Logica unei decizii lipsite de logică

În sfârşit, PDL a dezvăluit secretul lui Polichinelle: boicotează referendumul.

Nu ştiu, n-am înţeles, şi, probabil nu voi înţelege niciodată de ce alţii au crezut altfel. Poate că pentru că strategia boicotului este una sinucigaşă. Şi iată de ce: astăzi, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată sesizarea Partidului Democrat Liberal privind dispoziţiile din hotărârea Parlamentului care prevede că Legislativul va lua act de hotărârea CCR în situaţia în care va stabili că nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate din legea privind referendumul şi va decide asupra procedurii de urmat.

În alte cuvinte, în situaţia nevalidării referendumului, din lipsă de cvorum, Traian Băsescu NU se întoarce, în mod automat, la Cotroceni, ci NUMAI în condiţiile în care Legislativul, adică Parlamentul decide că aceasta este „procedura de urmat”. Parlament care, dacă nu uităm „de la mână pân’ la gură”, tocmai l-a suspendat pe numitul Traian Băsescu.

Oare mai-marii PDL cunosc acest insignifiant amănunt?

Sunt convins că, în cazul unora, răspunsul e „NU”. E plin Parlamentul de idioţi care votează după cum ridică şeful de grup deştu’ ... dar mai sunt şi alţii. Cei care ştiu. Sau, poate că ăia au migrat, deja, la alte partide, sau poate au fost aduşi la tăcere de ăilalţi, de idioţi ... nu, chiar n-aş crede asta. Oricât de antipatici mi-ar fi pedeliştii – şi îmi sunt teribil de antipatici – nu pot să cred că, în rândurile lor nu mai există niciun creier lucid.

Bun, şi-atunci, de ce se aruncă toţi cu capu’nainte ca oile? O fi şi-aici vreo strategie, ceva?

Dar, ce strategie? Fiindcă e clar, în cazul lipsei cvorumului, Băsescu ajunge din nou la mâna Parlamentului. Se va „defecta” acesta încă o dată, cum s-a defectat la moţiunea de cenzură împotriva guvernului MRU?

Bine, ar fi, în mod clar, cea mai mare tâmpenie petrecută sub cupola Parlamentului ... dar chiar imposibil n-ar fi. E clar, de asemenea, că o asemenea poveste ne-ar arunca definitiv, nu din Europa, ci din istorie, de-a dreptul, ar râde şi canibalii de noi, că nici la ei nu s-a petrecut aşa ceva, acolo, când e unu’ suspendat, îl halesc cu totul. Bun, nu vreau să mă gândesc la impactul economic, la cursul leului ... care leu? Da, sincer, parcă m-ar împinge un michiduţă să-mi doresc şi aşa ceva ... doar pentru a vedea mufa’ lui Şova.

Vor mai fi, fără îndoială, presiuni ale coanei (*)UE ... şi mai ce? O să bage ăia trupele peste noi? Nu se duc în Siria, unde, se pare, situaţia e chiar pe nasoale, ce să caute la noi? Şi-atunci?

Şi-atunci, nimic.

Şi, totuşi, de ce a luat PDL această decizie sinucigaşă?

În primul rând, pentru că i-a devenit foarte clar, extrem de clar, în afara oricărui dubiu, că, la referendumul din 29 iulie numărul celor care vor vota cu „NU” nu va fi mai mare decât al celor care vor vota cu „DA”, în alte cuvinte că Băsescu va pierde.

În al doilea rând, pentru că strategia boicotului oferă, totuşi, ceva. Nu, nu şansa întoarcerii rezultatului, aceasta nu mai există de mult, dar, totuşi, un mic respiro, câteva săptămâni, o lună, ceva.

De ce are nevoie PDL de acest respiro?

PDL nu are nevoie de acest respiro, PDL nici nu mai prea există, e doar o ceată de oameni dezorientaţi şi hăituiţi, mulţi dintre ei cu grave probleme penale. PDL nu mai intră în niciun calcul politic de viitor, cei care se mai simt în stare se orientează spre alte „construcţii politice”, gen „Noua Republică”, ICCD, şi-aşa mai departe. Nu PDL, nimeni nu mai mizează pe el. În politică, PDL e, deja, un „cal mort”.

Şi-atunci?

Atunci, miza e pe oameni. Pe pedelişti. Care, prin acest subterfugiu, pot primi -speră ei - o mică „gură de oxigen”. Un interval de timp, suficient, speră ei, pentru a-şi curăţa urmele. Pentru a-şi transfera fondurile, şi pentru a şi le securiza, pentru a-şi măslui bilanţurile contabile. Şi, de ce nu, pentru a o şterge cât se poate de româneşte.

Aceasta este logica deciziei PDL.

Apropo, mai ştie cineva ceva de doamna Udrea? Într-o vreme gestiona miliarde, nu-i aşa?

UPDATE: Sunt, se pare şi alţii care gândesc cam la fel: 

Traian Basescu poate cadea in propria groapa sapata de el, dupa ce impreuna cu PDL a decis marti boicotarea referendumului pentru demiterea presedintelui din 29 iulie 2012. Daca referendum-ul nu e valid ("cvorum" de jumatate plus unu din numarul de persoane de pe listele electorale), nu poate produce efecte juridice, si nu schimba nimic situatia actuala, adica se mentine suspendarea lui Traian Basescu! Asta pana se va hotari cu DA sau NU asupra demiterii, demitere care nu poate opera in lipsa unui referendum valid! Din cauza costurilor, un al doilea referendum s-ar organiza probabil odata cu alegerile parlamentare...

Şi ăia sunt jurişti, nu „chibiţi” ca mine. Parc-ar fi ... pe bune. Nu?

Ce faci când nu votezi

E cât evident decât că EI nu te iubesc. E cât se poate de evident decât că pe EI nu îi interesează câtuşi de puţin situaţia ta, dacă poţi sau nu să oferi vreun viitor copiilor tăi, dacă poţi sau nu uşura suferinţele bătrâneţii părinţilor sau bunicilor tăi. E cât se poate de evident că EI nu îţi dau, de fapt, nimic, dar, de luat, ţi-ar lua tot.

Dar cine sunt aceşti misterioşi „EI”?

Toţi cei care stau cu mâna în buzunarul tău. Toţi cei care trăiesc pe munca ta, şi pe banii tăi ...

Cum ar fi ...

Statul. Statul trăieşte exclusiv din taxe, impozite, accize, amenzi ... şi aşa mai departe. Bani pe care îi ia din buzunarul meu, al tău, al tuturor. Statul care nu produce nimic. Sau, dacă produce ... poate mai vorbim despre asta.

Justiţia. Din ce trăieşte justiţia? Produce ceva, sau trăieşte numai din onorarii, taxe, amenzi, şi aşa mai departe. Şi, fireşte, din „bugetul de stat”. Trăieşte bine, „imparţialitatea” are preţ mare peste tot.

Clerul. Ăsta ce produce? Apă sfinţită şi rugăciuni pentru ploaie? Sau trafic de influenţă şi îndobitocire? Mă rog, fiecare cu opţiunea lui.

Băncile. Aaa ... dar băncile sunt, în cea mai mare parte, private. Private, da. Şi ce înseamnă asta? Că-ţi dau bani, când ai nevoie? Ok, de unde au băncile bani? Au produs băncile ceva, au vândut acel ceva şi au făcut bani? Produse bancare ...? Să fim serioşi! Banii ăia, pe care tocmai i-ai primit tu, nu sunt ai băncii. Sunt banii mei, ai tăi, ai altora ... nici nu are importanţă. Ideea e că nu sunt, de fapt, ai băncii.

Firmele private. Ei, nu zău, cum să trăiască firmele private din munca mea? Foarte simplu, prin relaţiile pe care le au cu ceilalţi borfaşi. Când o firmă privată construieşte, pe baza unui contract cu statul, un parc sau o sală de sport – de altfel, complet inutile – şi primeşte, pentru aceasta, un milion de lei, dar lucrarea ar fi putut fi făcută şi cu o sută de mii, şi mult mai bine, diferenţa din ce buzunar e luată? Şi în ce buzunar se duce? De ce avem autostrăzi de cinci ori mai scumpe decât toţi vecinii noştri, şi nici aşa nu avem?

O, da, EI sunt prietenii tăi. EI îţi oferă servicii educaţionale, de sănătate, pensie ... shit. EI NU-ŢI OFERĂ NIMIC DE BUNĂ VOIE, ci numai obligaţi ... mai puţin academic, strânşi de ...

EI nu sunt un concept abstract, EI sunt, de fapt, o mulţime de oameni. Clasa politică, şi conexiunile ei. Clasa politică, adică putere plus opoziţie. Toţi sunt la fel, dar, fiindcă nu sunt, în mod direct şi extrem de vizibil, „la butoane”, cei din opoziţie par mai frecventabili. De fapt, nu „par”, chiar aşa şi sunt ... dar numai cât sunt în opoziţie. Excepţiile sunt, întotdeauna, individuale ... şi confirmă regula.

Încă o dată: justiţia, clerul, băncile, firmele private, chiar dacă par în afara oricărei afilieri (?!), sunt, de fapt, intim legate, prin mii de fire, de STAT. De clasa politică. Iar clasa politică nu va face, de bună voie, niciodată, nimic pentru tine. Numai constrânsă de împrejurări, sau din calcul politic, altfel, nu! NICIODATĂ!

Clasa politică nu ştie decât de frică! Clasa politică pretinde că e la dispoziţia ta, că acţionează numai şi numai în favoarea ta ... minte. Minte cu neruşinare, tu eşti la dispoziţia ei! Iar, dacă vrei să nu fii călcat în picioare cu totul, dacă vrei ca măcar o parte din ceea ce îţi iau EI să se reîntoarcă, trebuie să ştii că nu vei putea face niciodată asta prin consens şi bună-înţelegere, ci numai prin constrângere ... şi prin instrumente specifice. Cum ar fi VOTUL.

Nu-ţi fă niciun fel de iluzii, nu politicienii au inventat votul. Sau, poate ei l-au inventat, atunci când au văzut că nu e de joacă cu REVOLTA. Politicienii se tem foarte mult de revoltă, pentru că aceasta înseamnă întotdeauna durere, suferinţă şi moarte ... şi nu se ştie niciodată a cui. De aceea au inventat aşa-zisa „democraţie”, de asta au inventat sistemul electoral. Nu din dragoste de „popor”, ci din frică de revoltă. Şi, pentru că votul, de obicei, nu ucide.

Nu ucide? Poate, dar provoacă multă suferinţă ... normal. Pentru cei ce pierd, fireşte. De aceea, politicienilor le este, adesea, la fel de frică şi când vine vorba de vot. Mai ales atunci când ştiu ce pierd. De aceea, ar face, de multe ori, orice, pentru a nu pierde. Iar „orice” înseamnă „orice”.

Nici pentru cei care câştigă, votul nu e chiar o mană cerească. Pentru că ei ştiu că oricând se poate întoarce. Pentru că ei ştiu că, de îndată ce poporul se poate supăra şi pe ei, le poate arăta oricând „cartonaşul roşu”.

Cea mai mare fericire a clasei politice este atunci când poate să anestezieze poporul, să-l „adoarmă”, să-i diminueze spiritul civic. Iar rata de participare la vot e cel mai bun indiciu în acest sens.

Să fim bine înţeleşi: rata de participare e mai importantă decât însuşi rezultatul votului. O rată de participare cât mai ridicată, chiar dacă, în final, conduce la un rezultat apropiat de 50% la 50%, transmite un mesaj cât se poate de neliniştitor pentru întreaga clasă politică (indiferent de reacţiile acesteia). Practic, mesajul transmis e acesta: aveţi grijă ce faceţi, suntem cu ochii pe voi!

Şi, ştii cât de greu îi vine celui care trăieşte pe seama ta să ştie că eşti „cu ochii pe el”? Ai idee?

Pe de altă parte, o rată de participare mică transmite un mesaj extrem de liniştitor: faceţi ce vreţi, oricum nouă nu ne pasă! Perdant să fii, cum să nu-ţi placă un astfel de mesaj, ştiind bine că peste un an, doi, cinci, sau când va fi, când „îţi va veni rândul ”, fiindcă se mai „primeneşte” şi clasa asta politică – nu? -, mai sunt şi „traseişti” etc., când îţi va veni rândul, vei putea să te îmbuibi în linişte, nimeni nu te va deranja, şi nimic cu adevărat rău rău nu ţi se va putea întâmpla.

Guvernanţii tocmai au anunţat cam câţi bani se vor cheltui pentru organizarea referendumului din 29 iulie: aproape 100 de milioane ... să fie mai rotund. Ştiţi cumva din ce buzunar? Asta fără a mai socoti banii din campania electorală ... dar cine poate avea o evidenţă cât de cât?

Şi toate acestea pentru ce? Pentru a demonstra, eventual, că nu ne pasă?! Că nu ne interesează? Că pot face, de fapt orice, fără nicio teamă, fiindcă nu ne vom strânge niciodată într-un număr îndestulător pentru a-i pune în dificultate?

Da, evident, susţinătorii lui Băsescu au motivele lor să creadă că neprezentarea la vot poate fi benefică pentru ei. NU ESTE aşa, neprezentarea la vot nu e benefică decât pentru cei care trăiesc pe seama altora ... indiferent de culoarea lor politică (de altfel, să fim serioşi, au fost făcute aproape toate combinaţiile posibile, majoritatea covârşitoare a politicienilor au schimbat partidul cel puţin o dată ...). Până şi Băsescu a ajuns să-şi îndemne simpatizanţii – atâţia câţi mai sunt – să vină la vot!

În aceste condiţii, chiar dacă a nu vota e la fel de constituţional ca a vota, din punt de vedere moral, e, de fapt, o trădare a poporului, o închinare fără condiţii în faţa celor care îşi fundamentează existenţa pe seama muncii altora.

Când nu votezi, nu exişti ... dar nu e vorba doar de atât, e treaba da dacă vrei sau nu să exişti. Când nu votezi, de fapt, interzici şi altora dreptul de a fi ... iar asta nu mai e treaba ta! Votează!

Adevărul despre plagiatul lui Ponta

Sincer, habar n-am dacă Ponta a plagiat sau nu, şi nici nu cred că e acest lucru e foarte important. Cărţile se fac, până la urmă, din cărţi, şi aşa cum e absolut imposibil să compun o propoziţie din cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni, niciodată – şi, chiar dacă aş putea, ar fi ininteligibilă – tot aşa e absolut imposibil să scrii o carte în care să nu preiei nicio idee, de la niciun autor. Toţi cei care scriu preiau idei, asta e de o evidenţă absolută. A, că unii mai sucesc fraza, mai schimbă puţin cuvintele, iar alţii o copiază, pur şi simplu, eventual, cu tot cu inerentele greşeli de gramatică, asta e altceva.

Din punctul meu de vedere, chestiunea asta cu plagiatul este extrem de relativă. Şi nici nu e foarte clar definită, sau nu e înţeleasă foarte clar. Plagiatul înseamnă, de fapt, a prezenta o idee, o teorie etc. aparţinând unei alte persoane, ca fiind o creaţie proprie. Bun, şi cine poate exprima numai concepte, idei, teorii care nu au mai fost gândite şi prezentate şi de altcineva? Nimeni, absolut nimeni. Nu se poate gândi, nu se poate crea în afara conceptelor, ideilor, teoriilor formulate de antecesori. Da, dar nu e voie, zice-se, să prezinţi aceste concepte, idei, teorii, ca fiind personale. Bun, şi cum să fac asta? E ca şi cum aş încerca să clădesc o casă, dar nu am voie să folosesc nici var, nici ciment, nici mortar, nici cărămidă, nimic, pentru că toate astea nu-mi aparţin de drept şi de fapt. Sau, altfel, să nu spun că e casa mea.

Din punctul meu de vedere, e clar că orice teză de doctorat, sau orice lucrare ştiinţifică e compusă, în proporţie de 75%, sau 90%, sau chiar 99%, din elemente care, într-o formă sau alta, sunt preexistente, care au fost create şi exprimate anterior, iar asta nu ar trebui să constituie nicio problemă. Ideea e alta, anume ca, printre cele „n” concepte, idei, teorii etc., care au fost preluate de la unii sau de la alţii, să existe măcar un element de originalitate, unul singur. Dacă ar fi după mine, eu aş redefini plagiatul, în sensul inexistenţei, într-o operă ştiinţifică sau artistică, a niciunui element de originalitate.

Noţiunea asta de doctorat s-a bagatelizat complet în ultimul timp. Ce înseamnă, ce mai înseamnă, de fapt, titlul ştiinţific de doctor?

Nimic. Sau aproape nimic. Un doctor în ştiinţe e o persoană care a citit una, două, sau chiar trei cărţi, şi a luat de aici o idee, de dincolo o teorie, iar din cea de-a treia un capitol întreg, a însăilat toate aceste elemente, rezultând vreo sută de pagini dactilo (sau două, sau trei sute), a pus şi o pagină de titlu – de multe ori singurul element de originalitate – şi gata teza! Ce, nu-i aşa? Ei, atunci contraziceţi-mă, dar cu exemple şi cu argumente, nu aşa, cu opinii.

Ce-a făcut, prin urmare, Ponta – dacă a făcut? Ia, a făcut ceea ce fac mai toţi doctoranzii, şi mai mult decât atât! Iată, de altfel, ce declară Ponta, cu guriţa lui:

(...) la drept e mai dificil să inventezi lucruri, spre deosebire de matematică, fizică, chimie. La drept poţi doar să scrii despre instituţii care există deja.

şi încă:

Lucrarea domnului Diaconu are 30 pagini. Este o lucrare foarte bună de altfel. Eu in 410 pagini am plagiat cele 30 pagini ale domnului Diaconu, ceea ce e totuşi o performanţă.

În primul rând, recunoaşte că nu a creat, nu a inventat nimic original, în alte cuvinte că lucrarea e compusă, în întregime, din concepte, idei, teorii preexistente, autorul având, cel mult, meritul însăilării, cu bună credinţă, evident, a acestor elemente, ceea ce ... nu e rău.

În al doilea rând, Ponta ne dă o informaţie valoroasă despre dimensiunile lucrării sale: aceasta are 410 pagini. Dacă ne-ar fi spus şi cât cântăreşte, ne-am fi putut face o imagine mai clară. Şi, totuşi, ce a spus premierul în aceste 410 pagini?

John Nash, un matematician de geniu, laureat al Premiului Nobel în 1994, creatorul unui domeniu pluridisciplinar extrem de important – e vorba de „teoria jocurilor” – a scris o lucrare de doctorat de 27 de pagini! Atât i-au fost necesare lui Nash pentru a crea un întreg domeniu ştiinţific! Ulterior, teoria lui Nash a fost reluată, dezvoltată, completată, aplicată: o căutare simplă pe Google, după „games theory” furnizează cca. 200 de milioane de pagini! Ce teorie a dezvoltat Ponta în cele peste 400 de pagini şi de ce a trebuit s-o lălăie atât?

Mă rog, sunt întrebări la care nu aştept niciun răspuns. 

Victor Ponta nu a făcut nimic în minus, şi nimic în plus decât au făcut alţi „doctori” din generaţia sa. Sau, poate, da, a făcut ceva în plus: o lucrare de patru sute de pagini. Enorm!

De aceea – repet – este absolut lipsit de importanţă care va fi „verdictul”. Îndrăznesc să cred că se va ajunge la concluzia că Ponta nu a plagiat. Dar, asta nu va conta prea mult, fiindcă fiecare va crede tot ce va dori el, şi nu ce vor spune „specialiştii”.

Sau, poate se va spune că, într-adevăr, Ponta s-a „inspirat” nepermis de mult din alte lucrări. Poate .... Ei, şi? Nu asta fac toţi doctoranzii – mă rog, nu chiar toţi, dar marea majoritate?

Totuşi, Ponta are o problemă. Anume că în apărarea sa au sărit, deja, două „nume sonore” ale dreptului românesc (şi nu mai puţin, ale politicii româneşti): Dan Şova şi Cosmin Guşă.

Ăsta-i adevărul gol-goluţ: Şova şi Guşă s-au pronunţat deja ... fiecare înţelege ce vrea.

P.S.Culmea ironiei e că Guşă are, totuşi, dreptate: Ponta (n. 1972) nu e un repetent al generaţiei sale. Cel puţin, nu în comparaţie cu Şova (n. 1973) sau Guşă (n.1970).

UPDATE: Corul lăudătorilor a mai primit un membru marcant: ADRIAN NĂSTASE

Asta-i pohta ce-am pohtit!

După declaraţia politică de ieri a Parlamentului României, şi, mai cu seamă după intervenţia lui Şova, singura opţiune posibilă a preşedintelui Traian Băsescu este demisia neîntârziată. Este, de altfel, şi singura opţiune benefică pentru ţară.

Din păcate, şansele ca acest lucru să se producă sunt, practic nule, structura psihologică a preşedintelui nepermiţându-i să facă acest lucru. Din păcate pentru el, şi pentru ţară, deopotrivă, Traian Băsescu e construit, din punct de vedere psihologic, pe un calapod clasic de dictator: viclean, intrigant, mediocru intelectual, spontan, răzbunător, extrem de orgolios şi, într-un anumit sens, patriot în adâncul sufletului, chiar dacă, în cazul lui Băsescu, dimensiunea asta (a patriotismului) s-a concretizat, mai ales, în răţoieli inutile şi primejdioase la adresa unor vecini, împăunări prosteşti, şi aşa mai departe. Un astfel de om nu renunţă niciodată, cu atât mai mult atunci când este convins că are dreptate. Frica, ameninţarea, calculul politic meschin au sens pentru astfel de personaje doar atâta timp cât nu au dreptate, şi ştiu asta. Când, dimpotrivă, sunt convinse că au dreptate şi că apără un ideal superior, astfel de persoane înfruntă cu seninătate orice pericol. La fel au procedat şi Nicolae Ceauşescu, Saddam Hussein sau Muammar al-Gaddhafi. Cu toţii au putut să renunţe, la un moment dat, la putere, pentru a-şi salva pielea, dar n-au făcut-o, cum, foarte probabil, nu o va face nici Traian Băsescu.

Să precizăm, dintru început, un lucru: în disputa sa cu Victor Ponta şi cu Parlamentul României, dreptatea este, indiscutabil, de partea preşedintelui. Nu neapărat în ceea ce priveşte reprezentarea României în relaţiile cu Uniunea Europeană - de fapt, asta nici nu conteaza prea mult - ci în ceea ce priveşte modul în care încearcă Victor Ponta să tranşeze această chestiune. În România, şi peste tot în lume, putere juridică au doar legile, hotărârile, deciziile, dispoziţiile etc., dar nu declaraţiile, fie ele politice, sau de orice altă natură. Şi ... gata.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, este, de asemenea, evident, că Victor Ponta nu abordează, şi nu doreşte să abordeze o problemă generală, cum ar fi aceea a raportului de putere dintre preşedinte şi premier, ci pe aceea particulară, a raportului de putere dintre el personal, şi Traian Băsescu. Nu ştiu, poate nu-mi amintesc eu, dar nu cred că Victor Ponta a avut ceva de comentat în situaţii similare, dar când prim-ministru era Emil Boc. Bine, de aici se pot porni tot felul de discuţii, se poate afirma, cu deplin temei, că, de fapt, Emil Boc nu şi-a dorit şi nu a pretins niciodată să reprezinte România faţă de U.E., în detrimentul preşedintelui, şi aşa mai departe. Cum adică? Păi, dacă activitatea respectivă e în „fişa postului” premierului, şi nu a altcuiva, poate premierul, oricare ar fi el, să zică: „ei, acu’, dacă vrea preşedintele, să meargă el, că eu oricum nu prea vreau”?? Unde s-a mai pomenit, în vreun serviciu public, să faci doar ce vrei, când ai chef, dacă ai chef, iar ce nu să pasezi sarcina cui o vrea, şi totuşi, să nu fii dat afară, în ziua următoare? Dar asta e altă problemă ...

Revenim la atitudinea lui Traian Băsescu şi la declaraţia ulterioară a lui Şova.

Pentru cine nu îşi (mai) aminteşte, fac o mică digresiune. Mă întorc la episodul excluderii lui Mircea Geoană din PSD. Care a fost, de fapt, motivul real al acestui gest? Nu altul decât lupta internă de putere din PSD (Mircea Geoană „păcătuise” autopropunându-se ca viitor candidat al PSD la alegerile prezidenţiale din 2014). Urmăriţi, vă rog, filmuleţul următor:

Ce spune, de fapt, cu subiect şi predicat, Victor Ponta? Că motivul excluderii lui Geoană a fost, de fapt, „o problemă de încredere”. Ce-o fi însemnând „încrederea” asta ... fiecare înţelege ce vrea. Ei, dar cum trebuiau, cât de cât, păstrate aparenţele, sarcina instrumentării „judecării” lui Geoană a revenit lui Şova. Care a găsit, că nu-i mare lucru, nişte articolaşe prin statutul PSD, pe care le-a interpretat cum a vrut muşchiul lui, fără a avea, însă, nici măcar elementarul bun-simţ de a le citi (şi) în prezenţa „împricinatului”, adică a lui Geoană ... vă amintiţi, desigur, cum a programat „şedinţa” respectivă la o oră, dar, când a ajuns sărmanul „prostănac”, a constatat că, de fapt, şedinţa avusese deja loc ... aşa o mascaradă nici pe vremea lui Stalin nu se putea vedea în fiecare zi.

Nu mai vorbesc, apoi, de precaritatea cunoştinţelor istorice ale lu’ dom’ profesor, nu mai vorbesc de nimic. Mă aşteptam, însă, să nu-l mai văd o vreme, să-l ascundă PSD-ul o vreme, să-l mai trimită undeva, la studii, oriunde, dar nu la televizor, nu în vizorul media, nu pronunţându-se despre chestiuni pe care, în mod evident, nu le înţelege. Speranţe deşarte ...

Traian Băsescu ştie prea bine în ce piesă joacă. Poate să umble cât vrea cu Constituţia în buzunar, poate să o arate oricui, adevărul e că a pierdut. Istoria se repetă. Câţi au fost curioşi, în 2007, când a fost suspendat preşedintele, să deschidă Constituţia, să citească, să înţeleagă dacă preşedintele a încălcat-o sau nu, să voteze în cunoştinţă de cauză, şi fără nicio patimă sau partipris? Câţi? Puţini, foarte puţini. Şi dacă, acum, s-ar ajunge la suspendare, pe temeiul invocat de Şova, câţi s-ar obosi să deschidă şi să înţeleagă Constituţia? Tot atât de puţini, poate şi mai puţini. Deosebirea e că, spre deosebire de 2007, Băsescu are mult mai mulţi duşmani – nu e treaba mea să explic cum i-a dobândit.

Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie că mandatul său a luat sfârşit, practic, atunci când l-a desemnat pe Ponta premier. Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie, că rolul său la Cotroceni, în acest moment, este unul pur decorativ, el nemaiavând nicio sarcină decât aceea de atrage, ca un magnet, ura acumulată de popor în urma măsurilor aberante ale guvernării portocalii şi, implicit, de a mai adăuga nişte procente în dreptul USL la alegerile din toamnă. USL are, în acest moment, o nevoie aproape disperată, de Traian Băsescu la Cotroceni, fie şi pentru a nu mai fi atât de vizibile măgăriile pe care continuă să le facă – numai astăzi, de exemplu, şi-a „întărit” rândurile cu încă un „combatant de valoare”, e vorba de doamna senator Plăcintă.

Nu, nu mandatul lui Băsescu e în pericol – oricum nu are nicio şansă de a-l duce până la capăt, asta dacă nu cumva doreşte PSD acest lucru, pentru a-l „fierbe în suc propriu” pe pofticiosul Antonescu, eventual în ideea de a prelua, în nume propriu, şi preşedinţia. Nu, nu PDL e în pericol, la urma-urmei, PDL e o culoare – mai este? – un acronim, un ambalaj, orice; poate fi aruncat fără niciun regret la primul coş de gunoi, oamenii, însă, pedeliştii adică (sau, foştii pedelişti) sunt oameni de valoare (?!) şi pot fi integraţi fără nicio problemă în USL. Mizerabil!

(Apropo, şi fără prea mare legătură, când a fost primit în USL, „tata vămilor” aka Gheorghe Ciobanu a promis că va fi urmat de nu-mai-ştiu câţi primari din colegiul său. Asta nu s-a întâmplat, mai mult decât atât, USL a reuşit să piardă şi primăria singurului oraş - din cele trei din colegiu – pe care o deţinuse în mandatul 2008-2012).

PDL e, de asemenea, terminat. Pentru alegerile din toamnă, desfăşurate în sistem uninominal pur, rezultatele vor fi încă şi mai proaste decât acum. Câte preşedinţii de consiliu judeţean mai deţine PDL? Două, Alba şi Arad, adică sub 5% din total. Ei, cam atâtea mandate parlamentare va putea obţine, în cel mai bun caz, în toamnă, PDL. Rezultat cu care nu va conta nici cât PPDD.

Şi, atunci, pentru ce să (mai) rămână Băsescu la Cotroceni? Doar pentru a fi demis şi umilit peste numai câteva luni, când, cu adevărat, nimeni nu va avea nevoie de el?

O demisie, acum, a lui Traian Băsescu, urmată, aproape imediat, de o autodizolvare a PDL – ţi-ai găsit! – ar pune România în faţa unei situaţii inedite, şi ar face-o, cred, să realizeze, cât de mare este pericolul derapajului antidemocratic ce se prefigurează. Ar forţa, cred, dezintegrarea rapidă a USL şi salvarea, astfel, a ultimului partid din perioada precomunistă, e vorba, fireşte, de PNL (chiar dacă asta ar presupune asumarea a încă patru ani de opoziţie; evident, orbit de mirajul puterii, PNL nici nu concepe asa ceva).

Din păcate, cum spuneam, Băsescu nu înţelege nimic. Va continua să se plimbe cu Constituţia-n mână, fără să observe că, de fapt, timpul său a trecut, că indiferent de ceea ce face, sau nu face, situaţia se înrăutăţeşte, că damele de companie şi toată turma de dobitoace amuşinează deja sub coada noului mascul alfa, că, în curând hoitul său va fi aruncat hienelor obraznice şi flămânde, pe care chiar el le-a promovat.

Urât sfârşit de carieră politică!

Cât despre viitorul uselist luminos ... mai bine nu mai spun nimic.

Cel mai bun sistem electoral - demonstrat matematic

M-am săturat să tot aud de dezastrul pe care îl reprezintă votul uninominal pur, mai cu seamă cel dintr-un singur tur. Oare acest sistem de vot nu are niciun avantaj, în afară de cel menţionat foarte clar de Crin Antonescu, anume de a genera „majorităţi parlamentare solide”?

Apropo, ce deosebire există, în acest context, între o „majoritate parlamentară solidă” şi o „dictatură iresponsabilă”? Eu cred că niciuna, şi cred că timpul va demonstra asta.

Spun unii, şi cam au dreptate, că uninominalul pur va enclaviza ţara. Mda, ce şanse are un român să câştige un colegiu din HarCov? Răspundeţi dumneavoastră ...

Da, dar, în schimb, vor mai „pupa” ungurii vreun colegiu de prin Bihor, Timiş, Hunedoara, Satu Mare etc., unde, oricum, există un număr destul de important de etnici maghiari, comunităţi întregi? Destul de problematic, aşa că, în această privinţă, „ce iau pe mere” (românii, maghiarii, nu contează), „dau pe pere”.

Bine, totuşi, milioane de oameni vor rămâne fără reprezentare parlamentară. Aşa este, dar care-i problema?

Adică, susţine cineva că parlamentarii de acum şi-au reprezentat, în mod real, alegătorii? Hai să fim serios, cine susţine asta e mai prost ca deputatul ăla care spunea că oamenii din colegiul său fost de acord cu tăierea salariilor etc. – nu mă mai întrebaţi cine-a fost dobitocul, că-mi vine să vărs.

Aiurea, niciun parlamentar nu şi-a reprezentat, în mod real, alegătorii, nici nu avea cum. Toţi şi-au servit interesele lor personale, şi numai din întâmplare pe cele ale alegătorilor, dacă s-a întamplat să existe vreo coincidenţă. Ce, nu e aşa? Bine, hai daţi-mi numele acelui parlamentar care şi-a servit doar alegătorii, şi nicidecum pe sine, rubedeniile, prietenii, şi aşa mai departe.

Democraţia, aşa cum există acum la noi, e o dulce iluzie. Da, alegătorul are, o dată la patru ani (sau la termenele stabilite), puterea reală de a stabili cine să îl fure, să îl umilească, să îl batjocorească. Dar, are el, oare, nevoie, de aşa ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar nici nu prea are ce face. Mai întâi că nu conştientizează că e manipulat. E ca şi copilaşul ăla care nu voia să bea lapte, până când, într-o zi, mama i-a spus: „Acum eşti destul de mare să alegi, iar eu voi respecta alegerea ta, oricare ar fi aceea. Spune-mi, deci, din care cană vrei să bei laptele, din cea galbenă sau din cea roşie?” „Din cea roşie” (sau: din cea galbenă, dacă vă ofensează roşul), a răspuns, bucuros, copilul. Alegătorul nu este niciodată reprezentat, în mod real, de parlamentarul său!

Bun, şi dacă aşa stau lucrurile, n-ar fi mai bine ca hoţia, violul, tâlhăria, să fie pe faţă? Ce tot atâta lugu-lugu, „pupă-i botul şi ia-i votul”? Nu, să fie clar, clasa politică e una şi poporul e alta. Când un partid, sau coaliţie obţine, cu un număr de voturi egal cu cel mult 20-25% din numărul total al persoanelor cu drept de vot, 70-80% din mandatele parlamentare, despre ce reprezentativitate mai poate fi vorba? De niciuna, evident, dar asta nu va constitui nicio problemă, fiindcă nici în cazul sistemului de vot proporţional, cetăţeanul nu a fost, în nciun fel, reprezentat.

Bine, adevărul e că votul, în esenţa lui, e o mare prostie. Imaginaţi-vă ce-ar fi dacă, odată ajuns pe un pat de spital, nu ar exista un specialist care să vă trateze, în funcţie de diagnosticul stabilit, nu ar fi un vot, la care ar lua parte, în mod evident, şi portarul, şi brancardierul etc., şi, în urma acestei acţiuni, v-ar tăia, ori mâna, ori piciorul, ori v-ar declara sănătos, sau, poate chiar decedat, după cum vrea „majoritatea”. Bineînţeles că o asemenea distopie nu e posibilă, nu putem lăsa o astfel de decizie pe mâna oricărui neavenit, în schimb lăsăm decizii mult mai importante, şi care ne afectează, evident, pe toţi, pe mâna orişicui. Ei, aşa ceva nu se întamplă, dar peizanul trebuie să creadă asta, să aibă măcar această bucurie. Să creadă şi el, să îşi imagineze că are vreun cuvânt de spus, că l-a „ars” pe ăla, l-a pus pe ălălalt ... aiurea, nonsens, nimic nu e adevărat, „ăla” şi „ălălalt” sunt mână-n mână şi-amândoi lucrează pentru sine, nu pentru bietul amărăştean.

De fapt – şi, deşi poate părea o glumă, nu este –dacă-i musai să fim conduşi de unul şi de altul, cea mai bună modalitate de a-i selecta pe aceşti conducători este cea aleatoare. Adică, datul cu banul, mai pe-nţelesul tuturor.

Pentru această descoperire, profesorul italian Alessandro Pluchino şi echipa sa (Andrea Rapisarda şi Cesare Garofano) au primit premiul Nobel Ig pe anul 2010.

Incestul – o opinie raţională

De câteva zile, un nou subiect-bombă răvăşeşte societatea românească: incestul nu va mai sancţionat de noul Cod Penal.

Evident, românii nu sunt de acord cu aşa ceva. Cum să dezincriminezi incestul? Păi, dacă faci aşa ceva, nu ataci, oare, fundamentele morale ale societăţii, nu, distrugi, practic, ultima urmă de moralitate care mai există, nu deschizi larg porţile unor nenorociri şi mai mari, cum ar fi dezincriminarea pedofiliei, şi aşa mai departe? Oare ne-am pierdut ultimul strop de raţiune, morală şi bun-simţ?

Aşa să fie oare?

Se cuvine, cred, să remarcăm că alte naţiuni, pe care, pe drept cuvânt, le putem numi civilizate, sau, oricum, mai civilizate decât suntem noi, au făcut-o deja: au dezincriminat incestul. Şi nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Bine, trebuie să fii puţin naiv – asta pentru a nu folosi un cuvânt mult mai dur – pentru a-ţi putea imagina că, de îndată ce un lucru, o acţiune, o atitudine etc. nu mai este sancţionat/sancţionată în mod legal, atunci, brusc, oamenii vor alege, într-un număr cu adevărat semnificativ, să se dedea acelei activităţi.

E nevoie de exemple? Ok, să dăm şi exemple, sunt nenumărate.

De-a lungul timpului, diversele dictaturi politico-religioase au interzis/cenzurat fel de fel de lucrări, unele mai mult sau mai puţin filosofice, altele, pur şi simplu de divertisment. În ciuda acestei interdicţii, sau, poate tocmai din cauza ei, unele din lucrările respective au fost destul de intens citite, în perioada respectivă – tentaţia „fructului oprit”. Ulterior, după ridicarea interdicţiei, de multe ori, interesul pentru aceste lucrări a scăzut, uneori dramatic. 

Nu ştiu, eu îmi aduc aminte vremurile în care, pentru a putea citi o anumită carte, trebuia să ai o relaţie la librărie – nu, nu era o cenzură, o interdicţie explicită, dar, pur şi simplu, tirajele în care erau trase anumite cărţi erau mult, mult prea mici faţă de cerere, şi atunci oamenii îşi potoleau setea de lectură care cum putea. Astăzi ... ştim cu toţii ce e astăzi.

Cine sunt, oare, cei mai înverşunaţi opozanţi ai acestei modificări legislative?

Îndrăznesc să cred că, în „prima linie” se află militanţii cretini creştini. Argumentul lor suprem este, fireşte, cel teologic: „scriptura” interzice categoric astfel de fapte.

Din punctul meu de vedere, orice discuţie bazată pe astfel de argumente este complet inutilă: Biblia nu este, în sine, o dovadă, ci doar o pretenţie.

Pe de altă parte, oricine a citit, cât de cât atent, Biblia, constată că, şi în privinţa acestui aspect, textul respectiv este ilogic şi contradictoriu.

Astfel, de exemplu, bătrânul patriarh Avraam mărturiseşte:

„ Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie” (Facerea, 20-12)

Acest lucru este, de altfel, bine-cunoscut de către Dumnezeu, care nu are nimic împotrivă, cu excepţia numelui (!?):

„După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: « Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele.
Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da dine a un fiu ; o voi binecuvânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoarele ce se vor ridica dintr-însa. » „ (Facerea, 17-15, 17-16)

Acest lucru este perpetuat şi valorizat până în zilele noastre de preoţi, care în cadrul ceremoniei de căsătorie, adresează tinerei mirese îndemnul de a se „veseli precum Sarra”.

Sau, cum explică, oare, creştinii, faptul că singurii oameni creaţi de Dumnezeu sunt Adam şi Eva – aceasta din Adam, deci „puţin” rudă de sânge – iar noi, toţi ceilalţi, suntem descendenţii lor? E posibil acest lucru fără ceea ce se numeşte incest?

Să terminăm, totuşi, cu acest aşa-zis argument. Să trecem la lucruri mai serioase.

Copiii rezultaţi în urma unor legături incestuoase, sau descendenţii acestor copii, au şanse mult mai mari de a suferi de fel de fel de boli genetice, de a fi retardaţi, da a nu fi, într-un cuvânt, normali. Aşa, şi?

Dacă suntem aşa de preocupaţi de calitatea genetică a copiilor, se cuvine să remarcăm că relaţiile incestuoase sunt doar unul din factorii care o influenţează, în sens negativ. Fumatul, obiceiurile alimentare nesănătoase, eforturile fizice, emoţiile excesive, radiaţiile, drogurile, expunerea la diverse substanţe chimice, vârsta părinţilor, starea generală de sănătate etc., pot avea, de asemenea, un uriaş potenţial negativ, o influenţă mutagenă importantă. Ce facem într-o astfel de situaţie? Interzicem, prin lege, toţi factorii de risc? Castrăm femeile cu o stare de sănătate precară sau care prezintă astfel de riscuri? Le băgăm la închisoare?

Se cuvine apoi să remarcăm că legea ar urma să se refere exclusiv la actul incestuos, adicătelea la „hârjoneală”, şi nicidecum la concepţie. Acum, dacă indivizii ăia sunt nebuni şi concep un copil, în condiţiile existenţei riscurilor aferente ... asta este.

Şi totuşi, relaţiile de tip incestuos, neurmate de concepţie, sunt sau nu nocive? Şi, dacă da, cât de nocive?

În opinia mea, sunt nocive. Acum, cât de nocive, nu ştiu. Depinde de situaţie. Dar, motivul nocivităţii lor îl constituie suprapunerea de roluri.

Într-o legătură normală, iubiţii au, unul faţă de celălalt, rolul de iubit, şi-atât. Asumarea unor alte roluri, chiar secundare, este dificil de realizat, întrucât perturbă rolul fundamental, acela de iubiţi şi amanţi.

Suprapunerea unor roluri este un fenomen extrem de răspândit în cultura noastră, şi are, evident, consecinţe neplăcute. Să dăm câteva exemple:

A fi învăţătorul/profesorul (de la şcoală) al propriului copil nu este, câtuşi de puţin, o idee bună, si cei care cunosc astfel de situaţii îmi vor da, fără îndoială, dreptate. Relaţia părinte-copil interferează, într-un mod, cel mai adesea neplăcut, cu aceea profesor-elev, iar rezultatul este, în cel mai bun caz, o confuzie.

Nici a fi şeful (sau subordonatul) de la serviciu al unei rude apropiate, sau al propriului iubit, nu e o situaţie prea fericită. Etcetera.

Dar, dificultatea majoră a actualului Cod Penal, cu privire la incest, stă în dificultatea aplicării lui. Fiind vorba de o faptă penală, sancţionată cu ani grei de puşcărie, ea trebuie – teoretic – riguros dovedită. Şi cum se poate face, oare, dovada unei astfel de infracţiuni? Stând la curul omului, punându-i camere de luat vederi, sau cum? Pentru că – să ne înţelegem – e vorba de fapte săvârşite prin consimţământ reciproc , şi departe de ochii lumii. A, dacă ăia au ales să o facă prin parcuri, e cu totul altceva, dar noi vorbim de ceea ce face omul în casa lui. Cum probăm existenţa faptei în sine?

Răspunsul este, desigur, că aşa ceva e foarte, foarte greu de dovedit, dacă nu imposibil. Şi, în mod sigur, în loc să consumăm resurse valoroase ale societăţii pentru a demonstra - pentru a demonstra ce? că doi nebuni s-au „hârjonit”, în intimitatea lor, mai mult decât ar fi dispusă majoritatea dintre noi să acceptăm - ar fi mult mai util să le consumăm acolo unde este, cu adevărat nevoie de ele. De exemplu, în educaţie. Sau, pentru combaterea sărăciei. Sau ...

Dar nu, nu, nu! Educaţia noastră de oameni cu frica lui Dumnezeu, de buni creştini, nu ne permite să ne ocupăm de astfel de probleme. Problema foametei globale, de exemplu, ce importanţă are această problemă faţă de ceea ce face omul cu organul lui? Şi, evident, cu cine, de câte ori, cum şi în ce scop.

Eu consider că dezincriminarea incestului este un pas înainte în direcţia normalităţii.

Hărţuirea la locul de muncă

În România, în condiţiile actuale, numărul celor pentru care serviciul reprezintă o corvoadă, al celor care se simt exploataţi, marginalizaţi, umiliţi, discriminaţi la locul de muncă, al celor care îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu fără vlagă, fără interes şi, de multe ori, şi fără speranţă, este dramatic de mare. Condiţiile crizei, disponibilizările masive, oportunităţile de muncă din ce în ce mai mici, datoriile acumulate în trecut, responsabilităţile familiale etc. sunt factori care i-au făcut pe oameni să accepte condiţii de muncă din ce în ce mai grele, mai obositoare, un program de lucru din ce în ce mai încărcat, cu din ce în ce mai multe activităţi/ore suplimentare, salarii din ce în ce mai mici şi, nu în ultimul rând, comportamente din ce în ce mai abuzive ale şefilor şi conducătorilor ierarhici. De aceea, mulţi, foarte mulţi români ar putea considera că sunt hărţuiţi la locul de muncă. Sunt sau nu românii hărţuiţi la locul de muncă?

Da şi nu, depinde de ce semnificaţie acordăm acestui cuvânt. Nu orice comportament abuziv al şefului constituie hărţuire la locul de muncă. De regulă, comportamentele abuzive ale şefilor sunt consecinţa unei pregătiri manageriale deficitare şi al unui stil de management de forţă, bazat pe stressul subordonaţilor. Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a fu Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a funcţionat perfect (?!). Un astfel de manager crede sincer că singura strategie fezabilă pentru a-i determina pe angajaţi să fie mai eficienţi (?!) este să-i ţii într-un stress permanent, să-i tratezi într-o manieră umilitoare, să le reaminteşti mereu, de o manieră cât mai directă şi lipsită de echivoc, „cine-i şeful” şi cât de mare este puterea sa etc. Dar, repet, un astfel de stil de management nu este hărţuire!

Hărţuirea este o formă de agresiune mult mai perfidă, mai rece, mai ipocrită, decât cea prezentată anterior. Hărţuirea la locul de muncă este întotdeauna o manifestare a jocului de putere din organizaţia respectivă, este instrumentată întotdeauna de şeful respectivei instituţii/structuri/departament, în complicitate cu anumite persoane din instituţie (şi uneori, din afara instituţiei) – managementul bazat pe stress nu presupune existenţa aproape obligatorie a acestor complicităţi – şi este îndreptată întotdeauna împotriva unei singure persoane, urmărindu-se eliminarea sa din organizaţie/instituţie (la nevoie, chiar eliminarea sa fizică, sau punerea într-o situaţie în care să nu-si mai poată exercita niciodată anumite prerogative: o boală incurabilă, detenţia, defăimarea irevocabilă etc.). Cum, de multe ori, „ţinta” este o „persoană cu greutate”, liderul informal al unui grup mai mult sau mai puţin contestatar, „execuţia” victimei se poate solda şi cu „victime colaterale”, dar, repet, hărţuirea este îndreptată, la un moment dat, împotriva unei singure persoane.

Care sunt motivele care îl determină pe hărţuitor să procedeze astfel?

Primul şi cel mai important motiv este structura psihologică a hărţuitorului. Acesta este o persoană slabă, egocentrică, ipocrită, perversă. Aceste caracteristici sunt parte înnăscute, parte dobândite pe parcursul experienţei de viaţă, din prima copilărie şi ulterior, dar aproape niciodată imputabile victimei. Hărţuirea are multe caracteristici asemănătoare vânătorii din lumea reală: e absurd să ne întrebăm de ce leul este crud, sângeros şi viclean – e aşa, fiindcă aşa e, fiindcă nu poate fi altfel, fiindcă este predeterminat genetic să fie carnivor, să se hrănească cu carnea şi sângele victimelor sale, aceasta e „natura” lui, iar „uciderea” cu sânge rece a victimei nu e nici rea, nici bună, e naturală, sau „în firea lucrurilor”. Dacă privim, însă, lucrurile, din punctul de vedere al victimei, vânătoarea nu mai este un lucru atât de „natural”, în orice caz, nu atât de „natural” încât s-o accepte „cu braţele încrucişate” – deşi, de multe ori, asta chiar se întâmplă, atât în „junglă” cât şi în „civilizaţie”: victimele îşi acceptă soarta pasiv. Uneori, victima e atât de puternică încat nu doar că scapă cu viaţă, dar mai aplică prădătorului o corecţie severă. Putem vorbi, aşadar, de un anumit pattern al hărţuitorului, de o predeterminare genetică şi socială a sa, hărţuitorul este şi rămâne hărţuitor chiar şi atunci când circumstanţele nu-i permit acest lucru, exact aşa cum un animal de pradă rămâne animal de pradă chiar şi atunci când doarme!

Al doilea motiv important este reprezentat de circumstanţe. Ca şi în lumea reală, hărţuitorul nu va ataca decât atunci când va avea o „victimă” în faţă, şi când va avea o poziţie favorabilă faţă de aceasta.

În firme şi organizaţii, de multe ori, agresiunile şi abuzurile sunt reciproce, adică nu doar „şeful” este abuziv cu subordonaţii, ci şi aceştia cu el. Abuzul subordonaţilor poate lua forme evidente, sau mai subtile (mici întârzieri, îndeplinirea aproximativă a sarcinilor de lucru, mici sabotaje, „uitarea nevinovată” a unor informaţii etc.), astfel încât, uneori, de cele mai multe ori, şi şeful se simte, la sfârşitul zilei de lucru, la fel de prost, la fel de sfârşit, ca şi subordonaţii săi. Dar, dacă în cazul unui management defectuos putem vorbi de astfel de interacţiuni reciproce, în cazul hărţuirii nu există niciodată aşa ceva. Hărţuitorul, persoana a cărei structură psihologică este aceea de hărţuitor, nu va declanşa niciodată un atac direct împotriva şefului său, decât, poate, în momentul în care are informaţia că, oricum, „zilele şefului sunt numărate”, când, da, ar putea poza într-un dizident şi un opozant al acestuia. Aşadar, orice „afront” adus „şefului” din partea unui subordonat nu este un act de hărţuire, ci mai degrabă, de „revoltă” (justificată sau nu).

Aşadar, hărţuitorul atacă întotdeauna de sus în jos, şi niciodată invers.

Tot legat de circumstanţe, vorbim de „calitatea” victimei. Aşa cum un bivol „tulbură” mai mult minţile unui leu decât un biet iepuraş, tot astfel, hărţuitorul este „stimulat” de diverse caracteristici ale victimei: „dimensiune”, reputaţie, calitate profesională etc. Prădătorii apreciază foarte mult „trofeele”.

Aşa cum un prădător din lumea animală simte nevoia de a vâna nu doar atunci când securitatea fizică sau alimentară îi este ameninţată, ci şi pentru „menţinerea tonusului”, tot astfel un hărţuitor uman va avea tot timpul o ţintă reală sau „de antrenament”, chiar şi în condiţiile în care eliminarea ţintei „de antrenament” nu îi va aduce niciun fel de avantaje.

În lumea animală, atacul prădătorului este precedat de o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de „pândire” a victimei. De regulă, prădătorii din lumea animală au un spirit de observaţie deosebit, şi mizează foarte mult pe surpriză şi viteză. Lupta directă, în câmp deschis, precum şi urmărirea îndelungată nu sunt deloc avantajoase pentru un prădător, de aceea, acesta va face tot ce este posibil pentru a le evita.

Hărţuitorii de la locul de muncă procedează similar, de aceea, cu cât „lupta” se prelungeşte mai mult, cu atât cresc şansele victimei, şi, de asemenea, cresc şansele şi când sunt scoase în evidenţă anumite caracteristici ale confruntării, prin mediatizarea cazului. Atenţie, însă, de multe ori, media, din goană de senzaţional, poate face mai mult rău victimei!

În lumea animală, pentru ca un animal să poată juca rolul de „pradă” pentru un prădător trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi:

1. Să aparţină altei specii, sau să fie „atipic”. În general, fenomenul de canibalism este rar în lumea animală, dar nu inexistent. De aceea, prădătorii vor evita, în general, să atace membrii aceleiaşi specii, sau vor ataca exemplarele „monstruoase” (bolnave, cu diformităţi, cu aspect diferit etc.)
2. Rivalitatea şi concurenţa pe resurse. În această situaţie, animalele atacă pe toţi cei care le încalcă „teritoriul”, fie că sunt sau nu diferiţi. 
3. Teama. Uneori, animalele atacă de teamă, pentru a nu fi ele însele atacate.

Hărţuitorii din lumea reală atacă din exact aceleaşi trei motive:

1. Atipicitatea. În general, inconştient sau nu, managerii încearcă să creeze o organizaţie „după chipul şi asemănarea lor”, chiar dacă asta se traduce printr-o limitare a opţiunilor, o descreştere a productivităţii etc. De multe ori, managerii impun norme formale (regulamente), alteori normele sunt informale. De multe ori, normele informale sunt reflectarea unei personalităţi tiranice a şefului. Ca exemplu de norme informale, expresie a unei astfel de personalităţi dictatoriale a şefului, sunt cele cu privire la unele aspecte interzise expres prin legile ţării şi care, prin urmare, nu pot fi introduse în documentele organizaţiei. Ele se referă la interdicţii de natură religioasă, etică, sexuală, vestimentară etc. Interdicţiile informale pot fi deosebit de puternice în instituţiile publice, si, mai cu seamă, în cele din domeniul educaţiei, sănătăţii etc.
2. Rivalitatea. Promovarea în sistemul public se face, de regulă, pe motive care nu au nimic de-a face cu pregătirea profesională, cu performanţa demonstrată, sau cu alte aspecte mai mult sau mai puţin obiective. Indiferent de cât de mult s-ar strădui unii să arate că acest lucru nu este adevărat, sau oricât de mult s-ar strădui să-l modifice (?!), adevărul este că, în general, promovarea în sistemul public se face pe criterii clientelare, de obedienţă politică – excepţiile confirmă regulă. De regulă, profilul psihologic al hărţuitorului se combină perfect cu cel al pupincuristului de carieră, astfel că, de obicei, nu-i este prea greu să obţină numirea în postul vizat, chiar atunci când niciun motiv obiectiv, de performanţă profesională, nu ar justifica acest lucru. Faptul că este numit, că ocupă postul de conducere respectiv, nu îi conferă automat, si competenţele necesare, iar hărţuitorul ştie foarte bine asta. Ca urmare, el se va teme permanent, de anumite „comploturi” puse la cale de rivalii săi, şi va căuta să-i elimine, prin orice mijloace. Hărţuitorul va tolera în jurul său numai persoane incapabile şi obediente. 
3. După cum am arătat, hărţuitorul simte teamă chiar şi atunci când nimic nu justifică acest lucru, vede rivali acolo unde nu sunt, şi acţionează în consecinţă.

Prezenţa unui hărţuitor în fruntea unei instituţii/organizaţii are un efect devastator asupra acelei instituţii, pentru că hărţuitorul distruge şi îndepărtează cea mai valoroasă resursă a organizaţiei: resursa umană. Faptul că performanţa instituţională este mai greu de identificat şi apreciat în mediul public – bazat pe servicii oferite populaţiei – decât în mediul privat, unde economicul are un cuvânt mult mai greu de spus, este explicaţia faptului că, în mediul public fenomenele de hărţuire sunt mult mai frecvente, în timp ce în mediul privat are o incidenţă mai ridicată managementul bazat pe stress. În cazul unui mediu economic, acţiunile unui şef hărţuitor se concretizează imediat în cheltuieli nejustificate, slabă eficienţă economică şi, în cele din urmă, faliment (mai repede, chiar, decât în cazul managementului bazat pe stress), în timp ce în mediul public, preţul ineficienţei instituţionale este plătit de „beneficiari”, fie că aceştia sunt elevi – în cazul instituţiilor educaţionale, pacienţi – în cazul instituţiilor medicale, etc.

Arătam că unul din cele mai importante motive care pot sta la baza declanşării unei hărţuiri la locul de muncă este cel reprezentat de atipicitatea victimei, aceasta putând însemna, după caz, o credinţă religioasă „necorespunzătoare” sau absenţa oricărei credinţe, o orientare sexuală „necorespunzătoare”, apartenenţa la un anumit grup etnic etc. Cu toate acestea, cel mai puternic argument de atipicitate este reprezentat de  atitudinea onestă, dar critică, a victimei. Societatea românească, în ansamblul ei, este extrem de reticentă la aşa ceva. Şi aici nu este vorba (doar) de atitudinea unui şef incompetent, ci de a societăţii în general!

Vă aduceţi aminte prima explicaţie oferită de preşedintele Băsescu atunci când a fost pus în faţa filmului în care era prezentat lovind un copil? Nu, în primul moment, nu a negat fapta, asta s-a întamplat mult mai târziu, după ce a putut analiza în detaliu consecinţele unei atitudini sau ale alteia. În primul moment a spus: „o fi făcut el ceva, o fi vorbit urât”. Din nefericire, acest mod de a judeca lucrurile este caracteristic poporului român şi este un factor care ne ţine, încă extrem de departe de valorile culturii şi civilizaţiei europene. Sigur, când cineva este hărţuit, iar hărţuirea se concretizează într-un tratament discriminatoriu, într-o decizie ilegală etc., nu puţini sunt cei care, fără a se obosi să mai judece faptele, exclamă: „ei, o fi făcut ceva rău”. Şi chiar atunci când victima îşi prezintă, de o manieră strălucită, argumentele, tot vor fi fiind şi din cei care să exclame în continuare: „păi, n-am zis eu c-a făcut ceva rău, uite, uite e ...”, şi acum depinde, după caz: ateu (ba nu, satanist), sau pervers, sau ţigan, sau mai ştiu-eu-cum. Dar, de fapt, şi aceste „păcate” se mai pot ierta, dar să ai „gură mare”? Asta, nu, nu se poate ierta, nicicând, niciodată, astfel că victima poate ajunge în situaţia ingrată de a fi luată la refec chiar de cei mai apropiaţi prieteni, colaboratori, rude etc.: „cine te-a pus să vorbeşti / să scrii ...”. 

În general, hărţuitorii sunt înzestraţi cu o oarecare charismă şi pot trece, de multe ori, ca persoane „seducătoare”. De fapt, modul în care hărţuitorul ştie să opereze cu „emoţiile” unui anumit public este o componentă esenţială a „meşteşugului” ocupaţiei sale. Când un patron spune angajatului său: „stai la lucru cât vreau eu, iar dacă nu-ţi convine, te dau afară”, sigur avem de-a face cu un şef abuziv, cu un management bazat pe stress, dar nu pe o hărţuire. Nu e hărţuire, pentru că şeful este vizibil, îşi asumă identitatea, spune foarte clar „eu vreau”, „eu decid”, şi altele asemenea, acţionează, aşadar, frontal, pe câtă vreme hărţuitorul „stă la pândă” şi „învăluie”. Managerul abuziv din exemplul de mai sus este puţin impresionat de „impresia artistică” pe care o lasă, la o adică spune tuturor subordonaţilor acelaşi lucru, pe când hărţuitorul trebuie neapărat să lase o „impresie pozitivă”. Hărţuitorul adoră să pară concesiv şi îngăduitor, dar în acelaşi timp, „încărcat de responsabilitate”. El nu ia niciodată vreo decizie de sancţionare fiindcă „aşa vrea muşchii lui”, nu el face asta doar pentru că „e nevoit”, „e de datoria sa”, dar, „în sinea lui” (?!), el regretă „situaţia în care s-a ajuns”, îl compătimeşte pe angajat etc. Fireşte, hărţuitorul este un cabotin, ce altceva ar putea fi?

Care sunt etapele hărţuirii?

După alegerea victimei, aceasta trebuie să devină „receptivă”, aceasta însemnând o anumită diponibilitate pentru „a greşi”, la „indicaţiile” şi presiunile hărţuitorului, sau din „proprie iniţiativă”. Oricum, „cu vinovăţie” (că altfel nu mai poate fi sancţionată!!).

Pentru aceasta, hărţuitorul adoptă atitudine voit iraţională şi discontinuă, concretizată prin episoade „fierbinţi” sau „glaciale”, de natură să destabilizeze mental victima, care începe să se îndoiască de ea însăşi. Astfel, de exemplu, hărţuitorul pozează, alternativ, atât în „persecutorul” victimei, cât şi în „salvatorul” sau „învăţătorul” ei: victima a întocmit, astăzi, un document, bineînţeles, în mod greşit (deşi este identic cu cel întocmit ieri), şi, prin urmare, pentru a nu fi sancţionată, dar şi pentru a învăţa, trebuie să-l corecteze de îndată; când face acest lucru, procesul se reia, până într-un final când hărţuitorul devine extrem de conciliant şi acceptă documentul în formă iniţială, cu condiţia ca, totuşi, victima, să înveţe să-l întocmească „corect”. În funcţie de „talentul artistic” de care dispune, hărţuitorul se poate plânge de tot felul de lucruri, inclusiv de maniera în care este tratat de victimă, dar nu numai, de cât de mare este volumul de muncă pe care trebuie să-l susţină, şi de cât de „nerecunoscătoare” este victima etc. Scopul acestor „reprezentaţii”, făcute sau nu în prezenţa victimei, este dublu: pe de o parte, „captarea bunăvoinţei” celorlalţi, care „trebuie să înţeleagă” că victima are, într-adevăr, „o problemă”, precum şi culpabilizarea victimei, care trebuie „pregătită” în aşa fel încât să ajungă să se simtă ea însăşi vinovată într-o situaţie din care nu înţelege mai nimic.

Odată ce această etapă a fost realizată, tot ceea ce rămâne de făcut este declanşarea „atacului final” care trebuie să aibă ca efect îndepărtarea victimei din organizaţie. În acest moment, nu mai contează temeinicia acuzaţiilor care se aduc victimei, nu contează nici articolele sau paragrafele de lege invocate pentru justificarea sancţiunii, pentru că, la o analiză cât de cât atentă, se constată o discrepanţă ca de la cer la pământ între adevăr şi ceea ce este prezentat ca adevăr. Tot ceea ce contează este starea psihică a victimei, care se confruntă cu o atitudine reprobatoare din partea colegilor, prietenilor, cunoscuţilor, îşi asumă o parte din vină, are, prin urmare, o stare psihică extrem de proastă, marcată de episoade de deznădejde, de neîncredere totală şi, prin urmare, abandonează orice demers de dobândire a dreptăţii, se abandonează disperării, se prăbuşeşte total, cel puţin pentru o perioadă suficient de lungă pentru a pierde orice termen legal de reacţie.

Despre modul practic în care se realizează hărţuirea, voi mai avea, cred, ocazia, să vorbesc. Acum vorbesc puţin despre mine si despre cazul meu.

Nu am fost niciodată, cu adevărat, interesat de astfel de practici, până când nu am căzut eu însumi victimă unei astfel de practici. În timpul liber care a apărut, astfel, împotriva voinţei mele, am început să pregătesc apărarea şi, bineînţeles, contraatacul. Am fost, şi sunt, în continuare, interesat atât de aspectul legal al problemei, cat mai ales de aspectul psihologic: să înţeleg, în primul rând, ce mi se întâmplă, şi din ce cauză, care sunt rolurile diverselor persoane şi grupuri de interese etc. Am citit, în această perioadă - ei, am frunzărit, am extras ceea ce m-a interesat, n-am citit în întregime, „literă cu literă”, dar urmează – două cărţi, şi anume: Nelson Bouchard – Rezolvarea problemelor la serviciu, Ed. Polirom, 2006, şi Patrick Légeron – Cum să te aperi de stress, Ed. Trei, 2003. Sunt lucruri foarte interesante, idei deosebite, şi care se potrivesc „ca o mănuşă” situaţiei mele.

În plan practic, asta înseamnă următoarele lucruri:

1. Că înţeleg perfect ceea ce mi se întâmplă, mă rog, în aspectele esenţiale, ceea ce este fatal pentru hărţuitor, care mizează, în mod decisiv, tocmai pe neînţelegerea situaţiei mele.
2. Că am un tonus moral excelent, sunt conştient că nu sunt vinovat cu absolut nimic, şi pregătit să-mi expun argumentele într-o manieră extrem de clară şi convingătoare în faţa IŞJ – acu’, evident, depinde şi de faptul că vor dori sau nu să mă asculte, că vor dori sau nu să înţeleagă aceste argumente ... mă rog, sunt mai multe aspecte, dar
3. Sunt perfect pregătit şi pentru un eventual eşec în faţa I.Ş.J. şi, evident, merg mai departe, nici nu se poate pune problema în alt mod.

Cam asta e. Cred că voi mai scrie despre hărţuire la locul de muncă, sunt lucruri foarte interesante, pe care ar trebui să le cunoască, zic eu, cât mai multe persoane care sunt sau ar putea fi supuse unei hărţuiri la locul de muncă.

Şi, poate, cine ştie, la un moment dat, se va produce o „revelaţie”, o „iluminare” la nivelul mentalului colectiv, în aşa fel încât să înţeleagă cât mai mulţi oameni că „a fi acuzat” nu e totuna cu „a fi vinovat”, că „a fi sancţionat” nu implică, în mod necesar, şi o culpă, mai mult, că „a nu face” sau „a nu zice nimic” poate reprezenta, de multe, de foarte multe ori, o vinovăţie reală, că nu răutatea celor răi e ceea ce ne distruge şi ne otrăveşte vieţile, ci indiferenţa, nepăsarea sau chiar tăinuirea celor buni. Poate că, într-o zi, nimeni nu-şi va mai aminti de proverbul cu capul pe care nici sabia nu-l taie ... poate ...

Pentru azi am scris destul.

Gândul zilei (45)

Logica nu trăieşte decât în teritoriul eliberat de ură.

Cum promovăm orice examen, întotdeauna

Există ceva mai important decât limba română, se numeşte responsabilitate.

Există ceva mai important decât matematica, se numeşte onestitate.

Există ceva mai important decât istoria, se numeşte sârguinţă.

Există ceva mai important decât orice limbă străină, se numeşte cinste.

Există ceva mai important decât fizica, se numeşte răbdare.

Există ceva mai important decât chimia, se numeşte corectitudine.

Există ceva mai important decât biologia, se numeşte optimism.

Există ceva mai important decât geografia, se numeşte organizare.

Din păcate, responsabilitatea, onestitatea, sârguinţa, cinstea, răbdarea, corectitudinea, optimismul, organizarea nu figurează în curriculumul naţional, nici în cel obligatoriu, nici în cel opţional. Din păcate, de multe ori, nici profesorii nu stăpânesc aceste materii. Şi-atunci, cine să le predea?

Dar, poţi promova un examen precum cel de bacalaureat fără responsabilitate? Poate că da, dar nu are nicio valoare. Fără onestitate? Acelaşi lucru. Fără sârguinţă, cinste, răbdare, corectitudine, optimism, organizare? De fiecare dată, acelaşi lucru.

Sunt prea multe materii? E prea mult de învăţat? Putem comasa, oare, totul, într-o singură materie? Da, sigur că da, se numeşte caracter.

Nimic nu a lipsit, de fapt, celor care au eşuat la bacalaureat, cu excepţia unui singur lucru: caracterul. Dar, de unde caracter? De unde se poate. De oriunde, dar, mai ales, din noi înșine.

Dacă nu avem caracter, nu avem nimic. Dacă avem, în schimb, doar caracter, avem, de fapt, tot. Inclusiv bacalaureatul.

E simplu, nu?

De cele mai multe ori, când vrei cu adevărat, poți!

 

Când ieşim în stradă?

Conform studiilor efectuate de cercetătorii de la NECSI (New England Complex Systems Institute), factorul determinant în declanşarea revoltelor sociale este reprezentat de preţul alimentelor şi, implicit, de dificultatea de a le procura. Mai pe româneşte, de foame.

Din punctul meu de vedere, nu e nicio noutate. Românii au o vorbă: goliciunea înconjoară, foamea dă de-a dreptul.

Prezentarea rezultatelor acestei cercetări a avut loc în contextul în care lumea întreagă este încă şocată de violenţele din Marea Britanie, de la începutul lunii. La o primă vedere, explicaţia celor de la NECSI este falsă. Pentru că este greu de presupus că, pentru autorii jafurilor şi tulburărilor din Marea Britanie, care îşi construiau acţiunile cu ajutorul unor dispozitive mobile de ultimă generaţie şi jefuiau/atacau tot ceea ce le ieşea în cale, preţul alimentelor şi procurarea lor ar fi fost o problemă mai mare decât pentru locuitorii Africii de Est, unde tocmai are loc o mare foamete.

Asta este, însă, adevărat, dacă judecăm strict punctual. Dacă judecăm global, percepţia se schimbă. Creşterea globală a preţului alimentelor alimentează, astfel, declanşarea de revolte şi tulburări sociale, dar nu neapărat în locul unde alimentele sunt cel mai greu de procurat!

În graficul de mai jos puteţi urmări corelaţia foarte clară între indicele preţurilor alimentelor (pe plan mondial) şi incidenţa unor revolte şi revoluţii locale. E, într-adevăr, concludent. 

Da, există o anumită logică în asta. Dar, la fel de adevărat este că, pentru declanşarea unei revolte sociale mai este necesar un factor, şi anume, o anumită stare de nervozitate, de pre-revoltă. Aceasta nu trebuie să fie, în mod necesar, manifestă. Faptul că, într-o anumită ţară/zonă au loc, aproape zilnic, greve, mintinguri, proteste mai mult sau mai puţin violente, nu înseamnă că ţara se află în faţa unei insurecţii.

Nu am vorbit de pretext, de „scânteie”. Chiar dacă oamenii sunt extrem de nemulţumiţi, e nevoie de un declanşator, nu?

Da şi nu. De fapt, într-o astfel de situaţie, orice mic incident poate fi un declanşator: o altercaţie în trafic, sau la restaurant etc., un telefon anonim, sau un apel pe un forum, oricare din aceste evenimente mărunte şi, practic, incontrolabile pot genera o revoltă.

Conform autorilor studiului, dacă nu se vor lua măsuri corective, riscul declanşării unei răzmeriţe mondiale va atinge maximul exact peste doi ani, în luna august a anului 2013. Bineînţeles, până atunci vom avea tot felul de evenimente precum „revoluţiile” în desfăşurare din Africa şi Orient.

Sunteţi pregătiţi?

PDL este, desigur, lupul cel rău. PDL a prăbuşit nivelul de trai, a redus salariile, pensiile, ajutoarele sociale, a închis şcoli, spitale, asta ca să nu mai vorbim de nenumăratele contracte dubioase, de sălile de sport construite te-miri-unde, de „băieţii deştepţi”, mă rog, a făcut cam tot ce se putea face rău. Şi continuă să facă!

În acelaşi timp, USL este fecioara imaculată (cu băsmăluţă roşie). USL luptă din greu pentru drepturile salariaţilor, pensionarilor, mamelor, copiilor, în general, pentru drepturile oricui, chiar şi pentru cele ale loazelor care, neomorându-se prea mult cu şcoala, au picat examenul de bacalaureat. E clar că USL nu reprezintă altceva decât cinstea întruchipată şi viitorul luminos al ţărişoarei noastre. Şi e la fel de clar că, din prima zi a guvernării USL, salariile bugetarilor vor fi aduse acolo de unde le-a coborât PDL, şcolile, spitalele, vor fi redeschise, poliţiştii reangajaţi, mă rog, se va repara cam tot ce-a stricat PDL.

Da, dar pentru asta mai e nevoie de un mic amănunt: de votul popular. Acesta este instrumentul prin care poporul îşi exprimă suveranitatea ... ce mişto!

Aici, alianţa heruvimilor are o mică-mare problemă: are, se zice, cam 70% intenţii de vot – de ce aşa puţine? – dar se cam poticneşte la vot. Duminică au avut loc alegeri legislative parţiale în două colegii care au aparţinut PSD, deci USL. Rezultatul se cunoaşte: la Maramureş, reprezentantul USL a câştigat, destul de puţin concludent, atât din punctul de vedere al presenţei la vot, cât şi a procentajului efectiv realizat, iar la Neamţ a câştigat, în mod clar, reprezentantul PDL. Păi, cum e posibil? După trei ani de sărăcire, umilire, nedreptăţire etc., nemţenii şi-au dat votul exact celor care i-au adus în situaţia asta? Şi-au vândut conştiinţele pentru un kil de ulei şi/sau 100 de lei, sau ce s-a întâmplat acolo?

Ei bine, nu. Eu nu mai cred în „teoria sacoşelor” şi nici în cea a „turismului electoral”. Astfel de metode de fraudare a alegerilor sunt extrem de primitive şi ineficiente: îi dai unui amărăştean o sacoşă şi-i zici: votează X. Da, şi? Ce garanţii există că, ajuns în faţa urnei, nu va proceda exact pe dos, că va vota Y? Nu, zău, metoda „sacoşa” e complet perimată, nu vi se pare?

Bun, şi-atunci care este cel mai eficient mod de a frauda alegerile? Simplu, punem doi candidaţi pe listă, să zicem Tanda şi Manda. Amândoi atât de corecţi şi de eligibili, de-ţi vine să-ţi verşi maţele. Aparent, cei doi sunt duşmani, altfel, sunt amici şi parteneri în afaceri. Ba, se pare că şi nevestele şi le mai împrumută, din când în când. Şi-apoi, alegeţi, fraţilor, alegeţi pe cine vreţi voi. Sau, nu veniţi la vot, dar asta înseamnă că v-a durut în cot de exerciţiul democratic, şi, deci, „ciocu’ mic”.

Ce a fost cu alegerile de duminică? Oare chiar nu v-aţi prins că, la Neamţ cel puţin, USL a propus, deliberat, un candidat neeligibil (ei, las’ că nici cel propus de PDL nu a fost grozav de eligibil). Ponta era convins că va pierde (fiindcă asta şi urmărea). De aceea, şi declara, încă înainte de a se termina alegerile:

Daca vor fi aleşi în aceasta seară ne vor reprezenta cu cinste şi îşi vor face datoria faţă de alegători, dacă nu vor fi aleşi în această seară vor fi candidaţii noştri la anul şi de la anul vor fi in Parlamentul României.

Aşa ... grijă pentru electorat, canci. Ce-mi pasă mie, Ponta, că tu, alegător nenorocit, mi-ai respins candidatul fiindcă era/este, într-adevăr, neeligibil? La anu’ ţi-l vâr, din nou, pe gât, şi-o să vezi că o să-l şi votezi! De unde ştiu? Stai să vezi cu ce-o să vină PDL, şi-apoi mai vorbim!

Domnul Ponta este acelaşi personaj care afirma, imediat după prezidenţialele din 2009, că partidul său are un „sistem de fraudare a voturilor”, e drept, nu la fel de performant precum cel al PDL. Când afirmi despre propriul tău partid că are, sau este un sistem de fraudare, e semn că nu mai poţi rămâne în acest partid. Ori, ca „om cinstit”, pleci, ori eşti dat afară. Ponta nici nu a plecat, nici nu a fost dat afară. A fost, însă, „uns” şef peste acest partid. Pentru ce? Probabil, pentru a-i perfecţiona sistemul de fraudare, că altfel nu înţeleg.

Fireşte, Ponta se opune ferm preşedintelui Băsescu şi PDL-ului, atunci când e vorba de anumite lucruri. În alte chestiuni, însă, cum ar fi distrugerea democraţiei din România, atâta câtă mai este, Ponta îi „ia faţa” lui Băsescu. Ia uitaţi:

Preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, joi, pentru Agerpres, că salută afirmaţiile şefului statului, Traian Băsescu, privind votul uninominal necompensat într-un singur tur la alegerile din 2012, amintind că Uniunea Social Liberală a depus în urmă cu două luni un proiect de lege privind alegerea parlamentarilor în acelaşi mod ca şi primarii, într-un singur tur de scrutin.

Ce să (mai) spui? 

Da, proiectul există, a fost depus, într-adevăr, acum două luni, şi, la îngrijorările mai mult decât justificate ale „opiniei publice”, recte ale unor ziarişti şi bloggeri ceva mai băgăreţi, s-a transmis că e vorba de o cacealma. De altfel, şi acum Victor Ponta spune acelaşi lucru:

„[...] în funcţie de cum o să voteze PDL, ne dăm seama dacă Băsescu minte sau nu. Dacă el minte, PDL o să se opună la lege”.

Dacă Băsescu vine cu o aberaţie, tu, opoziţie, vii cu o aberaţie şi mai mare, doar pentru a demonstra că Băsescu a minţit? Şi ce dacă a minţit? Ce, ar fi prima oară, mai impresionează pe cineva?

Nu, nu, nu! Cine mai crede, acum, că USL este altceva decât PDL este, ori extrem de naiv, ori interesat. PDL şi USL sunt legate prin „frăţia puterii”. Ele sunt o familie (famiglia) şi vor face tot ceea ce pot pentru ca puterea să rămână în familie. UDMR şi partidul ăla al lui Oprea sunt de decor.

Ce se va întâmpla? Ce e foarte probabil să se întâmple?

Depinde. Dacă puterea, în care includ, fireşte, şi USL-ul, va fi ponderată, probabil că va fi linişte. O perioadă, cel puţiin. Poate până în 2012, poate până în 2014. Dacă, însă puterea va continua să-şi bată joc de cetăţeanul de rând, acesta nu va avea altă şansă decât să se revolte. 

Cu nu foarte mult timp în urmă spuneam:

Traian Băsescu anunţă că, şi dacă USL obţine majoritatea parlamentară absolută la alegerile din 2012, tot cine vrea muşchii lui va fi prim-ministru – adică Bok cel mic. Că-i dă voie Constituţia, articolul 103. Clovnul Antonescu sare imediat de cur în sus: caraghiosul, dacă face aşa ceva, îl suspendăm imediat. Una la mână: Antonescu nu e în stare să suspende pe nimeni, nici nădragii nu şi-i ţine suspendaţi. De ce nu l-a suspendat în 2009? A doua la mână: Băsescu e un idiot dacă îşi închipuie că 2012 va fi ca 2011. Un mare idiot. Pentru 2012 sunt posibile doar două lucruri: ori poporul român va fi murit, şi atunci poa’ să pună prim-ministru şi pe Ţociu şi Palade, că nu mai contează, ori poporul român nu va fi murit, iar el, Băsescu, va trebui să se ascundă bine, bine de tot, fiindcă altfel nu-l văd prea bine. S-ar putea să-l caute unii să-l belească, şi ăia să fie tari la constituţie, dar să nu cunoască niciun articol din ea. Şi a treia la mână: dacă Antonescu ia în calcul şi această posibilitate, dar îşi imaginează că băieţii ăia de-l vor căuta pe Băse la glanda operată la Viena, vor striga: „Antonescu, Antonescu”, „revoluţia bunului simţ” şi alte asemenea poezii, înseamnă că, ori are o imaginaţie foarte ... fulgurantă, ori are iq-ul mai mic decât numărul de la cămaşă.

Oamenii vor să trăiască. Oamenii au dreptul să trăiască. Pentru ca să trăiască, oamenii au nevoie de păpică. Altfel nu se poate. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea Comtimului. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea miilor de fabrici, a serelor, de defrişarea pădurilor, de concesionarea sau vânzarea bogăţiilor ţării, de contractarea unor datorii înrobitoare. Omului nu-i poţi spune: nu, tu nu ai dreptul să trăieşti, fiindcă nu ai bani, şi nu ai bani fiindcă nu lucrezi, şi nu lucrezi fiindcă nu ai unde. Omul ştie că vrea să trăiască şi, oricât ar fi de puţin „valoros”, tot va da mai multe parale pe propria-i viaţă decât pe a ta.

Iată o ştire proaspătă: După criza mondială urmează revolta mondială, crede Noriel Roubini. El consideră că situaţia în care se află economia mondială este confirmarea afirmaţiilor lui Karl Marx care considera că forma de organizare capitalistă se autodistruge. Da, este inevitabil, şi valul revoluţionar va mătura, cât de curând, şi România. Poate peste câteva luni, poate peste câţiva ani, sau poate peste câteva decenii. Depinde şi de modul în care va reacţiona clasa politică românească. Cel puţin până în acest moment, reacţionează foarte prost, ceea ce înseamnă că, practic, grăbesc şi generează dezordinile.

În fizică există o lege numită „a acţiunii şi reacţiunii”. Eu cred că e o lege generală a Universului. Şi nu cred că românii vor mai „pune botul” multă vreme la „vrăjeli” de tipul: Harbuz sau Rădulescu? În curând vor spune destul de răspicat: nici, nici!

Când? Puţintică răbdare ... Sunteţi pregătiţi?

Dumnezeu şi omul răzvrătit (dialog)

Dumnezeu: Eşti liber să faci ce doreşti cu conştiinţa ta, dar îndoaie-ţi genunchii. În cel mai scurt timp, va face şi conştiinţa acelaşi lucru. Şi îl va face singură, fără ca tu să fii nevoit să depui niciun efort.

Răzvrătitul: Şi dacă nu accept?

Dumnezeu: Atunci vei simţi, cu adevărat, ce înseamnă mânia Mea. Voi trimite asupra ta toate relele acestei lumi: sărăcia, boala, trădarea prietenilor, dispreţul copiilor, nebunia şi, în final, moartea. Moartea, dragul meu, e definitivă, ireversibilă şi orizontală.

Răzvrătitul: Cei care se supun scapă de toate astea? Sau, măcar de una ... de moarte, de exemplu?

Dumnezeu: Să nu-mi mai pui niciodată această întrebare.

Un dor (şi doare)

Când, sub dictatură, un om are nebunia de a rosti, în mod clar, Adevărul, cei mai mulţi se gândesc, în intimitatea lor: CE CURAJ!

Când, în democraţie, un om are curajul se a rosti, în mod clar, Adevărul, va auzi, în spatele său, murmurul mulţimii jenate: CE NEBUN!

Sub dictatură, poţi deveni foarte uşor erou: nu ai decât să te ridici împotriva dictatorului, a sistemului, a serviciilor secrete. Vei fi, probabil, strivit, vei muri fizic, dar vei deveni nemuritor (?!) în conştiinţa colectivă. Şi, uneori, ai şansa de a învinge! Singur în faţa unui sistem infernal, ai o şansă la un milion de a învinge! E ceva.

Într-o democraţie e foarte greu să te faci auzit, deoarece e o rumoare permanentă, glasul Adevăului fiind tot timpul diminuat, alterat, anulat de zumzăiala minciunii şi indiferenţei. Într-o democraţie, ai alţi adversari: prejudecăţile colective, minciuna instituţionalizată, prostia, micimea sufletească, nimeni nu a reuşit să câştige vreodată împotriva lor. Într-o democraţie nu ai nicio şansă de a deveni erou, poţi muri de o mie de ori, nimeni nu va băga de seamă. În schimb, de îndată ce deschizi gura şi îţi ţugui buzele, ca pentru a rosti un cuvânt Adevărat, devii ridicol înainte de a spune prima silabă. Asta înseamnă că oamenii te vor evita, prietenii îţi vor întoarce spatele, şi toţi se vor feri de tine ca de un proscris. Nu, nimeni nu te va ucide, dar vei fi exclus, de oriunde, pentru veşnicie. Asta dacă nu cumva, cu un efort extraordinar, vei reuşi, vreodată, să redevii „normal”.

Zău dacă nu mi-e dor câteodată de un dictator nebun! Vouă nu?

Argumentele minciunii: forţa brută. De ce nu cred şi nu sunt monarhist

Dintre toate argumentele cu care este sprijinită o minciună, acesta este cel mai răspândit şi primitiv. De fapt, argumentul forţei brute e un non-argument, o non-justificare. Nu e nici măcar: „ceea ce afirm este adevărat fiindcă este adevărat, punct” – ăsta e, deja, un raţionament, evident, vicios, dar, totuşi, un raţionament. Nici vorbă de: „eu spun întotdeauna adevărul, în orice împrejurare, prin urmare, şi acum”, nu, aşa ceva e foarte complicat, e vorba de o deducţie, de o particularizare, recte de un raţionament destul de complicat, şi nu, nu, argumentul forţei brute e super-super-simplu, e ... e, pur şi simplu. Argumentul forţei brute e, de fapt, o informare scurtă-scurtă, sau un ordin la fel de scurt. Atât de scurt încât „executarea” nici nu mai trebuie menţionată, e implicită. Şi da, nu există nici măcar un îndemn de genul: „încearcă numai să mă contrazici” sau altceva de genul ăsta.

Argumentul forţei brute e însuşi Dumnezeu. Dintre nenumăratele definiţii ale divinităţii, aceasta mi se pare cea mai nimerită: e argumentul forţei brute.

De ce se întâmplă cutare nenorocire? Aşa a lăsat Dumnezeu. De ce e atâta răutate în lume? De ce atâta suferinţă? De ce atâtea frustrări? Aşa a lăsat Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, nu mai e nimic de făcut.

Dar Dumnezeu e rău? Nu, Dumnezeu nu e rău, Dumnezeu e bun. De fapt, nu e bun, e chiar binele, binele absolut. Cine spune asta? O spune, oare, Dumnezeu? O, nu, nu, Dumnezeu e mult prea mare, şi mult prea bun, şi mult prea leneş ca să se ocupe cu aşa ceva. O fac, în locul său, teologii.

Ce sunt teologii? Sunt „cârja lui Dumnezeu”. Sunt cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu şi îl relevă prostimii. De ce-o fi având nevoie Dumnezeu de asta, habar nu am.

Dumnezeu este creatorul societăţii perfecte, acolo, în cer. O societate în care există, culmea, chiar şi opoziţie, dar numai în scop didactic şi numai pentru a putea fi demonizată permanent, că doar nu vă închipuiţi că o să ajungă vreodată Scaraoţchi în fruntea raiului!

Precum în cer, aşa şi pe pământ! Ăsta e scopul final al tuturor teologilor, de varii culori. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Dar scopul lui Dumnezeu? Habar nu am, eu cred că, şi dacă ar exista, Dumnezeu nu ar avea niciun scop, şi niciun sens. Vi se pare că are vreunul?

Să fim bine înţeleşi: „împărăţia lui Dumnezeu” nu e republică, şi cu atât mai puţin anarhie. E, în mod clar, monarhie, şi nu orice fel de monarhie, ci una absolută. Cine îndrăzneşte să sufle-n borşul lui Doamne-Doamne?

De aceea, orice teolog, fie el şi apolitic, e, de fapt, monarhist. De aceea, orice monarhist, fie el şi liber-cugetător, e, de fapt, un teolog.

 

Iată de ce monarhia, monarhiştii şi, mai cu seamă, monarhii îmi sunt nesuferiţi. Complet nesuferiţi.

Dar republica? Republicanii? Preşedinţii?

Republica este o monarhie care, o dată la câţiva ani, se poate transforma în anarhie. Nu mai există putere, poporul deţine puterea, iar instrumentul prin care acesta şi-o exercită se numeşte ştampilă de vot. Asta, bineînţeles, dacă alegerile sunt corecte, nu există fraude etc., etc., ceea ce nu se prea întâmplă. Oricum, în câteva ore, urnele se închid, se numără voturile, se anunţă rezultatele, şi totul reintră în „normal”.

Sistemul republican e interesant doar în zilele în care au loc alegeri, în rest e la fel de anost şi de împotriva firii ca şi cel monarhic. Iar unii preşedinţi pot fi mult mai jalnici decât majoritatea monarhilor. De exemplu,  al nostru.

Nu, nu sunt nici republican, nu am de ce. Dintre monarhie şi republică, aceasta din urmă e, însă, răul cel mai mic. Iar altceva nu suntem, pur şi simplu, capabili să experimentăm. Asta e,  ne mulţumim cu ce putem avea.

Ca să afli adevărul, trebuie să-l cauţi. Degeaba te plângi că nu l-ai găsit, dacă toată viaţa nu ai făcut altceva decât să te scufunzi în minciună.

Amice, ia seama! Trăieşti într-o lume plină de ipocrizie. Dacă nu realizezi acest lucru, înseamnă că nu ştii pe ce lume trăieşti, adică eşti un idiot. Dacă realizezi, dar te-ai „adaptat”, eşti o canalie. Ai o singură şansă, aceea de a căuta adevărul. Da, dar cum? Şi unde?

Dacă nu îi demontezi argumentele, minciuna va şti să ţi se prezinte ca adevăr. Deci, trebuie să-i demontezi argumentele. Pentru asta trebuie să le cunoşti, şi asta e greu. Nimeni nu le ştie pe toate, dar nici nu e nevoie. Începe cu ce e mai rău, cu ce e mai grav, cu argumentul forţei brute. Distruge-l, nu mai lăsa nimic din el! Caută adevărul, mai degrabă, în tine însuţi şi în natură, dar mai ales nu te încrede în teologi şi filosofi! Mai ales în cel ce-l invocă, la orice pas, pe Doamne-Doamne!