Povestea porcilor mei trişti

Ce e respectul şi cum să câştigă el? 

Mergi pe stradă şi te trezeşti împroşcat, la propriu, cu noroi, din cap până-n picioare. Evident, nu-ţi convine, dar cine-i de vină? Idiotul de la volan, căruia i se rupe, efectiv, de toate gângăniile care se deplasează per pedes? Nu, nici vorbă, nu poate fi vorba despre el, la urma-urmei nici nu te cunoaşte, ce motiv ar avea să nu te respecte? Şi, ce căutai pe carosabil? Că, da, nu erai pe trotuar, coborâseşi pe carosabil. Adică, tu să nu respecţi regulile, dar alţii să le respecte. Eşti respectabil, nu? Vai de capul tău! Dacă ai fi, n-ai umbla pe jos ...

Atunci, poate că e domnu’ de la Primărie, ăla care trebuia să se ocupe de drumuri. Să astupe gropile, să cureţe canalizarea. Mai ales că ăla te şi cunoaşte. Acu’ câteva luni a dat mâna cu tine, ţi-a spus două vorbe frumoase, şi ţi-a dat şi un pliant colorat. Da, dar asta era acum câteva luni, atunci era campanie, acum nu mai e. Acum nu te mai cunoaşte. Dacă vrei să te cunoască din nou, n-ai decât s-aştepţi următoarea campanie. 

Da’ şi dacă te-ar cunoaşte, ce-ar fi? Chiar, ce-ar fi? N-ar fi nimic. Sau, poate că tocmai de aia. Tocmai că te cunoaşte, şi ştie câte parale faci, de-aia nici nu se sinchiseşte. Când a fost cu vizita lu’ nu-ştiu-cui, ce-a făcut? A reparat bulevardul central, a curăţat pomii, a pus flori. Tocmai pentru că ăla era un om, o valoare. Tu, ce valoare ai? Tu eşti un vierme.

Drept e că şi domnu’ cu crâşma, dacă nu-şi scotea tot calabalâcul pe trotuar, ai fi putut să mergi mai aproape de zid, şi astfel ai fi scăpat. Nu te-ar mai fi împroşcat ăla cu maşina. Sau, nu în halul în care a făcut-o.

Cum, Doamne, să mergi mai spre zid? Şi cu maşinile parcate acolo de facem? Da, ce facem? ... Ei, vezi că eşti prost? 

Oriunde mergi, dai de indivizi care nu te respectă nici măcar cât negru sub unghie. Dar asta nu e, desigur, din vina lor, ci dintr-a ta. Tu eşti cel care nu merită să fie respectat. Tu eşti cel care le ceri, practic, să nu te respecte. 

Când nu ai ce oferi, nu ai nici ce cere. Cum vrei să fii văzut ca un om, când eşti doar un gândac? 

Ţi-e ciudă pe ăla cu maşina, tu de ce umbli pe jos? 

Ţi-e ciudă pe ăla de la primărie, da’ pe ăla l-au ales oamenii, pe tine cine te-a ales? Poate nevastă-ta, dar nici asta nu-i sigur.

Ţi-e ciudă pe ăla cu crâşma, că a făcut avere.

Ţi-e ciudă pe toţi şi pe toate, te plângi că nu te respectă nimeni, dar tu ce faci pentru a le câştiga respectul? Fiindcă respectul nu se impune, ci se câştigă, nu-i aşa? 

Şi, tu ce-ai făcut ca să câştigi respectul oamenilor? 

Nu te respectă vecinii de bloc? Mută-te la vilă. 

Nu te respectă funcţionarii? Dă-le mită. Dacă tot nu te respectă, dă-le mai multă mită. 

Nu te respectă tipul ăla cu maşină de 20.000 de euro, cumpărată cu 7.000, la mâna a doua? Cumpără-ţi tu una de 50.000 de euro, la mâna a treia. 

Nu te respectă cârciumarul din colţ? Fă-i o consumaţie serioasă, măcar o dată pe săptămână.

Mergi pe stradă şi nu te salută oamenii? Da’, cine eşti tu, ce vrei şi de ce să te salute oamenii? Mai du-te şi tu pe la televiziuni, apari pe sticlă măcar ca Ogică, dacă nu ca domnu’ Dan, şi-o să vezi c-o să-ţi ceară şi autograf. 

Nu te mai respectă nici soţia? Ia-ţi o amantă cu treij’ ani mai tânără, bagă o sută de mii de euro în curu’ ei, şi-o să vezi că o să înceapă să te respecte şi soţia. 

Nici măcar copiii nu te (mai) respectă? Da’ vilă şi maşină le-ai luat? Ia-le vilă şi maşină, bagă-i în ceva funcţii mari, şi-o să vezi ce te vor respecta.

Da’ tu n-ai făcut nimic din toate astea. Şi-atunci, de ce să fii respectat? 

Eu cred că respectul nu se câştigă. Eu cred că respectul nu se poate câştiga. Cum să-l câştigi? Să dai vreun examen, sau cum?

Acordând tu însuţi respect? Făcând, pe cât posibil, numai fapte bune, şi evitând cu străşnicie răul? Să nu greşeşti? Ei, nu zău? 

Păi, dacă ar fi aşa, să-mi explice un creştin, Hristos cu ce-a greşit? Pe cine-a jignit şi cui a făcut rău? Şi, de-aia, tot l-au răstignit. De ce?

Ei, problema cu respectul e cam aşa: respectul îl ai sau nu-l ai, şi îl acorzi sau nu îl acorzi, după cum vrei tu, nu după cum îl câştigă sau nu celălalt. Mergi pe stradă, întâlneşti un om, şi ce faci? Dacă ţi-a câştigat respectul, il saluţi, iar dacă nu, îi spui: „îmi pare rău, nu mi-ai câştigat respectul, prin urmare, nu te salut”? Sau, îl saluţi oricum, dacă eşti tu însuţi educat ... iar dacă nu, nu?

Respectul nu înseamnă favoruri, nu înseamnă iubire, nu înseamnă indulgenţă, înseamnă educaţie şi, până la urmă, normalitate şi corectitudine. Dacă un individ nu îţi este deloc simpatic, dacă e murdar, bolnav, sau tâmpit, nimeni nu-ţi cere să îl iubeşti sau să faci sluj, dar să te porţi normal şi să fii corect, ţi-o cer: educaţia, caracterul ... dacă le ai, fireşte. Dacă nu, nu.

Iar dacă nu poţi, şi nu poţi, şi nu poţi ... să respecţi pe cineva, atunci, încearcă măcar să nu mai spui idioţenia aia cu respectul care se câştigă, nu se impune. Fiindcă, dacă un anume om nu a reuşit să câstige respectul tău, asta nu înseamnă că nu se bucură de respect din partea nimănui. Dimpotrivă, se bucură de respectul tuturor persoanelor care sunt capabile să acorde respect ... ceea ce nu e cazul tău.

Atât despre oameni, dar în jur nu sunt  numai oameni. Când arunci o hârtie pe jos, sau cand tai un pom, nu e vorba de oameni, e vorba de mediu. Cu ar putea mediul să-ţi câştige respectul, dacă nu poate un om? 

Respectul pe care îl acorzi (sau nu) altora reflectă respectul pe care ţi-l acorzi ţie însuţi.   

Sunt oameni care nu te respectă? Consolează-te, tuturor li se intâmplă asta, uneori chiar prea des. Crezi că respectul se câştigă? Atunci, câştigă respectul unui porc. Va trebui să te bălăceşti în noroi, alături de el, dar nici atunci nu e sigur că te va respecta. Mai degrabă, îţi vei pierde şi respectul pe care ţi-l acorzi tu însuţi. Indiferent ce vei spune, şi ce indiferent ce vei face, un porc nu te va respecta niciodată, pentru că, din momentul în care o va face, nu va mai fi. Sau, nu va mai fi aşa de porc.  

Un porc, un adevărat porc, nu e niciodată trist. Poate speriat, hăituit, îngrozit, sau bolnav, dar trist, nu. Meditativ, îngândurat, năpădit de regrete? Nu, nu, niciodată. Porcii trişti nu trăiesc decât în poveşti.  Viaţa noastră cea de toate zilele e plină, in schimb, de porci veseli şi bine-dispuşi, pasionaţi de lături şi tăvălit prin noroi. Poate, de aia ne plac unora poveştile. 

Deja, ai citit până-aici? Atunci, te salut cu respect ... şi te mai aştept pe aici.

Patibularii

Sigur, în mod oficial, mâine, România îşi va demite (sau nu) preşedintele, pe numitul Băsescu Traian. Dar, nu doar atât. Băsescu Traian este doar un nume, un om, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm adio de la el, e în firea lucrurilor. Dar, în ecuaţie nu e doar un nume, sau un om. E vorba de un întreg sistem de valori, de modul în care ne raportăm la noi înşine, de identitatea noastră, de modul nostru de gândire.

Traian Băsescu e om politic, nu filosof. Traian Băsescu e preşedinte, nu om de cultură. De aceea, poate, ar trebui să-i trecem cu vederea anumite rugozităţi ale limbajului: domnia-sa e, „la bază”, marinar, şi marinarii nu sunt chiar un exemplu de etichetă si bună-creştere. Obişnuiţi mai degrabă cu stihiile oceanelor, izolaţi, luni şi ani în şir, de ceea ce s-ar putea numi „civilizaţie”, ei pierd din elasticitatea specifică dansatorilor de salon. Sunt, mai degrabă, oameni dintr-o bucată, neobişnuiţi cu niciun fel de contorsiuni, şi care spun adevărul frust, fără să se preocupe prea mult că unele obraze maifine ar putea fi rănite. Acesta să fie, oare, preşedintele Traian Băsescu?

Nu, nu vreau să răspund acestei întrebări. Şi nu mai vreau să readuc în memorie niciuna din memorabilele ziceri ale suspendatului. Nu, pentru că menirea domniei-sale nu este să „zică frumos”.

Dânsul nu, dar propagandiştii domniei-sale, da. Că nu degeaba ne rupem de la gură pentru a plăti stipendiile culturnicilor băsişti. Cum ar fi, par exampl, HR Patapievici. În opinia căruia, România este:

o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării

locuită de

un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare (..) 23 de milioane de omuleţi patibulari.

De fapt :

românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu

comunică într-o limbă

în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…

Neamul acesta târăşte prin istorie :

puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos

Cultura sa este una

de tip second-hand

iar educaţia una cu care

nu poţi face nimic.

În ceea ce priveşte istoria:

în toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.

Acestea sunt, desigur, nişte opinii „autorizate”, sunt adevăratele opinii ale regimului Băsescu. Dar, sunt ele şi adevărate? Câţi români se recunosc în ele? Mulţi? Puţini?

Nu ştiu, nu pot să ştiu. Eu îmi doresc să fie cât mai puţini ... dar sunt conştient de contrariu. Ei, poate că n-om  fi toţi cei 23 de milioane – de fapt, de vrednici ce-am fost, nu mai suntem decât vreo 19 milioane – n-om fi chiar toţi aşa de patibulari ( = vrednici de a fi spânzuraţi). Dar, unii dintre noi chiar aşa sunt. Exact aşa cum i-a descris Patapievici.

Dar, oare sunt mai mulţi sau mai puţini de 50%? Trebuie doar să aştept până mâine seară.

E simplu!

Vrei să fii minţit, înşelat, furat cu neruşinare?

Vrei să fii jignit şi umilit în propria ta casă?

Vrei să fii arătat cu degetul, că eşti prea gras şi prea leneş, în timp ce tu abia îţi mai duci zilele?

Vrei să ai copii proşti, needucaţi?

Vrei ca părinţii tăi să moară cu zile, prin spitale, sau chiar în stradă, în faţa unui fost spital, închis ca „nerentabil”?

Vrei să fii nedreptăţit mereu în justiţie? Vrei să umbli ani de zile să-ţi afli adevărul, şi tot să nu-l afli?

Vrei să fii prostit pe faţă?

Vrei să-ţi nenoroceşti viaţa, şi să o nenoroceşti şi pe cea a copiilor tăi?

Vrei să-ţi fie ruşine cu tine însuţi, că eşti leneş ... şi prost ... şi român?

Vrei să fii batjocorit de toţi care ar trebui să lucreze în favoarea ta?

Vrei să munceşti toată viaţa pentru a plăti hoţiile şi incompetenţa altora?

Vrei să fii slugă?

Dacă răspunsul la măcar una din întrebările de mai sus este „DA”, şi dacă vrei să ştii ce ai de făcut pentru ca dorinţa ta să devină realitate, am o veste foarte bună: dorinţa ta este deja realitate, şi nu ai de făcut nimic pentru asta! Mă auzi? NIMIC! Nici măcar să mergi la vot ... nici măcar atât! Vezi cât e de simplu?

Sau ... ?

Ţara coloneilor, regimul arlechinilor

Nu-ş dacă numele de Pugaciov vă (mai) spune ceva ... dar, din start, vă spun că nu e vorba de Alla Pugaciova, aia care cânta, acu’ vreo treizeci de ani şi mai bine: nuşno bâit smieşnâim dlia v’seh! Poate că atunci erau vremuri mult mai amuzante, într-adevăr ... nu ştiu.

Nu, acum vreau să scriu despre Emelian Pugaciov, conducătorul revoltei cazacilor, din anii 1773 – 1774. Ei, ce-a făcut, ce-a dres acest Pugaciov, profitând, în mai mult sau mai puţin corect, de nenumăratele slăbiciuni ale celor din jurul său, cert este că, la un moment dat, a ajuns să pună în pericol chiar existenţa imperiului ţarist. De fapt, acest Pugaciov, care avea în comun cu Romanovii cam cât are politica cu conştiinţa, a utilizat, la un moment dat, o mic şiretlic, dându-se drept răposatul ţar Petru al III-lea, cel care fusese, se pare, ajutat, să ajungă mai repede la tainica întâlnire cu Dumnezeu, chiar de către preacredincioasa şi preaînţeleapta sa soţie, viitoarea împărăteasă Ecaterina cea Mare. Cronicile vremurilor sunt puţin confuze şi este posibil ca unele detalii mai picante să fi fost adăugate după un anumit timp. S-a zvonit, de exemplu, că alteţa sa Marele Duce Petru nu ar fi reuşit să se achite corespunzător de îndatoririle conjugale, astfel că, în cele din urmă, Marea Ducesă a trebuit să-şi îndrepte atenţia către alţi bărbaţi, unul dintre aceştia, ofiţerul Grigori Orlov, cu care a avut şi un copil, fiind autorul loviturii de stat în cursul căreia Petru al III-lea a murit ca urmare a unei „crize de homoroizi”.

Dar, să revenim. Ţarul Petru a fusese asasinat în 1762, cu 11 ani înainte de răscoala condusă de Pugaciov, iar diferenţa de vârstă dintre cei doi era de 14 ani. În plus, răposatul ţar fusese deja „reîncarnat” de încă vreo șapte pișicheri, cel mai cunoscut fiind un anume Fedot Begmolov, astfel că pentru a fi, cât de cât credibil, Pugaciov ar fi trebuit să explice destul de multe lucruri oarecum neverosimile. Ei, n-are importanţă, este foarte uşor să convingi să convingi pe oricine, cu privire la orice, dacă acea persoană doreşte să fie convinsă. Dacă nu, nu.

Se înţelege că prima datorie a ţarului detronat era recâştigarea tronului, lucru care nu era chiar pe placul orgolioasei sale false soţii, Ecaterina, şi nici a amantului din acel moment, nimeni altul decât felmareşalul Potiomkin, ştiţi, ăla care ne-a lăsat moştenire celebrele sale oraşe şi cuvântul corespunzător: potemkiniadă.

(Pentru cine nu ştie, despre acest Potiomkin s-a tot povestit că ar fi construit, pe bani reali, oraşe şi sate false, pentru a-i impresiona pe împăratul german Iosif al II-lea, regele polonez Stanislas al II-lea, ambasadorul Franţei - contele de Ségur, pe prinţul Ligne al Belgiei, şi bineînţeles, pe însăşi împărăteasa, aflaţi, cu toţii, intr-o călătorie prin recent cuceritele provincii din sudul Ucrainei. Aceste oraşe şi sate ar fi fost, în realitate, construite din decoruri de teatru, iar „locuitorii” ar fi fost plătiţi cu ziua. Aceasta, cel puţin, a fost varianta biografului german al feldmareşalului Potiomkin, şi cum ştim că nemţii nu mit niciodată ... Cuvântul potemkiniadă indică, aşadar, o mare şi gogonată minciună, cu privire la o minunată realizare, pe bani publici. Dar, iată că iar m-am luat cu vorba.)

Cum a făcut, cum a dres Pugaciov ăsta, prin minciuni, înşelătorii, manipulare, dar a reuşit să cucerească o mulţime de localităţi şi să coaguleze o armată destul de consistentă – la un moment dat de aproape treizeci de mii de oameni – cu care a înfruntat, în mod repetat, armatele imperiale, provocându-le anumite înfrângeri ruşinoase. Că era puţintel cam analfabet ... ce mai contează? Mai puţin, şi ar fi dat cu toată curtea de pământ ... n-a fost să fie.

Cum el însuşi era noul şi adevăratul ţar (?!), nici oastea sa nu putea fi una de strânsură, compusă din tot felul de derbedei şi pierde-vară, ci noua şi adevărata armată imperială, organizată şi condusă după toate regulile artei militare! Numai că ... de unde? De unde, de neunde, cel puţin pentru un timp, planurile lui Pugaciov păreau să reuşească, iar armata sa începea să cuprindă, în rândurile sale, din ce în ce mai mulţi colonei, generali şi mareşali.

În vremurile acelea, un om simplu, pornit „de jos”, nu avea, practic, nicio şansă de a ajunge la un astfel de grad militar. Pentru aşa ceva îi trebuiau, cumulat: o solidă cultură generală, nenumărate bătălii „în picioare”, acte deosebite de bravură şi mulţi-mulţi ani de cătănie. Se făceau, nu-i vorbă, şi atunci, avansări „la apelul bocancilor”, dar acestea erau rezervate exclusiv aristocraţiei, nicidecum mujicilor. Asta până la Pugaciov, evident, fiindcă, pentru a-şi motiva şi fideliza oamenii, acesta a făcut nenumărate promovări „la excepţional”. Practic, după cucerirea fiecărui oraş, mulţi dintre oamenii săi, şi anume exact aceia care se distinseseră printr-o barbarie cu totul excepţională, sau printr-o remarcabilă rezistenţă în ceea ce priveşte consumul de alcool, printr-un rezultat deosebit la vreun concurs de viol, şi altele asemenea, erau de îndată promovaţi, astfel că, în curând, armata lui Pugaciov avea mai mulţi mareşali şi generali decât toate celelalte armate ale continentului, la un loc.

Ei, şi se povesteşte că, după o astfel de „bătălie victorioasă”, terminată prin cucerirea a încă unui oraş inamic, la sediul marelui stat major al armatei lui Pugaciov se pusese de-un chefuleţ micuţ, stropit cu butoaie de vodcă, după cum cereau cutumele vremii. Şi, cum de la clondir la harţag e doar un pas, şi cum generalii şi mareşalii marelui şi adevăratului împărat se cam aprinseseră, acesta s-a simţit nevoit să intervină extrem de ceremonios şi convenţional:

- Domnilor mareşali şi generali, vă rog să respectaţi protocolul curţii imperiale.

Săracii oameni, habar nu aveau cu ce mănâncă şi protocolul ăla. Dar, subjugaţi de personalitatea lui Pugaciov, au pus capăt disputei.

*

La mai bine de două sute de ani de la aceste întamplări, România e o ţară plină de colonei şi generali. Arunci o piatră, nimereşti un colonel. Dacă nu, un doctor în drept. Sau, şi una şi alta. Unde te duci, unde te întorci, dai de alţi colonei. Oameni care nu au pus în viaţa lor mâna pe o armă sunt colonei, cei care au văzut un film cu război sunt deja generali. Şi toate astea mulţumită „generalului izmenelor”, care nu a văzut, el însuşi, vreun teatru de bătălie altfel decât decât la televizor, dar se pricepe la alte lucruri. Traian Băsescu l-a numit „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”, apoi l-a „reevaluat”. După care l-a reevaluat şi Ponta, încă o dată.

Stau uneori şi mă-ntreb: nu m-or fi făcut ăştia şi pe mine colonel, aşa, la plezneală, c-aşa am înţeles că-i modelul acum. Sau, poate, m-or fi făcut şi doctor, şi nu mi-au spus nimic. Asta numai aşa, ca să mă poată „da în gât” mai târziu, că mi-am plagiat teza. Care teză, fraţilor, că nu ştiu de nicio teză? Tu nu, dar noi ştim, şi ştim şi după cine ai plagiat. Hmmm...

Pe bune, nu ştie nimeni ce grad militar am? Sau dacă mi-am dat sau nu doctoratul? Nu mă aude nimeni? Păcat.

P.S.: Pe Pugaciov ăla, l-a mâncat Suvorov fript. L-a prins şi l-a băgat într-o cuşcă, l-a dus la Moscova, apoi l-a descăpăţânat puţin, într-o zi geroasă a lunii ianuarie a anului 1775, spre imensa bucurie a norodului adunat la panaramă. De Pugaciovii ăştia de-acum şi de armata lui de falşi colonei oare cine ne mai scapă?

Dezastru la examenul de plagiatură

Examenul de plagiatură, a cărui promovare reprezintă consacrarea în profesie, a fost şi anul acesta, un dezastru pentru mii şi mii de candidaţi. Dacă notele de 9 şi 10 au fost o rara avis, în schimb a plouat cu note de 2 şi 3. În Mureş, Tulcea, Bihor şi Botoşani, de exemplu, nu a existat nici măcar un candidat care să obţină nota 10, în timp ce în Mehedinţi, Vaslui şi Alba, procentul candidaţilor care nu au reuşit să obţină nici măcar nota 5 trece de jumătate. În Călăraşi a existat chiar şi un candidat care a obţinut nota 1,00 (unu, virgulă zero-zero), în condiţiile în care cincizeci de sutimi au fost acordate pentru scrierea corectă a datelor din buletin. Nici asta nu a fost în stare, să-şi scrie corect numele şi prenumele! Să mai spunem, oare, că peste 10% din totalul candidaţilor nici măcar nu s-au prezentat la examen!

În aceste condiţii, miile de posturi existente în sistem vor fi ocupate şi anul acesta de necalificaţi cu note sub 5. Culmea este că, în cele mai multe cazuri aceşti necalificaţi au terminat, totuşi, o facultate, un master, iar unii dintre ei, chiar şi un doctorat! Un caz aparte s-a înregistrat la Braşov, unde un candidat cu trei mastere şi un doctorat obţinut la o prestigioasă universitate străină, a clacat, pur si simplu, la proba practică, nereuşind să descarce nimic, în cele trei ore alocate probei respective. Şi, ca şi când asta nu ar fi fost destul, iată ce a declarat după examen:

Nicăieri în lume nu sunt premise astfel de practici.

Există, însă, şi motive de optimism. Începând cu anul viitor, însă, examenul de plagiatură va deveni mult mai complicat şi va fi precedat de o perioadă obligatorie de mentorat. Cei care, în această perioadă de trei ani nu vor fi reuşit să plagieze minimum trei lucrări metodico-ştiinţifice şi un referat de necesitate, nu vor mai fi admişi în examen.

Despre oameni şi câini ... turbare şi alte suferinţe

De cunoscut, îl cunoştea de multă vreme. Nu erau, în mod necesar, apropiaţi, dar nici nu se evitau în mod ostentativ. Uneori, când îl întâlnea, îi mai dădea câte o bucată de pâine, de cele mai multe ori, însă nu-i dădea nimic. De ferit, nu se ferea de el, fiindcă nu-i remarcase vreo tendinţă majoră de agresivitate. Se întâmplase, totuşi, de câteva ori, să fie nevoit să-l înjure, sau să-l alunge, fiindcă devenise sâcâitor cu lătratul său. Dar, ştia el, omul, câinele care latră nu muşcă. Şi-apoi, de-aia îl făcuse natura câine, să latre, nu?

Toate până-ntr-o zi. În ziua aceea nefastă, jigodia a venit pâş-pâş, din spate, şi a atacat fulgerător. Cum s-a-ntâmplat exact , nimeni nu poate şti. Atâta că, în clipa aia, ochii jivinei erau congestionaţi de ură, iar balele îi curgeau din belşug.

Cum-necum, omul a ajuns acasă, şi-a oblojit, cât de cât, rănile, şi a trimis după felcer. După ce l-a consultat cu luare aminte, i-a spălat şi curăţat rănile, acesta din urmă a conchis: câinele fusese turbat. În vremea aceea, turbarea era incurabilă, iar cei care o contractau erau condamnaţi la o suferinţă îndelungată şi cumplită, urmată de o moarte cât se poate de ruşinoasă şi umilitoare. Şi nu, nu era vorba doar de suferinţa fizică, ci mai ales de cea morală. A turba echivala, în ochii oamenilor acelor timpuri, cu o crimă morală îngrozitoare. Şi asta pentru că, gândeau oamenii, în nemăsurata sa bunătate, Dumnezeu lăsase o cale de expiere şi pentru hoţi, şi pentru pentru ucigaşi, ba chiar şi pentru vrăjitori, numai pentru cei atinşi de turbare, nu lăsase nimic, nicio cale, doar suferinţă, umilinţă şi moarte.

- Hârtie şi creion, repede, imploră rănitul.
- Le am aici, pregătite, spuse felcerul, altfel un adevărat profesionist. Am trimis şi după notar.
- După notar? - se miră rănitul. Dar, de ce după notar?
- Fiindcă, ştiţi, m-am gândit că, probabil, în situaţia dumneavoastră ...
- Ha, ha, ha ... Sigur, sigur, o să-mi fac şi testamentul ... mai târziu ... dacă va fi cazul. Pentru moment, doar îmi notez pe cine am de muşcat!

*

Celor care nu înţeleg, le reamintesc că, în pofida hotărârii Curţii Constituţionale, premierul Victor Ponta a plecat, totuşi, astăzi, la Consiliul European de la Bruxelles.

Nu contează cât de lung ai părul ...

Ba, se pare că în România noastră cea atât de pitorească, doar asta contează. Fiindcă altfel, cu greu se poate explica NUP-ul pe care l-a primit Elena Udrea în dosarul „Lumina de la malul mării”.

În România, nu legea are ultimul cuvânt, ci judecătorul, iar motivele pentru care ia o decizie sau alta pot fi cât se poate de personale. Astfel, judecătoarea Gabriela Zlata, de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi-a justificat decizia prin aprecieri personale de-a dreptul aiuritoare:

(...) încheierea de urgenţă a contractelor a fost justificată de dorinţa de a organiza un concert cu ocazia Paştelui din 2009

O fi vreo lege în acest sens, nu ştiu. Deci, în cazul unei intenţii atât de lăudabile, respectarea legilor comerciale şi a procedurilor aferente e facultativă. Interesant de ştiut! Apoi:

Alegerea unei date cu semnificaţie pentru toţi românii reprezintă o bună strategie de promovare a turismului.

WOW! Şi eu care credeam că judecătorii ÎCCJ se pricep mai mult la legi, şi mai puţin la strategii turistice.

Nici sumele cheltuite aiurea pentru realizarea şi difuzarea controversatului clip „Romania – Land of Choice” nu reprezintă niciun temei de acuzare, deoarece au reprezentat „o oportună materializare a intenţiei Ministerului Turismului de a promova potenţialul turistic al României pe plan internaţional”. În ce-o fi constat oportunitatea asta, evident, doamna judecător nu s-a mai pronunţat. Şi, evident, nici costurile presupuse de realizarea evenimentului nu fac obiectul vreunui interes, deoarece „o astfel de iniţiativă s-a desfăşurat în premieră”, iar doamna ministru a beneficiat de o „prezumţie de oportunitate şi de bună-credinţă”.

Minunat! Deci, strategiile turistice fac parte din domeniul de competenţă al doamnei judecător, nu însă şi costurile aferente. Fiindcă, până la urmă, asta e fost esenţa acuzaţiilor: cheltuirea nejustificată a banului public.

Dar de asta ce ziceţi?

(...) deşi Ordinul /2008 este în vigoare şi a fost aplicat începând din luna aprilie 2008, neconcordanţa cu normele comunitare nu a fost sesizată în situaţii similare de nicio altă instituţie sau persoană juridică interesată.

Aici chiar nu mai am ce să comentez, e peste puterile mele.

Integral, motivaţia curţii aici.

Scandalul plagiatului – cele mai importante reacţii

Marean Vanghelie: În legătură cu scandalul care este în legătură cu teza de doctorat a preşedintelui PSD care este Victor Ponta problema este că dânsul este şi prim-ministru care este procuror specializat pe probleme de drept penal internaţional, după cum se poate vedea foarte uşor şi din prefaţa care este şi care citează câteva somităţi internaţionale şi care este plină de aprecieri laudative care apreciază originalitatea lucrării. Care este o făcătură pusă la cale de Traian Basescu care este supărat pe pierderea guvernului şi Daniel Funeriu. Care se va vedea care este adevărul, şi eu nu am nicio îndoială că se va dovedi că este nevinovat, pentru că trebuie să vă spun că şi despre mine ziarişti care nu au conştiinţă au scris pe gugăl tot felul de lucruri care s-au văzut că nu au fost adevărate şi că totul a fost o impostură şi un plagiat care m-a acuzat şi pe mine. Eu sunt convins că Victor Ponta care este nevinovat care va dovedi asta dacă şi ziariştii care au scris numai minciuni vor trebui să recunoască.

Daniel Petru Funeriu: În primul rând, vreau să vă reamintesc că, în limba română, substantivul coleg este de genul neutru şi, deşi domnul Ponta nu a vrut să fie niciodată coleg cu mine, voi fi cât se poate de neutru, tocmai pentru a-i dovedi că pot fi un bun coleg. Adevărul este că, în teza domniei-sale s-au strecurat mai multe inexactitudini, pe care le-am semnalat personal într-o scrisoare anonimă, de care nu pot fi în niciun caz acuzat, aşa cum încearcă să facă, fără niciun temei, premierul Ponta. Eu, dac-aş fi în locul domniei sale, mi-aş da imediat demisia. Ce cercetare ştiinţifică aţi făcut, domnule Ponta, şi cine v-a fost îndrumătorul de doctorat? Cu ce vă ocupaţi, domnule Ponta, în clipa în care eu, uimind o lume întreagă, reuşeam să demonstrez falsitatea celei mai celebre conjecturi kepleriene, care afirma e nu se pot determina simultan şi viteza, şi traiectoria palmei preşedintelui României, ruşine Dinu Patriciu!

Adrian Năstase: Cu toată sinceritatea vă spun nu doar că teza de doctorat a domnului prim-ministru Victor Ponta este nu doar de o originalitate totală, dar şi de o calitate desăvârşită, fapt pentru care consider că, pe drept cuvânt, ar fi putut beneficia şi dânsul de „Trofeul Calităţii”, aşa cum am beneficiat şi eu, la vremea mea.

Traian Igaş: Dacă ceea ce aud adevărat, şi nu am niciun motiv să cred că nu este, atunci domnul Ponta trebuie nu doar să-şi dea neîntârziat demisia, dar şi să răspundă penal, adică exact din domeniul pe care pretinde că îl cunoaşte atât de bine. Ceea ce a făcut dânsul este un adevărat branconaj la adresa tinerilor intelectuali din această ţară, şi vă rog să mă credeţi că nu vorbesc din auzite. Dimpotrivă, cu vreo cinci ani în urmă, la un an după ce îmi dădusem bacalaureatul şi la doi după ce terminasem cea de-a treia facultate, n-aveam de unde să ştiu dacă voi fi sau nu ales parlamentar, dacă o să fiu sau nu ministru, şi-aşa mai departe, şi-atunci am încercat să-mi fac şi o carieră ştiinţifică, precum toţi cei care eşuează în politică sau administraţie. Am mers, aşadar, să mă înscriu la doctorat, dar nu mai erau locuri. Ca să aflu acum că, de fapt, le luase Ponta pe toate, păi e cu putinţă aşa ceva?

Andrei Marga: Cu regret trebuie să spun, eu, la Cluj, la Babeş-Bolyai, am făcut o treabă excelentă, şi un doctorat la această universitate nu doar că ar fi cântărit infinit mai mult decât unul la prăpăditele alea de universităţi ... Harvard şi nu mai ştiu cum îi zice ... oricum n-are nicio importanţă ... un doctorat aici, la Cluj, spuneam, ar fi însemnat enorm pentru cariera academică a domnului prim-ministru şi, implicit, ar fi întărit prestigiul internaţional al întregului guvern.

Alin Popoviciu: Eu vreau să vă spun că mă întâlnesc foarte des cu oamenii din colegiul meu, stau de vorbă cu ei, şi de asta le cunosc foarte bine părerile, şi vreau să vă spun că ei mi-au transmis multe lucruri, dar două sunt, cu adevărat, esenţiale: unu, că sunt de acord cu tăierile de salarii, şi doi, că Victor Ponta şi-a plagiat lucrarea de doctorat. Toţi oamenii din colegiu mi-au transmis asta.

Gigi Becali: Ieri un popă omorât în biserică, azi chestia asta cu Ponta ... e sfârşitul lumii, a coborât dracu’ pe pământ, numai credinţa ne mai mântuieşte.

Dan Diaconescu: Încet-încet, dovezile ies la iveală şi, până în toamnă se va vedea clar că toate literele, toate punctele, toate virgulele din teza de doctorat a lui Victor Ponta nu sunt, de fapt, ale lui, că le-a furat din sudoarea poporului român, de care, el şi ceilalţi ciocoi şi-au bătut joc de atâta vreme. Vom veni la putere în toamnă şi vom lua toate tezele de doctorat,şi a lui Ponta, şi a lui Boc, şi a le tuturor ciocoilor, şi le vom da poporului, până la ultima virgulă ... şi punctele de suspensie le vom da celor mai săraci dintre români.

Daniela Gyorfi: De ce mă minţi, de ce mă minţi? ... inima mea ... tot pe tine te vrea ...

Laura Codruța Kövesi: În calitatea mea de procuror general, vă spun foarte clar: e plagiat sută-n sută. Şi nu cred că e cineva în ţara asta în stare să afirme că nu mă pricep la aşa ceva!

Crin Antonescu: Mie îmi pare rău numai că nu l-am dat afară pe Radu Câmpeanu.

Dan Şova: Singurul român care, în ultima sută de ani, nu şi-a plagiat teza de doctorat a fost ... ăla ... Spiru Haret ... pentru că aşa este în domeniul dreptului ... vreau să spun că, în ultima sută de ani, niciun român nu a şi-a plagiat teza de doctorat ... na, că le-am încurcat, v-am spus că nu mă pricep la holocaust.

Victor Ponta însuşi: Traian Băsescu ştie că urmează să merg la Bruxelles, şi a găsit acum această chichiţă, acest nod în papură, cum că, vezi Doamne, mi-aş fi plagiat lucrarea de doctorat, deci nu m-aş pricepe atât de bine la domeniul acesta, al dreptului penal internaţional ... a şi venit cu fel de fel de documente, că nu cunosc tratatul ... aţi văzut şi dumneavoastră. E o încercare ridicolă, poate nici nu ar trebui să vorbesc despre asta ... voi merge, oricum, din nou, în parlament, fiindcă acesta este organul legislativ suprem ... să hotărască parlamentul cine reprezintă mai bine România, din punct de vedere penal, şi internaţional, să terminăm odată această dispută care nu face deloc bine României ....

Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul ....

Traian Băsescu: Ha, ha ... hai cu suspendarea!

Drepturile omului şi problema plagiatului

Zic unii că, dacă premierul Ponta s-a mai inspirat şi el, de ici, de colo, când şi-a scris teza de doctorat, asta s-ar putea numi HOŢIE. Ei bine, nu sunt de acord!

Hoţie e când cheltuieşti un milion de euro pe trei borduri, sau când îi iei omului din salariu sau din pensie, când îi pui taxe pe fumărit şi impozit pe sărăcie, asta e hoţie. Da’ când iei, acolo, vreo trei rânduri dintr-o carte, asta nu se cheamă hoţie, ci recunoaştere a meritelor. Şi dacă nu-s trei rânduri, ci treizeci, sau trei sute, sau trei mii, sau câte-or fi, tot nu se cheamă că e hoţie, nu. Dar ce e?

E un drept fundamental al omului, e cel mai important drept al omului. E dreptul pe care nici cea mai cumplită dictatură nu i-l poate lua ... şi nici Dumnezeu din cer, cu toată oştirea lui de sfinţi. E dreptul pe care nu îl poate interzice nimeni, niciodată!

E dreptul omului de a fi penibil!

P.S. Eu nu ştiu dacă şi cât s-a inspirat premierul ... vorbeşte lumea.

Şoc şi groază: Senatul desfiinţează sectorul bugetar

Iat-o şi pe asta:

Funcţionarii care nu vorbesc româneşte vor fi daţi afară!

WOW!!

E doar o propunere de lege, până să fie adoptată mai e cale lungă, tre’ să fie promulgată de preşedinte, merge la Curtea Constituţională, şi nu cred să nu găsească nimeni vreo chichiţă, ceva ... dacă nu altceva, măcar o greşeală de gramatică.

E clar că o asemenea propunere e total aberantă. E clar că o astfel de lege nu va fi niciodată adoptată, sau, dacă va fi adoptată, nu va fi aplicată ... dar tare m-ar distra să fie adoptată ... şi aplicată.

Bine, mă gândesc că ar fi, totuşi, nişte trepte, ceva ... pentru „succesuri”, 3 luni penalizare 5%, pentru „branconaj”, 6, pentru „inexactitudini” doar un avertisment, pentru că omu’ are decât unşpe clase ... Ah, ce m-aş distra ...

Din păcate, aşa ceva nu se poate întâmpla.

Google ...?!

Au furat până n-au mai putut. Au minţit, au înşelat, au făcut crime. Au distrus economiile şi comerţul. S-au unit împotriva propriilor cetăţeni, pe care i-au trădat. S-au vândut pe ele însele, ţările lor, popoarele lor, unor grupuri restrânse de interese.

E vorba de guverne. De toate guvernele, şi de toate ţările. Cu excepţiile de rigoare, pe care eu, însă, nu le cunosc.

Dacă a ajuns Google – care nu e, nici pe departe, „uşă de biserică” - să semnaleze încălcarea drepturilor omului, a libertăţilor de gândire şi exprimare, atunci e de rău.

Şi, e cu atât mai rău cu cât, surprinzător sau nu, cele mai multe presiuni vin din partea „lumii libere”.

Şi-atunci, ne mai întrebăm ce e cu criza asta economică şi când se va sfârşi ea? 

Adevărul despre plagiatul lui Ponta

Sincer, habar n-am dacă Ponta a plagiat sau nu, şi nici nu cred că e acest lucru e foarte important. Cărţile se fac, până la urmă, din cărţi, şi aşa cum e absolut imposibil să compun o propoziţie din cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni, niciodată – şi, chiar dacă aş putea, ar fi ininteligibilă – tot aşa e absolut imposibil să scrii o carte în care să nu preiei nicio idee, de la niciun autor. Toţi cei care scriu preiau idei, asta e de o evidenţă absolută. A, că unii mai sucesc fraza, mai schimbă puţin cuvintele, iar alţii o copiază, pur şi simplu, eventual, cu tot cu inerentele greşeli de gramatică, asta e altceva.

Din punctul meu de vedere, chestiunea asta cu plagiatul este extrem de relativă. Şi nici nu e foarte clar definită, sau nu e înţeleasă foarte clar. Plagiatul înseamnă, de fapt, a prezenta o idee, o teorie etc. aparţinând unei alte persoane, ca fiind o creaţie proprie. Bun, şi cine poate exprima numai concepte, idei, teorii care nu au mai fost gândite şi prezentate şi de altcineva? Nimeni, absolut nimeni. Nu se poate gândi, nu se poate crea în afara conceptelor, ideilor, teoriilor formulate de antecesori. Da, dar nu e voie, zice-se, să prezinţi aceste concepte, idei, teorii, ca fiind personale. Bun, şi cum să fac asta? E ca şi cum aş încerca să clădesc o casă, dar nu am voie să folosesc nici var, nici ciment, nici mortar, nici cărămidă, nimic, pentru că toate astea nu-mi aparţin de drept şi de fapt. Sau, altfel, să nu spun că e casa mea.

Din punctul meu de vedere, e clar că orice teză de doctorat, sau orice lucrare ştiinţifică e compusă, în proporţie de 75%, sau 90%, sau chiar 99%, din elemente care, într-o formă sau alta, sunt preexistente, care au fost create şi exprimate anterior, iar asta nu ar trebui să constituie nicio problemă. Ideea e alta, anume ca, printre cele „n” concepte, idei, teorii etc., care au fost preluate de la unii sau de la alţii, să existe măcar un element de originalitate, unul singur. Dacă ar fi după mine, eu aş redefini plagiatul, în sensul inexistenţei, într-o operă ştiinţifică sau artistică, a niciunui element de originalitate.

Noţiunea asta de doctorat s-a bagatelizat complet în ultimul timp. Ce înseamnă, ce mai înseamnă, de fapt, titlul ştiinţific de doctor?

Nimic. Sau aproape nimic. Un doctor în ştiinţe e o persoană care a citit una, două, sau chiar trei cărţi, şi a luat de aici o idee, de dincolo o teorie, iar din cea de-a treia un capitol întreg, a însăilat toate aceste elemente, rezultând vreo sută de pagini dactilo (sau două, sau trei sute), a pus şi o pagină de titlu – de multe ori singurul element de originalitate – şi gata teza! Ce, nu-i aşa? Ei, atunci contraziceţi-mă, dar cu exemple şi cu argumente, nu aşa, cu opinii.

Ce-a făcut, prin urmare, Ponta – dacă a făcut? Ia, a făcut ceea ce fac mai toţi doctoranzii, şi mai mult decât atât! Iată, de altfel, ce declară Ponta, cu guriţa lui:

(...) la drept e mai dificil să inventezi lucruri, spre deosebire de matematică, fizică, chimie. La drept poţi doar să scrii despre instituţii care există deja.

şi încă:

Lucrarea domnului Diaconu are 30 pagini. Este o lucrare foarte bună de altfel. Eu in 410 pagini am plagiat cele 30 pagini ale domnului Diaconu, ceea ce e totuşi o performanţă.

În primul rând, recunoaşte că nu a creat, nu a inventat nimic original, în alte cuvinte că lucrarea e compusă, în întregime, din concepte, idei, teorii preexistente, autorul având, cel mult, meritul însăilării, cu bună credinţă, evident, a acestor elemente, ceea ce ... nu e rău.

În al doilea rând, Ponta ne dă o informaţie valoroasă despre dimensiunile lucrării sale: aceasta are 410 pagini. Dacă ne-ar fi spus şi cât cântăreşte, ne-am fi putut face o imagine mai clară. Şi, totuşi, ce a spus premierul în aceste 410 pagini?

John Nash, un matematician de geniu, laureat al Premiului Nobel în 1994, creatorul unui domeniu pluridisciplinar extrem de important – e vorba de „teoria jocurilor” – a scris o lucrare de doctorat de 27 de pagini! Atât i-au fost necesare lui Nash pentru a crea un întreg domeniu ştiinţific! Ulterior, teoria lui Nash a fost reluată, dezvoltată, completată, aplicată: o căutare simplă pe Google, după „games theory” furnizează cca. 200 de milioane de pagini! Ce teorie a dezvoltat Ponta în cele peste 400 de pagini şi de ce a trebuit s-o lălăie atât?

Mă rog, sunt întrebări la care nu aştept niciun răspuns. 

Victor Ponta nu a făcut nimic în minus, şi nimic în plus decât au făcut alţi „doctori” din generaţia sa. Sau, poate, da, a făcut ceva în plus: o lucrare de patru sute de pagini. Enorm!

De aceea – repet – este absolut lipsit de importanţă care va fi „verdictul”. Îndrăznesc să cred că se va ajunge la concluzia că Ponta nu a plagiat. Dar, asta nu va conta prea mult, fiindcă fiecare va crede tot ce va dori el, şi nu ce vor spune „specialiştii”.

Sau, poate se va spune că, într-adevăr, Ponta s-a „inspirat” nepermis de mult din alte lucrări. Poate .... Ei, şi? Nu asta fac toţi doctoranzii – mă rog, nu chiar toţi, dar marea majoritate?

Totuşi, Ponta are o problemă. Anume că în apărarea sa au sărit, deja, două „nume sonore” ale dreptului românesc (şi nu mai puţin, ale politicii româneşti): Dan Şova şi Cosmin Guşă.

Ăsta-i adevărul gol-goluţ: Şova şi Guşă s-au pronunţat deja ... fiecare înţelege ce vrea.

P.S.Culmea ironiei e că Guşă are, totuşi, dreptate: Ponta (n. 1972) nu e un repetent al generaţiei sale. Cel puţin, nu în comparaţie cu Şova (n. 1973) sau Guşă (n.1970).

UPDATE: Corul lăudătorilor a mai primit un membru marcant: ADRIAN NĂSTASE

Ferească Dumnezeu de mai rău!

Sigur, am auzit aceste cuvinte de nenumărate ori până acum.

Pentru cei mai mulţi, asta înseamnă, pe lângă o evidentă neasumare a responsabilităţii, şi un fel de consolare care nu spune (mai) nimic.

De data asta, lucrurile mi se par complet diferite. Şi asta pentru că omul care a spus aceste vorbe e Traian Băsescu. Oare ce-o fi vrut să spună? Şi de ce-o fi fost aşa de bine-dispus? Ce măgărie o mai fi punând la cale?

O fi vrut să spună, că, după toate batjocurile, umilinţele, nedreptăţile suportate de poporul român, cu un stoicism şi o resemnare demne de o cauză mai bună, ghiontul administrat de acesta bandiţilor portocalii este, totuşi, o sancţiune destul de blândă? Că, pentru tot ce au făcut, pentru modul în care s-au jucat cu vieţile şi cu nervii celor pe care, chipurile, i-au reprezentat, o mare parte dintre ei nici nu ar merita să mai vadă lumina soarelui? Dar, nu e timpul pierdut ...

Îmi e teamă, însă, că vorbele preşedintelui au o altă semnificaţie. Îmi e teamă – da, cred că pot să spun „îmi e teamă” – că mesajul e altul. Îmi e teamă că, de fapt, chiar asta e semnificaţia acestor cuvinte: că mai-răul nu e doar o abstracţiune teoretică, ci o posibilitate reală, şi că el, Traian Băsescu, (încă) preşedintele României, va lupta prin toate mijloacele legale şi, mai ales ilegale, ca asta să se întâmple.

Da, dar cum ar (mai) putea face acest lucru?

Mmm ... simplu. Să nu uităm că serviciile sunt, încă, pe mâna sa. Să nu uităm, de asemenea, că o mare parte din USL şi-a făcut ucenicia la PDL ... şi nu e vorba doar de Frunzăverde. În teritoriu, există nenumărate interese, există politicieni în partide diferite, care au făcut, dintotdeauna, afaceri bănoase împreună, indiferent dacă la putere era X sau Y ... în fine, pentru PDL, şi pentru Traian Băsescu nu e chiar plăcut ceea ce se întâmplă, dar nici chiar al naibii de neplăcut. Şi-apoi, în toamnă ... vom mai vedea.

Fireşte, acest scenariu, în care USL ar reuşi să se facă de kkt în doar câteva luni are un viciu esenţial: ar trebui ca acesta – USL, adică – să consimtă la asta. Da, şi? Cine spune că n-o va face?

Ce să spun? De la Traian Băsescu mă pot aştepta la orice ... la orice, în sens negativ, evident. Şi nici de la USL nu am cine ştie ce aşteptări. În fine ... ce va fi, va fi.

Ochii cât cepele şi ... ferească Dumnezeu de mai rău!

Victor Ponta, zgârcit cu academicienii

Solicitarea adresată membrilor Academiei Române, de către primul ministru Victor Ponta, cu privire la verificarea acuzaţiilor de plagiat care au fost aduse ministrului educaţiei, Ioan Mang, a fost primită cu răceală şi nervozitate de membrii înaltului for ştiinţific, mărul discordiei fiind reprezentat de sumele pe care ar trebui să le primească academicienii, în urma realizării acestei acţiuni. Practic, primul ministru a propus o sumă fixă, de 4 lei, impozabili, pentru fiecare lucrare verificată, arătând că aceasta este şi suma pe care o vor primi profesorii care vor corecta lucrările candidaţilor la examenul de bacalaureat din vara acestui an:

Domnii academicieni ar trebui, de asemenea, să ţină cont de faptul că sumele care vor trebui alocate pentru realizaea acestei acţiuni nu au fost prevăzute în buget. Va trebui, aşadar, să facem o rectificare de buget pentru a putea efectua aceste plăţi şi este probabil să alegem o soluţie similară celei găsite în cazul pensionarilor, şi anume plata într-un număr de 16 rate lunare, a declarat iniţial premierul Victor Ponta. Şi nu, nu este doar o problemă financiară, e şi o problemă etică. Nu ne putem permite, mai ales acum, în aceste condiţii, să creăm o nouă inechitate socială, o nouă clasă de „băieţi deştepţi”, care să fie plătiţi de două sau de trei ori mai mult decât alţii, pentru un efort similar. Nu, nu voi ceda pretenţiilor academicienilor.

Ulterior, după trei ore negocieri aprinse, pus în faţa ameninţării academicienilor de boicotare a sesiunii speciale de verificare a lucrărilor ministrului educaţiei, premierul şi-a nuanţat poziţia, arătându-se dispus să majoreze sumele datorate academicienilor:

Au fost câteva ore de negocieri pline de substanţă, în care mi-am expus punctul de vedere, şi, de asemenea, domnii academicieni şi l-au expus, cu claritate, pe al lor. Am înţeles că există, cel puţin la nivel teoretic, posibilitatea ca unele lucrări ale ministrului educaţiei să depăşească net, din punct de vedere al conţinutului ştiinţific, nivelul mediu al unei lucrări de bacalaureat, şi, deşi, sincer, nu cred într-o astfel de posibilitate, am fost de acord să majorez cu până la 100%, adică până la 8 lei, impozabili, pe fiecare lucrare verificată, dar numai pentru lucrările cu conţinut ştiinţific original foarte ridicat.

Se pare, însă, că academicienii nu au agreat integral nici această propunere a premierului Ponta.

Primul ministru şi-a bătut, pur şi simplu, joc de noi, a declarat, la adăpostul anonimatului, un distins academician. Pur si simplu, nu există, nu poate exista nicio comparaţie între conţinutul ştiinţific original al unei lucrări de bacalaureat, de nivel mediu, şi vreuna din lucrările domnului ministru. E vorba, pur şi simplu, de kilograme, de zeci de kilograme, sute şi mii de pagini, fără nicio contribuţie ştiinţifică originală, iar noi ar urma să fim obligaţi să citim toate această maculatură, ca să gasim ... ce? Să găsim că nu există niciun element ştiinţific original, şi până la urmă să fim plătiţi cu zero lei, zero bani? Nu, nu, nu, refuzăm să ne apucăm de treabă în aceste condiţii. Domnul prim ministru, dacă vrea să fie cinstit, să ne plătească la kilogram, nu la conţinut ştiinţific.

Negocierile continuă şi astăzi (pamflet).

UPDATE: Ministrul Mang şi-a prezentat demisia! În locul său a fost numit interimar Liviu Marian Pop. E o numire care m-ar putea face să cred că învăţământul românesc ar mai putea avea o şansă. Succes, domnule Pop!