Un politician respectabil

Pentru a putea funcţiona, orice organism social trebuie să se bazeze pe respectarea unor principii simple si sănătoase, cum ar fi solidaritatea activă a membrilor săi, promovarea dreptăţii şi echităţii, sprijin real acordat membrilor aflaţi în dificultate, încurajarea şi promovarea activismului, şi altele. Dacă unul sau mai multe din aceste principii este sistematic ignorat, batjocorit, pus sub semnul întrebării, rezultatul este ceea ce vedem peste tot în jurul nostru: multă sărăcie, disperare, umilinţă, nefericire. Şi multă, multă ură.

José Alberto "Pepe" Mujica Cordano este, desigur, un excentric. Este preşedintele uneia dintre cele mai avansate şi civilizate ţări de pe continentul sud-american, Uruguay. Conform datelor Transparency International, este una din ţările cu cele mai bune politici şi condiţii de muncă de pe continent, fiind, de asemenea, una dintre cele mai puţin corupte ţări din lume. Din multe puncte de vedere, Uruguay-ul este o ţară mult mai „europeană” decât însăşi Uniunea Europeană. De altfel, cca. 95% dintre locuitori sunt descendenţi ai imigranţilor de pe bătrânul continent. Uruguay-ul este cunoscută, de asemenea ca o ţară cu standarde educaţionale înalte şi servicii sociale dezvoltate, cel puţin prin raportare la vecinii săi de continent. 

În ceea ce priveşte dinamica economică, poate cel mai bine ar fi să citez o declaraţie relativ recentă a Fondului Monetar Internaţional. Ştiţi, tipii ăia care zic: „tăiaţi pensii, tăiaţi salarii” ... da, da, ăia.

Creşterea economică a Uruguay-ului a generat creşteri semnificative ale bunăstării. Venitul pe cap de locuitor, calculat în termeni de putere de cumpărare, s-a dublat în ultimul deceniu, şomajul a scăzut la un minim record, iar indicatorii sociali s-au îmbunătăţit în continuare.  Factorii-cheie care susțin această excelentă performanță excelentă sunt:  reformele politice semnificative, politicile macroeconomice prudente, politicile sociale puternice, și, în general, un mediu de susținere externă.

Deși scenariul de bază este, în continuare, acela al unei creșteri economice robuste, Uruguay ia în considerare faptul că perspectivele pe termen scurt vor fi fi modelate de evoluțiile perspectivelor globale.  Estimarea noastră este că produsul intern brut real (PIB) îşi va încetini creșterea până la 6 la sută în 2011, și chiar până la 4 la sută pe termen mediu.  Consumul privat va rămâne principalul motor de creștere economică, dar va avea o creştere mai redusă.  Mari investiții străine directe  vor susține, în continuare, creșterea economică în 2012-13.  Exporturile (...) nu vor mai fi la fel de dinamice ca și în ultimii ani, din cauza unei încetiniri economice a partenerilor comerciali-cheie ai Uruguay-ului.(...)

Sectorul financiar rămâne solid și robust, iar dezvoltarea acestuia sprijină investițiile pe termen lung și creșterea economică.  Băncile sunt lichide, bine capitalizate, cu puţine credite neperformante și în mare parte finanțate din resurse locale (...).

Perspectivele de creștere Uruguay sunt, în general, luminoase, dar aducerea lor la îndeplinire  necesită în continuare atenţie la creșterea productivității și gestionarea resurselor.

(declaraţia aparţine misiunii FMI conduse de Ulric von Erickson Allmen şi a fost făcută pe 4 noiembrie 2011).

Da ...

Ca preşedinte al Uruguay-ului, Mujica şi-a atras porecla de „cel mai sărac preşedinte din lume”. Şi asta fiindcă, deşi ales preşedinte al unei ţări care poate fi luată ca model de dezvoltare şi prosperitate economică, această, să-i zicem, întâmplare, nu i-a modificat cu nimic stilul de viaţă anterior. Din cei circa 250.000 de pesos uruguayeni  (≈ 12.200 $) pe care îi primeşte lunar de la locul său de muncă, circa 90% îi donează unor ONG-uri locale şi instituţii de caritate, iar restul îi foloseşte pentru a duce o viaţă simplă si austeră. El locuieşte undeva la ţară, într-o localitate numită Rincón Cerro, într-o casă modestă, în apropierea capitalei, şi continuă să-şi lucreze singur pământul micii ferme al cărei proprietar este. Cu nu locuieşte, practic, în locuinţa oficială care i-a fost pusă la dispoziţie de către stat, în calitate de preşedinte al statului, Mujica a pus, mai departe, această locuinţă la dispoziţia unor organizaţii care se oferă servicii sociale pentru persoanele fără adăpost. Şi, cum în vara trecută au fost câteva zile cu adevărat geroase (fiind în emisfera sudică, anotimpurile sunt inversate faţă de noi), reşedinţa prezidenţială a fost, efectiv, folosită pentru a oferi cazare unor astfel de persoane! Mmm ... vă puteţi imagina vreun politician român într-o asemenea situaţie? Şi ... să nu confundăm planurile, Mujica nu era în campanie, şi nu participa la nicio serbare câmpenească! Dealtfel, deşi poporul său e unul vesel şi petrecăreţ, preşedintele e, mai degrabă, rezervat, în astfel de chestiuni. Fiind vegetarian, singurele animale pe care le creşte (libere) sunt, de fapt, nişte câini. 

Cu câteva luni în urmă, în timp ce mergea „la oraş” pentru a-şi cumpăra un capac de toaletă (?!) a fost recunoscut de jucătorii unei echipe locale de divizie inferioară, Huracán del Paso de la Arena, care i-au solicitat câteva cuvinte de îmbărbătare înaintea unui meci important. Mujina a acceptat, a ţinut un scurt discurs motivaţional, s-a fotografiat cu toţi jucătorii, şi a plecat repede acasă, deoarece trebuia să-şi şi monteze capacul pe care tocmai îl cumpărase.

La capitolul „avere”, pe numele preşedintelui este înscris doar un autoturism VW cu an de fabricaţie 1987, în timp ce ferma aparţine soţiei sale. Nu are niciun fel de conturi în bănci, dar nici datorii.

Bun, s-ar putea crede, pe bună dreptate, că acest stil de viaţă care poate fi caracterizat şi ca „excentric” este, de fapt, ostentativ, că preşedintele vrea să transmită o anumită imagine publică. În legătură cu acest aspect, Mujica a declarat, în repetate rânduri, că, de fapt, acesta este stilul său de viaţă, aşa îi place să trăiască, şi că nu e vorba de nicio umilinţă! Pur şi simplu, alege ceea ce îi place cel mai mult, ceea ce îi convine!

În fapt, Mujica nu a avut şi nu are nicio problemă de imagine. La cei peste 77 de ani ai săi, ambiţiile economice, sau politice, sau de orice altă natură, se vor mai fi domolit, lăsând loc unei adevărate înţelepciuni a senectuţii. Şi, da, când este vorba să-şi afirme părerile, opiniile, valorile în care crede cu adevărat, preşedintele nu are nicio problemă în a face acest lucru, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna apreciat de concetăţenii săi. Sau, mă rog, de o majoritate consistentă. Pentru că da, preşedintele are valori pe care simte că trebuie să le apere. Astfel, într-o ţară predominant catolică, şi pe un continent cu foarte multe excese religioase, Mujica este şi se declară ateu!  José Alberto "Pepe" Mujica Cordano este primul preşedinte de ţară latino-american care s-a autodeclarat, în mod deschis, şi fără niciun echivoc, ateu. Primul şi, deocamdată, singurul. Da, da, fiindcă până şi „tovarăşul” Castro, cel care, întreaga sa viaţă s-a pus „în beţe” cu cea mai mare putere mondială, nu a avut niciodată curajul de a merge până la capăt, vorbind, în schimb, de „perfecta coerenţă dintre gândirea creştină şi cea revoluţionară” ... pam, pam.

Cred că Mujica este un politician de respectat. Şi de admirat. Unul dintre puţinii care există în lume. 
 

Mmm ... ceva păreri? Comentarii? Sau, poate mai bine să mergem să pupem nişte moaşte, că s-o-ndura bunul Dumnezeu şi de noi ... şi-ntr-o zi o să ne scoată şi din criză ... o să vedeţi.

Wtf ...

Crin Antonescu: Marele mesaj al poporului român este că nu mai are ce să înveţe în materie de alegeri democratice

Da, Antonescule, aşa este. Dacă tu nu mai eşti capabil, de multă vreme, să înveţi nimic, dacă evoluţia ta politică este o continuă dezamăgire, îţi închipui, desigur, că şi alţii sunt la fel. Mă rog, e problema ta, crezi ce vrei, dar ar trebui să recunoşti măcar că, „în materie de alegeri democratice” nu eşti nici la nivelul lui Bashar-al-Assad. Un singur lucru mai trebuie să-nveţi despre alegeri: să le câştigi.

Hai, pa !

Realizatorii emisiunii „Noaptea minţii” vă urează „Moarte bună!”

Ca de la Demis la demis

Principalul motiv

... pentru care mâine voi merge la vot şi voi vota „DA” este următorul:

În 2008, din motive evident electorale, şi în ciuda tuturor avertismentelor premierului CP Tăriceanu, preşedintele Traian Băsescu a promulgat celebra lege prin care salariile profesorilor urmau să fie majorate cu 50%. Întrebat apoi dacă este posibil ca această lege să nu se aplice – toată lumea, sau, mă rog, aproape toată lumea, bănuia că această lege nu se va aplica – preşedintele a rânjit în stilul său caracteristic şi a explicat că acest lucru ar însemna că România nu mai e stat de drept.

În continuare, preşedintele Traian Băsescu nu a condiţionat, în niciun fel, numirea premierului Emil Boc de aplicarea acestei legi, şi nu i-a cerut nici ulterior să facă acest lucru. Consider că, în acest fel, guvernul lui Emil Boc nu şi-a adus la îndeplinire menirea sa esenţială – cine aplică legile dacă nu guvernul? – şi acelaşi lucru se poate spune şi despre preşedinte – cine veghează la aducerea la îndeplinire a legilor?

Prin urmare, preşedintele Băsescu a sabotat, cu bună ştiinţă, statul de drept în România, fiind vinovat, în acest fel, de încălcarea gravă a Constituţiei României.

Faptul că, în 2009, Traian Băsescu a fost reales – dacă a fost reales – în mod democratic, ca preşedinte al României, nu îl exonerează de răspundere în cazul de încălcare flagrantă a Constituţiei României, pe care l-am prezentat mai sus, însă cetăţenii care i-au acordat votul pot fi acuzaţi – evident, doar din punct de vedere moral – de favorizarea infractorului.

Acesta este cel mai important motiv pentru care mâine mă voi prezenta la referendum şi vot vota „DA”. Dar tu?

La revedere, nenea Băsescu!

Curtea Constituţională a decis: Traian Băsescu poate fi demis, dar numai de cei de cei care nu vor să-l demită!

De fapt, Curtea Constituţională a decis că referendumul nu poate fi validat decât cu 50%+1 voturi din numărul celor înscrişi pe liste. Care liste sunt cam de pe vremea lui moş Ion Roată, fiindcă acest 50%+1 înseamnă mai mult de 9,1 milioane – din motive de simplitate, eu voi vorbi, totuşi, de 9 milioane – în condiţiile în care, de toţi nu mai suntem decât vreo 19 milioane. Din care cel puţin 18,2 au drept de vot, deci numai vreo 800.000 sunt sub 18 ani!

Ei, să lăsăm asta. Să observăm, însă, că la 9 milioane de voturi, toate favorabile demiterii, Traian Băsescu se întoarce, bine-mersi, la Cotroceni. În schimb, la 4.500.0001 voturi pentru demitere şi 4.500.000 împotrivă, este demis.

Cum, realist vorbind, este aproape imposibil ca la referendumul din 29 iulie să se înregistreze cel puţin 9.000.001 voturi în favoarea demiterii lui Băsescu, rezultă că, dacă acesta va fi demis, acest lucru se va întâmpla numai datorită celor care vor fi votat împotriva demiterii!

Kafka era mic copil.

În legătură cu bacalaureatul de anul acesta ...

... am o singură întrebare: cât timp ne vom mai mira, ca proştii, la tot ceea ce e normal, firesc, şi pe deplin previzibil, dar vom accepta cu seninătate tot felul de ciudăţenii?

Acu’ chiar se aştepta cineva la rezultate mai bune? Pe bune? După tot ceea ce (mai) există în şcoala românească?

Şi chiar mai este nevoie de nu ştiu câte analize şi cercetări? Păi anul trecut n-a fost la fel? Atunci nu s-a analizat nimic, sau cum?

Eu cred că nu mai e nevoie de nicio analiză, ci doar de acţiune hotărâtă. Dar, pentru asta e nevoie de voinţă, iar noi stăm cam prost la aşa ceva.

Şi, uite-aşa, vom avea şi la anul un şoc. Asta dacă nu cumva va găsi onor ministerul niscaiva soluţii novatoare, cum ar fi: subiecte atât de simple cât să le poată face oricine; eliminarea camerelor de luat vederi, că oricum ne vede pe toţi Ăl-De-Sus, mai devreme sau mai târziu; meditaţii peste meditaţii, că oricum, dacă orele obişnuite nu se fac bine, sau nu se fac deloc, meditaţiile rezolvă problemele; amânarea bacalaureatului până după doctorat, că poate atunci nu mai trebuie; ceva mai multă „şcoală altfel”, dacă se poate prin cârciumi şi discoteci; şi altele asemenea. Nu, fără acţiune hotărâtă, fără muncă susţinută şi, mai ales, fără disciplină de fier nu se poate face nimic. Nu metodele „moderne”, activ-participative, vor salva învăţământul românesc, ci munca pe brânci. Calculatorul e bun, că ne scuteşte de efort, nu trebuie să ne mai batem capul cu tabla înmulţirii. Internetul e şi mai bun, că ne-nvaţă cum e cu plagiatul. Iar emoticoanele sunt grozave, că nu mai avem nevoie nici de cuvinte.

Pe cât pariu că la anul, pe vremea asta, ne vom mira iarăşi, din aceleaşi motive? E un pariu pe care aş dori să-l pierd.

Iepuraşul

Proaspătul ales în fruntea PDL mârâie la premierul Victor Ponta. Povestea cu plagiatul, fireşte. Şi nu numai: „tot ce vedem este imaturitate şi amatorism, confuzie şi discurs populist, minciuni, corupţie, plagiat”.

Aşa este, are perfectă dreptate. Oriunde mă uit, nu văd decât aşa ceva. Dar asta nu de ieri, de azi, de când a venit la putere guvernul USL.

Sigur, domnul Blaga poate spune orice. Sigur, domnul Blaga poate ataca USL din toate poziţiile, cu înverşunarea şi îndârjirea pe care i le cunoaştem, şi care i-au adus binecunoscuta poreclă: „buldogul”.

Un singur lucru nu poate face, însă, domnul Blaga – cum nu poate face nici domnul Boc, cum nu poate face nici domnul Ungureanu ... cum nu poate face nimeni de la PDL. Nu poate vorbi de „alternativa PDL”. Fiindcă, această alternativă nu există. Ce fel de alternativă? La ce? Şi, mai ales, cu cine? Cu Roberta şi Udrea? Cu Tălmăceanu şi Popoviciu? Cu Boc şi Ungureanu? Şi, mai ales, cu matelotul beţiv?

Nu, din acest punct de vedere, Blaga nu poate spune nimic. Şi nu va spune nimic. Nu va spune nimic, şi nu va face nimic. Pentru că „a face ceva”, în cazul domniei-sale, nu înseamnă „a mârâi” la Ponta, sau la USL. A face ceva înseamnă „a sări la beregata” infractorilor. A tuturor infractorilor, şi cu precădere a celor din propriul partid. Asta ar face un adevărat „buldog”.

Va face, însă, domnul Blaga, acest lucru?

Nu, fiindcă domnul Blaga e, de fapt, un „iepuraş” care nu sperie pe nimeni, dar care se sperie grozav până şi de umbra urechilor lui lungi.

Nu-i aşa? Demonstraţi-mi că nu-i aşa.

Murgule, de când te-am luat ...

Ştiu că sună, poate, ciudat, dar fotbalul e unul din acele lucruri care nu mă interesează aproape de loc. Dar, chiar de loc.

Nu, nu pot spune că mă deranjează, dar nu mă interesează. Aşa, că mai aud şi eu una şi alta, e altceva. Ştiu, de exemplu, că Poli (Timişoara) a promovat în prima ligă, dar nu va juca ... ceva cu banii. Dar, habar nu am care vor fi echipele care vor juca, de la toamnă, în prima ligă. Cam ăsta e interesul meu faţă de fotbal , şi cam astea sunt cunoştinţele.

La ultimul campionat mondial, ăla din Africa de Sud – cred că ăla a fost, nu? – n-am urmărit niciun meci. Nu ştiu nici cine a ieşit campioană.

Nici la campionatul ăsta european nu m-am uitat la niciun meci. Dar, am înţeles, totuşi, că s-a trecut de faza grupelor. Şi am văzut o reclamă la un meci Germania-Grecia, pentru mâine seară. Ei bine, după ani buni în care n-am mai făcut aşa ceva, mă voi uita la un meci de fotbal. La acest meci.

Şi nu, nu o voi face doar aşa, de plictiseală. Vreau să văd un meci adevărat, să văd luptă şi sânge. Şi, la sfârşit, vreau să văd Germania în genunchi.

Poate că vorbesc prostii, poate că Germania e o forţă, că grecii sunt, mai mult, nişte amatori, nişte ăia, vai de capul lor, care s-au trezit la campionatul european fără să ştie, de fapt, cum s-a întâmplat, şi ce caută acolo. Nu mă interesează! Vreau ca Grecia să termine, mâine, Germania, şi cred că va fi cu putinţă aşa ceva.

De ce vreau asta? Pentru că toată lumea îşi bate joc de greci, că sunt puturoşi, că nu-şi plătesc impozitele, că aia, că ailaltă ... Aşa o fi, nu ştiu. Dar grecii sunt cei care au dat Europei artele şi ştiinţele, logica, poezia, matematica, medicina. În timpul în care grecii obişnuiau să meargă la teatru pentru a se delecta cu creaţiile lui Eschil sau Euripide, germanii, sau, mă rog, germanicii, nu existau. În Europa aveau să ajungă mult mai târziu, şi aveau să îmbogăţească limbile europene cu termeni precum „vandal” şi „vandalism”.

Nu, nu vreau să insult pe nimeni, niciun popor, niciun om, dar istoria trebuie cunoscută şi, mai ales, respectată. Şi toate neamurile trebuie să beneficieze de respect, chiar şi grecii. Sau, mai ales grecii. Nimeni nu are dreptul să îi privească de sus, sau să îi judece pe greci doar pentru faptul că au avut ghinionul, în ultimele decenii, să aibă nişte conducători nemernici. Şi noi am avut acest ghinion, şi ştim foarte bine cum stau lucrurile.

Aşa că, mâine ţin cu cu Grecia. Epitihiia, Ellada! Măcar la fotbal luaţi-le faţa nemţilor!

Drepturile omului şi problema plagiatului

Zic unii că, dacă premierul Ponta s-a mai inspirat şi el, de ici, de colo, când şi-a scris teza de doctorat, asta s-ar putea numi HOŢIE. Ei bine, nu sunt de acord!

Hoţie e când cheltuieşti un milion de euro pe trei borduri, sau când îi iei omului din salariu sau din pensie, când îi pui taxe pe fumărit şi impozit pe sărăcie, asta e hoţie. Da’ când iei, acolo, vreo trei rânduri dintr-o carte, asta nu se cheamă hoţie, ci recunoaştere a meritelor. Şi dacă nu-s trei rânduri, ci treizeci, sau trei sute, sau trei mii, sau câte-or fi, tot nu se cheamă că e hoţie, nu. Dar ce e?

E un drept fundamental al omului, e cel mai important drept al omului. E dreptul pe care nici cea mai cumplită dictatură nu i-l poate lua ... şi nici Dumnezeu din cer, cu toată oştirea lui de sfinţi. E dreptul pe care nu îl poate interzice nimeni, niciodată!

E dreptul omului de a fi penibil!

P.S. Eu nu ştiu dacă şi cât s-a inspirat premierul ... vorbeşte lumea.

Adevărul despre plagiatul lui Ponta

Sincer, habar n-am dacă Ponta a plagiat sau nu, şi nici nu cred că e acest lucru e foarte important. Cărţile se fac, până la urmă, din cărţi, şi aşa cum e absolut imposibil să compun o propoziţie din cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni, niciodată – şi, chiar dacă aş putea, ar fi ininteligibilă – tot aşa e absolut imposibil să scrii o carte în care să nu preiei nicio idee, de la niciun autor. Toţi cei care scriu preiau idei, asta e de o evidenţă absolută. A, că unii mai sucesc fraza, mai schimbă puţin cuvintele, iar alţii o copiază, pur şi simplu, eventual, cu tot cu inerentele greşeli de gramatică, asta e altceva.

Din punctul meu de vedere, chestiunea asta cu plagiatul este extrem de relativă. Şi nici nu e foarte clar definită, sau nu e înţeleasă foarte clar. Plagiatul înseamnă, de fapt, a prezenta o idee, o teorie etc. aparţinând unei alte persoane, ca fiind o creaţie proprie. Bun, şi cine poate exprima numai concepte, idei, teorii care nu au mai fost gândite şi prezentate şi de altcineva? Nimeni, absolut nimeni. Nu se poate gândi, nu se poate crea în afara conceptelor, ideilor, teoriilor formulate de antecesori. Da, dar nu e voie, zice-se, să prezinţi aceste concepte, idei, teorii, ca fiind personale. Bun, şi cum să fac asta? E ca şi cum aş încerca să clădesc o casă, dar nu am voie să folosesc nici var, nici ciment, nici mortar, nici cărămidă, nimic, pentru că toate astea nu-mi aparţin de drept şi de fapt. Sau, altfel, să nu spun că e casa mea.

Din punctul meu de vedere, e clar că orice teză de doctorat, sau orice lucrare ştiinţifică e compusă, în proporţie de 75%, sau 90%, sau chiar 99%, din elemente care, într-o formă sau alta, sunt preexistente, care au fost create şi exprimate anterior, iar asta nu ar trebui să constituie nicio problemă. Ideea e alta, anume ca, printre cele „n” concepte, idei, teorii etc., care au fost preluate de la unii sau de la alţii, să existe măcar un element de originalitate, unul singur. Dacă ar fi după mine, eu aş redefini plagiatul, în sensul inexistenţei, într-o operă ştiinţifică sau artistică, a niciunui element de originalitate.

Noţiunea asta de doctorat s-a bagatelizat complet în ultimul timp. Ce înseamnă, ce mai înseamnă, de fapt, titlul ştiinţific de doctor?

Nimic. Sau aproape nimic. Un doctor în ştiinţe e o persoană care a citit una, două, sau chiar trei cărţi, şi a luat de aici o idee, de dincolo o teorie, iar din cea de-a treia un capitol întreg, a însăilat toate aceste elemente, rezultând vreo sută de pagini dactilo (sau două, sau trei sute), a pus şi o pagină de titlu – de multe ori singurul element de originalitate – şi gata teza! Ce, nu-i aşa? Ei, atunci contraziceţi-mă, dar cu exemple şi cu argumente, nu aşa, cu opinii.

Ce-a făcut, prin urmare, Ponta – dacă a făcut? Ia, a făcut ceea ce fac mai toţi doctoranzii, şi mai mult decât atât! Iată, de altfel, ce declară Ponta, cu guriţa lui:

(...) la drept e mai dificil să inventezi lucruri, spre deosebire de matematică, fizică, chimie. La drept poţi doar să scrii despre instituţii care există deja.

şi încă:

Lucrarea domnului Diaconu are 30 pagini. Este o lucrare foarte bună de altfel. Eu in 410 pagini am plagiat cele 30 pagini ale domnului Diaconu, ceea ce e totuşi o performanţă.

În primul rând, recunoaşte că nu a creat, nu a inventat nimic original, în alte cuvinte că lucrarea e compusă, în întregime, din concepte, idei, teorii preexistente, autorul având, cel mult, meritul însăilării, cu bună credinţă, evident, a acestor elemente, ceea ce ... nu e rău.

În al doilea rând, Ponta ne dă o informaţie valoroasă despre dimensiunile lucrării sale: aceasta are 410 pagini. Dacă ne-ar fi spus şi cât cântăreşte, ne-am fi putut face o imagine mai clară. Şi, totuşi, ce a spus premierul în aceste 410 pagini?

John Nash, un matematician de geniu, laureat al Premiului Nobel în 1994, creatorul unui domeniu pluridisciplinar extrem de important – e vorba de „teoria jocurilor” – a scris o lucrare de doctorat de 27 de pagini! Atât i-au fost necesare lui Nash pentru a crea un întreg domeniu ştiinţific! Ulterior, teoria lui Nash a fost reluată, dezvoltată, completată, aplicată: o căutare simplă pe Google, după „games theory” furnizează cca. 200 de milioane de pagini! Ce teorie a dezvoltat Ponta în cele peste 400 de pagini şi de ce a trebuit s-o lălăie atât?

Mă rog, sunt întrebări la care nu aştept niciun răspuns. 

Victor Ponta nu a făcut nimic în minus, şi nimic în plus decât au făcut alţi „doctori” din generaţia sa. Sau, poate, da, a făcut ceva în plus: o lucrare de patru sute de pagini. Enorm!

De aceea – repet – este absolut lipsit de importanţă care va fi „verdictul”. Îndrăznesc să cred că se va ajunge la concluzia că Ponta nu a plagiat. Dar, asta nu va conta prea mult, fiindcă fiecare va crede tot ce va dori el, şi nu ce vor spune „specialiştii”.

Sau, poate se va spune că, într-adevăr, Ponta s-a „inspirat” nepermis de mult din alte lucrări. Poate .... Ei, şi? Nu asta fac toţi doctoranzii – mă rog, nu chiar toţi, dar marea majoritate?

Totuşi, Ponta are o problemă. Anume că în apărarea sa au sărit, deja, două „nume sonore” ale dreptului românesc (şi nu mai puţin, ale politicii româneşti): Dan Şova şi Cosmin Guşă.

Ăsta-i adevărul gol-goluţ: Şova şi Guşă s-au pronunţat deja ... fiecare înţelege ce vrea.

P.S.Culmea ironiei e că Guşă are, totuşi, dreptate: Ponta (n. 1972) nu e un repetent al generaţiei sale. Cel puţin, nu în comparaţie cu Şova (n. 1973) sau Guşă (n.1970).

UPDATE: Corul lăudătorilor a mai primit un membru marcant: ADRIAN NĂSTASE

Păreri de rău

Crin Antonescu ar avea toate motivele să fie fericit. Partidul său ale obţinut un rezultat excelent, cel mai bun de la al doilea război mondial, zdrobindu-şi adversarul politic.Liberalii conduc, astăzi, o treime din consiliile judeţene, au primari într-un mare număr de localităţi,unele foarte importante, şi, poate cel mai important lucru: în acest moment, candidatul cu cele mai mari şanse de a deveni viitorul preşedinte al României este chiar Crin Antonescu – asta, fireşte, dacă, între timp, nu revenim la monarhie.

Cu toate acestea, Crin Antonescu nu e fericit pe de-a-ntregul, cu toate acestea domnia-sa nu e scutit de regrete şi păreri de rău. Cum ar fi:

Îmi pare rău că nu sunt suficient de dur să-l dau pe uşă afară

Pe cine ar vrea domnul Antonescu să dea afară? Pe Radu Câmpeanu, unul dintre puţinii seniori ai partidului, şi nimeni altul decât cel care a reînfiinţat – nu neapărat singur – Partidul Naţional Liberal, în primele zile de după revoluţia din ’89, fost candidat la preşedinţia României, la primele alegeri postrevoluţionare, etc. Dar, ce a făcut, oare, atât de rău, domnul Câmpeanu, de a provocat o astfel de reacţie a domnului Crin Antonescu?

Ei, iată ce a făcut: şi-a exprimat neîncrederea în Crin Antonescu. A spus că nu crede că românii îl vor vota la preşedinţie. Da, şi? Care-i problema?

Radu Câmpeanu nu mai este, de multă vreme, în prim-planul politicii româneşti. Radu Câmpeanu este, din toate punctele de vedere, un „fost”, el neputând, sub nicio formă, să-l concureze pe Crin Antonescu, sau pe orice alt lider activ al PNL, pentru orice funcţie reală, în partid, sau în administraţie. Radu Câmpeanu are, totuşi, 90 de ani şi, ca să-l mai vezi într-o funcţie publică trebuie să fii la fel de nebun ca să-l mai vezi pe Mihai de Hohenzollern rege al României! 

Şi-atunci, de ce s-a supărat Crin Antonescu? De ce s-a grăbit să-l „pună la punct” pe Radu Câmpeanu?

Probabil, pentru că în PNL – în PNL-ul domnului Antonescu – nu mai e loc pentru de-alde Câmpeanu. Da, şi pentru că-i bătrân, dar, mai ales, pentru că nu ştie să-şi ţină gura. S-a teminat cu gargara, cu indisciplina, asta a fost bună cât timp partidul era la 3%, când eşti la 3% poţi spune orice, că oricum nu contează, nu te bagă nimeni în seamă, eşti un zero ... da’ nu când eşti la 30%, atunci trebuie disciplină, organizare ... şi mai ce?

Partidul Naţional Liberal şi-a câştigat un loc aparte printre celelalte partide tocmai pentru că, până la un punct, a tolerat şi chiar încurajat dialogul civilizat, schimbul fructuos de opinii, chiar divergente, libertatea de gândire şi conştiinţă, sinceritatea. Lucruri care, s-o recunoaştem cinstit, i-au fost şi nu prea i-au fost de folos, mai cu seamă în ultimii ani, când a prevalat un alt model de partid, şi anume partidul-sectă, partidul în care un singur om are voie să gândească şi să vorbească, acest drept fiindu-le înterzis celorlalţi membri şi simpatizanţi, cu excepţia faptului că vor să aducă vreun elogiu conducătorului iubit. Şi nu a fost vorba de un singur partid, nu! PCR a fost dintotdeauna o sectă, cu toate că, povestesc unii, prin ’68, cineva şi-ar fi permis, pentru puţin timp, să întredeschidă un geam. Şi se ştie ce s-a ales de PCR! S-a schimbat un regim, a apărut o speranţă, şi mulţi erau cei care credeau că niciodată nu va mai fi posibilă apariţia partidelor-sectă. Dar, nu a fost aşa, mentalităţile se schimbă greu, pe parcursul a generaţii, nu doar în câţiva ani. Victima a fost, de data asta, un partid care-şi zicea, şi creştin (?), şi democrat (?), dar nu era decât taliban. După PNŢCD, a venit rândul PDL, care îşi numără azi morţii şi răniţii, dar nu conştientizează pe deplin motivul decăderii sale.

Astăzi, PNL şi preşedintele său se află „pe cai mari” ... dar au fost şi alţii ... unde sunt acum? Ce oferă, acum, în plus, PNL, faţă de ceea ce au oferit, la timpul lor, celelalte partide? Adică, nu mai ai voie să vorbeşti, să exprimi o opinie, decât dacă această opinie este favorabilă partidului şi preşedintelui său? Unde e, acum, „revoluţia bunului-simţ”, promovată cu obstinaţie nu cu mult timp în urmă? A ajuns PNL în situaţia în care dă afară un om ca Radu Câmpeanu, fiindcă e bătrân, inutil, şi vorbeşte prostii, şi primeşte un om ca Sorina Plăcintă, care e puternică, utilă, şi, mai ales, are lecţia învăţată?

Radu Câmpeanu nu are, neapărat, dreptate. Nu Radu Câmpeanu îi determină pe români să îl voteze sau nu pe Crin Antonescu, ci Crin Antonescu însuşi. Prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin modul în care se comportă, aduce aminte, în mod nefiresc şi aproape dureros, de un personaj extrem de popular acum câţiva ani, dar pe care, acum, foarte mulţi români l-ar dori uitat şi scos din cartea de istorie, un personaj care îşi trăieşte, în mod jenant, sfârşitul de carieră politică. De ce face Crin Antonescu acest lucru?

Nu ştiu, nu am un răspuns.

Poate că nu conştientizează că asta îi face rău, că îi diminuează, în mod real, şansele de a ajunge preşedintele României. Sau, poate mă înşel eu, poate că, dimpotrivă, asta îi sporeşte şansele. Poate că românilor le place un astfel de preşedinte, habar n-am. Şi cred că nimeni nu ştie, de fapt.

Şi mie îmi pare rău ...

Îmi explică şi mie cineva?

Căutând ştiri despre alegeri, am dat peste asta:

REZULTATE ALEGERI DROBETA TURNU SEVERIN. Costantin Gherghe câştigă Primăria

Dar am găsit şi filmuleţul ăsta:

M-ajută şi pe mine cineva să înţeleg?

Despre Dumnezeu şi puterea tainică a rugăciunii

Cu câteva zile înainte de alegeri, am primit un pliant din partea primarului în funcţie. Primele cuvinte erau ceva în genul:

Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta ceea ce nu pot să schimb ...

Câteva zile mai târziu, își pierdea fotoliul de primar, într-un mod, după părerea mea, absolut justificat, ţinând seama de tot ceea ce a făcut (rău), de ce nu a făcut (bine) în timpul mandatului, de comportamentul general, de apartenenţa politică, de „n” factori, pe care nu îi mai amintesc.

Pe de altă parte, însă, şi dacă ar fi câştigat, nu ar fi fost nicio surpriză. Cum n-a fost nicio surpriză nici faptul că marea majoritate a primarilor cu procese penale în curs, sau cu alte probleme, şi-au redobândit fără prea mari probleme mandatul.

Da, dar aici e vorba de altceva. E vorba, cum spuneam, de rugăciune. Şi de puterea ei tainică.

Pentru că – nu-i aşa? – cum ar fi putut, oare, Dumnezeu, să-i îndeplinească rugăciunea, altfel decât punându-i în faţă un obstacol de netrecut? Cum ar fi cel alegerilor, de pildă.

Aşa-i, nu-i pe lume rugăciune să nu ajungă la urechile lui Dumnezeu, şi nu-i rugăciune pe care s-o audă şi să n-o îndeplinească ... numai că nu totdeauna cum îşi doresc oamenii ... chiar şi cei mai evlavioşi.

iPod, iPhone ... iSictir.

Ferească Dumnezeu de mai rău!

Sigur, am auzit aceste cuvinte de nenumărate ori până acum.

Pentru cei mai mulţi, asta înseamnă, pe lângă o evidentă neasumare a responsabilităţii, şi un fel de consolare care nu spune (mai) nimic.

De data asta, lucrurile mi se par complet diferite. Şi asta pentru că omul care a spus aceste vorbe e Traian Băsescu. Oare ce-o fi vrut să spună? Şi de ce-o fi fost aşa de bine-dispus? Ce măgărie o mai fi punând la cale?

O fi vrut să spună, că, după toate batjocurile, umilinţele, nedreptăţile suportate de poporul român, cu un stoicism şi o resemnare demne de o cauză mai bună, ghiontul administrat de acesta bandiţilor portocalii este, totuşi, o sancţiune destul de blândă? Că, pentru tot ce au făcut, pentru modul în care s-au jucat cu vieţile şi cu nervii celor pe care, chipurile, i-au reprezentat, o mare parte dintre ei nici nu ar merita să mai vadă lumina soarelui? Dar, nu e timpul pierdut ...

Îmi e teamă, însă, că vorbele preşedintelui au o altă semnificaţie. Îmi e teamă – da, cred că pot să spun „îmi e teamă” – că mesajul e altul. Îmi e teamă că, de fapt, chiar asta e semnificaţia acestor cuvinte: că mai-răul nu e doar o abstracţiune teoretică, ci o posibilitate reală, şi că el, Traian Băsescu, (încă) preşedintele României, va lupta prin toate mijloacele legale şi, mai ales ilegale, ca asta să se întâmple.

Da, dar cum ar (mai) putea face acest lucru?

Mmm ... simplu. Să nu uităm că serviciile sunt, încă, pe mâna sa. Să nu uităm, de asemenea, că o mare parte din USL şi-a făcut ucenicia la PDL ... şi nu e vorba doar de Frunzăverde. În teritoriu, există nenumărate interese, există politicieni în partide diferite, care au făcut, dintotdeauna, afaceri bănoase împreună, indiferent dacă la putere era X sau Y ... în fine, pentru PDL, şi pentru Traian Băsescu nu e chiar plăcut ceea ce se întâmplă, dar nici chiar al naibii de neplăcut. Şi-apoi, în toamnă ... vom mai vedea.

Fireşte, acest scenariu, în care USL ar reuşi să se facă de kkt în doar câteva luni are un viciu esenţial: ar trebui ca acesta – USL, adică – să consimtă la asta. Da, şi? Cine spune că n-o va face?

Ce să spun? De la Traian Băsescu mă pot aştepta la orice ... la orice, în sens negativ, evident. Şi nici de la USL nu am cine ştie ce aşteptări. În fine ... ce va fi, va fi.

Ochii cât cepele şi ... ferească Dumnezeu de mai rău!

Am ales ...

La ora la care scriu aceste rânduri, informaţiile de care dispun sunt incomplete, fragmentare şi, probabil, şi, probabil, nu tocmai corecte. În ciuda acestor lucruri, consider că, în urma rezultatelor alegerilor locale din 10 iunie se pot desprinde, totuşi, câteva concluzii, şi anume:

• Datorită unui sistem de vot inechitabil, dar nu numai, PDL păstrează câteva primării şi consilii judeţene importante, reuşind, astfel, să mascheze, oarecum, dimensiunile dezastrului electoral.
• În ciuda triumfalismului afişat de USL, victoria acestei alianţe este, în actualele condiţii, conjuncturală şi neconvingătoare. În ciuda procentelor, uneori năucitoare, pe care această alianţă le-ar fi obţinut în unele localităţi, şi la unele secţii de votare, simpatia populară faţă de această struţo-cămilă politică se păstrează în cote destul de reduse. Iar acolo unde oamenilor nu le-a ajuns „cuţitul la os”, acolo unde nu s-a votat (doar) după principiul „oricine, dar nu PDL”, s-au înregistrat surprize destul de neplăcute. Cum, oare, ar putea fi explicată victoria primarului penal Gheorghe Falcă la Arad, sau aceea a primarului oraşului Deta, din judeţul Timiş, ai cărui fii au fost protagoniştii unor scandaluri de amploare? Este clar că în aceste localităţi, şi nu numai, USL nu a reuşit să producă un contracandidat credibil, iar aceasta poate indica o problemă foarte serioasă de construcţie, la nivelul acestei alianţe.
• Alegerile, în sine, şi campania electorală care le-a precedat, au fost marcate de numeroase incidente: lovituri „sub centură”, tentative de fraudă, imoralitate „cât cuprinde” etc. Dar, poate, ceea ce va evidenţia, în timp, aceste alegeri, de altele, mai mult sau mai puţin asemănătoare, va fi incidentul de la Petrila, unde un om şi-a dat foc în secţia de votare. Fără îndoială, un astfel de comportament poate releva anumite probleme psihice grave, din partea persoanei respective, dar, la fel de bine, poate constitui un indicator important al unei anumite stări de spirit a populaţiei, sau, cel puţin, al unui anumit segment al acesteia. Este vorba de acel segment care şi-a pierdut total încrederea în politicieni şi partide, care nu mai întrevede niciun licăr de speranţă, din nicio direcţie, care nu mai este interesat în nicio „construcţie politică”, ci în distrugerea a tot ceea ce (mai) există. E vorba de acei oameni care au pierdut, deja, totul, sau aproape totul, şi, pentru care, orice formă de „reparaţie” este tardivă şi/sau inutilă, ei nemaidorind altceva decât distrugerea celor care, în opinia lor, i-au adus în această situaţie.

Şi câteva predicţii:

• În ciuda păstrării unor primării şi consilii judeţene importante, şi indiferent de comportamentul USL la guvernare, în următoarele luni, PDL nu are prea mari şanse să evite disoluţia internă şi, implicit, dispariţia de pe scena politică. Probabil, în următoarele luni, sau după alegerile generale din toamnă, PDL va organiza un congres, în urma căruia va elimina din conducere toate figurile „obosite”, începând cu Emil Boc, Elena Udrea etc., dar şi „tripleta” Blaga-Videanu-Berceanu, pe „hoaţa” Anastase, ba chiar şi pe „intelectualii” Cotoi-Voinescu, Preda, sau Macovei. Dar, nimeni şi nimic nu va mai putea un proces deja început: noile figuri, care vor fi promovate, vor avea o notorietate atât de scăzută, încât vor face mai mult rău, cea mai mare parte a aleşilor PDL sunt, sau vor deveni nişte „baroni locali”, din ce în ce mai puţin disciplinaţi, din ce în ce mai puţin obedienţi, până la desprindere totală, faţă de conducerea centrală a partidului, iar asta nu va crea prea curând premizele reconstruirii partidului.
• Deşi perfect logică, dorită şi aşteptată de milioane de români, dezagregarea PDL nu va fi, câtuşi de puţin, benefică pentru ţară, fie şi prin faptul că va dispărea o „coajă”, un ambalaj, o culoare, un slogan, sau orice altceva, dar nu oamenii care, la diferite niveluri de execuţie, au făcut atâta rău concetăţenilor lor. Ţara e plină de tot felul de şefi şi şefuleţi, de tot felul de direcţii şi birouri, de „deconcentrate” etc., care n-au făcut, în viaţa lor nimic productiv, nu au profesat niciodată, sau au profesat doar pentru doar o perioadă foarte scurtă de timp, meseria pentru care, chipurile, s-au pregătit, dar ocupă, în mare, aceeaşi funcţie, de ani şi ani de zile, unii de pe vremea comunismului. Am spus „în mare” fiindcă, da, au fost perioade în care au ocupat cea mai înaltă poziţie, dar şi perioade în care au „stat în opoziţie”, pe o poziţii mai „modestă”, de „simpli” şefi, de nu-ştiu-ce birouaş sau cabinet etc. Asta e, sunt „oameni de valoare”, sunt „profesionişti” – dracu’ ştie când şi cum au ajuns, că de profesat, după cum spuneam, n-au prea avut timp – şi nicio guvernare, niciun regim nu şi-a premis să-i „arunce la gunoi” – ca şi când a-ţi face meseria „de bază” ar fi o „aruncare la gunoi”. Nu dau exemple, sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră cunoaşte nu unul, ci zeci de asemenea exemple, de oameni care, când au fost feseniştii la putere, au fost fesenişti, când au venit ţărăniştii, au devenit ţărănişti, apoi s-au făcut pesedişti, liberali, pedelişti ... da’ cine mai ştie ce n-au fost? Ei, asta e marea problemă a USL, cât e el de mare, de puternic şi de voios, nu prea are oameni „de valoare”, nu prea are „specialişti”, şi-atunci e nevoit să apeleze la „profesioniştii” care sunt deja pe post ... etc. ... restul e „istorie”.
• Cum va evolua PP-DD? Greu de spus. Paradoxal – sau nu – evoluţia sa depinde, aproape exclusiv, de ceea ce va face USL în viitoarele luni. PP-DD este şi va rămâne, pentru o bună bucată de vreme, partidul celor cărora li s-a luat totul, care nu mai au nimic de pierdut, şi tot ceea ce îşi doresc este doar răzbunarea. Dacă ar fi să aleg un slogan pentru acest partid, acesta ar fi: „pentru ca şi alţii s-o ducă la fel de prost”. Se poate câştiga cu acest slogan, şi cu o astfel de viziune? Aş vrea să fiu optimist, să zic „da” ... dar am, oare, motive?

De ales, am ales ... Cu ce ne-am ales?

De ziua educaţiei: cum se distruge o şcoală

Avertisment: ceea ce urmează este o povestire fantastică, fără niciun corespondent în realitate. Cine vede altfel lucrurile, o face pe propria sa răspundere. Şi, da, fiind o povestire fantastică nu m-am referit la o şcoală anume, dimpotrivă, nici nu cred că ar putea exista vreo asemănare cu vreo şcoală reală. Nu, nu, totul e o simplă fantezie.

Bine, pentru a putea distruge o şcoală, trebuie, în prealabil, să găseşti una. Să găseşti o şcoală care să fie şcoală. O şcoală care să nu fie distrusă chiar de tot. Ceea ce nu e chiar foarte uşor, trebuie să recunoaşteţi, în România şcolile care chiar sunt şcoli sunt mai rare decât zilele fără Băsescu la televizor.

Da’, să presupunem că aţi găsit-o. Cum procedaţi în continuare? Simplu: fiecare şcoală are profesori buni şi profesori proşti. Şi are elevi buni, şi elevi proşti. Şi-atunci, ce face deosebirea dintre o şcoală care este (încă) şcoală şi una care a devenit „ghetou educaţional” – vorba unui clasic în viaţă? Simplu, în şcoala care (mai) e şcoală, cel care deţine „puterea” şi ia deciziile e din tabăra profesorilor buni, sau este sprijinit de aceasta. În „ghetou”, balanţa puterii a înclinat definitiv de partea profesorilor proşti, a elevilor proşti şi a părinţilor acestora etc.

Ca regulă generală, proştii sunt intoleranţi, extrem de intoleranţi. Ei urăsc de moarte tot ceea ce le-ar putea jigni prostia.

În practică, asta se traduce prin acţiuni de batjocorire, intimidare, hăituire, îndepărtare a profesorilor şi elevilor buni.

Fireşte, aceste acţiuni sunt efectuate sub imperiul respectării unor principii înalt „umaniste” care se pot numi oricum: o şansă (sau o şcoală) pentru fiecare, sau, şi mai pompos, no child left behind. Ce presupune o astfel de politică educaţională?

În primul rând, standardele educaţionale sunt „adaptate” în aşa fel încât să poată fi îndeplinite şi de cel mai slab pregătit elev. Dacă un elev nu reuşeşte să promoveze, răspunderea nu este a lui, ci a profesorului care nu a găsit „cele mai potrivite metode pedagogice”, nu a inventat cele mai potrivite metode de evaluare, nu a personalizat demersul didactic, dracu’ ştie ce n-a făcut, dar e, clar, vinovat. Că doar n-o fi pramatia care nu a învăţat ...

În faţa acestei situaţii, e limpede că elevii care ar vrea şi ar putea să înveţe sunt complet demotivaţi. Dacă au unde şi cum să plece, pleacă cu prima ocazie. Dacă nu, rămân în aceeaşi şcoală şi „se adaptează”. Adică, devin mediocri. Sau submediocri. Se realizează, astfel, un „important” obiectiv educaţional, şi anume „omogenizarea” nivelului clasei, dar, evident, nu „în sus” – asta e, de altfel, şi imposibil – ci în jos, la nivelul celui mai slab.

Cu profesorii buni se întâmplă exact acelaşi lucru, „se adaptează” sau pleacă. Cu timpul, în şcoală nu mai rămâne niciun profesor bun şi niciun elev bun.

Deseori, această adevărată purificare este intensificată prin acţiuni de-a dreptul agresive, atât la nivelul elevilor, cât şi al profesorilor. Elevii care „se încăpăţânează” să rămână elevi, şi care pot şi doresc să (mai) înveţe ceva sunt umiliţi, batjocoriţi, sau, pur şi simplu, izolați, îndepărtaţi, excluşi din rândurile celor care nu doresc sau nu pot să facă acest lucru.

Când o loază agresează un elev conştiincios, profesorii nu dictează niciodată soluţii în favoarea acestora din urmă. Dacă ar face aşa ceva, s-ar putea confrunta cu riscul „supărării” loazei, sau a părinţilor săi, s-ar putea ajunge chiar la un abandon şcolar, şi cui ar servi acest lucru? Şi aşa, elevul bun este „consiliat” să suporte. Să suporte tachinarea, umilirea, batjocorirea, chiar lovirea din partea colegului său, fiindcă – nu-i aşa? – cel mai înţelept cedează, si-apoi ar trebui să se obişnuiască cu „rolul”: toată viaţa va fi tratat astfel de tot felul de nesimţiţi.

Când un profesor devine indezirabil, elevii slabi sunt adesea folosiţi pentru discreditarea sa. Acestei categorii de elevi i se inoculează, adesea fără să-și dea seama - ideea că nu ei sunt responsabili pentru propriile rezultate şcolare, ci profesorul, idee care este îmbrăţişată cu mare plăcere, din motive mai mult decât evidente. Atitudinea de frondă şi obrăzniciile acestor elevi faţă de profesorul/profesorii deveniţi indezirabili sunt tolerate şi chiar încurajate, mai mult sau mai puţin discret, cu scopul de a-l discredita pe acel profesor care „nu are metodă” şi „şi-a greşit vocaţia”. La rândul lor, elevii slabi joacă cu multă plăcere acest rol, fiindcă asta îi face să se simtă foarte „puternici” şi „importanţi”. Şi e clar că şi părinţii elevilor slabi pot fi antrenaţi cu uşurinţă într-o astfel de „horă”. De obicei, astfel de persoane sunt foarte vehemente sau pot fi determinate să devină, cu toate că, de regulă, nu prea au avut un contact prea lung şi fructuos cu şcoala ... asta ca să mă exprim eufemistic.

Ceea ce distruge, aşadar, cel mai eficient, o şcoală, este alianţa toxică dintre „conducerea” instituţiei şi cei mai slabi elevi, şi părinţii lor. Este vorba de o încălcare clară a dreptului elevilor buni la educaţie, la o discriminare a lor, dar cine poate să probeze aşa ceva, şi ce e de făcut?

E o formulă verificată de nenumărate ori, şi care nu dă greş niciodată. Evident, unele „variaţiuni pe aceeaşi temă” sunt benefice şi necesare.

De exemplu, politica lui „să facem altceva”. Ce altceva? Orice altceva, dar nu şcoală. Seri dansante, excursii, festivaluri de nu-ştiu-ce, nu-ş ce competiţii de maidan, şi orice, dar şcoală nu. Mai precis, carte, sau învăţătură. E ca în cazul ciorbei de pui: pui apă, pui sare, pui zarzavat, pui cartofi, pui la foc, pui ce-vrei-tu, numai pui nu pui ... c-ai pus destule. Aşa şi cu şcolile astea: „extracurriculare” gârlă, „curriculare” mai deloc ... că nu mai e loc.

Un loc aparte îl poate juca religia. O şcoală ticsită de icoane „dă” foarte bine. Arată, adică, faptul că speranţa, câtă mai e, e la Ăldesus. Fiindcă, de cele mai multe ori, mesajul subliminat e ăsta: om fi noi idioţi, da’ suntem tari în virtute şi din cale-afară de smeriţi, şi-aşa vrem să rămânem – poziţie cu care vreo 86% din preacredinciosul popor român e cu totul de acord. Raţionament analitic, argumentare, tehnici de învăţare eficientă, astea-s mofturi, teteo, cu cât suntem mai săraci cu duhul, cu-atât ne iubeşte mai mult Doamne-Doamne.

O dată distrusă, o şcoală are şanse extrem de mici să-şi mai revină vreodată, sau, dacă o va face, o va face doar printr-un şoc: schimbarea/înlocuirea unei părţi importante a corpului profesoral şi, pentru câţiva ani, nenumăraţi corigenţi/repetenţi/exmatriculaţi. Dar, eu nu am cunoştinţă să se fi întâmplat undeva, la nivelul vreunei şcoli, aşa ceva.

Somn uşor, România!

UPDATE: Astăzi, ministrul Funeriu a declarat: „...acest lucru este foarte dureros, dar cred că avem datoria să fim alături faţă de cei care fac performanţă. Ar fi o cale greşită să mizăm în continuare pe cei care, în pofida faptului că le oferim tot ce se poate oferi, nu aleg cartea.” Să-l cred, să nu-l cred? Ca idee, sună foarte bine, dar când a fost (sau cine „au fost” – că foloseşte pluralul) „alături faţă de cei care fac performanţă”? Mmm ...

Ce mai pregăteşte MECTS

Uite-aici: PROIECT - Hotărâre de Guvern privind asistenţa acordată de către statul român cu titlul gratuit pentru Afganistan, în vederea formării de specialişti în domenii de interes pentru acest stat. Şi, de ce nu?

Cu Afganistanu’ cam aşa stă treaba: s-au chinuit englezii să-I toace, dar s-au chinuit degeaba. Apoi, au încercat ruşii, dar şi-au luat-o de nu s-au văzut. De-acolo li s-a tras, într-o oarecare măsură, şi destrămarea. Apoi, şi-au băgat şi americanii boticul. Şi cu ce s-au ales? Cu o grămadă de soldaţi morţi, cu alţii care au luat-o razna … asta ca să nu mai vorbim de „aliaţi”. Au încercat cu de toate ... cum să-i lichideze pe ăia? Pe bin Laden l-au căutat 10 ani, şi cand l-au găsit, n-au avut ce să arate, cică l-au dat la rechini.

Ideea e că nu se poate. Afganii ăia nu sunt oameni. Cu ei nu poţi să discuţi aşa, omeneşte: fă, frate, şi tu, o afacere, că tot e bulă imobiliară. Ia şi tu un credit ipotecar şi trage-ţi o viluţă de să moară toţi duşmanii. Aiurea, ăia stau prin peşteri, şi n-au nicio treabă cu facturile la apă caldă. Naşpa ţară, naşpa popor. Nu vor să intre „în rândul lumii”, nu vor să se „civilizeze”. Că, la urma-urmei, asta înseamnă „civilizaţia”: să ai cât mai multe credite – şi la ţări e la fel. Cu cât ai mai multe datorii, cu atât eşti mai cool, ăsta-i trendu’. Da’ afganii, nu şi nu.

Ce dracu’ să le faci şi la ăştia? Dai în ei cu bomba, nici nu le pasă. Te duci peste ei cu tancu’, ei cred că ai venit cu ajutoare. Poţi să dai cu ce vrei, cu târnăcopul, cu dinamita, cu kalaşnicovul, cu laserul, cu avionu’ invizibil, cu ce vrei, nici nu bagă de seamă. Cu ce să le mai dai?

Ei, cu ce? Cu niscaiva „specialişti” şcoliţi în România. Dacă-s trecuţi şi pe la şcoala de vară a PDL-ului, problema e rezolvată. Ce, există ceva care să le reziste?