joi, 25 noiembrie 2010

Apelul Partidului Naţional Liberal către români

Dragi români,

Partidul Naţional Liberal participă, pentru prima oară, ca formaţiune aparte, la alegeri parlamentare. PNL a sprijinit mai înainte alte partide şi a aşteptat schimbări radicale. În anul ce s-a scurs, după 29 iulie 2009, dezamăgirea cetăţenilor de guvernarea postcomunistă a crescut, fapt demonstrat şi de referendumul constituţional din 5 septembrie. PNL consideră că statul nostru este într-un pericol crescînd în legătură cu faptul că orice consolidare a forţelor necomuniste este subminată puternic prin ingerinţa cercurilor imperiale de la Kremlin. Din această cauză, cînd peste 60 la sută din populaţie spun că R.Moldova merge pe o cale greşită, PNL vine cu o cale nouă, calea a treia — nu CSI, nu aşteptarea la nesfîrşit a UE, ci integrarea imediată în NATO şi UE, prin Unirea cu România.

Partidele necomuniste ne promit integrarea europeană. Au promis-o şi comuniştii, care au distrus total cel de-al doilea stat românesc, furîndu-l continuu, pentru că nu crede nimeni în el. Aşa vor face în continuare şi forţele care se proclamă proeuropene, cunoscîndu-se prea bine că Europa nu va importa probleme ale statelor dezmembrate, precum este Republica Moldova, cu un teritoriu secesionist. Nici promisiunea privind libera cirulaţie nu se va realiza, pentru că nu controlează Chişinăul frontiera de est şi pentru că unele partide pretinse liberale, cochetează şi cu Moscova, şi cu gruparea Voronin.

PNL nu crede că populaţia noastră are răbdarea, puterea şi energia să mai aştepte 20 de ani pînă se vor schimba lucrurile în plan geopolitic.

În această conjunctură, PNL a adoptat, încă în aprilie, Mesajul Unirii cu România, ca cea mai scurtă cale de integrare euratlantică — şansa restabilirii adevărului istoric pentru această palmă de pămînt românesc şi pentru trăitorii ei. Este un mesaj curajos, riscant în plan electoral şi politic, însă e unicul Mesaj adevărat, realizabil, pentru a desprinde al doilea stat românesc de pe orbita rusească şi a-l reintegra în spaţiul speranţei, al oportunităţilor şi al demnităţii — spaţiul european. Numai fiind în sistemul de securitate colectivă NATO, prin Unirea cu România, acest teritoriu se poate salva ca parte de neam românesc şi poate cunoaşte creşterea economică, prosperitatea, prin investiţii străine protejate.

PNL este atacat din toate părţile — de către falşii liberali de dreapta şi de către Stînga antieuropeană şi antiromânească. Cauza e cunoscută — toţi se tem de acest drum drept, pe care noi, păşind, îi vom lipsi pe hoţi de posibilitatea de a mai fura din avutul public. Ei nu-i vor mai putea amăgi pe oamenii cu promisiuni false, nu vor mai putea controla justiţia, ce protejează corupţia. Guvernanţii se vor în continuare în fotolii de stat, uitînd de NATO, de România, de românism şi de unionism.

PNL nu a uitat ce au scandat şi au cerut tinerii pe 7 şi 8 aprilie — Unirea cu Ţara! Tinerii înţeleg limpede — nu este altă şansă pentru noi, în special tinerii, de a deveni liberi, decît integrarea în spaţiul românesc. Noi, tinerii naţional-liberali, alături de seniorii din PNL, vrem să îi chemăm pe toţi românii adevăraţi, care simt şi gîndesc liber, româneşte, pe toţi unioniştii fermi şi sinceri să fie alături de noi pe 28 noiembrie 2010. Şansa PNL este şansa Dumneavoastră de a vota ce simţiţi şi a merge încotro vă doriţi. PNL are şansa de a vă reprezenta în Parlament, în pofida “neşansei” vehiculate de antiromâni şi de românii manipulaţi. PNL este astăzi, conform unor sondaje, al cincilea partid în preferinţe. Cel mai suprinzător e faptul că PNL e sprijinit, la fiecare 4 alegători, de 3 ruşi şi un român, anulînd speculările privind ostilitatea neromânilor faţă de Mesajul şi perspectiva Unirii. PNL se bucură de sprijinul rusolingvilor. Însă, îi rugăm şi pe români să voteze cum simt, nu în funcţie de cine le dă sacoşe cu orez.

Îi chemăm pe studenţii care învaţă în România şi peste hotare, pe părinţii şi bunicii lor, pe cei ce muncesc în România, pe cei peste 10 mii de pensionari moldoveni români, care primesc pensii româneşti, pe toţi cei peste 800 de mii de români care aţi redobândit sau aşteptaţi să vă redobîndiţi cetăţenia română, să votaţi PNL. Dumneavoastră aţi depus jurămînt de credinţă Statului Român şi Unităţii Româneşti! Nu trădaţi acest legămînt!

Fraţi români! Partidul Naţional Liberal este un partid istoric în spaţiul românesc, un partid care a realizat Marea Unire! PNL din Republica Moldova este sprijinit de PNL din România. Este, probabil, chiar un Semn de la Dumnezeu, este Providenţa însăşi că, pentru prima oară în cei 19 ani, de după proclamarea Independenţei, exact PNL din Republica Moldova a declarat şi promovează deschis idealul Unirii. Nu uitaţi ce au spus Eroii noştri: “Ne vom salva doar revenind la românism şi realizînd reîntregirea neamului românesc!”

Să nu-i înşelăm pe Martirii României, care şi-au dat vieţile pentru acest Ideal. Ideal care, odată şi odată, se va împlini. PNL are curajul să înceapă realizarea acestui Ideal! Veniţi la urnele de vot şi sprijiniţi curajul PNL! 28 noiembrie va fi testul nostru, al românilor. Ca să avem pe 1 Decembrie, de Ziua tuturor românilor, bucuria Demnităţii româneşti.

Serviciul de presă al PNL


(sursa)

P.S. Credeţi că PNL din Moldova are vreo şansă de a intra în Parlamentul Moldovei, în urma alegerilor parlamentare anticipate din 28 noiembrie?

miercuri, 24 noiembrie 2010

Nu reuşesc să înţeleg

îndârjirea cu care PDL şi aliaţii săi insistă se promoveze legea educaţiei prin asumarea răspunderii.

Fiindcă – e foarte clar – legea e foarte contestată, atât la nivelul partidelor de opoziţie cât şi al sindicatelor sau al corpului profesoral. Iar asta înseamnă că, odată de actuala coaliţie se va destrăma, legea va fi modificată radical sau abrogată. Şi atunci, cine va câştiga şi cine va pierde de pe urma acestei situaţii? În niciun caz învăţământul, educaţia, elevii, părinţii, profesorii. Până la urmă, cred că pierdem cu toţii. Şi nu văd cine ar putea câştiga. Pe termen mediu şi lung, toată lumea pierde. Pe termen scurt, însă, lucrurile stau puţin diferit. Iată:

Pe pedelişti îi doare exact în fund de şcoală, pe ei îi interesează doar banii care ajung, în mod păgubos, în alte buzunare decât cele ale clientelei de partid. Ce au însemnat, pentru şcoală, cei doi ani de guvernare portocalie? Mii de şcoli închise, un număr corespunzător de dascăli disponibilizaţi, salariile dijmuite etc. Asta e reformă, aşa se face „calitatea”? Nu, evident că nu.

Atunci, cine doreşte o reformă reală a educaţiei? UDMR? Nici vorbă. Ce mare avantaj are, până la urmă, copilul român de naţionalitate maghiară care învaţă nu numai geografia şi istoria în limba maghiară, ci toate materiile în limba maghiară, ba chiar după o altă programă decât cea a statului român – pentru că spre asta tinde, de fapt, UDMR? Care este avantajul elevului român de naţionalitate maghiară că NU va mai învăţa limba română? În România, absolut niciunul, dimpotrivă. Şi atunci?

Atunci, interesul UDMR este unul cu bătaie scurtă, strict electoral. UDMR a susţinut, alături de PDL, toate măsurile de austeritate ale guvernului, iar aceste măsuri au lovit puternic şi cetăţenii de naţionalitate maghiară. UDMR este profund duplicitară, putându-se plia fără nicio problemă pe orice ideologie şi putând face din orice formulă de guvernare. A promis că, dacă după 1 ianuarie nu se va reveni la salariile dinainte de reducere, va părăsi puterea. Acum, când este limpede că acest lucru nu se va întâmpla, când, prin lege, bugetarii nu vor recupera nici jumătate din veniturile care le-au fost confiscate, UDMR nu dă niciun semn că şi-ar aduce aminte de ceea ce a promis. UDMR ştie foarte bine că are nevoie de nişte „rezultate concrete” în faţa propriului electorat care, altfel, o va părăsi. Aceasta este, pentru UDMR, adevărata miză a legii educaţiei. Dar maghiarii din România au nevoie de învăţământ românesc (aşa cum, de exemplu, românii din Ungaria au nevoie de învăţământ maghiar), prin urmare toată „zbaterea” UDMR este inutilă şi chiar dăunătoare.

Tot ceea ce îmi rămane să sper este ca, odată şi-odată, maghiarii din România să realizeze cât de bine sunt reprezentaţi de UDMR. Şi sper, de asemenea, ca liderii opoziţiei să înceteze, o dată pentru totdeauna, cu temenelile în faţa lalelei otrăvite. Eu nu cred că UDMR e indispensabilă la guvernare, şi, dacă fără ei nu e posibilă închegarea niciunei majorităţi, atunci să rămână un timp alături de cei cu care au conceput şi implementat minunatul plan de redresare economică din anul 2010.

The show must go on

În urmă cu exact 19 ani, în 24 noiembrie 1991, se stingea Freddie Mercury, liderul formaţiei Queen. Muzica sa, însă, merge mai departe. Fiindcă The show must go on:

Istoria zilei (17)

S-a născut în 24 noiembrie 1632, într-o familie de marani portughezi (evrei convertiţi formal). A crescut, s-a format, a trăit într-un mediu intelectual cosmopolit, în afara neerlandezei a cunoscut ebraica, portugheza, spaniola, germana şi latina.

A fost influenţat de Maimonide, cel care a încercat să armonizeze tradiţia rabinică, învăţăturile Bibliei şi ale Torei cu logica aristotelică, de la Gershonide a preluat teza priorităţii raţiunii în faţa credinţei, dar marele său maestru a fost, totuşi, Descartes.

Legenda spune că, în tinereţe, îndrăgostit fiind de o frumoasă batavă cu care ar fi dorit să se căsătorească, a fost refuzat de tatăl ei, din motive confesionale. „Renunţă la Dumnezeul tău”, i-ar fi spus tatăl, „şi apoi vei putea primi mâna fiicei mele”. În faţa acestei solicitări, tânărul a cerut un timp de reflecţie, care i-a fost acordat. Apoi, s-a prezentat din nou în faţa severului tată al iubitei sale, spunându-i că, după o meditaţie intensă, a decis să renunţe la Dumnezeul şi credinţa strămoşilor săi. „Perfect”, ar fi replicat tatăl, „atunci vei putea trece foarte uşor la credinţa noastră”. „O, nu, asta nu voi putea face, fiindcă argumentul pe care l-am descoperit împotriva Dumnezeului şi credinţei mele e la fel de valabil împotriva tuturor Dumnezeilor şi tuturor credinţelor. Lepădându-mă de Dumnezeul meu, m-am lepădat, în acelaşi timp, de toţi Dumnezeii tuturor religiilor”.

Iar argumentul lui Spinoza, căci despre el este vorba, ar fi fost următorul: dacă există, într-adevăr, un creator universal, care este atotputernic, şi căruia îi spunem Dumnezeu, cum se face că acesta nu e în stare să facă nici măcar un pietroi mai mare, o stâncă atât de mare, de grea, de uriaşă, încât nimeni, dar absolut nimeni să n-o poată urni din loc? Nici măcar El, atotputernicul, fireşte. Iar dacă, prin absurd, ar izbuti, totuşi, să facă aşa ceva, ce fel de atotputernic ar fi acela care nu ar fi în stare nici măcar să clintească un bolovan?

Povestea e destul de cunoscută, dar nu e foarte plauzibilă, din punct de vedere istoric. Paradoxul atotputernicului, despre care am vorbit, este, se pare, anterior lui Spinoza, la fel ca paradoxul lui Epicur, care datează din antichitate: Vedem în jurul nostru foarte mult rău, care ne afectează pe toţi; nimeni nu tăgăduieşte existenţa răului. Dar, răul există pe lume dintr-un singur motiv, si anume că este îngăduit de Dumnezeu. De ce nu stârpeşte Dumnezeu răul? Păi, fie pentru că nu poate – şi atunci nu este atotputernic – fie pentru că nu vrea – şi atunci nu este bun.

Oricum ar fi, în 1656, Spinoza a fost excomunicat de rabinul din Amsterdam, care a considerat că, prin opiniile sale, Spinoza s-a dovedit a fi un „eretic” periculos, care a pus în pericol credinţa iudaică. Întâmplător sau nu, şi creştinii au împărtăşit opinia evreilor, astfel că, de atâta amar de timp, Spinoza continuă să fie privit ca un „inamic public” de către toţi habotnicii, fie că îşi spun evrei, creştini sau chiar musulmani.

La puţin timp după înfiinţarea statului Israel, premierul Ben Gurion a solicitat rabinatului din Ierusalim ridicarea heremului (excomunicării) din 1656, ceea ce ar fi echivalat cu o „reabilitare morală”. Acest lucru nu s-a întâmplat, Baruch (Benedict) Spinoza rămânând, în continuare un „proscris” pentru evreii ultra-ortodocşi. Abia în 1977, cu ocazia împlinirii a trei secole de la moartea lui sa, în cadrul ceremoniilor de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Spinoza a fost, în mod simbolic, reabilitat.

Şi totuşi ... Spinoza este, poate, cel mai mare filosof care s-a încăpăţânat să demonstreze „ştiinţific” existenţa lui Dumnezeu. Etica demonstrată geometric este consacrată în întregime acestei strădanii, deşi efortul este reluat, într-o formă sau alta, în aproape toate scrierile sale. Şi atunci, Spinoza a fost sau nu ateu?

Pentru Spinoza, ca şi pentru nenumăraţi gânditori şi filosofi care l-au succedat, Dumnezeu există, dar este cu totul altceva decât reprezentarea aceea antropomorfă, primitivă, prezentă în toate marile religii ale lumii. Spinoza e, de fapt, pan-teist, adică admite existenţa lui Dumnezeu, pe care îl vede prezent în toate cele care există. Dumnezeu e însuşi Universul, cu toate legile sale şi cu toate formele sale de manifestare. Dumnezeu este supra-uman, dar nu şi supra-natural, Dumnezeu se identifică de fapt, cu natura, şi se supune legilor naturii, cunoscute sau necunoscute.

În ciuda urii şi pasiunii pe care le-a stârnit, Spinoza a fost apreciat de contemporanii săi. Astfel, deşi marele matematician Leibnitz, unul din creatorii calculului infinitezimal – vă mai aduceţi aminte, cred, din liceu, celebra formulă Leibnitz-Newton – a stăruit mult pentru a-l aduce profesor la Universitatea din Heidelberg, a declinat această ofertă. A acceptat, însă, să fie negociator al păcii de la Utrecht, între olandezi şi o coaliţie anglo-franceză. A refuzat să se convertească la creştinism, ori de câte ori i s-a propus.

Ar fi putut să-şi asigure „foarte uşor” un trai „decent” – să amintim, de exemplu că, înainte de a-l excomunica, rabinii din Amsterdam i-au oferit 1000 de florini de aur anual, o sumă considerabilă pentru acele vremuri, doar pentru a renunţa la critici şi pentru a participa, din când în când la ceremoniile lor religioase. Nu a acceptat această ofertă şi, după tentativa de asasinat care i-a urmat, a părăsit pentru totdeauna oraşul natal, stabilindu-se la Leyden, apoi la Haga. Pentru a se întreţine a preferat să lucreze toată viaţa. A avut o meserie foarte populară în acele timpuri, şi anume aceea de şlefuitor de lentile şi diamante – Olanda este, şi acum, cel mai mare producător mondial de diamante şlefuite. De pe urma practicării acestei meserii, s-a ales cu o boală profesională, silicoza, care i-a produs decesul, la doar 45 de ani.

Spinoza este şi va rămâne un exemplu de viaţă închinată Adevărului şi Omului.

De-a lungul timpului, viaţa si activitatea sa au fost un exemplu şi o bogată sursă de inspiraţie pentru filosofi, scriitori, savanţi precum Novallis, Goethe, Schelling, Hegel, Huygens şi, bineînţeles, Albert Einstein, poate cel mai important fizician al secolului trecut, care a şi afirmat: „eu cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se relevă în armonia legilor naturii, şi nu intr-un Dumnezeu care se joacă cu soarta şi faptele omenirii”. Einstein a fost atat de fascinat de marele său înaintaş, încât i-a şi dedicat un poem, din care citez: „Cât de mult îmi place acest om nobil, mai mult decât aş putea spune în cuvinte” (How much do I love that noble man / More than I could tell with words…).

Optimist incurabil, Spinoza susţinea că „ura noastră este mărită de ura reciprocă, dar ea poate fi distrusă prin dragoste …ura care este învinsă prin dragoste, se schimbă în dragoste ca şi cum ura nici nu ar fi precedat-o” . A susţinut că viaţa si spiritul sunt eterne şi a povăţuit oamenii să nu se considere fericiţi doar pentru că sunt bogaţi sau onoraţi, sau delectaţi cu diferite plăceri. A fost un partizan al „cunoaşterii neîngrădite”.

Mai concret, a susţinut că oamenii urmăresc trei scopuri principale, despre a căror împlinire se crede că ar aduce fericirea, şi anume: plăcerile simţurilor, banii şi gloria, dar urmărirea acestor scopuri duce la blocarea minţii. În plus, putem pierde, în orice clipă aceste lucruri (sau ne pot fi luate), iar mulţumirea pe care ne-o aduc nu este durabilă. Pe termen lung, aceasta înseamnă suferinţă. Soluţia spinozistă constă în căutarea unei surse de fericire mai cuprinzătoare, care să nu excludă aceste trei obiective, dar să nu se limiteze la ele. În opinia sa, cea mai durabilă sursă de fericire consta în căutarea dezinteresată a adevărului.

Şi, într-adevăr, acesta a fost ţelul pe care l-a urmărit toată viaţa!

luni, 22 noiembrie 2010

Un gând (32)

Tot bătând atâţia câmpi, de când răsare până apune soarele, nu-i normal să ne doară picioarele? (Marin Sorescu)

Normalitate?!

S-a făcut o nouă rectificare de buget. Normal, au mai fost luaţi bani de la educaţie, că şi-aşa sunt prea mulţi. Doar nu degeaba e prioritate naţională.

De la 1 ianuarie, salariile bugetarilor revin la nivelul de dinainte de tăierea cu 25%, care, de fapt, a fost de 40%. Dacă nu, UDMR şi UNPR se retrag de la guvernare. Dar, asta nu e posibil. Salariile vor creşte doar cu 15%. Care nu e 15%, ci 11%, fiindcă e calculată din salariile reduse. Da’ de fapt, nu e nici 11%, e doar rata inflaţiei. Da’ de fapt … de ce nu vă duceţi voi dracului la muncă? Că, oricum, câinele nu pleacă de la măcelărie – uite că a ajuns şi Corleone clasic în viaţă.

O soprană s-a sinucis. A rămas fără serviciu şi n-a mai rezistat. Asta e o veste rea. Vestea bună este că, în această ţară mai sunt încă multe soprane, care nu se sinucid. Numai că nu prea mai cântă. Dar, e şi normal, cui dracu-i mai arde de cântat? Nici măcar sindicalistilor, ăia cu pinguinul.

Nu-mi mai place Băsescu (nu că mi-ar fi plăcut vreodată). Da’ acu’ parcă a îmbătrânit şi nu mai are „vână”. A plecat de lângă Sarkozy fără să-l face găozar sau împuţit. Sau, poate l-o fi făcut, nu ştiu.

Vă aduceţi aminte de retardatul ăla de Paleologu, care se minuna de frumuseţea miniştrilor pedelişti? În speţă, de Spaima Constitutzy şi de el însuşi. I-or fi dat portocalezii vreo sinecură şi l-au ascuns bine de tot, ce nu s-a mai auzit nimic de el. O, ba da, cică are un blog pe care mai schelălăie din când în când, dar niciun comentariu. Nici măcar ca la morţi, numai de bine. Acu’, iată-l şi pe Bakonsky, prezidenţiabilul Bakonsky mişcat până-n străfunduri de nurii coanei Nutzy. Pe cât pariu că, până la prezidenţialele din 2015 se scufundă şi ăsta cu platforma lui cu tot?

În acest timp, totul se duce dracului, dar cui îi pasă? Într-o maternitate, nişte nou-născuţi vii au fost declaraţi morţi. La urma-urmei, ce atâta tevatură? Oare nu asta urma să se întâmple ... peste vreo optzeci de ani? Şi atunci? Pe de altă parte ... să trăieşti vreo optzeci de ani într-o astfel de ţară şi în astfel de vremuri?!

Am văzut sute de medici şi asistente înghesuindu-se la un târg de joburi. Erau mulţi oameni tineri, dar şi mai puţin tineri. Toţi dorind un singur lucru: se plece. Să plece oriunde, numai să plece din România. Adică din ţara lor, care are atâta nevoie de ei. Dar şi ei au nevoie să trăiască. Da, România e bolnavă, dar în stadiul în care se află medicii nu-i mai sunt de mare folos, eventual popii.

Ei, si pentru că veni vorba de asta, nu cred să existe vreun popor atât de râvnitor la a pupa moaştele oricărui sfânt şi curul şefului. Am văzut, că după că, după ce sunt pupate, moaştele alea sunt închise cu grijă şi sunt scoase la loc abia peste un an. Ce prostie! Eu le-aş da la pupat în fiecare zi, şi în plus aş aface şi nişte fabrici de moaşte, poate aşa să mai ieşim din criză.

Am văzut ce oamenii pleacă oriunde. Chiar şi în Bulgaria! Oriunde e mai bine decât aici!

În alte ţări, interlopii sunt controlaţi de poliţie. La noi, poliţia e controlată de interlopi. Sau, mai degrabă, poliţia şi mafia sunt tot una. Şeful Camerei Deputaţilor fură fără nicio jenă, ziua-n amiaza mare, în văzul tuturor. Şi? Nu vedeţi voi cam multe? De ce nu spuneţi că juriştii parlamentului au studiat cazul şi au găsit-o nevinovată? V-aţi găsit voi, deştepţii!

E ceva „putred” în ţara mea? Nu cred, iată ce spunea Vlahuţă acum mai bine de un veac:
1907 – Alexandru Vlahuță

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!…
Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul…
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,
Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.
E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!…

Şi-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.

. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi… Adevărul parc-a zis că-l cheamă…
De unde-o fi… că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:
O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră…

.....................................................

C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,
Că Adevărul a fost dat afară
Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.

*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!…
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,
Şi-ncepe alta. Muzicile cântă…
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

Istoria zilei (16)

Născut în 23 noiembrie 1876 în Cadíz, oraşul-port istoric situat în sudul Andaluziei, Manuel de Falla este cel mai mare compozitor spaniol al secolului trecut. Educaţia sa muzicală a început cu lecţii de pian. La vârsta de douăzeci de ani, familia sa s-a mutat la Madrid, unde a studiat cu vestitul profesor José Tragó distins José. A continuat apoi să studieze compoziţia cu Felipe Pedrell, profesorul şi savantul care a fost artizanul renaşterii muzicii spaniole, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1904, de Falla a câştigat concursul de compoziţie al Academiei Regale de Belle-Arte cu opera într-un act La vida breve (Viaţa e scurtă). În 1907 a plecat la Paris, unde a petrecut o bună bucată de timp, prilej cu care s-a întalnit cu Ravel, Debussy şi Paul Dukas. Acolo a compus mai multe lucrări camerale şi a început să lucreze la Noches en los Jardines de Espana (Nopţi în grădinile din Spania) . Izbucnirea războiului în 1914 l-a obligat să se întoarcă în ţara sa natală. Doi ani mai târziu, a fost abordat de Diaghilev pentru a scrie o lucrare de balet din Rusia şi, ca răspuns a compus El y Corregidor la molinera care, cu unele revizuiri ulterioare, a devenit El Sombrero de tres Picos (Pălăria în trei colţuri), şi s-a bucurat de un succes enorm la Londra, în 1919, cu o coregrafie de Massine, desene şi modele de Picasso. În urma morţii părinţilor săi, în 1919 s-a stabilit în Granada, unde a rămas până la sfârşitul războiului civil (1939) şi a compus mai multe din operele sale cele mai importante, inclusiv El Retablo de maese Pedro (Teatrul de păpuşi al meşterului Petru), Psyché şi Concertul de harpă. S-a mutat apoi în Argentina şi a lucrat acolo până la moartea sa, în 1946, cu doar câteva zile înainte de a împlini 70 de ani, lăsând oratoriul Atlántida încă neterminat.

În muzica lui de Falla se găsesc foarte multe influenţe folclorice: flamenco, zarzuele etc. Este o muzică vie născută din dragostea de viaţă al unui popor fierbinte şi pasional. Pentru această vreme rece şi ploioasă, e o adevărată binecuvântare. Ascultaţi şi vă convingeţi!





duminică, 21 noiembrie 2010

Istoria zilei (15)

La începutul anilor ’90, România făcea cunoştinţă cu un personaj tare-tare ciudat. Era vorba de un om, de un bărbat născut aici, pe aceste meleaguri, dar plecat de tânăr din ţară şi atât de schimbat încât parcă venea de pe altă planetă. Nu suferise de frig, de foame în România ceauşistă, nu mâncase din vestitul „salam cu soia”, colindase lumea şi strânsese o avere frumuşică. Toate aceste lucruri îl diferenţiau net de noi, ceilalţi, care experimentasem ceauşismul în forma lui cea mai concretă. Dar, hai, treacă-meargă, dacă omul ăsta s-ar fi „dat după noi”, dacă ar fi început să vorbească şi să gândească precum noi, ceilalţi, marea majoritate, adică „poporul”, ar fi fost altceva. Dar nu, nu, omul a refuzat să renunţe la accentul său atât de bizar, la gesturile sale, la eternul său papion, care i-a si adus, de altfel, porecla de „Moş Papion”. Şi mai ales, nu a vrut să renunţe la ideile sale, la vorbele sale, care, pentru cei mai mulţi, se potriveau situaţiei din România precum nuca-n perete. Moş Papion a candidat şi la preşedinţie, în cadrul primelor alegeri din România postdecembristă. Avea să piardă, în mod evident, dar ulterior, probabil după moarte, şi-a atras porecla de „cel mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut”.

Ion Raţiu a spus multe vorbe memorabile după revenirea în ţară. Cea mai celebră este, desigur: „voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine”.

Atunci, cei care l-au înţeles şi l-au aprobat au fost foarte puţini. Era perioada în care cei care îndrăzneau să gândească sau să spună ceva riscau foarte mult. De gândit avea cine să gândească, iar pe străzi defilau batalioane aşa-zis muncitoreşti care urlau „noi muncim, noi nu gândim” sau „IMGB face ordine” şi cereau expulzarea tuturor celor care nu mâncaseră „salam cu soia”. Sediile partidelor de opoziţie proaspăt (re)înfiinţate erau devastate de minerii ajunşi în Bucureşti prin grija ministrului transporturilor, Traian Băsescu.

Acum, după mai bine de două decenii, puţine lucruri s-au schimbat. Ion Raţiu a murit, dar cei care i-au preluat mesajul şi ideile sunt în continuare hăituiţi, marginalizaţi, sau, în cel mai bun caz, ignoraţi în România condusă de preşedintele Traian Băsescu. Românii o duc la fel de prost, dacă nu mai prost ca acum două decenii, suferă în continuare de frig, de foame, iar dacă cineva îşi exprimă în vreun fel nemulţumirea, riscă foarte mult, precum acel adolescent ridicat de mascaţi pentru că şi-a permis luxul de a-i retransmite lui Zeus cuvântul pe care acesta l-a folosit atunci când a câştigat alegerile din 2004. Din păcate, pentru România şi pentru români, democraţia şi prosperitatea sunt, încă, două vise mult prea îndepărtate.

Putini ştiu, însă, că acea superbă definiţie a democraţiei pe care a dat-o Ion Raţiu nu îi aparţine, de fapt. Ceea ce, evident, nu îl scade câtuşi de puţin, deoarece Raţiu nu şi-a asumat niciodată paternitatea ideii. Este posibil, de altfel, să nici nu o fi cunoscut, deoarece, în timp, această magnifică idee a ajuns atât de populară, încât a devenit „folclor” – în ţările cu tradiţie democratică, evident. Nici dacă ar fi aşa, meritele lui Raţiu nu ar fi deloc diminuate, deoarece, pentru noi, el a fost primul care, în perioada postdecembristă, a afirmat acest principiu şi a avut curajul să trăiască în conformitate cu el.

Cuvine-se, însă, să restituim această idee autorului ei de drept, şi anume Voltaire. Pe numele său adevărat François-Marie Arouet, Voltaire s-a născut într-o zi de 21 noiembrie, acum 316 ani, la Paris. Voltaire este, în plan filosofic, unul dintre cei mai importanţi iluminişti, iar în plan politic, un precursor al liberalismului. Marea Revoluţie Franceză de la 1789, revoluţiile de la 1848 si multe alte mişcări politico-ideologică se inspiră, în bună parte, din ideile lui Voltaire.

Voltaire a fost, toată viaţa sa, un „spirit liber”. Ceea ce, în condiţiile istorice si politice ale vremii, era extrem de „nesănătos”; dar azi cum este?

Istoricii spun că Voltaire a fost deist. Adică a crezut în Dumnezeu, dar nu şi în religie. Dar un Dumnezeu văzut nu ca o persoană, ci ca o cauză primară a lucrurilor şi fenomenelor. În alte cuvinte, un Dumnezeu – lege a naturii. Dar, aşa ceva iese din „canoanele” oricărei religii, e ateism „pe faţă”, putem să îl numim cum vrem, deism, panteism, materialism, sau orice alt –ism, o astfel de concepţie nu este şi nu poate fi religioasă. Şi, în mod evident, este anticlericală.

În ceea ce priveşte monarhia, atitudinea lui Voltaire – şi a iluminiştilor, în general – e oarecum ambiguă, fiindcă, pe de o parte, existenţa unui monarh încalcă „principiul natural” al egalităţii oamenilor, dar, pe de altă parte, un monarh „luminat” este o posibilitate benefică, si, prin urmare, dezirabilă.

Voltaire (şi iluminiştii) credeau sincer în emanciparea omului prin educaţie, contribuind astfel, în mod decisiv la dezvoltarea învăţământului, oriunde în lume.

Biografia lui Voltaire? Ce altă biografie a unui filosof e mai bună decât aceea exprimată de el însuşi, prin gândurile sale?

Despre religie si Dumnezeu:
Dumnezeu a creat sexul. Preoţii au creat căsătoria.
Atâta timp cât vor exista neghiobi şi pungaşi, vor exista şi religiile.
Dumnezeu este întotdeauna de partea batalioanelor mari.
Minunat în război este faptul că fiecare şef de ucigaşi îşi binecuvântează steagurile şi îl invocă solemn pe Dumnezeu înainte de a-şi nimici duşmanul.
Când este vorba de bani, toţi sunt de aceeaşi religie.
Un cleric este cineva care se simte chemat să trăiască fără să muncească pe seama ticăloşilor care muncesc pentru a trăi.
Despre lege, politică şi guvernare:
În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulţi bani de la o parte de cetăţeni, pentru a o da altora.
Nu căutaţi niciodată să faceţi uz de autoritate când puteţi recurge la raţiune.
Este periculos să ai dreptate când autorităţile nu au.
Despre viaţă şi firea omenească:
Oamenii se folosesc de cuvinte doar pentru a-şi ascunde gândurile.
Pentru a-l detesta mai bine, învaţă să-l cunoşti.
Judecă un om după întrebările sale, mai degrabă decât după răspunsurile sale.
Cine îşi limitează dorinţele este întotdeauna de-ajuns de bogat.
Munca ne scuteşte de trei mari rele: invidia, sărăcia şi plictiseala.
Mare ignorant trebuie să fie omul care dă răspuns la toate problemele!
Specia noastră nenorocită este astfel construită încât cei care urmează calea bătătorită întotdeauna aruncă cu pietre în cei care arată un drum nou.
Libertatea este sănătatea sufletului.
Putem fi siguri că reuşim atunci când ne adresăm pasiunilor oamenilor, mai degrabă decât raţiunii lor.
Pentru a reuşi nu este suficient sa fii stupid, trebuie să ai şi bune maniere.
Nici un filosof nu a reuşit să schimbe vreodată obişnuinţele străzii unde locuieşte.
E bine să te înduioşezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii în ajutor.
Onoarea este un amestec natural de respect pentru oameni şi pentru sine.
Omul este liber atunci când vrea să fie liber.
A face înseamnă a fi.
Inutilitatea este foarte necesară.
Oamenii sunt egali – nu naşterea, ci virtutea face diferenţa.
Nu condiţia noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi.
Despre cărţi, şcoală, educaţie şi raţiune:
Cele mai bune cărţi sunt făcute pe jumătate de către cititor.
Cu cât voi fi mai raţional, cu atât vei fi mai liber.
Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire.
Cartea va fi mântuirea speciei umane.
Când ţii un stilou eşti în război.
Nicio problemă nu poate rezista unui asalt de gândire profundă.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Despre „hackerul” de Gottlob şi noi specii de bostani

Comuna Gottlob este cunoscută, dacă este cunoscută, aproape exclusiv datorită pepenilor verzi, sau lubeniţelor, cum li se mai zice în dialect local. Lubeniţele de Gottlob sunt, cu siguranţă, cele mai bune, sau printre cele mai bune din ţară, iar producătorii locali se mândresc cu aşa ceva. De altfel, aici se şi organizează şi un festival al lubeniţei.

Pentru cultivatorii de lubeniţă din Gottlob, probabil că nu există o insultă mai gravă decat compararea lubeniţei obţinute de ei cu „bostanul” oltenesc.

Dacă lubeniţa de Gottlob este binecunoscută în tot Banatul, în schimb de „hackerul” de Gottlob nu auzise nimeni nimic, până acum două zile, când nişte mascaţi l-au ridicat, la prima oră a dimineţii, de acasă, iar cazul său a făcut înconjurul României. Din păcate, foarte mulţi dintre cei care au acordat atenţie acestei întâmplări fie habar nu au despre ce este vorba, fie, pur şi simplu, mint. Pe cei care mint îi înţeleg, oarecum. E vorba de persoane din sistem, care încearcă să împace şi capra, şi varza. Nu vor să îngreuneze în niciun fel situaţia băiatului, dar nici nu vor „să se pună rău” cu „generalul”. Şi pe ceilalţi îi înţeleg. E greu să te documentezi înainte de a scrie, e mult mai uşor s-o faci din birou. Dintre toate relatările, cea mai penibilă mi s-a părut cea a ziarului Adevărul (ediţia de Timişoara). Un singur exemplu: pentru a părea mai convingător, autorul articolului l-a ilustrat cu o fotografie a băiatului. Numai că fotografia este preluată de pe un site de socializare, aproape sigur fără băiatului, şi, foarte probabil, chiar şi fără a-l fi informat, şi, evident, sursa nu este precizată. Evident, reporterul respectiv se bazează pe faptul că, după toată păţania, Gabriel Morăraşu, sau Muri, cum îi zic colegii - acesta este numele tânărului – nu va avea disponibilitatea necesară de a se „răfui” şi cu publicaţia menţionată.

În ceea ce mă priveşte, nu văd de ce ar trebui să am reţineri să spun ceea ce cunosc. Au fost voci care au încercat să „îmbunătăţească” substanţial „CV-ul” băiatului. Din punctul meu de vedere, acest lucru este nu doar nenecesar, ci şi dăunător. De ce să minţi cu privire la rezultatele şcolare la învăţătură şi purtare? Oricum, în contextul actualei fapte, acestea nu au niciun fel de relevanţă. Sunt lucruri diferite, nu putem să le conexăm în niciun fel.

De fapt, nu problema faptei „hackerului” este cel mai important subiect, ci reacţia „autorităţilor”. Care „autorităţi”? În primul rând, „generalul” Popescu.

Dacă vă mai amintiţi, pronosticam o prezenţă foarte „activă” a „generalului” Popescu în media. Şi asta din motive de „suculenţă”. Şi nu m-am înşelat! A fost vorba, mai întâi, de demiterea „cu cântec” a directorului de la Ţepeş. Acum e vorba, iată, de cazul „hackerului” de la liceul din Lovrin.

Marin Popescu a ajuns inspector şcolar general al judeţului Timiş exclusiv datorită slugărniciei şi obedienţei sale. Toată lumea ştie acest lucru (în primul rând Popescu însuşi), dar nu oricine e dispus să o spună. A făcut-o, iată, Mariana Eftimie, fosta „generăleasă”, înlăturată de la conducerea IŞJ pentru a face loc lui Popescu, după consumarea episodului Golcea. Eftimie e la fel de pedelistă ca şi Popescu însuşi, şi, în plus, este persoana care mi-a semnat decizia de „eliberare din funcţie”, prin urmare nu cred că m-ar putea acuza cineva de partipris-uri cu această persoană.

Dar nu asta este problema. Pentru că ... astea sunt vremurile. Întreb: fără slugărnicie şi fără obedienţă poate o persoană să ocupe o funcţie exclusiv politică? Hai să ne uităm si la criteriile lui Funeriu ... A, că n-ar trebui ca inspectorul şcolar general să fie numit politic, asta e deja o altă poveste.

Revin: nu slugărnicia e ceea ce deranjează la Popescu, ci prostia. Sau nu, nu prostia, să nu mă acuze cineva că mi-am înjurat „şeful”. Inadecvarea, că sună mai „dulce”. Popescu este inadecvat postului pe care îl ocupă şi funcţiei pe care o deţine.

Înainte de a fi „general”, omul ăsta ar trebui să fie profesor, adică pedagog. Şi este, nu-i asa? E un pedagog care ştie să impună „respect”, un pedagog care îşi disciplinează elevii cu ajutorul mascaţilor.

Într-o ţară în care o hoaţă pe care a văzut-o o lume întreagă este încă în fruntea Camerei Deputaţilor, de la tribuna căreia dă lecţii de morală, un tânăr care şi-a permis să-l înjure pe Zeus e ridicat de-acasă cu mascaţii. Vorbim despre terorism, despre crimă organizată, despre ce vorbim? Nu, vorbim de nişte înjurături. Şi pentru asta a fost săltat Muri? Da, pentru asta.

Ba nu, e vorba de penetrarea sistemului informatic al unei instituţii respectabile etc. Wow! Oare cei care vorbesc despre asta au habar despre ce vorbesc?

Înainte de a vorbi, trebuie să vedem ce s-a întâmplat de fapt. A şters băiatul ăsta vreun fişier important, i-a modificat conţinutul, sau ceva în genul ăsta? Sau a deschis vreun fişier „secret”?! (Da’ de ce ar trebui să aibă un inspectorat şcolar fişiere „secrete”?) Ok, şi dacă nu a făcut niciuna din aceste fapte, ci doar a postat nişte înjurături, care-i problema? Pentru ce a fost ridicat ca ultimul infractor? Doar pentru că Popescu a simţit nevoia să demonstreze că e „ferm”, „putenic”, „hotărât”, sau „bărbat”? Păi, măi Popescule, dacă ai îndoieli din astea, de ce nu iei tu nişte PROSTamol sau PROSTenal ... ai văzut, e uşor să fii bărbat.

Da, situl IŞJ a mai fost spart şi înainte de a fi Popescu „general”. La un moment dat, atacul a fost de aşa natură încât oricine dădea click, era redirectat spre un sit porno. Şi? Şi nimic. Problema a fost rezolvată în câteva ore, câteva ziare au relatat anemic despre această poveste, şi gata. Nu s-a lăsat cu descinderi, cu arestări, cu întemniţări etc.

Cititorii acestui blog îşi mai aduc aminte că că, la un moment dat, am scris câteva articole despre deputatul colegiului meu, Alin Popoviciu. La un moment dat, am cam renunţat. Nu din cauză că personajul ar fi inexpresiv sau că ar face doar lucruri bune şi, normal, acestea sunt mult mai puţin interesante. Dar e prea prost, e mult-mult prea prost, se dă în stambă zilnic la diverse posturi de televiziune, ce să mai scriu şi eu? Dacă ar fi fost doar canalie, da, dar despre proşti nu prea pot să scriu.

Acum, şi Popescu. Cred că nici despre el n-o să mai scriu. Din acelaşi motiv. Vreau să spun, din motiv de inadecvare. Da, e inadecvat se scriu despre el.Voi scrie doar despre „bostanul oltenesc”, că ăsta nu îţi trimite mascaţii la poartă. Sau, poate, cine ştie...? Cum e, dom’ Popescu?

În ceea ce îl priveşte pe băiat, s-ar putea să mai scriu, nu ştiu. După ce voi discuta cu el ... dacă voi discuta.

marți, 16 noiembrie 2010

Salam aleikum!

Pentru musulmanii tradiţionalişti, calendarul începe cu data 1 muharram, anul 1, ceea ce corespunde zilei de 15 iunie 622, dată când a avut loc fuga (sau hegira: هجرة ) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (Medina).

Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un număr de zile egal cu un ciclu lunar complet. Prin urmare, anul islamic are 354 de zile, adică cu 11-12 mai puține decât anul solar (numit astfel deoarece corespunde unei rotaţii complete a Pământului în jurul Soarelui), folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice să fie în fiecare an cu 11-12 zile mai devreme față de anul precedent.

Există o relaţie relativ simplă între cele două calendare, şi anume: 32 de ani solari = 33 ani islamici.

De-a lungul veacurilor, această relaţie simplă a avut un efect devastator asupra Imperiului Otoman. Concret, din 33 în 33 de ani, apărea un an în plus! Nebugetat!

Grea situaţie pentru preamăritul sultan şi preaînţeleptul vizir, care erau nevoiţi să ia tot felul de măsuri. Probabil nu mai plăteau soldele ienicerilor – tot un fel de reducere a salariilor bugetarilor -, acumulau „arierate”, măreau haraciul, sau „uitau” că l-au luat încă o dată – adică tot un fel de mărire a „fiscalităţii”.

Bun, cum-necum, anul trecea şi lucrurile reintrau în „normal”. Peste exact 33 de ani, în mod cu totul şi cu totul surprinzător, iar apărea un „an fără buget”, şi iarăşi preamăritul sultan şi preaînţeleptul vizir dădeau din colţ în colţ. Fiindcă nimeni, dar absolut nimeni nu îşi amintea şi nu îşi imagina că ar fi posibil să apară un an în plus.

Totuşi, după câteva secole de astfel de întâmplări „ciudate”, la 1676, otomanii au făcut o „mare invenţie”, anume, din patru în patru ani au introdus o lună în plus (martie-bis). Evident, tot o găselniţă financiară, un fel de trimitere a bugetarilor în concediu fără plată.

Între timp, Imperiul Otoman a trecut în istorie, iar Turcia republicană de astăzi foloseşte acelaşi calendar ca toată lumea, cel puţin în administraţie, finanţe etc. Dar, dacă Turcia a cam scăpat, se pare, de problema „anului fără buget” (în paranteză fie spus, turcii nu prea au avut habar de criză, ţara lor înregistrând ritmuri foarte mari de dezvoltare în ultimii ani), nu acelaşi lucru se poate spune despre ţara valahilor, unde preamăritul sultan Beş-escu a băgat ţara în Bok (tc. = căcat) şi a cam lăsat-o fără buget.

Acu’, dacă v-aţi imaginat că 2010 a fost „anul fără buget”, v-aţi înşelat. Sigur v-aţi înşelat! Staţi să-l vedeţi pe 2011!

Până la urmă, cred că tot la hegiră ajungem. Salam aleikum!