Apocalipsa vine pe 30 iulie

Pentru că, în 29 iulie se va întâmpla ceea ce toată lumea ştie că se va întâmpla: va avea loc referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. Referendum al cărui rezultat e 100% dinainte cunoscut, chiar şi în cazul unei fraude masive.

După cum se ştie, în condiţiile acutizărilor tensiunilor sociale generate de politica falimentară a guvernului Boc, PDL a iniţiat, în 2010, o modificare a Legii referendumului, prin care preşedintele României nu putea fi demis decât în condiţiile în care cel puţin jumătate plus unu din persoanele înscrise în listele electorale permanente s-ar fi prezentat şi ar fi votat în favoarea acestei decizii. Condiţie, evident, greu, dacă nu imposibil de atins, în orice condiţii.

USL a încercat să modifice această lege, propunând o lege a referendumului fără cvorum, aşa cum este, de altfel, logic şi raţional, şi în acord cu reglementările europene. Dar, s-a izbit de decizia CCR, care impune un cvorum de 50% plus unu alegători prezenţi la vot, pentru a valida referendumul. Aparent, e o condiţie bună, fiindcă numai altfel, ar fi existat o oarecare umbră de ilegitimitate, având în vedere existenţa unei majorităţi care nu şi-a exprimat opţiunea. Acest punct de vedere este fals, deoarece a nu-ţi exprima opţiunea e tot o opţiune. În condiţiile impuse de CCR, e limpede că, pentru una din părţi, a sta acasă e mult mai bine decât a vota, ceea ce nu e în regulă. Şi, de asemenea, e limpede că, în aceste condiţii, inversarea opţiunilor de vot nu duce la inversarea rezultatului, ceea ce iarăşi nu e în regulă. Pe lângă asta, USL s-a angajat, în faţa „puterilor garante”, să respecte decizia CCR, ceea ce ar fi, desigur, în regulă, dacă decizia CCR ar fi avut o umbră de logică şi echidistanţă. Dar, nu are.

A, că există prevederi similare şi pentru demiterea primarilor ... sigur că da, avem. Iar rezultatul e că avem, sau am avut nu-ştiu-câţi primari încarceraţi – exemplul cel mai cunoscut este cel al lui Sorin Apostu – dar primari demişi în urma unui referendum local ... nu ştiu. Voi ştiţi?

E limpede, că pentru USL, satisfacerea condiţiei impuse de CCR echivalează, de fapt, cu satisfacerea îndeplinirii condiţiei din legea propusă de PDL, în condiţiile în care acesta din urmă nu are altceva de făcut decât să-şi ţină oameniii acasă. Şi, e la fel de clar că USL nu poate mobiliza 50%+1 votanţi în favoarea demiterii lui Traian Băsescu.

De ce spun asta? În primul rând, ar trebui să observăm că votul este un drept, şi nicidecum o datorie. Desigur, au existat iniţiative în favoarea legiferării obligativităţii votului, dar acestea au fost, din start, supuse eşecului. Nu doar pentru că votul obligatoriu e contrar principiilor drepturilor omului, pe care ţara noastră s-a angajat să le respecte, ci şi pentru că o astfel de lege nu e aplicabilă. Ce facem, de exemplu, cu rezidentul polinezian care nu a votat din n motive, printre care şi acela că, pentru a ajunge la cea mai apropiată secţie de votare ar fi trebuit să străbată, pe proprie cheltuială, sute sau mii de kilometri? Îi retragem cetăţenia română? Nu se poate. Îl amendăm sau îl băgăm la zdup? Nici asta nu se poate. Şi-atunci, ce-i facem? Nimic, nu-i putem face nimic. Iar o lege care nu prevede o sancţiune clară, şi aplicabilă, în cazul neîndeplinirii sale, nu e lege. E recomandare, e ce vreţi, dar nu e lege.

Într-o situaţie mai mult sau mai puţin asemănătoare cu aceea a ipoteticului rezident polinezian sunt, de fapt, milioane de români aflaţi în afara graniţelor ţării. Şi – vorbim de o realitate – mulţi, foarte mulţi dintre ei, păstrează cetăţenia română doar pentru că nu i-a obligat nimeni să renunţe la ea, şi pentru că „nu costă bani”, altfel, fiind rupţi de realitatea românească şi complet dezinteresaţi. Sau, pur şi simplu, insuficient informaţi şi nedoritori să contribuie la realizarea unei situaţii care să afecteze, într-un sens sau altul, milioane de semeni de-ai lor, dar nu pe ei!

Ei nu doresc să voteze şi nu vor vota, dar, de figurat pe listele electorale, figurează, asta este.

Prin urmare, raportată la numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente, o prezenţă mai mare de 70-75% este iluzorie. (În paranteză fie spus, zilele trecute un sondaj de opinie efectuat într-un mod total neprofesionist indica o intenţie de vot de cca. 80% ... aberant. În mod sigur, cei care au realizat acest sondaj nu au discutat şi cu morţii de pe listele electorale, şi cu cei aflaţi la mii de kilometri depărtare ...).

Ei, dar 70-75% e mai mult, e mult mai mult decât 50%+1! Să iasă aceşti 70-75% din oameni la vot, şi e ok.

Da, numai că acest procent reprezintă numărul maxim de alegători care ar putea fi mobilizaţi, în condiţii extreme. Cu biciul, cu zăhărelul, cu urna băgată sub pernă, cu ce vreţi. Fiindcă, altfel, mai mult de 60-65% din ei nu vor vota.

Ei, dar şi 60-65% e mai mult decât 50%+1! Să iasă la vot măcar aceştia şi e ok.

Da, numai că, din aceştia nu toţi ar vota pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu discut acum de ce nu toţi românii ar vota pentru demitere. Pentru că ... pentru că mai sunt şi Gică-Contra, ce vreţi? Sau pentru că ... pentru că asta este, ce mai tura-vura?

Cam care este raportul de forţe între cei care ar vota pentru demitere şi cei care ar vota împotrivă. Sondajele indică raporturi apropiate de 2:1 (sau 66-67% favorabili demiterii), dar să zicem că nu-i aşa, să zicem că avem un raport de 4:1 (sau 80% favorabili demiterii). Pe o un eşantion de 60-65% din electorat, asta înseamnă 48-52% voturi în favoarea demiterii. 52%? Încă e bine. E bine, da, dar nu uitaţi că acesta e un prag maximal, calculat pe ipoteza unui raport de 4:1 între cei care-l vor demis pe Băsescu, şi cei care nu-l vor. Pe un raport de 2:1, cum indică sondajele, obţinem 40-44% voturi în favoarea demiterii ... insuficient.

În alte cuvinte, pentru demiterea lui Traian Băsescu este nevoie ca un număr, probabil destul de consistent, de susţinători de-ai săi, să se prezinte la vot şi să voteze împotriva demiterii. Ştiu, e paradoxal, dar fără aceşti oameni care să voteze împotriva demiterii, Băsescu nu poate fi demis. Asta e urzeala Curţii Constituţionale, şi în fapt, nu e câtuşi de puţin mai favorabilă adversarilor lui Băsescu decât era legea PDL-ului. Măcar, în aia se stipula clar, era nevoie de atâtea voturi şi nu mai conta ce face cealaltă parte!

Preşedintele suspendat anunţă, însă, că nu vrea să câştige la „masa verde”, adică prin nevalidarea referendumului. E-te fleoşc, trebuie să fii cu adevărat tâmpit să crezi că vrea să piardă „pe bune”. Plus că nu are niciun control asupra alegătorilor săi. E, doar aşa, o chestie ca să se mire proştii şi să exclame, încă o dată, „ce preşedinte corect, şi ce curajos” ... shit. E ... ştiţi vorba aia: „tot ţiganu-şi laudă ciocanu’, şi ţiganca nicovala...” Ce riscă, de fapt, Băsescu, printr-o astfel de declaraţie? A, că o mie sau două mii de susţinători de-ai săi o vor lua de bună şi vor merge să-l voteze? Foarte bine, asta înseamnă că USL nu va mai avea 99% din voturi favorabile, va avea numai 90%. Sau 80%, sau ... nu contează. Atâta timp cât nu se va atinge cvorumul, nu contează ....

Ce se va întâmpla în continuare?

În primul rând, aşa cum e şi firesc (?!), CCR va invalida referendumul. Bun, sunt oameni care cred că acest lucru nu se va întâmpla ... e părerea lor, dar nu cred că e cu putinţă altfel.

Şi mai departe?

E limpede că Băsescu nu se va putea întoarce la Cotroceni aşa, pur şi simplu, aşa, ca şi când ar reveni din concediu. Nu cred că la intrare va fi întâmpinat de Antonescu, care, plin de mândrie, îi va arăta cum a udat florile şi cum a şters praful. Nu cred nimic din toate astea. Mai degrabă mă gândesc la ample manifestaţii de protest, în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării. Spontane, sau mai puţin spontane ... nu mai contează. Şi, cu cât prezenţa la vot va fi mai apropiată de 50%, şi cu cât rezultatul va fi mai zdrobitor în favoarea demiterii, cu atât creşte probabilitatea unor manifestaţii mai intense. Şi, pe bună dreptate, cum să concepi, că, dacă ai fi avut un milion de voturi în minus, iar adversarul două milioane în plus, ai fi câştigat, dar, aşa ai pierdut? Cum?

Şi, de asta cine va fi de vină? Curtea Constituţională ... Brrr ...

Ce-ar putea face Ponta & Antonescu? Habar n-am. Ar putea, cred, să ia act de invalidarea referendumului şi să dea o ordonanţă prin care să convoace un nou referendum, până atunci Traian Băsescu rămânând suspendat. Îmi e greu să mă gândesc ce efecte ar avea o astfel de iniţiativă.

Ar putea, cred, să convoace iarăşi Parlamentul, pentru a-l suspenda din nou pe Băsescu, în temeiul aceloraşi acuzaţii ...

Ar putea ... nu ştiu ce ar mai putea face.

Ştiu, însă, ce ar trebui să facă ... şi nu vor face. De exemplu, Ponta ar trebui să demisioneze imediat ... şi n-o va face. De ce ar trebui să facă acest lucru? Pentru a-i da posibilitatea lui Antonescu să numească un alt premier ... bineînţeles că tot PSD-ist, nu asta-i problema. Problema e credibilitatea lui Ponta ... chestiunea cu plagiatul ... şi nu numai.

Şi ce va mai fi? Ce ar mai putea fi? Ce ar mai putea urma?

Păi ... ce se întâmplă, de obicei, în asemenea cazuri. Instabilitate politică şi economică, mişcări de stradă, greve, prăbuşirea monedei naţionale, fel de fel de monitorizări şi avertismente externe ... banalităţi din astea. Război surd, pe toată linia, între băsişti şi anti-băsişti ... cu câştigător previzibil.

Zilele astea s-a tot vorbit de blitzkrieg. Pentru cei care nu ştiu exact despre ce e vorba, cuvântul se referă la o anumită tactică a armatei germane, în timpul celui de-al doilea război mondial, care i-a permis, iniţial, să obţină victorii extrem de rapide şi spectaculoase. Totul se baza pe viteză şi surpriză, şi astfel a reuşit Germania să îngenuncheze Franţa. Dar, ceea ce a fost valabil cu Franţa, nu s-a mai repetat în cazul Rusiei, iar marea greşeală a armatei germane a fost întreruperea legăturii cu liniile de aprovizionare. Asta a făcut, de fapt, şi USL, a organizat totul foarte-foarte rapid, ignorând câteva elemente, şi acum s-a trezit cu mortu-n braţe. Nu are cum să-l demită pe Băsescu, fiindcă nu a reuşit să modifice corespunzător legea referendumului.

A avut, sau are, USL, un plan B, pentru situaţia în care demiterea lui Băsescu eşuează? Nu ştiu ... rămâne de văzut. Eu nu cred. Din ceea ce văd, nu cred că USL are un plan B. Nu are nici cum să modifice legea electorală, se va merge pe sistemul din 2008, care e, în esenţă, proporţional, ceea ce înseamnă că nu va mai lua 80% din mandate, şi nici măcar 50% - fiindcă nici la votul politic de la locale nu a luat 50%, iar de crescut, nu are cum să crească, ci doar să piardă. Şi tot ce pierde va merge, desigur ... ei, unde va merge? La PDL? Nu ştiu, nu cred ... altundeva. Mai precis ...

Ei, puţintică răbdare ... vorba lu’ nenea Iancu.

Rău cu hoţii ... da’ parcă nici cu proştii n-o scoţi la capăt!

Curtea Constituţională a decis: Traian Băsescu poate fi demis, dar numai de cei de cei care nu vor să-l demită!

De fapt, Curtea Constituţională a decis că referendumul nu poate fi validat decât cu 50%+1 voturi din numărul celor înscrişi pe liste. Care liste sunt cam de pe vremea lui moş Ion Roată, fiindcă acest 50%+1 înseamnă mai mult de 9,1 milioane – din motive de simplitate, eu voi vorbi, totuşi, de 9 milioane – în condiţiile în care, de toţi nu mai suntem decât vreo 19 milioane. Din care cel puţin 18,2 au drept de vot, deci numai vreo 800.000 sunt sub 18 ani!

Ei, să lăsăm asta. Să observăm, însă, că la 9 milioane de voturi, toate favorabile demiterii, Traian Băsescu se întoarce, bine-mersi, la Cotroceni. În schimb, la 4.500.0001 voturi pentru demitere şi 4.500.000 împotrivă, este demis.

Cum, realist vorbind, este aproape imposibil ca la referendumul din 29 iulie să se înregistreze cel puţin 9.000.001 voturi în favoarea demiterii lui Băsescu, rezultă că, dacă acesta va fi demis, acest lucru se va întâmpla numai datorită celor care vor fi votat împotriva demiterii!

Kafka era mic copil.

Prostul harnic

Şef, timp de trei decenii, al Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace, Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke a fost unul dintre cei mai mari strategi militari ai secolului al XIX-lea. Feldmareşalul von Moltke şi cancelarul Otto von Bismarck sunt consideraţi de cei mai mulţi istorici ca fiind cele mai importante figuri în cadrul procesului politic şi militar de unificare a Germaniei. Moltke a condus armata prusacă în războiul împotriva celui de-al doilea Imperiu Francez, al lui Napoleon al III-lea, război care s-a încheiat cu strălucita victorie prusacă de la Sedan. În urma acestui război, Confederaţia Germană, în cadrul căreia Prusia avea rolul dominant, s-a transformat în împeriul German, iar regele prusac Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern s-a proclamat împărat al noii entităţi statale, sub numele de Wilhelm I, încoronarea având loc în „inima” fostului inamic, respectiv în Palatul Versailles.

Moltke a avut, astfel, un rol determinant în crearea formidabilei maşini de război germane, al cărei rol în evenimentele militare ale primei jumătăţi a secolului XX este binecunoscut.

În calitate de conducător al armatei, Moltke a avut, fireşte, preocupări intense legate de recrutarea, selecţia, evaluarea şi motivarea personalului militar. Probabil, şi datorită acestei preocupări, armata prusacă, si, mai târziu, cea germană, aveau să se facă remarcate printr-o disciplină şi o eficienţă cu adevărat remarcabile.

Pentru a-şi evalua ofiţerii, Moltke folosea două criterii, si anume: gradul de inteligenţă – pe baza căruia ofiţerii au fost catalogaţi ca inteligenţi şi lipsiţi de inteligenţă (proşti) -, respectiv atitudinea faţă de muncă, pe baza căruia ofiţerii au fost împărţiţi în harnici şi leneşi. Au rezultat, astfel, patru tipologii de ofiţeri, şi anume: proşti şi leneşi, proşti şi harnici, inteligenţi şi leneşi, inteligenţi şi harnici.

În funcţie de categoria în care erau încadraţi, Moltke recomanda o atitudine total diferită. Astfel, ofiţerilor proşti şi leneşi le erau încredinţate numai sarcini simple, cu pronunţat caracter repetitiv, rutinier. Ascensiunea ierarhică a acestor ofiţeri trebuia blocată, fiind menţinuţi în aceleaşi funcţii inferioare pe toată durata serviciului militar. Ca principală virtute a acestor oameni, Moltke aprecia faptul că nu creează probleme.

Nici ofiţerii inteligenţi şi harnici nu beneficiau de prea multă consideraţie din partea Generalstab-ului. El îi considera pe aceştia ca fiind obsedaţi de detalii, neputând „vedea pădurea din cauza copacilor”. Extrem de scrupuloşi în îndeplinirea sarcinilor, aceşti ofiţeri puteau fi, totuşi, promovaţi în anumite împrejurări excepţionale, dar numai până la un anumit nivel al ierarhiei militare.

Prostia şi hărnicia, luate împreună, erau considerate incompatibile cu cariera militară, persoanele depistate a se încadra în această categorie urmând a fi scoase imediat din armată. Moltke considera că acest tip de persoane manifestă un prea multe iniţiative proprii, dar, din cauza prostiei, şansele ca aceste iniţiative să fie corecte sunt inacceptabil de mici. Prin urmare, astfel de ofiţeri pot provoca evenimente grave, greu sau imposibil de remediat, ceea ce impune excluderea lor imediată din armată.

În viziunea lui Moltke, doar ofiţerii inteligenţi şi leneși puteau fi promovaţi pe cele mai înalte funcţii de conducere. Nefiind pripiţi, manifestând o rezistenţă deosebită în faţa împrejurărilor deosebite, suficient de inteligenţi pentru a identifica soluţii celor mai grele probleme, şi suficient de leneşi pentru a optimiza soluţia identificată, pentru atingerea obiectivului cu un număr minim de resurse, într-un interval de timp cât mai scurt etc.

„Prostia” şi „inteligenţa” nu sunt absolute. Un om considerat, îndeobşte, inteligent, se poate dovedi cât se poate de prost de îndată ce este pus în faţa unei situaţii noi şi cu totul necunoscute. În plus, există diferite tipuri de inteligenţă: o persoană deosebit de înzestrată, din punct de vedere muzical, s-ar putea dovedi total incapabilă să rezolve o problemă elementară matematică etc. În general, pentru fiecare om există un domeniu în care persoana respectivă poate fi considerată inteligentă. Nu super-inteligentă, dar cât de cât. După cum, nicio persoană nu este foarte inteligentă, în toate domeniile.

Ce vedeţi în fotografia alăturată? Eu văd o persoană inteligentă, chiar deosebit de inteligentă, atunci când e vorba de lopată. Dar, în acelaşi timp, văd un idiot perfect, atunci când e vorba de altceva, cum ar fi conducerea unui guvern. De fapt, lucrul acesta în vedem şi îl simţim cu toţii, nu? Cu toţii ştim câtă competenţă zace în acest omuleţ complexat. Ceea ce nu prea ştiam este cât de harnic poate fi acest individ. 

Da, asta e, cu adevărat, o problemă: sunt prea multi proşti în posturi de conducere. Proşti-proşti, dar harnici! Măcar de-ar învăța să tragă chiulul! Ne-am mai trage și noi ... sufletul. 

Se întâmplă în România de azi

Da, am ajuns şi aici. Oricine are opinii şi nu le ţine pentru el poate fi arestat, oricând, oriunde, în România. S-a întâmplat sâmbătă 5 noiembrie a.c., exact în locul numit cândva „kilometrul zero al democraţiei în România”, în Piaţa Universităţii, în Bucureşti.

Bucurie incredibilă

Ştiţi cum se bucură libienii la prima oră a dimineţii (6h47min la Londra, 7h47 la Tripoli)? Dacă nu, priviţi acest filmuleţ „live” transmis de BBC.

Aşa ... de revoluţia română din 1989 vă mai amintiţi? Atunci rebelii au decupat, pur şi simplu, stema din steag, demonstrând cu celebrul steag cu gaură-n mijloc ...

Ei bine, libienii au fost şi mai şi. Ei nu au demonstrat cu steagul Libiei gaddafiste – complet verde, şi nici măcar cu cel al Libiei de dinainte de Gaddafi , ci cu steagul Indiei!!!

Ei, şi băieţii ăştia de la BBC ar dori să înghiţim aşa ceva? De ce nu? Că doar n-or fi englezii mai breji ca românii? Ce, românii n-au „pus botul” la vrăjeala lui Funeriu cu pixelul albastru? Şi n-a ajuns, apoi, Funeriu ministru? Iac-aşa se fac treburile!

Eu zic să ne bucurăm bine astăzi, că mâine nu ştim ce-o fi.

Regretul lui Băsescu: un sentiment sincer

Nu e niciun secret: există mulţi, foarte mulţi români care regretă al doilea mandat al lui Băsescu. Din tot atâtea motive. Şi nu e nicio surpriză dacă, în fiecare clipă, încă un român descoperă motive suficient de serioase pentru a regreta cel de-al doilea mandat al lui Băsescu. Când, însă, însuşi preşedintele declară că îşi regretă al doilea mandat, ar putea fi o problemă. Şi, dacă el însuşi îşi regretă acest al doilea mandat, ce, sau cine îl împiedică să demisioneze? 

Uşor ...

Toată lumea ştie că Băsescu minte aşa cum respiră, cu o dezinvoltură cum nu s-a mai pomenit de la Münchhausen încoace: e suficient să ne amintim discursul rostit după promulgarea legii prin care salariile profesorilor erau majorate cu 50%, în paralel cu anunţul de tăiere a salariilor aceloraşi profesori cu 25%.  Sau lacrimile vărsate atunci când a anunţat că „dragă Stolo” nu mai poate(?!) candida la preşedinţie. Sau ... sau ... sau ... preşedintele a fost dovedit de nenumărate ori ca mincinos. De atât de multe ori, încât pare mai legitim să ne întrebăm: când a spus Băsescu adevărul – dacă l-a spus vreodată?

Eu cred că acum Băsescu spune adevărul. Eu chiar cred că Băsescu simte în rând cu poporul: regret pentru al doilea mandat. Doar că motivele sunt diferite. De ce regretă românii al doilea mandat al lui Băsescu, e clar. Dar, de ce şi-ar regreta însuşi preşedintele acest lucru? Iată de ce (câteva exemple):

Ce ar face distrusul guvern al României dacă ar avea cea mai mică speranţă că, în 2012, ar putea majora pensiile şi salariile? Lăzăroiu spune că nu există un scenariu mai prost decât cel al nemajorării salariilor si pensiilor (ba există scenariul în care vor fi scăzute, sau nu vor mai fi plătite de loc). Ştiind acest lucru, ce face guvernul?

Ok, ia uitaţi ce zice unu’: România nu va avea timp să ajunga la zona euro; vom mânca, la gamelă, hrana împărţită de armată (previziuni 2012). Cine zice? Ei, unu’, nici nu are importanţă, important este dacă există vreo şansă ca acest scenariu să se materializeze.

Spaniolii nu mai au nevoie de noi şi nu ne mai doresc pe teritoriul lor. Şi nu glumesc! Iată, pentru început e vorba de vreo 400.000 de oameni, cetăţeni români, care nu mai au drept de muncă pe teritoriul spaniol. Aşa, interesant ... Şi ce vor face, oare, aceşti oameni? Vor trece, oare, în Franţa, unde vor fi primiţi cu braţele deschise? Posibil. Sau în Italia, sau în Germania, oriunde. Poate. Ce se va întâmpla, oare, dacă o parte dintre ei, repet, o parte, o mică parte, va găsi de cuviinţă să se întoarcă în România? Vor afla aici un loc prielnic pentru a dezvolta tot felul de afaceri, sau îşi vor afla uşor un loc de muncă decent? Sunt convins că da. Doar am avut o creştere economică semnificativă, de circa 0,2%, numai în ultimul trimestru.

De teamă. Din teama că, într-o zi, va trebui să dea socoteală. De asta.

 

Da, Băsescu are suficient de multe motive. Şi acesta e doar începutul! În zilele, săptămânile, lunile care vor urma, vor apărea din ce în ce mai multe. Şi, din ce în ce mai clare.

În aceste condiţii, e posibil ca, la un moment dat, preşedintele Băsescu să demisioneze?

Nu, în niciun caz. Şi asta pentru că preşedintele e, într-un anumit sens, un om de onoare. Oricât de ciudat ar putea părea, chiar şi după atâtea nenumărate minciuni, Băsescu nu şi-a pierdut total credibilitatea şi onoarea. Şi tocmai acea picătură de onoare, pe care o mai are în vine, îl va împiedica să facă un astfel de gest, oricât de mari ar fi riscurile pe care va trebui să le înfrunte! Sunt aproape convins că Băsescu va fi în stare să sacrifice absolut orice : pe sine însuşi, familia, partidul - de ţară nu mai vorbesc, aia a fost deja sacrificată, de mult – numai şi numai pentru a nu permite poporului de a fi condus (guvernat?!) mai bine decât merită!

Da, şi eu sunt de acord: românii nu trebuie conduşi mai bine decât merită! De ce am ajuns aici? Doar Băsescu e vinovat?
  

P.S. Băsescu se teme. Băsescu ştie că are motive să se teamă. De data asta chiar a spus adevărul: Băsescu regretă al doilea mandat, fiindcă ştie că sunt şanse minime să reziste până la capăt. Cu simţul său de fiară politică, Băsescu simte când ceva nu merge bine. Şi, în ciuda aparentei acalmii estivale, sunt câteva lucruri care nu merg deloc bine, în primul rând economia, dar nu numai. Băsescu nu minte nici măcar când spune că ar renunţa la ultimii doi ani de mandat, în anumite condiţii: regionalizare şi alte bla-bla-uri. Aiurea, dar nu poate să nu ceară nimic în schimb. Şi, dacă ar cere doar imunitate pentru sine şi clanul său, ar pica al dracului de prost ... si nici n-ar obţine-o.

Iată, însă, că Băsescu mai are o idee: Statele Unite ale Europei. Ce vrea să spună cu această idee? E simplu: ar dori, într-o zi, să predea gestiunea, dar nu reprezentanţilor poporului, desemnaţi de acesta, ci unor funcţionari europeni. Să se spele ăia pe cap mai departe cu România, să plătească ei pensii şi salarii, să construiască ăia şcoli, spitale, autostrăzi şi aşa mai departe. Că ăia, europenii adică, nu l-ar scoate pe el vinovat – sau, nu aşa de vinovat – de rahatul în care ar găsi ţara.

V-am spus eu că se teme? Şi regretă ... sincer. Poate, puţintel cam târziu. Sau, poate nu ....

Cadoul lui Stalin

Nu cred să existe prea mulţi oameni care să nu fi auzit de Stalin. Cine a fost Stalin şi cu ce s-a ocupat. Celor mai puţin cunoscători sau cu memoria un pic mai scurtuţă le reamintesc aceste versuri celebre în epocă:

O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,

Tu, cel care ai readus omul la viață,

Tu, cel care faci sa rodească pământul,

Tu, cel care repui în drepturi prin secole,

Tu, cel care faci să înflorească primăvara,

Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…

Tu, splendoare a primăverii mele! 

O, tu, Soare reflectat de milioane de inimi!

Fără îndoială, Stalin a fost unul din cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut istoria, dacă nu chiar cel mai mare. Şi nu, nu e vorba (doar) de crime de război, nu. Numai în timpul holodomorului (foametea organizată de guvernul sovietic în Ucraina, în anii 1932-1933) au murit 3-4 milioane de oameni (după alte surse, până al 12 milioane), iar peste o sută de mii au fost executaţi, pur şi simplu, pentru furturi reale sau imaginare sau pentru „dosirea” alimentelor. Bun, ăsta a fost Stalin, şi nu cred că mai are rost să mai discutăm ceva despre acest aspect. El şi-a urât conaţionalii, a ucis milioane dintre ei, de ce ar fi iubit România sau pe români? Şi de ce ar fi făcut cadouri României? 

Şi, totuşi, Stalin a făcut un cadou României. Un cadou otrăvit, evident. E vorba, evident, despre regele (?!) Mihai, căruia Stalin i-a dăruit un avion, pe care l-a premiat cu medalia „Pobeda” şi, pe care, în final, l-a făcut scăpat în occident, cu o avere impresionantă care i-a permis să huzurească o viaţă întreagă.

Nu e aşa? Dar, cum e? Invit toţi monarhiştii din ţara asta să-mi demonstreze că, după 23 august 1944, şi până la plecarea lui Mihai din ţară, Stalin nu ar fi avut posibilitatea să-l aresteze sau să-l lichideze oricând, dacă ar fi vrut. Dacă ar fi vrut. Dar, Stalin nu a dorit acest lucru. De ce? Nu ştiu, la asta ar trebui să răspundă tot monarhiştii. Sau nu, nu monarhiştii, ci Maniu, sau Brătienii (Dinu şi Constantin Bebe), sau Tătărăscu, sau chiar comunistul Pătrăşcanu. De ce ei au plătit cu viaţa, în timp ce Bâl-Bâl a fost cruţat?

Eu nu acuz, întreb doar. Ştiu, fireşte, legenda modului în care Mihai şi-a semnat actul de abdicare şi presiunile infernale (?!) la care a fost supus, şi nu încetez să mă minunez cum a reuşit acest retardat să-si negocieze aşa bine, „cu pistolul la tâmplă”, nu doar viaţa, ci şi averea, în condiţiile în care, în decembrie 1947 nu avea, efectiv, nimic de oferit la schimb ocupantului sovietic.

Pentru a înţelege acest lucru, cred că ar fi util să reamintim un anumit detaliu, mai puţin cunoscut, din biografia lui Stalin. Acu’ să nu vă imaginaţi că ruşii, sovieticii erau atât de tâmpiţi încât inghiţeau pe nemestecate orice dejecţie a propagandei oficiale. Da, vor fi fost şi din cei care au crezut că Stalin e noul Mesia, dar câţi să fi fost? Nu, oamenii ştiau, simţeau ce se întâmplă. Ştiau foarte bine acest lucru, dar asta nu-i împiedica pe unii dintre ei, pe mulţi dintre ei, să-l pupe-n cur toată ziua şi toată noaptea, 24 de ore din 24. Ce, vă imaginaţi că versurile de mai sus şi le-a scris Stalin singur? Sau, că a ordonat să i se închine astfel de versuri? Nu, le-a scris un dobitoc numit A. O. Avdienko, din „pură convingere”.

Prin anii ’20-’30, cinematografia sovietică era la începuturile existenţei sale, iar sursele de inspiraţie ale cineaştilor sovietici, destul de limitate. Una dintre ele, cea mai generoasă dintre ele, era, fireşte, viaţa şi isprăvile marelui conducător. Cum pentru fiecare aspirant la glorie, a-l juca pe „Zeus ex bachina” acelor vremuri reprezenta nu doar o provocare extremă, ci şi o consacrare definitivă, se înţelege că viermuiala era foarte mare, iar unele „reprezentări” erau chiar submediocre. Până când, în 1938, însuşi Stalin a făcut ordine în domeniu, nemailăsând orice terchea-berchea să-i întrupeze profilul august pe micul ecran. De fapt, din acel moment, unui singur actor i s-a permis să-l reprezinte, în continuare, pe Stalin (în producţiile oficiale sovietice, nu în băşcăliile occidentale – care nici nu prea au existat). Alesul a fost Mihail Georgievici Gelovani. Aproape toate reprezentările pe care le avem astăzi în minte, cu privire la înfăţişarea lui Stalin sunt, de fapt, întrupările lui Gelovani.

Dar ce a avut aşa deosebit acest Gelovani? A fost, fără îndoială, un actor talentat, dar, cu siguranţă, nu singurul. A fost georgian, ca şi Stalin, şi asta poate să-l fi ajutat cumva, nu ştiu. Dar, ceea ce a înclinat, în opinia mea, balanţa, a fost originea lui Gelovani. Acesta nu era chiar un fitecine, un ţărănoi parvenit precum cel pe care îl interpreta, provenea, dimpotrivă, dintr-o veche familie regală gruzină, şi era el însuşi prinţ al acestei familii. Şi, se înţelege, nu oricine putea să-l înţeleagă şi să-l joace pe marele conducător, ci numai un om cu educaţie şi cu origine aleasă, un prinţ precum Gelovani.

Să fi fost acesta unul dintre motivele care să-l fi determinat pe Stalin să-i cruţe viaţa nevârstnicului şi neinteligentului Mihai? Poate că da, sau poate că nu, dar e o ipoteză. Eu zic că da, e posibil, Stalin a fost, nu o dată, generos, cu persoanele care ştiau să facă „frumos” în faţa lui, mai cu seamă dacă aveau şi o origine „nobilă”.

 

Acesta este, cred, motivul pentru care nu avem un rege-martir, mort, dar avem, in schimb, o lepră bătrână, vie.

 

*

In ultimul timp, nu am (mai) scris nimic despre curlimbiştii lui Mihai, aceşti pulex irritans (lat. nominativ pulex/pūlicēs, genitiv pūlicis/pūlicum, dativ pūlicī/pūlicibus, acuzativ pūlicem/pūlicēs, ablativ pūlice/pūlicibus, vocativ pulex/pūlicēs, variantă autohtonă pulifrici, sg., pl. invariabil, sau purice/purici) ai blogosferei româneşti. Sunt prea mici şi răspândesc prea multe boli ca să merite să fie băgaţi în seamă. Dar, când o astfel de creatură chitinoasă face ce face şi te muşcă de cur, n-ai ce face şi trebuie să ripostezi. Uitaţi de scrie acest idiot cu ciucuri: „(...) nu consider că ar exista om sănătos la cap - repet, sănătos la cap - care să spună că Regele Mihai nu ar fi avut sau are onoare, demnitate, verticalitate (sic!).” (am pus eu dicriticele). Şi mai şi repetă! Ei, v-am spus eu? Trec peste faptul că mă face „nesănătos la cap”, atâta poate, atâta face. Dovezi canci. Ce dovezi, păi nu ajunge că l-a porcăit Băsescu? Aşa e, tot ce spune Băsescu e sfânt, da’ pe dos. Atâta îl duce mintea. Da, dar să afirme aşa, ce a afirmat, asta chiar e bună de tot. 

Săriţi, fraţi monarhişti, şi daţi-i una peste cap dobitocului, că fantazează fezandează cam mult.

Şi încă un lucru: meseria asta de „rege” s-a cam scos din nomenclator, chiar dacă unii n-au auzit. Ăluia de-i zic ei rege n-are nicio meserie, şi nici n-a avut vreuna. În afară de cea mai veche, fireşte ... 

Ce-i trebuie chelului?

Tichie de mărgăritar, veţi spune. Şi, poate că aşa şi este. 

Pentru cine nu cunoaşte, sau nu-şi mai aminteşte istoria grupului infracţional creat în jurul lui Traian Băsescu, se cuvine să reamintim câteva lucruri. Astfel, PD s-a format prin desprinderea unui grup dizident din FSN-ul lui Ion Iliescu. Noul partid, aflat sub conducerea lui Petre Roman, a reuşit câteva succese în planul imaginii, dar fără o importanţă politică majoră. Cel mai important dintre acestea a fost reprezentat de acceptarea în Internaţionala Socialistă, înaintea celeilalte aripi desprinse din FSN. PD a reuşit, astfel, să capete aureola unui partid necomunist, democrat, un adevărat partid social-democrat european, altfel decât nereformatul şi comunistoidul PDS (sau PSD, cum avea să-şi schimbe numele, în curând). Dar, cum pe băieţii ăia de la IS nu îi interesa atât de mult „puritatea ideologică”, cât potenţialul electoral, şi implicit, numărul de fotolii de europarlamentar pe care le putea aduce un partid sau altul, PD s-a văzut, în curând, concurat puternic, chiar în interiorul IS, de mai vechiul său rival, PSD, situaţie nu foarte confortabilă, din toate punctele de vedere.

Împrejurările în care conducerea micului Partid Democrat a fost preluată de Traian Băsescu sunt cunoscute şi nu le voi mai reaminti. Oricum, noul lider a reuşit, în scurt timp nu doar să-şi impună punctele proprii de vedere, cât şi echipa, adică oamenii de încredere. Astfel se face că, în curând, întemeietorii partidului, în frunte cu Petre Roman, s-au retras definitiv din politică, au dezvoltat proiecte politice proprii – care s-au dovedit a fi neviabile – sau/şi s-au oploşit pe la alte partide politice. Astfel „purificat”, PD era pregătit să dea marea bătălie a existenţei sale: preluarea şi confiscarea puterii, anularea caracterului democratic al statului român, crearea oligarhiei politico-economice portocalii.

În 2004, în împrejurări încă neelucidate până astăzi, Traian Băsescu reuşea să devină preşedintele României, devansându-şi, în mod cel puţin neaşteptat, contracandidatul social-democrat, pe mult prea înfumuratul şi efeminatul Adrian Năstase. Ca urmare a acestui succes neaşteptat, şi pe baza lipsei de reacţie a clasei politice şi a societăţii civile, deopotrivă, Traian Băsescu reuşea să invalideze rezultatul înregistrat la urne şi să impună un prim-ministru al Alianţei D.A., nimeni altul decât molatecul Călin Popescu-Tăriceanu care, ulterior, avea să se dovedească a nu fi atât de molatec şi de obedient, permiţându-şi, pentru doi ani, să trimită PD în opoziţie şi, mai mult, să contribuie într-o oarecare măsură la tentativa de suspendare din 2007 care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ar fi schimbat, cu siguranţă, destinul României. Dar, nu a fost să fie, românii nu au fost destul de pregătiţi pentru acest pas istoric, cum, de altfel, nu au fost nici la alegerile din 2009, iar suportă consecinţele.

Traian Băsescu era conştient că, în cadrul Internaţionalei Socialiste, afirmarea PD-ului era mult stânjenită de prezenţa celuilalt mare partid de stânga, şi anume PSD. Astfel că decizia de a muta partidul pe partea dreaptă a eşichierului politic a fost, până la urmă, una destul de naturală. Mai puţin natural este modul în care liderii şi simplii membri ai partidului au perceput şi au acceptat această mişcare aparent surprinzătoare. Pentru că nu este puţin lucru să fii, sau să te crezi un om de stânga, un social-democrat sau un socialist, şi să te culci astfel seara, iar dimineaţa să te trezeşti de dreapta, membru al grupului popularilor, şi să trebuiască să combaţi ceea ce ai susţinut, cu entuziasm, până ieri. Faptul că, în urma acestei mişcări politice aparent surprinzătoare, PD nu s-a destructurat, că nu am asistat la niciun protest politic intern, la nicio demisie spectaculoasă, a fost cea mai bună demonstraţie că PD se transformase, încă de atunci, în cu totul altceva decât un partid politic, şi anume într-un grup infracţional, de tip mafiot, fără niciun fel de principii morale sau politice, şi având ca unic scop preluarea şi confiscarea puterii politice. Dar, puţini au fost cei care au perceput periculozitatea acestui gest, şi şi mai puţini au fost cei care au luat atitudine fermă.

Un anumit lucru a lipsit dintotdeauna Partidului Democrat, nu că ar fi contat, dar, orişicât, mai mult pentru orgoliu: „sângele albastru”.

Istoria Partidului Democrat a semănat dintotdeauna cu biografia acelor oameni care au pornit de jos, de foarte de jos, şi ajuns foarte sus, mult mai sus decât ar fi îndrăznit cineva, chiar ei înşişi, să spere. Şi, ajungând acolo sus, dispunând de puteri şi averi practic nelimitate, singurul lucru pe care şi-l mai puteau dori era ştergerea din memoria colectivă a acestei origini mai mult decât modeste, nu pentru că originea modestă este, în sine, un lucru de ruşine, dar lipsa de educaţie, pe care adesea o presupune, da.

Pediştii sunt, si au fost dintotdeauna, sau, mă rog, de când Traian Băsescu a pus mâna pe partid, nişte oameni de nimic, nişte grobieni, nişte persoane lipsite de orice urmă de educaţie şi demnitate. Nu, nu-mi vorbiţi de „intelectuali” flămânzi gen Liiceanu sau Patapievici. Ăştia-s un alt tip de gunoaie. Şi nici de penibilul domn Paleologu, care e atât de prost încât nici nu ştie ce caută în PD. Nu, nu despre ei vorbesc, ci despre membrii cu adevărat importanţi ai PD. Cine a fost şi cine este, la urma-urmei, Traian Băsescu? Provine el dintr-o veche familie aristocratică, a beneficiat el sau măcar unul din strămoşii săi de o educaţie aleasă, de o pregătire umanistă şi stiinţifică de tip cărturăresc, sau se trage, mai degrabă, dintr-un neam de infractori semianalfabeţi? Dar premierul Emil Boc ce origini are? Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un complex şcolar exclusivist, sau a păzit gâştele familiei? Dar Elena Udrea aka madam Vuiton-Courvette, în ce pensiune o fi primit educaţia pe care o are? 

Nu, nu, e clar, dacă primii trei oameni ai partidului îşi trag originea dacă nu chiar din ceea ce se numeşte, uzual, „drojdia societăţii”, atunci oricum, din păturile inferioare, atunci cum o fi restul partidului? Restul partidului este precum liderii, şi cea mai mare dorinţă a acestor oameni, dincolo de averea şi puterea politică pe care, oricum le-au dobândit, este aceea a dobândirii „originii istorice”. 

Despre ce „origine istorică” poate fi vorba?

În România au existat trei partide zise „istorice”, şi anume PSDR, urmaşul social-democraţilor, care s-a „topit”, până la urmă, în PSD-ul iliescian, apoi PNL, şi PNŢ, devenit, între timp, PNŢcd.

 

În privinţa PSDR, lucrurile sunt clare, partidul a dispărut, şi, oricum, social-democraţii nu sunt chiar aşa de „istorici”, iar originea lor nu e chiar deloc „nobilă”. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce îi priveşte pe liberali şi democrat-creştini.

Ca şi curente politice, democrat-creştinii şi liberalii nu sunt deloc apropiaţi. Monarhişti, sau mai degrabă, regalişti, creştini declaraţi, adepţi ai unei ordini sociale istoric depăşite, creștin-democrații sunt, sau au fost inamicii naturali ai revoluţionarilor de la 1789, cei care au abolit monarhia şi au condamnat religia. Ori, liberalii se revendică tocmai de la aceşti revoluţionari antimonarhişti şi anticreştini! Ce apropiere şi ce colaborare s-a putut dezvolta între două grupuri cu viziuni şi interese atât de deosebite?

De-a lungul timpului, relaţiile dintre „ciocoii vechi”, democrat-creştini, şi cei „noi”, liberali, au fost deseori încordate. Ulterior, apariţia unor noi curente politice, anarhismul, socialismul şi, mai ales, comunismul şi fascismul, au determinat reprezentanţii celor două mari curente politice majore să treacă, de multe ori, peste animozităţile reciproce, în încercarea de a face front comun împotriva noului/noilor inamic/i. Mai ales că, frecvent după accederea pe o treptă socială superioară, „noii ciocoi” au înmuiat considerabil tonul anticreştin şi antimonarhic, ba, de multe ori, au acceptat şi un grad nobiliar, şi implicit ordinea presupusă de acestea. 

În momentul în care s-au dezmeticit Traian Băsescu şi ciracii săi, locurile „istorice” erau deja ocupate. Despre social-democraţi am vorbit, iar despre modul în care PD a încercat să paraziteze şi, în final, să substituie PNL, se ştie foarte bine. E vorba de două încercări ratate, iar PD nu le va mai repeta niciodată. Acum, PD face o a treia încercare. Dacă o va rata şi pe asta, va dispărea definitiv de pe scena istoriei ... Nu, nu imediat, ci după mai multe convulsii dizgraţioase. Dar, dacă îi va reuşi ... dacă îi va reuşi mişcarea, eu cred că românii vor trebui să-şi caute altă ţară.

Este vorba de „democrat-creştinarea” PD.

Ideea nu e nouă, şi nici originală. In PD există de mult o aşa-zisă „platformă democrat-creştină”, şi mulţi membri de frunte ai PDL au probat „valori creştine” – să nu uităm că si „pocăiţii”, sau mai ales ei, sunt „creştini” – şi au exprimat opinii neutre sau pro-monarhiste. În 2009, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, Traian Băsescu a apărut pe cap cu o şepcuţă galbenă pe care scria PNŢcd, pe care apoi a aruncat-o în mulţime (va urma).

Câteva neadevăruri duşmănoase despre regele Mihai şi monarhie

1. Nu este adevărat că regele Mihai a fost un nevolnic, atât pe perioada regenţei, cât şi în timpul celei de-a doua domnii. Dimpotrivă, mai cu seamă în timpul celei de-a doua domnii – că despre perioada regenţei chiar că nu e nimic de spus - regele Mihai şi-a controlat ferm şi energic primul ministru, recte pe mareşalul Ion Antonescu, iar acesta din urmă nu a îndrăznit să ia nicio decizie fără acordul ferm al regelui.

2. Nu este adevărat că regele Mihai a fost decorat de Stalin. Aia a fost doar aşa, la plezneală. O fi făcut cineva vreo glumă. Stalin nici nu a auzit de regele Mihai, şi nici regele Mihai de Stalin. 

3. Nu este adevărat că, după abdicare, regele ar fi plecat cu ceva din ţară, poate doar cu ceva nostalgii, dar cu nimic material. Astfel că, pentru a se întreţine, a fost nevoit să lucreze, uneori şi 16 ore pe zi, precum Băsescu.

4. Nu este adevărat că regele Mihai nu ar fi beneficiat de îngrijirea atentă şi plină de dragoste a părinţilor săi. Dimpotrivă, mai ales pentru tatăl său, micul prinţ a fost „cea mai mare comoară” şi „lumina ochilor săi”, cât despre mama sa, regina Elena, nici are rost să mai vorbim. Relaţiile dintre cei doi soţi au fost întotdeauna pline de dragoste şi armonie, şi aceasta este atmosfera în care a crescut viitorul suveran al României.

5. În aceste condiţii, informaţiile potrivit cărora, de fapt, tatăl natural al lui Mihai nu ar fi Carol al II-lea, ci Ernest Urdăreanu, nu reprezintă decât alte calomnii ordinare, alte mizerii morale. Dar, cum îşi poate imagina cineva vreun moment că regina Elena i-ar fi putut fi infidelă soţului său, când se ştie prea bine că aceasta şi-a iubit cu pasiune consortul, după cum şi el a iubit-o pe ea?

6. Nu este adevărat că în constituţiile monarhice din 1866 și 1923, referinţele sunt la adresa dinastiei de Hohenzollern (de fapt, la Carol I), ci la România. În acest sens, ruperea unilaterală a tuturor legăturilor dinastice dintre Casa Regală a României (ce dracu’ o fi şi aia?) şi Casa Princiară de Hohenzollern a fost un act extrem de inteligent, prin care, de fapt, regele Mihai a conferit un „caracter naţional şi independent” Casei Regale a României. Această decizie înţeleaptă nu poate fi interpretată nicidecum în sensul renunţării la vreun drept pe care regele Mihai l-ar fi putut avea, în calitate de membru al „Casei Princiare de Hohenzollern” ... ha, ha.

7. Nu este adevărat că regele Mihai ar fi negociat şi realizat, împreună cu comuniştii actul insurecţional de la 23 august 1944. Dimpotrivă, regele Mihai a aflat despre acest lucru de la radio, două săptămâni mai târziu.

8. Nu, nu, niciodată regele Mihai nu a fost „sluga ruşilor”, nu a negociat cu ei şi nu le-a adus servicii. Aceasta nu este decât o calomnie târzie, născocită şi pusă în circulaţie de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi pentru a justifica de ce cel arestat şi executat a fost comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, şi nu Mihai. Faptul că preşedintele Băsescu a reluat, recent, această calomnie ordinară nu demonstrează decât dezinformarea sa în probleme esenţiale ale istoriei recente şi ura sa viscerală fată de monarhie. 

9. Nu este adevărat că regele Mihai are un defect de vorbire care îi face aproape ininteligibile discursurile. De fapt, mintea regelui lucrează atât de repede, încât fluxul respectiv de idei nu poate fi exprimat într-un ritm normal al vorbirii, ceea ce generează o falsă impresie de bâl-bâl şi retard mental. Regele Mihai e unul dintre cei mai mari oratori ai omenirii.

10. Şi, da, nu în ultimul rând, ideea că un cur monarhic ar puţi la fel de urât ca unul prezidenţial este extrem de greşită. De aceea, a linge-n cur un aşa-zis monarh precum regele Mihai este un adevărat act de inteligenţă şio demnitate naţională, pe când a face acelaşi lucru cu un preşedinte sau un candidat la preşedinţie este nu doar antinaţional, dar şi foarte-foarte urât!

Şi, bonus, încă o minciună sfruntată:

11. Nu este, nicidecum adevărat că preşedintele Băsescu are un scop precis în legătură cu atacul la adresa regelui Mihai. Nu este adevărat că Băsescu urmăreşte crearea unui curent favorabil monarhiei, pentru ca, la momentul oportun, să producă schimbarea formei de guvernare şi să instaleze un rege controlat de sine sau/şi de camarila portocalie, sau să se proclame pe el însuşi rege. Şi nu este, nicidecum adevărat că acesta este un plan real şi minuţios pregătit. Nu este, de asemenea, adevărat, că reacţia pro-monarhică tâmpă a unei importante părţi a societăţii româneşti serveşte de minune intereselor preşedintelul. Nu este adevărat nici faptul că, prin comparaţia pe care a făcut-o Mircea Băsescu, fratele preşedintelui, a sugerat că Traian Băsescu ar putea fi rege, şi încă unul mult mai bun şi mai „patriot” decât Mihai. 

De fapt, ce mai e adevărat? Nimic nu mai e adevărat!

Şi un îndemn pentru monarhişti (şi pentru aşa-zişii monarhişti): înjuraţi-mă, blamaţi-mă, blogul meu este, oricum, do-follow, şi dacă faceţi asta vă creşte rankul. Dar, amânaţi discuţia asta tembelă despre reinstaurarea monarhiei până când Traian Băsescu şi camarila sa vor fi ieşit definitiv din politică, preferabil cu picioarele înainte, altfel s-ar putea să vă pricopsiţi cu un rege precum Traian Băsescu, şi să nu vă mai puteţi scăpa de el încă o sută de ani de-acum încolo! Să nu spuneţi că nu v-am spus! 

Pe aceeaşi temă, un articol foarte bun aici:

M-am săturat de aceşti cretini!

E vorba de Crin Antonescu şi Victor Ponta. Două manechine jalnice, doi bufoni gata să se dea pe burtă pentru a executa ordinele stăpânilor lor. La concurenţă direct cu debilbocul de la Palatul Victoria, celălalt mare (?!) icioglan al ţării.

O spun răspicat: aceşti oameni – e vorba, repet, de Crin Antonescu şi Victor Ponta – sunt la fel de vinovaţi ca şi Traian Băsescu & comp. de dezastrul în care se află acum România. Ba, poate, vina lor e încă şi mai mare, deoarece, din prostie sau din rea voinţă, au confiscat României şi românilor un drept fundamental, un drept, poate la fel de important ca toate celelalte drepturi ale omului la un loc: dreptul la alternativă. 

S-a ajuns la o situaţie cu adevărat tragică, şi - atenţie! – nu vorbesc despre dezastrul din economie, nici despre cel din educaţie sau sănătate, nu vorbesc despre ceea ce se întâmplă în poliţie, nu, nu vorbesc de niciunul din toate aceste lucruri. Vorbesc despre structura fundamentală a oricărui stat: Constituţia.

Da, în 2009, după câştigarea (?!) celui de-al doilea mandat, Traian Băsescu le-a râs în nas liderilor PNL şi de PSD, motivându-şi ignorarea unei largi majorităţi parlamentare prin „teoria concubinajului”: cele două partide majore nu-şi oficializaseră „legătura” la tribunal. Peste doar un an, nevolnicii lideri ai PNL şi PSD exact asta au făcut: au mers la tribunal şi au înfiinţat USL. Au făcut asta într-un moment extrem de nepotrivit, iar rezultatele s-au văzut imediat. Au făcut exact ceea ce le-a comandat Traian Băsescu să facă! Ce idioţi!

N-am niciun chef să vorbesc de referendumul din 2009 şi de rezultatele sale. Eu cred că vocea poporului trebuie ascultată, oricând, oriunde, în orice condiţii. Chiar şi atunci când poporul cere să fie eutanasiat. Da, chiar şi atunci. Dar, mai înainte, trebuie să te asiguri că a înţeles cum se cuvine problema în care i se cere să se pronunţe, şi are competenţele necesare pentru a o face. A fost, oare, poporul român, suficient de informat asupra referendumului? A fost pe dracu’.

Şi dacă tot se dau politicienii ăştia de ceasul morţii de dragul poporului, de ce n-au făcut un referendum pe tema: „Sunteţi de acord ca o lege votată în unanimitate de parlament să nu se aplice niciodată?” sau „Sunteţi de acord să vă tăiem lefurile cu 25%?”, „Sunteţi de acord ca noi, guvernanţii, să luăm n miliarde de la FMI, şi voi să-i plătiţi vreo trei generaţii de-acu încolo?”, „Sunteţi de acord să vă închidem nu ştiu câte şcoli, spitale, ş.a.m.d.?”. Astea erau întrebări interesante, dar, poporul nefiind prea mintos de felul lui, cine ştie ce ar fi răspuns? Mai bine aşa, să răspundă la ce se pricepe: la unicameral şi uninominal.

Ce-l interesează pe Băsescu acum? Poate e interesat de calitatea vieţii în România, de creşterea nivelului de trai, de chestii din astea. Aiurea, Băsescu & comp. sunt interesaţi doar de modul în care îşi pot conserva şi spori averile, privilegiile, imunitatea. Primari aleşi într-un tur? Uninominal „pur”, într-un tur? Ce înseamnă asta?

Asta înseamnă, în mod cât se poate de lipsit de echivoc, DUOPOL politic, adică o simulare grosieră a democraţiei cu o structură mafiotă formată din două aşa-zise partide, cu viziuni (?!), valori (?!), mod de acţiune identic sau foarte asemănător. Mai pe româneşte: nu-l (mai) vrei pe dracu’, ia-l pe tac-su. Pentru a putea funcţiona corespunzător, acest duopol are nevoie de mecanisme prin care să descurajeze din start orice altă iniţiativă politică. Iar uninominalul pur exact asta face. Restul e gargară.

Niciodată să nu spui niciodată ... ştiu. Dar totul are o limită. Nu pot suporta orice. Şi o spun foarte clar, cu subiect şi predicat:

Nu voi vota nciodată un partid, sau o coaliţie, sau orice, care va promova votul uninominal pur, într-un tur! Faptul că s-a impus acest lucru încă de acum trei ani, la alegerea preşedinţilor de C.J., a fost de asemenea un abuz care a mistificat rezultatele alegerilor locale din 2008. Dacă am făcut o prostie, datoria noastră este să nu o mai facem, nu să o generalizăm.

Şi mai spun:

Tu, cel care acum promovezi acum votul uninominal pur, într-un tur de scrutin, ştii prea bine că acest lucru se va întoarce împotriva ta! Da, e o ameninţare, dar şi un sfat! Şi, dacă vrei să ştii părerea mea, iat-o: tu, cel care promovezi această inepţie antidemocratică, aduci, prin simpla ta existenţă, o gravă ofensă speciei umane şi nu meriţi să trăieşti! Sau, nu meriţi să trăieşti ca un om, locul tău e ori puşcăria, ori balamucul! Gunoiule!

Oare chiar nu se mai poate face nimic pentru salvarea democraţiei în România?

Cât aţi fi dispuşi să plătiţi?

La începutul anilor ’80, în Polonia se desfăşurau evenimente care păreau de neimaginat în orice altă ţară est-europeană. De la un capăt la celălalt, ţara era brăzdată de un val de greve şi revolte atât de puternic, încât guvernul a fost nevoit să semneze, în august 1980, la Gdańsk, un acord cu muncitorii grevişti, prin care se stipulau, printre altele: dreptul la grevă, legalizarea înființării sindicatelor independente și desființarea cenzurii. O lună mai târziu, era înfiinţat legendarul sindicat liber Solidaritatea, condus de electricianul Lech Wałęsa, care, ulterior, avea să şi devină preşedinte al ţării.

Media oficială din România ignora total subiectul. Tot ceea ce ştiau românii, şi ştiau destul de multe, deoarece subiectul era nou şi incitant, era de la posturile de radio străine. Şi de la Radio Şanţ, fireşte. În vremurile acelea când nu exista internet, şi, evident, nici bloguri, Radio Şanţul suplinea cu mare succes această deficienţă. Instrumentele de lucru ale acestei forme de media neinstituţionalizate erau, ca şi acum, zvonul şi bancul. Originea acestor zvonuri şi bancuri a fost, este şi va rămâne, în cea mai mare parte, necunoscută, astfel că nu am niciun fel de date pentru a afirma că, în acei ani, România devenise un lider mondial în domeniul producţiei de zvonuri şi bancuri – de altfel, eu nici nu cred acest lucru – dar, cu siguranţă, România ocupa un loc fruntaş pe plan mondial în ceea ce priveşte consumul.

Din multitudinea de bancuri din epocă reamintesc unul, şi anume:

Un polonez se duce la o bancă şi are următoarea discuţie cu funcţionarul de la ghişeu:

- Bună ziua! Aş dori să depun şi eu o sută de zloţi la banca dumneavoastră, se poate?

- Sigur că da, completaţi, vă rog, acest formular de depunere.

- Da, sigur, am înţeles. Dar, ştiţi ... nu ştiu cum să spun ... dacă vreodată, cândva ... să zicem că am o problemă şi ... şi aş dori înapoi suta de zloţi ... se poate?

- O, bineînţeles, sunt banii dumneavoastră şi rămân banii dumneavoastră, tot ceea ce veţi avea de făcut va fi să completaţi celălalt formular, de retragere, şi să specificaţi suma pe care doriţi să o retrageţi.

- Mă iertaţi, vă rog ... să înţeleg că, dacă depun o sută de zloţi, nu mai pot să retrag decât o parte ... sau cum?

- Tovarăşe, depunând o sută de zloţi, dumneata creezi un depozit, înţelegi? Acest depozit va fi format din două părţi: suma iniţială, depunerea dumneata de o sută de zloţi, plus dobânda. Deci, dacă depui dumneata acum o sută de zloţi, peste un an nu vei mai avea o sută de zloţi, vei a vea o sută de zloţi plus dobânda, cinci zloţi, sau zece zloţi, cât va fi, că se mai modifică în timp, înţelegi? Şi dumneata vei putea retrage fie toată suma, fie numai dobânda, fie depunerea iniţială, fie orice altă sumă, în limita soldului. Pricepi?

- Adică eu să depun o sută de zloţi şi să retrag o sută zece?

- Da, da, da! Orice sumă în limita soldului.

- A ... nu, nu ... Dacă depun o sută de zloţi, eu o sută de zloţi vreau înapoi, nu vreau să păcălesc pe nimeni. Da’ eu asta vreau să ştiu: chiar pot să primesc înapoi suta de zloţi?

- Tovarăşe, noi aici avem de lucru. Ai pus o întrebare, dacă vei putea retrage banii depuşi, ai primit răspunsul, acesta este: „da, bineînţeles, oricând vreţi dumneavoastră”, acum ce nu înţelegeţi?

- Domnule ... adică tovarăşe, uite cum văd eu lucrurile: dumneata mi-ai citit din nişte legi, din nişte reglementări ... pot şi eu să citesc. Problema e alta: una e ce spune legea, şi alta e ceea ce se întâmplă în realitate. Ce spune legea despre greve? Că acestea sunt ilegale. Şi? Văd că sunt greve peste tot. Şi revolte, şi sărăcie, şi şomaj, şi falimente. Da, da, falimente. Şi de asta întreb, dacă mâine intră banca dumitale în grevă, pe termen nelimitat, sau dacă dă faliment, cu banii mei ce se întâmplă?

- Tovarăşe, mă exasperezi! Ai auzit dumneata de vreo grevă în sectorul bancar? Cât priveşte falimentul ... tovarăşe, banca e la Varşovia, înţelegi? Banca are sucursale în reşedinţele de voievodat, în alte oraşe etc. Noi aici suntem într-o sub-sucursală. Da, această sub-sucursală poate fi închisă, mutată etc., dar asta nu înseamnă faliment. Într-o astfel de situaţie, te duci dumneata la sucursală, la voievodat, şi acolo îţi primeşti suta de zloţi. E clar?

- Da ... dar dacă şi sucursala dă faliment?

- Atunci mergi la Varşovia, la sediul nostru central, şi acolo îţi primeşti banii.

- Şi ... şi dacă şi banca din Varşovia dă faliment?

- Tovarăşe, dumneata eşti ... Banca nu poate da faliment, clar? Nu are cum. Eventual, îşi schimbă denumirea, sediul ... mă rog. Da’ şi atunci, dacă mergi dumneata cu carnetul de economii la Banca Centrală, care ne garantează pe noi, că nu suntem de capul nostru, îţi primeşti banii înapoi negreşit. Acu’ cred că eşti în clar, da?

- Da’ Banca Centrală nu poate da faliment?

- Banca Centrală e mama tuturor băncilor, e bancă naţională. Dacă Banca Centrală dă faliment, statul dă faliment, pricepi!

- A, deci poate da faliment!

- Nu, nu, nu! Fiindcă nu e nici ea de capul ei. În spatele ei e guvernul, dacă Banca Centrală nu-ţi dă banii, te duci dumneata la guvern, şi-acolo, clar, îţi primeşti banii înapoi, da?

- Şi dacă dă şi guvernul faliment? Sau statul, în general?

- Nu, nu, am depăşit faza cu nervii, acum mă amuz. Tovarăşe, nimeni nu este pe lumea asta de capul lui. De exemplu, noi, polonezii, şi dacă am vrea să dăm faliment, şi dacă am vrea să tragem obloanele, nu se poate! Nu se poate şi gata! Nu se poate pentru că, peste noi sunt ruşii, da? Ei, dacă, prin absurd, guvernul polonez dă faliment, statul polonez dă faliment, nici atunci banii dumitale nu sunt pierduţi. Fiindcă, şi atunci, dacă te duci la Moscova, la banca lor naţională, sau la guvernul lor, cu siguranţă îţi vei primi banii înapoi, da?

- Da’ dacă se duce şi U.R.S.S.-ul în faliment?

- Dacă dă Uniunea Sovietică faliment? Păi, dacă dă Uniunea Sovietică faliment, ştii ce? Atunci, eu personal, dau o mie de zloţi pentru asta ... nu, nu o mie, zece mii ... dau tot, tot ce am ... dă şi dumneata suta aia amărâtă de zloţi, pentru că merită, îţi spun eu că merită!

Sunt ani şi ani de când aud de faliment. Faliment şi iarăşi faliment. Ei, nu falimentul birtului La căţeaua, nici măcar cel al FNI-ului sau al BANCOREX-ului, nu, aud de falimentul unor state precum Grecia, Irlanda, Portugalia, şi de ce nu, al Uniunii Europene în ansamblu, al Statelor Unite etc. Da’ văd că nimeni nu se înghesuie.

Şi de-aia zic: mai dă cineva faliment, sau e doar vrăjeală? Vreau să văd odată Grecia asta în faliment! Da, vreau asta! Vreau să văd America-n faliment: cică nu le dă voie China. I-auzi! Şi, mai ales, vreau să văd România în faliment! De ce România? Ei, zău? Fiindcă e ţara mea şi fiindcă trăiesc în ea.

Ei, despre ce înseamnă, de fapt, falimentul, care sunt avantajele şi beneficiile sale, altă dată.

Deocamdată, suferim în continuare din cauza datoriilor suverane. Ai dracu’ economiştii ăştia, auzi la ei: suverane! Da’ ştiţi ce e ăla un suveran? Uite ce zice DEX-ul: suveran - SUVERÁN, -Ă, suverani -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care este deasupra tuturor, cu o mare autoritate, care are autoritatea supremă. ♦ Fig. Absolut, fără margini; total, suprem. ♦ (Despre state, popoare) Care se bucură de suveranitate. 2. S.m. şi f. Conducător al unui stat monarhic; monarh. ♦ Fig. Persoană sau colectivitate liberă să dispună de soarta sa, de actele sale. – Din fr. souverain. 

Adicătelea, sunt deasupra tuturor, ca sabia lui Damocles, şi sunt totale şi fără margini. De datorii vorbesc.

Nu, frate, totală şi fără margini e doar prostia. Prostia celor care se lasă prostiţi de tot felul de proşti mai mari ca ei. Ce datorii suverane, ce prostii? N-avem niciun fel de datorii, datorii au cei care au împrumutat bani. Ce, eu am luat bani de la FMI, de la BM? Ăia trebuie împuşcaţi, fără discuţie. Sau spânzurați. Iar noi, ca stat, trebuie să declarăm falimentul, cât mai repede. E o chestie care merită, într-adevăr. Merită mai mult decât o sută de zloţi, na, de lei.

Dumneavoastră cât aţi da pentru ca România să intre cât mai repede în faliment?

Frica de a tăcea

Aţi văzut vreodată cum atacă leii o turmă de vite? Ei bine, cam aşa: trei, patru, sau mai multe lei, de fapt, leoaice, tăbărăsc pe una din vite şi o ucid, în timp ce restul turmei fuge sau continuă să pască liniştită. 

Întotdeauna m-am întrebat: de ce nu intervin cele în celelalte vite? De regulă o astfel de turmă numără sute, poate mii de capete, în timp de leii sunt mult mai puţini. Apoi, vitele nu sunt deloc inferioare din punct de vedere fizic, poate nu au colţi precum leii, dar au, în schimb, copite, cu care pot aplica lovituri foarte puternice, poate chiar mortale, atacatorilor. Şi, totuşi, vitele continuă să pască impasibile, în timp ce una dintre ele este atacată şi ucisă. De ce? Probabil, pentru că sunt vite, şi e în firea vitelor să nu intervină niciodată în astfel de împrejurări.

Ştiaţi că, atunci and un pui de găină este atacat de un uliu, moare înainte de a fi atacat, efectiv, de acesta. Puiul vede matahala aceea din cer năpustindu-se asupra sa şi moare, pur şi simplu, de frică, înainte ca uliul să apuce să-l înhaţe. Dar, aşa sunt puii, fricoşi.

Dar noi? Noi, oamenii?

În ultimul timp, am auzit tot felul de sfaturi. Ce fel de sfaturi? De genul: taci. Taci, fiindcă tăcerea e de aur. Taci, fiindcă vremurile sunt nesigure. Taci, dacă vrei să ai un serviciu. Taci, taci, taci ...

De ce să tac? 

Păi, tu nu vezi ce se întâmplă în jurul tău?

Ba da, văd. Şi iată ce se întâmplă:

Băsescu şi ai lui au confiscat democraţia în România. Să nu mai spună cineva că este democraţie, fiindcă nu este. Este o dictatură perversă, şi atâta tot. 

În ce ţară democratică se aleg primarii într-un tur? Întreb şi eu ...

Peste tot, are loc o politizare dezgustătoare. Peste tot, oamenii care nu sunt „trup şi suflet” cu chioru’ şi piticu’, sunt înlăturaţi. Sau sunt şicanaţi cu tot felul de probleme. Sau şantajaţi. Sau ameninţaţi. Sau „sfătuiţi”. Sau ... cine mai ştie ce? Atenţie: între aceşti „indezirabili” au ajuns să figureze şi unii membri de marcă ai PDL, până-ntr-acolo au ajuns lucrurile.

Toată ţara, toţi oamenii sunt cuprinşi de un sentiment, mai mult sau mai puţin explicit, de teamă. Mereu se întamplă lucruri ciudate şi inexplicabile, iar asta induce acest sentiment de teamă.

La Bruxelles a fost inaugurată o reprezentanţă diplomatică a unei entităţi statale care nu există: Ţinutul Secuiesc. Autorul acestei isprăvi este László Tőkés, europarlamentar român (!?) şi vicepreşedinte al P.E.. 

Pentru cei care nu înţeleg acest lucru, trebuie să reamintesc un lucru: László Tőkés este un personaj inventat de ceea ce ulterior avea să se numească, în mod ridicol, Revoluţia română de la Timişoara. Nu vreau să intru în detalii, dar fără această aşa-zisă revoluţie, mai mult ca sigur, acest personaj sinistru s-ar fi odihnit astăzi acolo unde îi este, de fapt, locul: la puşcărie. Asta dacă nu ar fi fost, între timp, eliminat. 

Nu, nu vreau să mă refer la revoluţie în ansamblul ei, ci doar la mascarada Tőkés, care a fost utilizată pentru a declanşa evenimentele ulterioare. Eu cred că Timişoara nu a fost aleasă întâmplător ca loc de desfăşurare al acestor evenimente, şi asta fiindcă nicăieri în ţară, în acele timpuri, nu ar fi putut fi organizată o asemenea „reacţie civică” în faţa încercării autorităţilor de a evacua un spion maghiar şi un infractor deghizat în preot reformat. Nu, nicăieri, nici măcar în secuime, nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva.

Sunt mulţi care vorbesc de „spiritul Timişoarei” fără ca să aibă habar despre ce este vorba. Dar, pentru cei care ştiu despre ce este vorba, aşa-zisul „spirit al Timişoarei” nu e doar anticomunist, ci şi antiromânesc. 

Sigur, termenii folosiţi sunt alţii, se vorbeşte de un model de coexistenţă al diferitelor grupuri etnice şi religioase pe pământul Banatului. De antiromânism nu se vorbeşte decât pe la colţuri, şi nici nu ar fi posibil altceva, de vreme ce peste 90% dintre locuitorii sunt români. Dar, tot de antiromânism este, de fapt, vorba. Numai că e vorba de un antiromânism „de mătase”, cu nimic mai puţin primejdios decât cel al extremiştilor maghiari din secuime sau de la Budapesta.

Un „bănăţan” adevărat, un „bănăţan în ţoalele lui”, nu se poate autodefini decât într-un anumit raport cu ceilalţi români, care, invariabil, sunt leneşi, beţivi, proşti, hoţi, cocălari, şi aşa mai departe, asta în ciuda faptului că majoritatea covârşitoare a „bănăţenilor” sunt născuţi, sau au părinţii, sau bunicii născuţi exact în zonele acelea pline de leneşi, beţivi şi proşti.

Nu vreau să explic pe larg această caracteristică a multora dintre locuitorii actuali ai Tmişoarei şi judeţului Timiş, dar este clar că această făloşenie găunoasă există, că e foarte răspândită, şi că poate fi folosită foarte uşor pentru inducerea unor sentimente antiromâneşti. Cine spune că nu e aşa, să mă contrazică cu argumente!

Zilelele trecute, FRF a luat decizia retrogradării vicecampioanei României la fotbal, Poli Timişoara, in liga a treia. Nu sunt un microbist, nu cunosc dedesupturile acestei afaceri, dar mi-am pus întrebarea firească: cine are de pierdut de pe urma acestei decizii? În primul rând jucătorii, care, în loc de Champions League, sunt trimişi în liga a treia, apoi antrenorul, suporterii etc. Care dintre aceştia este vinovat de această situaţie? După ştiinţa mea, niciunul. Nu s-a pus problema ca unul dintre jucători să fi „aranjat” vreun meci, sau altele asemănătoare, nici antrenorul nu are vreo vină, şi nici suporterii. Atunci? Atunci, de ce nu a fost pedepsită persoana vinovată, cum e posibil ca pentru o greşeală a nu-ştiu-cui, să plătească, prin lege, atâţia nevinovaţi? E normal să se întample aşa ceva?

Nu, nu e normal, normal este: cine a greşit, plăteşte. 

Probabil, cei care au luat această decize nu au cunoscut „spiritul Timişoarei”, sau poate l-au cunoscut foarte bine. Nu ştiu. Dar ştiu că, în urma acestei decizii, ura şi dispreţul bănăţenilor faţă „miticii” care i-au trimis în liga a treia s-a dublat, la fel şi nostalgiile faţă de un aşa-zis imperiu pe vremea căruia Timişoara era numită „mica Vienă”. 

Adevărul este că bănăţenilor le este din ce în ce mai frică să trăiască în România. Fiindcă în România se întâmplă ceea ce se întâmplă. Şi vor să mute echipa în străinătate? E de râs? Nu, nu e de râs, ei ar vrea să să mute cu totul acolo, sau şi mai bine, să-i mute pe „mitici”. Şi, nu râdeţi de bănăţeni: sunt făloşi, dar asta nu înseamnă că, dacă-şi pun ceva în cap, nu duc până la capăt!

Dar, despre poliţişti, ce-ar fi de spus? Aud că nu li se mai cere să respecte legea, ci ordinele superiorilor. Cei care nu se conformează vor fi disponibilizaţi. PDL nu are nevoie de poliţişti care nu sunt loiali.
 

Şi, peste tot, aud acest sfat, acest îndemn: să tac. Să tac şi să nu fac nimic. Să mă fac că nu văd, că nu aud, că nu pricep. Să nu deranjez. În ultimă instanţă, să nu exist.
 

Adică exact ceea ce fac vitele atunci când sunt atacate de prădători: nimic. Nimic special. Continuă să pască liniştite.
 

Când profesorilor le-au fost tăiate salariile, iar şcolile au fost închise, toată lumea s-a făcut că plouă. Când medicilor li s-a întâmplat acelaşi lucru, iar spitalele au fost închise, toată lumea s-a făcut că plouă. Când tva-ul a fost ridicat, nimeni nu s-a gândit să protesteze. Când s-a recunoscut public că această decizie a fost o greşeală care a întârziat ieşirea României din criză, nimeni nu a cerut socoteală. Şi nici revenirea neîntârziată a tva la 19%. Oamenii s-au comportat, atunci, ca nişte vite. Oamenii se comportă şi acum, tot ca nişte vite. Oamenii se comportă cam dintotdeauna ca nişte vite. Dar, oare de ce?
 

De aia, că le e frică. Le e frică să nu-şi piardă slujbele alea amărâte, le e frică de scumpiri, de şomaj, de foame, de bătrâneţe, de trădare, de sărăcie, de câte şi mai câte. Şi, cred ei, tăcând şi nefăcând nimic, lucrurile astea urâte se vor întâmpla foarte târziu, sau nu se vor întâmpla deloc!
  

Eroare fatală! Toate lucrurile astea se întâmplă, mai ales, fiindcă oamenii se tem. Cel mai mult se tem să vorbească. Se tem să gândească. Se tem să acţioneze. Şi apoi, se miră că li se întâmplă tot ceea ce li se întâmplă?!
  

Pentru a face ca răul să triumfe în lume, nu trebuie ca oamenii răi să lucreze mai mult – oricum ei îşi dau toată silinţa – e necesar doar ca oamenii buni să nu facă nimic. Nu ştiu cine a spus asta, dar mult adevăr e în aceste cuvinte.
 

În ceea ce mă priveşte, sunt om, şi am încercat toate sentimentele omeneşti, inclusiv toate tipurile de teamă şi frică. Da, cunosc frica şi ştiu ce înseamnă să ţi se îndoaie genunchii, chiar atunci când nu doreşti asta. Ştiu toate aceste lucruri. Dar, am şi învăţat că toate aceste frici nu-mi servesc la nimic. Am învăţat să nu-mi mai fie frică. Nu de tot, încă mai am frică, dar, încet-încet, învăţ să trăiesc fără frică. Fără frica de a ajunge muritor de foame, fără frica de boală sau de moarte, fără frica lui Dumnezeu, fără frica de semenii mei, fără nicio frică! 
 

Ba nu, mint, am totuşi o frică, una mare, copleşitoare, care creşte cu fiecare zi ce trece. Frica de a tăcea! Da, mi-e frică să tac! Mi-e din ce în ce mai frică să tac.
 

Vouă de ce vă e frică?

Ce, bă, voi credeaţi că PDL-iştii-s proşti?

E-te că nu-s! Ăsta e chiar geniu! Ia, citiţi colea! Citiţi, bă, şi vă ofticaţi (datele provin din fişa personală a senatorului Marius-Gerard Necula, de pe situl senatului):

Universitatea „Danubius", Galaţi, Master Drept Comunitar: 2006-2008

Doctorand în Economie: 2006-2008

Student, Drept, Universitatea „Danubius", Galaţi: 2007-2008 

Student, Studii Economice, Universitatea „Titu Maiorescu", Bucureşti: 2007-2008

Aşadar, în 2006, s-a gândit omu’ că nu i-ar sta rău cu un doctorat în economie şi s-a înscris la aceste cursuri, nu se ştie la ce facultate, în ce centru ... acu, ce-aţi vrea şi voi, toate amănuntele? Ei, şi după un an, ce se mai gândi Gerărdel al nostru: bă, dacă se prind ăia că io-s pe nasoale, că vreau să fiu doctor, da’ n-am terminat şi io o facultate de profil, acu’ nu că nu se poate – ce nu se poate? – da’, orişicum, mai bine s-o fac şi pe aia? Şi uite aşa se făcu că, la frageda vârstă de patruzeci şi trei de cotolani, Jagardel s-a înscris şi la facultate, la economie, ca „simplu student”. Şi la drept, de asemenea, fiindcă începuse şi un master în drept cu un an înainte.

Priceput-aţi ceva? Priceput-aţi pe dracu’, că sunteti proşti, nu ca Jagardel ăsta! Care, de deştept ce îi, face întâi doctoratul, şi-apoi facultatea! Beton, frate ...

Acu’, pe bune, mă întreb cât de dobitoc trebuie să fii ca să scrii că ai început o facultate, din care ai făcut un an, după ce erai deja doctorand în domeniu? Foarte dobitoc. Cumplit de dobitoc. Dar, nu mai dobitoc decât cei care l-au votat!

 Ia, citiți și-aici:

Istoria zilei (36)

Astăzi e 21 aprilie 2011. O zi frumoasă de primăvară, după o iarnă poate prea lungă. În urmă cu exact 15 ani, în 21 aprilie 1996, a fost ucis Dudin Musa-khant Dʒouxar, mai cunoscut sub numele de Djokar Dudaev. Cine a fost Djokar Dudaev şi de ce momentul morţii sale este aşa de important în istoria omenirii?

Pentru mulţi oameni din neamul său, Djokar Dudaev este eroul absolut. Omul care a cutezat să se ridice împotriva marelui imperiu şi să-l facă să-i ştie de frică. Pentru ruşi, însă, Djokar Dudaev nu a fost altceva decât un „bandit”. De fapt, o căpetenie de bandiţi şi terorişti.

Cert este, însă, un lucru. Dudaev a fost asasinat de ruşi cu ajutorul a două rachete trimise asupra sa. Rachetele au fost astfel concepute astfel încât să ucidă persoana şi nicidecum pentru a produce pagube materiale. Interesant este modul în care a fost localizat generalul Dudaev: pe baza frecvenţei cu care opera telefonul său mobil! La vremea respectivă s-a scris şi s-a vorbit mult despre asta, dar acum lucrurile sunt aproape uitate, şi tocmai de aceea se cuvine să le reamintim.

Datorită acestei întâmplări, din 21 aprilie 1996 şi până astăzi, cuvântul „război” şi-a schimbat radical conţinutul, în toate limbile pământului. De regulă, mintea noastră e în urma tehnologiei momentului, iar decalajul este mai mic sau mai mare, în funcţie de persoană. În orice caz, astăzi „război” înseamnă, astăzi, cu totul altceva decât am văzut şi vedem în diferite filme sau reportaje: mişcări de trupe, lupte directe, diferite tactici şi strategii etc., toate presupunând existenţa celor două părţi, faţă în faţă, într-un anumit areal. Nu, acum războiul înseamnă, mai degrabă, moartea venită de niciunde sau de oriunde. De undeva din cer, sau de la mii de kilometri depărtare, de cine ştie unde. Toate războaiele purtate după 1996 au purtat această amprentă: războaiele din Golf, cel din fosta Yugoslavie etc. De fapt, de 15 ani, omenirea nu a mai cunoscut niciun război. Niciun adevărat război. Tot ceea ce am numit astfel au fost, de fapt, încăierări locale sau execuţii publice. Nimic din ceea ce înţelegeau părinţii şi bunicii noştri prin această noţiune.

Zilele trecute citeam că Gaddafi a ieşit să se plimbe pe străzile oraşului Tripoli. Wow! Dacă acest lucru s-a întâmplat, şi, fără nicio posibilitate de tăgadă, s-a întâmplat, atunci înseamnă că, de fapt, nimeni nu doreşte să îl asasineze. Nimeni din cei care pot să o facă şi care au declanşat războiul împotriva Libiei. Sau, mai bine spus, că nu i-a venit încă rândul. Iar asta se întâmplă deoarece, pentru aliaţi, în clipa de faţă, Gaddafi e mai util viu decât mort. Fiindcă tehnologiile de astăzi permit localizarea şi asasinarea oricui, oriunde, şi fără niciun fel de „pierderi colaterale”. Ia uitaţi aici o ştire, aşa, ce mai transpiră: până şi iPhonurile şi iPadurile, care sunt, la urma-urmei, nişte jucărioare ceva mai inteligente, şi nu niste sofisticate dispozitive militare, localizează utilizatorul cu precizie de centimetru. Nu, acum până şi pruncul încă nenăscut poate fi asasinat în burta mamei, fără ca aceasta să aibă ceva de suferit sau fără măcar să ştie! Astfel că, dacă aliaţii ar fi dorit asta, Gaddafi era de mult o amintire, iar lucrul ăsta se putea face discret şi eficient. A, că informaţiile ar fi „transpirat”, la un moment dat, asta-i altceva. Oricum, conspiraţioniştii inventează lucruri mult mai incredibile. Dar, aliaţii nu au dorit asta. 

Mai citesc, iarăşi, că Libia e pe cale să devină „un nou Vietnam”. Ha, ha! De la războiul din Vietnam au trecut patru decenii! Patru! Şi Libia nu e Vietnam. Vietnamezii au rezistat şi s-au organizat în junglă! De unde junglă în Libia? Libia nu e decât un imens deşert, un pustiu. Nici vorbă de junglă, sau de munţi cu peşteri necunoscute şi inaccesibile, precum în Afghanistan. Şi atunci, despre ce asemănare ar putea fi vorba?

Rebelii au cerut ajutor terestru, deoarece, dacă nu vor beneficia de acest ajutor, vor fi ucişi de trupele lui Gaddafi. Wow? Unde am mai auzit asta? Îşi mai aminteşte cineva de exodul kurzilor din Irak, în 1991, în timpul primului război din Golf? Ce s-a întâmplat atunci? Ei, uite ce s-a întâmplat. Minoritatea kurdă din nordul Irakului avea, de veacuri, un „dinte” împotriva arabilor din sud. Ei, că nici ei, la rândul lor, nu s-au purtat niciodată frumos cu asirienii cu care au împărţit aceleaşi teritorii, asta-i altă poveste. În tot cazul, în 1991, kurzii din nordul Irakului s-au revoltat împotriva dictatorului Saddam Hussein, care ducea, în acelaşi timp, un război împotriva unei coaliţii internaţionale condusă de Statele Unite. Iar revolta lor nu a fost deloc întâmplătoare, ci „stimulată”, dacă nu determinată, de serviciile secrete americane. Prin anumite promisiuni şi „garanţii”, fireşte. Dând crezare acestor promisiuni – americanii sunt oameni serioşi, nu-i aşa? – kurzii s-au ridicat la luptă împotriva lui Saddam Hussein. Numai că acesta s-a dovedit o nucă mult prea tare, nu numai pentru kurzi, ci şi pentru forţele aliate. Riposta sa a fost una devastatoare, astfel că două - după alte surse, cel puțin trei - milioane de oameni, comunităţi întregi, femei, copii, bătrâni, au plecat, in miezul iernii, prin munţi, în bejenie, au fugit unde au văzut cu ochii, numai să scape cu viaţă! Unde au ajuns aceşti oameni? O parte, cei mai mulţi, au ajuns în Iran, iar alţii în Turcia, unde erau văzuţi de secole, „ca sarea-n ochi”, antipatia profundă dintre turci şi kurzi fiind una bine-cunoscută. Frigul, foametea, efortul excesiv făceau cel puţin o mie de morţi pe zi, asta fără să mai vorbim de ceea ce mai făceau şi soldaţii lui Saddam Hussein, dar nimeni nu părea să se sinchisească da asta. Iar Statele Unite, pur şi simplu, s-au făcut că plouă, cum se spune în limbaj colocvial. „Cine v-a pus să vă revoltaţi?” – ăsta a fost, practic, mesajul transmis de americani şi europeni la drama poporului kurd. Şi atunci, de se se mai miră unii că, ajunşi, în cele din urmă, pe teritoriile diferitelor state occidentale, kurzii s-au arătat, de multe ori, mai interesaţi de organizarea de atentate teroriste decât de o integrare paşnică, că nici acum lucrurile nu s-au limpezit definitiv. Nici nu au cum, fiindcă istoria e istorie, multe conflicte sunt doar îngheţate, dar ele nu aşteaptă decât un moment favorabil pentru a fi redeschise etc.

Ei, presimt că exact asta se va întâmpla şi acum. Adică, looserii ăia din Misrata, Benghazi, şi din alte locuri vor fi „încurajaţi călduros”, dar lăsaţi, cu cinism, la mâna trupelor lui Gaddafi, fiindcă – nu-i aşa? – cine i-a pus să se revolte? Şi, mai departe, nu ştiu. Pentru că trebuie rezolvată o problemă, o mică problemă, dar importantă, şi anume: în mâna cui va fi, după război, robinetul petrolului din Libia? Asta e problema, şi nimic altceva. Tehnologiile moderne nu permit încă extragerea petrolului de la mii de kilometri distanţă. Mâine, poimâine, poate, dar, pentru moment, acest lucru este imposibil, trebuie ca nişte oameni să existe fizic acolo, la sondă, să lucreze efectiv, nu, nu se poate totul din butoane ... şi asta e problema. Aproape sigur, robinetul va fi lăsat în mâna unor localnici, dar e nevoie de nişte libieni „de treabă”, care să pună pe primul plan refacerea ţării distruse de război, care să ofere, aşadar, contracte unor anumite firme, şi care să plătească aceste servicii cu petrol ieftin. E vorba, aşadar, de comerţ, de economie, de finanţe, de sfere de influenţă, de orice altceva, dar nu de libertate, de drepturile omului, de alte „nonsensuri” de acelaşi gen. Şi, cu siguranţă, dacă „oferta” lui Gaddafi va fi mai bună decât cea a opoziţiei, occidentul va fi gata să se „reîmprietească” cu el ...

Rămâne de văzut.

Oportunităţi

Preşedintele ne asigură, încă o dată, că „statul nu dă”. Asta o ştim prea bine cu toţii. Cel puţin de când statul e Băsescu şi Băsescu e statul. Nu, nu e vorba să „dea” statul ceva. Dar, măcar să-şi respecte propriile legi, asta ar fi trebuit să facă. Pentru că problema în România nu e că statul „nu dă”, problema este că puterea politică e deasupra legii, adică în afara legii. În România nu mai există LEGE, şi asta e adevărata problemă.

Dar, spune preşedintele, statul „creează oportunităţi”. Wow! Şi care sunt alea? Păi, dacă am vorbi numai de oportunitatea de a trăi bine, si tot ar fi destul – asta a promis şi s-a ţinut de cuvânt. Ce, nu trăiţi bine? Cum nu? Da’ eu văd, în jurul meu, tot felul de indivizi care trăiesc bine. Foarte bine. Ce dumneavostră nu vedeţi? De exemplu, Mondialu’. Las’ că-i ascuns, da’ nici acolo nu o duce rău, parol. Şi ca el sunt mulţi. Foarte mulţi. Că doar n-or fi toţi pensionari, profesori, medici, nou-născuţi, mămici, şi aşa mai departe. Da şi ăştia, raţionalizaţii, reduşii, disponibilizaţii, sau cum le-o mai zice, trăiesc foarte bine. Adică, e foarte bine că mai trăiesc. Păi, la câte spitale au mai rămas, şi la ce se mai întâmplă prin ele, nu-i deloc rău dacă trăieşti. Ba chiar e foarte bine. Când mori, e puţin mai rău, dar nici atunci nu-i cine ştie ce. Ei, aşa-i că-i bine că mai trăiţi?

Da’ ce, asta-i singura oportunitate? Da’ ce, de tirat nu ne putem tira? Medicilor le-a spus-o pe şleau prezidentu’. Şi celorlalţi? Şi celorlalţi ... tot aşa. E puţin lucru?

Trecând peste asta ... care-or fi, totuşi, oportunităţile alea de care vorbeşte preşedintele, că nu văd niciuna? Adică, pot astăzi tinerii să lucrueze în ţară, astfel încât să poată spera să-şi cumpere o locuinţă, să-şi întemeieze o familie etc.? Persoanele trecute de o anumită vârstă, să zicem 40-45 de ani au, de asemenea, nenumărate facilităţi la angajare, iar companiile le recompensează experienţa prin tot felul de bonusuri? Bătrânii au la dispoziţie cluburi unde să se relaxeze şi să socializeze, lipsiţi fiind de orice probleme financiare? Copiii din cel mai izolat cătun pot beneficia de o educaţie aleasă, chiar în satul lor, graţie programului naţional de construire de şcoli în toate localităţile ţări? Un concediu petrecut în România este o încântare şi datorită excelentei sale infrastructuri, care face posibilă parcurgerea distanţei dintre Baia Mare şi Constanţa în cel mult patru ore, fie că ne deplasăm cu trenul, fie cu maşina?

Da, e plină ţara de oportunităţi! Noi suntem, în schimb, neperformanţi.

Da’ un capăt de funie, aşa, mai „performant”, nu găsim?