mai pe româneşte, de foame.

Din punctul meu de vedere, nu e nicio noutate. Românii au o vorbă: goliciunea înconjoară, foamea dă de-a dreptul.

Prezentarea rezultatelor acestei cercetări a avut loc în contextul în care lumea întreagă este încă şocată de violenţele din Marea Britanie, de la începutul lunii. La o primă vedere, explicaţia celor de la NECSI este falsă. Pentru că este greu de presupus că, pentru autorii jafurilor şi tulburărilor din Marea Britanie, care îşi construiau acţiunile cu ajutorul unor dispozitive mobile de ultimă generaţie şi jefuiau/atacau tot ceea ce le ieşea în cale, preţul alimentelor şi procurarea lor ar fi fost o problemă mai mare decât pentru locuitorii Africii de Est, unde tocmai are loc o mare foamete.

Asta este, însă, adevărat, dacă judecăm strict punctual. Dacă judecăm global, percepţia se schimbă. Creşterea globală a preţului alimentelor alimentează, astfel, declanşarea de revolte şi tulburări sociale, dar nu neapărat în locul unde alimentele sunt cel mai greu de procurat!

În graficul de mai jos puteţi urmări corelaţia foarte clară între indicele preţurilor alimentelor (pe plan mondial) şi incidenţa unor revolte şi revoluţii locale. E, într-adevăr, concludent. 

Da, există o anumită logică în asta. Dar, la fel de adevărat este că, pentru declanşarea unei revolte sociale mai este necesar un factor, şi anume, o anumită stare de nervozitate, de pre-revoltă. Aceasta nu trebuie să fie, în mod necesar, manifestă. Faptul că, într-o anumită ţară/zonă au loc, aproape zilnic, greve, mintinguri, proteste mai mult sau mai puţin violente, nu înseamnă că ţara se află în faţa unei insurecţii.

Nu am vorbit de pretext, de „scânteie”. Chiar dacă oamenii sunt extrem de nemulţumiţi, e nevoie de un declanşator, nu?

Da şi nu. De fapt, într-o astfel de situaţie, orice mic incident poate fi un declanşator: o altercaţie în trafic, sau la restaurant etc., un telefon anonim, sau un apel pe un forum, oricare din aceste evenimente mărunte şi, practic, incontrolabile pot genera o revoltă.

Conform autorilor studiului, dacă nu se vor lua măsuri corective, riscul declanşării unei răzmeriţe mondiale va atinge maximul exact peste doi ani, în luna august a anului 2013. Bineînţeles, până atunci vom avea tot felul de evenimente precum „revoluţiile” în desfăşurare din Africa şi Orient.

Practic, adevărata opoziţie suntem noi

Într-un sat, o femeie îi povesteşte unei vecine:

- Sî viezî, fimiei,şi mi s-o-ntâmplat ieri. O vinit aşă un om, cum să-ţî spui, un om ca toţi oaminii, da’ io nu l-am cunoscut. Şî cum stătem io la poartă aşă, numărând jitile cari treceu pi uliţi, iel numa’ şi dieschidi poarta şi întrî-n curti, âşă pi lângă mini. Io, după iel. Zâc: şi-i, omuli, pi şini cauţî, câ barbatu-meu nu-i acasî, ii-n Spania, la căpşuni. Cela zâce: taci, fă, că cu tini am triabî. Şi intrî-n casă, io după iel: da’, şi triabî ai, măi omuli, ia sî-mi zâşi numaidecât. Iel zâce: taci dracului, meliţâ, adâ mai ghini ceva di mâncari şi di băut, câ-s flămând şî ostenit. Io, şi sî fac? S-aduc, sî n-aduc? Dacî n-aduc, cum a pleca omu’ din casa mie? N-a zâci cî nu-s gospodinî, sau cî nu l-am priimit cum triebuie? Şi sî fac? Şi iacă, că n-aviem nimica, răbdi am suşiit gâtu’ la un cucoşăl, l-am fîăcut numaidicât la tigai’, o mămăligî vârtoasă, mujdei, ştii, cum sî cadi când îţi intrî un om în casî, apăi vo trii stiecle di jin, am beut noi, ne-am veselit, da’ nu m-am lăsat, sub nicio formî: ci triabî ai, măi omuli, cu mini, numaidecât sî-mi zâşi, acu’, acu’ sâ-mi zâşi, cî io nu mă mai pot ţâne. Şi iel şi criezi câ faşi? Odat sî răpedi la mini, îmi râdicî poalili, şi, şi sî spun, io zâc: şi faşi, omuli, ieşti niebun, ci triabî ai cu mini? Io cât am putut m-am opus, da, cum ieram ş-un pic bată, prea mult nu. Şi, driept, nici n-o fost aşă rău. Ei, cân’ s-o terminat, zâce: da’ nişti bani n-ai? Io zâc: am, că mi-o triimis bărbatu-mio o mii di ieuro ... da’ pentru şie-ţî triebui? Cela zâci: dă-i fă, tu-ţ coaili mă-ti! Io, şi sî fac? Dacî apucasâm sî-i zâc, mai putem da’napoi. I-am dat, da’ tot pi iel am fost: ia, acu’ sâ-mi spui şi triabî ai cu mini. Câ cu mini nu-ţ mierji-aşa. Şi di ti află barbatu-mio din Spania ... Da iel zâci: iei, las’, fă, câ ţi-oi spuni săptămâna viitoari. Şi pliacî. Iei, şi zâşi di asta?

- Şi sî zâc? Da’ tu şi vriei sî faşi?

- Şi fac? Iacă şi fac: aştiept pânî săptămâna viitoare, când o zâs cî vini din nou, şî dacă nu mi-o spuni clar, şi vre di la mini, sau dacî n-o vini, io atunşi îl dau la poliţii, sâ ştiie cî cu mini nu-i uşor. Îl dau la tâlharii, şî la viol, şî la tot. Cî cu mini nu-i mierji, cum sâ nu-mi spui’ şi vrie?

*

Am găsit, pe blogul lui Moshe&Mordechai, o postare excepţională:

Practic, adevărata opoziţie suntem noi. Noi cei care cârtim, noi cei care mârâim, noi cei care protestăm atunci când se pregăteşte frauda, atunci când regulile jocului se schimbă în mod scandalos. Atunci când regula democraţiei, care cere ca votul majorităţii să aleagă demnitarul, noi protestăm. Partidele din opoziţie au altă treabă. Îşi exersează machismul, sub scutul voturilor noastre, care, cred ei, li se cuvin. Îşi odihnesc liderii în îndelungi vacanţe, în vreme ce noi continuăm să mârâim. Iar când va veni vremea votului ne vor acuza tot pe noi, că nu le-am strâns îndeajuns de multe voturi pentru a veni la putere. (restul aici).

Nu-l cunosc pe autor, de fapt, mint, l-am văzut de câteva ori la tv. şi, sincer, nu mi s-a părut strălucit. De fapt, într-un platou plin cu tot felul de invitaţi, cu intervale stricte în care poţi vorbi etc., nu prea poţi străluci decât dacă te cheamă Alin Popoviciu. Altfel, dacă spui fraze cumpănite, articulate, evidenţiezi lucruri de bun-simţ etc., rişti să treci, mai degrabă, ca banal, prăfuit, neinteresant. Aşa şi cu blogul. În general banalităţi. Lucruri atât de comune încât cu greu ţi-ai putea imagina că ar exista mulţi care să nu le ştie / să nu le simtă. De exemplu acum: „puterea se pregăteşte să tragă opoziţiei covorul de sub picioare, iar aceştia din urmă par preocupaţi doar de felul în care li se va aşeza freza atunci când vor cădea”.

Cine nu vede asta? Toată lumea, în afară de idioţii fără speranţă şi de cei interesaţi. Oare liderii aşa-zisei opoziţii din ce categorie fac parte?

Eu unul m-am cam săturat. Eu unul simt că nu mai rezist. Eu unul nu mai cred în nicio mascaradă democratică. Eu cred că liderii opoziţiei sunt, de fapt, inţeleşi, cu puterea, am mai spus-o cu câteva prilejuri. Pentru că, altfel, nu-mi pot explica letargia opoziţiei, lipsa ei de viziune, totala lipsă de implicare.

Au avut loc alegeri parţiale în două colegii din Neamţ şi Maramureş. Şi la Neamţ, şi la Maramureş au fost probleme grave. Nu, nu mă leg de ce-a făcut PDL-ul, e treaba lor, ce puteau să facă nişte hoţi? Stăm acum şi ne lamentăm că iar ne-au furat hoţii. Din nou. Extraordinar, chiar că nu m-aş fi aşteptat!

Da, dar s-a mai întâmplat şi altceva. Au defectat primarii din teritoriu. La Maramureş, primarul PNL-ist al Băii Mari a făcut campanie candidatei pedeliste. Cică pentru a-i plăti nu ştiu ce poliţe PSD-ului, care i-ar fi pus „tălpi” vreo zece ani. La Neamţ, la fel. Cică Ponta o să-i dea afară pe toţi cei care au defecat defectat. Mersi! Poa’ să le facă şi clismă cu bariu, mandatul l-a pierdut deja.

Poate cineva să-mi demonstreze că nu-s mână-n mână – mă refer la putere şi la USL? Afară de faptul că nu suntem o naţiune chinuită de sindromul „şi triabî au şî ăştia?”. Chiar, ce treabă are PDL-ul? Dar USL-ul?

Practic, adevărata opoziţie suntem noi.

Sunteţi pregătiţi?

PDL este, desigur, lupul cel rău. PDL a prăbuşit nivelul de trai, a redus salariile, pensiile, ajutoarele sociale, a închis şcoli, spitale, asta ca să nu mai vorbim de nenumăratele contracte dubioase, de sălile de sport construite te-miri-unde, de „băieţii deştepţi”, mă rog, a făcut cam tot ce se putea face rău. Şi continuă să facă!

În acelaşi timp, USL este fecioara imaculată (cu băsmăluţă roşie). USL luptă din greu pentru drepturile salariaţilor, pensionarilor, mamelor, copiilor, în general, pentru drepturile oricui, chiar şi pentru cele ale loazelor care, neomorându-se prea mult cu şcoala, au picat examenul de bacalaureat. E clar că USL nu reprezintă altceva decât cinstea întruchipată şi viitorul luminos al ţărişoarei noastre. Şi e la fel de clar că, din prima zi a guvernării USL, salariile bugetarilor vor fi aduse acolo de unde le-a coborât PDL, şcolile, spitalele, vor fi redeschise, poliţiştii reangajaţi, mă rog, se va repara cam tot ce-a stricat PDL.

Da, dar pentru asta mai e nevoie de un mic amănunt: de votul popular. Acesta este instrumentul prin care poporul îşi exprimă suveranitatea ... ce mişto!

Aici, alianţa heruvimilor are o mică-mare problemă: are, se zice, cam 70% intenţii de vot – de ce aşa puţine? – dar se cam poticneşte la vot. Duminică au avut loc alegeri legislative parţiale în două colegii care au aparţinut PSD, deci USL. Rezultatul se cunoaşte: la Maramureş, reprezentantul USL a câştigat, destul de puţin concludent, atât din punctul de vedere al presenţei la vot, cât şi a procentajului efectiv realizat, iar la Neamţ a câştigat, în mod clar, reprezentantul PDL. Păi, cum e posibil? După trei ani de sărăcire, umilire, nedreptăţire etc., nemţenii şi-au dat votul exact celor care i-au adus în situaţia asta? Şi-au vândut conştiinţele pentru un kil de ulei şi/sau 100 de lei, sau ce s-a întâmplat acolo?

Ei bine, nu. Eu nu mai cred în „teoria sacoşelor” şi nici în cea a „turismului electoral”. Astfel de metode de fraudare a alegerilor sunt extrem de primitive şi ineficiente: îi dai unui amărăştean o sacoşă şi-i zici: votează X. Da, şi? Ce garanţii există că, ajuns în faţa urnei, nu va proceda exact pe dos, că va vota Y? Nu, zău, metoda „sacoşa” e complet perimată, nu vi se pare?

Bun, şi-atunci care este cel mai eficient mod de a frauda alegerile? Simplu, punem doi candidaţi pe listă, să zicem Tanda şi Manda. Amândoi atât de corecţi şi de eligibili, de-ţi vine să-ţi verşi maţele. Aparent, cei doi sunt duşmani, altfel, sunt amici şi parteneri în afaceri. Ba, se pare că şi nevestele şi le mai împrumută, din când în când. Şi-apoi, alegeţi, fraţilor, alegeţi pe cine vreţi voi. Sau, nu veniţi la vot, dar asta înseamnă că v-a durut în cot de exerciţiul democratic, şi, deci, „ciocu’ mic”.

Ce a fost cu alegerile de duminică? Oare chiar nu v-aţi prins că, la Neamţ cel puţin, USL a propus, deliberat, un candidat neeligibil (ei, las’ că nici cel propus de PDL nu a fost grozav de eligibil). Ponta era convins că va pierde (fiindcă asta şi urmărea). De aceea, şi declara, încă înainte de a se termina alegerile:

Daca vor fi aleşi în aceasta seară ne vor reprezenta cu cinste şi îşi vor face datoria faţă de alegători, dacă nu vor fi aleşi în această seară vor fi candidaţii noştri la anul şi de la anul vor fi in Parlamentul României.

Aşa ... grijă pentru electorat, canci. Ce-mi pasă mie, Ponta, că tu, alegător nenorocit, mi-ai respins candidatul fiindcă era/este, într-adevăr, neeligibil? La anu’ ţi-l vâr, din nou, pe gât, şi-o să vezi că o să-l şi votezi! De unde ştiu? Stai să vezi cu ce-o să vină PDL, şi-apoi mai vorbim!

Domnul Ponta este acelaşi personaj care afirma, imediat după prezidenţialele din 2009, că partidul său are un „sistem de fraudare a voturilor”, e drept, nu la fel de performant precum cel al PDL. Când afirmi despre propriul tău partid că are, sau este un sistem de fraudare, e semn că nu mai poţi rămâne în acest partid. Ori, ca „om cinstit”, pleci, ori eşti dat afară. Ponta nici nu a plecat, nici nu a fost dat afară. A fost, însă, „uns” şef peste acest partid. Pentru ce? Probabil, pentru a-i perfecţiona sistemul de fraudare, că altfel nu înţeleg.

Fireşte, Ponta se opune ferm preşedintelui Băsescu şi PDL-ului, atunci când e vorba de anumite lucruri. În alte chestiuni, însă, cum ar fi distrugerea democraţiei din România, atâta câtă mai este, Ponta îi „ia faţa” lui Băsescu. Ia uitaţi:

Preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, joi, pentru Agerpres, că salută afirmaţiile şefului statului, Traian Băsescu, privind votul uninominal necompensat într-un singur tur la alegerile din 2012, amintind că Uniunea Social Liberală a depus în urmă cu două luni un proiect de lege privind alegerea parlamentarilor în acelaşi mod ca şi primarii, într-un singur tur de scrutin.

Ce să (mai) spui? 

Da, proiectul există, a fost depus, într-adevăr, acum două luni, şi, la îngrijorările mai mult decât justificate ale „opiniei publice”, recte ale unor ziarişti şi bloggeri ceva mai băgăreţi, s-a transmis că e vorba de o cacealma. De altfel, şi acum Victor Ponta spune acelaşi lucru:

„[...] în funcţie de cum o să voteze PDL, ne dăm seama dacă Băsescu minte sau nu. Dacă el minte, PDL o să se opună la lege”.

Dacă Băsescu vine cu o aberaţie, tu, opoziţie, vii cu o aberaţie şi mai mare, doar pentru a demonstra că Băsescu a minţit? Şi ce dacă a minţit? Ce, ar fi prima oară, mai impresionează pe cineva?

Nu, nu, nu! Cine mai crede, acum, că USL este altceva decât PDL este, ori extrem de naiv, ori interesat. PDL şi USL sunt legate prin „frăţia puterii”. Ele sunt o familie (famiglia) şi vor face tot ceea ce pot pentru ca puterea să rămână în familie. UDMR şi partidul ăla al lui Oprea sunt de decor.

Ce se va întâmpla? Ce e foarte probabil să se întâmple?

Depinde. Dacă puterea, în care includ, fireşte, şi USL-ul, va fi ponderată, probabil că va fi linişte. O perioadă, cel puţiin. Poate până în 2012, poate până în 2014. Dacă, însă puterea va continua să-şi bată joc de cetăţeanul de rând, acesta nu va avea altă şansă decât să se revolte. 

Cu nu foarte mult timp în urmă spuneam:

Traian Băsescu anunţă că, şi dacă USL obţine majoritatea parlamentară absolută la alegerile din 2012, tot cine vrea muşchii lui va fi prim-ministru – adică Bok cel mic. Că-i dă voie Constituţia, articolul 103. Clovnul Antonescu sare imediat de cur în sus: caraghiosul, dacă face aşa ceva, îl suspendăm imediat. Una la mână: Antonescu nu e în stare să suspende pe nimeni, nici nădragii nu şi-i ţine suspendaţi. De ce nu l-a suspendat în 2009? A doua la mână: Băsescu e un idiot dacă îşi închipuie că 2012 va fi ca 2011. Un mare idiot. Pentru 2012 sunt posibile doar două lucruri: ori poporul român va fi murit, şi atunci poa’ să pună prim-ministru şi pe Ţociu şi Palade, că nu mai contează, ori poporul român nu va fi murit, iar el, Băsescu, va trebui să se ascundă bine, bine de tot, fiindcă altfel nu-l văd prea bine. S-ar putea să-l caute unii să-l belească, şi ăia să fie tari la constituţie, dar să nu cunoască niciun articol din ea. Şi a treia la mână: dacă Antonescu ia în calcul şi această posibilitate, dar îşi imaginează că băieţii ăia de-l vor căuta pe Băse la glanda operată la Viena, vor striga: „Antonescu, Antonescu”, „revoluţia bunului simţ” şi alte asemenea poezii, înseamnă că, ori are o imaginaţie foarte ... fulgurantă, ori are iq-ul mai mic decât numărul de la cămaşă.

Oamenii vor să trăiască. Oamenii au dreptul să trăiască. Pentru ca să trăiască, oamenii au nevoie de păpică. Altfel nu se poate. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea Comtimului. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea miilor de fabrici, a serelor, de defrişarea pădurilor, de concesionarea sau vânzarea bogăţiilor ţării, de contractarea unor datorii înrobitoare. Omului nu-i poţi spune: nu, tu nu ai dreptul să trăieşti, fiindcă nu ai bani, şi nu ai bani fiindcă nu lucrezi, şi nu lucrezi fiindcă nu ai unde. Omul ştie că vrea să trăiască şi, oricât ar fi de puţin „valoros”, tot va da mai multe parale pe propria-i viaţă decât pe a ta.

Iată o ştire proaspătă: După criza mondială urmează revolta mondială, crede Noriel Roubini. El consideră că situaţia în care se află economia mondială este confirmarea afirmaţiilor lui Karl Marx care considera că forma de organizare capitalistă se autodistruge. Da, este inevitabil, şi valul revoluţionar va mătura, cât de curând, şi România. Poate peste câteva luni, poate peste câţiva ani, sau poate peste câteva decenii. Depinde şi de modul în care va reacţiona clasa politică românească. Cel puţin până în acest moment, reacţionează foarte prost, ceea ce înseamnă că, practic, grăbesc şi generează dezordinile.

În fizică există o lege numită „a acţiunii şi reacţiunii”. Eu cred că e o lege generală a Universului. Şi nu cred că românii vor mai „pune botul” multă vreme la „vrăjeli” de tipul: Harbuz sau Rădulescu? În curând vor spune destul de răspicat: nici, nici!

Când? Puţintică răbdare ... Sunteţi pregătiţi?